Pagini

Expat in Canada

Expat in Canada

sâmbătă, 25 februarie 2017

Anul asta, contra oricarui spirit aniversar, n-am avut de ziua mea nici sampanie, nici tort, ca n-am voie nici de una, nici de alta. Incerc cu stoicism sa ma tin de dieta ca sa nu se umfle zaharul in mine si deocamdata zic eu ca ma descurc destul de bine in timpul zilei. Si nu zic numai eu, ci si nutritionista care ma monitorizeaza. Mai fac si excese, dar ca ``treat``, si cu binecuvantare de la doctor. In doua saptamani mi s-a umflat scandalos doar de doua ori cand am fost la restaurant si am mancat si mai mult decat trebuia si ce nu trebuia. O data s-a intamplat chiar ieri, cand am mers la sushi cu colega, la din ala cu vegetale, nu cu peste crud, si pe buna baza ca nu are chiar asa de mult orez, am bagat in mine pana n-am mai putut sa-mi ridic burta de pe scaun. Dupa doua ore cand am  facut ``testul scobitorii``, eram plina de zahar, dar nu i-am dat nicio importanta pentru ca stiam de ce-i asa. Faza tare e ca i-am dat aparatul si colegei sa se testeze, iar ei i-a iesit si mai mare decat mie :)). Asta m-a facut sa ma simt si mai bine, chiar daca a tinut sa-mi taie macaroana cu entuziasm ca ea a mancat si prajituri, iar eu nu. Dar ea nu-i nici gravida, si nici diabet nu are...In timpul zilei deci, datorita combinatiilor mele alimentare potrivite, n-am nicio problema cu glicemia. E in limite absolut decente. Am insa probleme cu ea dimineata, cand trece un pic de normal, nu cu mult, dar trece, dar asta nu pentru ca fac eu ceva gresit, ci pentru ca asa functioneaza organismul uman, inclusiv cel sanatos, din cauza asa-numitului fenomen "de amurg". Fenomentul acesta ridica glicemia peste noapte pentru a-i da omului suficienta energie cat sa se poata scula a doua zi din pat avand in vedere ca noaptea, de obicei, nu mananca. Problema apare atunci cand corpul nu elimina si suficienta insulina pentru a o absorbi, cum se intampla in cazul meu. De aceea, mi-a dat doctorul o doza mica de insulina pe care s-o fac seara inainte de culcare. Cand am fost saptamana asta la spital ca sa ma invete cum sa-mi fac curajoasa, vorba lui Bobescu, injectii singura, erau acolo fete care trebuiau sa si le faca si de cate 4 ori pe zi, adica dupa fiecare masa. La mine nu e cazul, ci doar inainte de somn, dar chiar si asa, as fi preferat, bineinteles, sa nu fie cazul deloc pentru ca e o bataie de cap mai mare decat la o sarcina fara problema asta.
Asta e cam singura suparare, ca in rest tot raul spre bine. Faptul ca trebuie sa urmez niste reguli stricte de alimentatie m-a ajutat sa fiu mai zvelta. Eu m-am ingrasat deja 20 de kile si daca era sa nu ma fi oprit din mancat carbohidrati cu tona, probabil ca ma faceam si eu de-o tona. Aaa, si ca nu mai pot manca mere si bea lapte cat vreau eu nu-mi place. Bobi mi-a zis ca am facut diabet de la cate mere am bagat sub nas. Mancam si cate 7 pe zi, si cate unul dupa altul, si din alea foarte mari. De lapte nici nu mai zic, il beam in loc de apa. Astea cred ca au fost cele mai insistente pofte pe care le-am avut. Acum, desi n-am renuntat de tot la mere, dar mai mananc numai unul, maxim doua, mici, pe zi, le-am inlocuit cu berries de la Costco. Capsuni, zmeura, mure, coacaze, care au un indice glicemic mai scazut. Sunt bune de desert, dar si in diverse combinatii la snack. Apoi am inceput sa mananc foarte multe nuts, nuci, almonds, fistic, am prin toate colturile din casa pungi intregi cu tot felul de boabe. Am pana si boabe de wasabi. Sunt bune pentru mine pentru ca au multe proteine. Si tot plin de proteine e si peanut butter, alta tratatie zilnica, de obicei cea matinala. Dar nu-mi cumpar din ala la borcan de se gaseste pe rafturile din supermarket, imi iau fresh, facut de mine. Am descoperit un magazin, Johnvince ii zice, pe langa Downsview, si acolo imi fac peanut butter singura. Au o masinarie plina cu alune chioare pe care pur si simplu le macina pana le face pasta. Fara niciun fel de adaus. Natural, sanatos si foarte delicios. Si asta o spun eu care nu ma omoram dupa peanut butter inainte, dar pentru care am dezvoltat mai nou o adevarata obsesie.
Acum ma pregatesc de o masa copioasa la Ms. Greek cu amicii, de ziua mea, unde probabil o sa comand un souvlaki, fara orez, dar cu multa salata greceasca pentru ca la salata greceasca am dezlegare dimineata, la pranz, seara si intre mese.


Micul meu dejun preferat - lapte si banana cu peanut butter

Pranz, seara, oricand - salata greceasca cu feta si ulei de masline

Desert pentru diabetici

marți, 21 februarie 2017

Gata, ne-am decis ce nume va purta fetita noastra. Am tot spus de-a lungul timpului ca o va chema Catrinel, scris asa sau cu ceva artificii englezesti cat sa-l aclimatizez cumva local. Am testat insa numele acesta cu toti canadienii care m-au intrebat ce nume ii vom pune si am constatat ca niciunul nu l-a putut pronunta asa cum il pronunta romanii, dar mai mult decat atat, acesta fiind de altfel si principalul motiv pentru care, cel putin in acte, nu il va purta, numele acesta isi pierde complet sensul in limba engleza pentru ca limba engleza nu formeaza diminutive ca romana. M-am chinuit intr-o zi sa-i explic cuiva de unde vine si cu greu a inteles pana la urma ca e un "cutifier", fara insa a-l si simti ca atare. Adica e un nume care in limba romana exprima tot ce-i mai feminin pe lume, si pe care engleza il transforma intr-unul alandala si fara personalitate. Eu personal simteam asta cand i-l pronuntam in engleza. Deci nu m-am lasat doar influentata de ceilalti, ci si de propriile feelinguri si de aceea am zis ca de vreme ce este un nume atat de "idiomatic" sau endemic romanesc, iar fetita noastra va trai in Canada si nu in Romania, cel putin pe perioada in care vom decide noi pentru ea, nu este cel mai potrivit apelativ, cel putin nu cel oficial. Dar cum nu m-am putut indeparta foarte mult de el, nici macar cat sa treaca pe locul al doilea ca middle name, si cum taica-su tine mortis s-o strige Cathy indiferent de cum o cheama, am decis sa mergem pe variata clasica cu care nu putem da gres. Fetita noastra va primi numele Catherine Iris.

luni, 20 februarie 2017

Ziceam eu undeva mai la vale ca sunt oarecum nemultumita cu noua mea rezidenta pentru ca nu am un parc prin apropiere. Ieri am descoperit ca am. E unul aici, chiar cum trec strada, dar e doar un parculet, cu cateva bancute si cateva palcuri de verdeata, de care nu prea am mare nevoie pentru ca asa cum mai spuneam, eu am o curte mare in spatele cladirii in care locuiesc, poate mai mare si decat parculetul, si deci nu asta imi lipseste, ci un trail, un parc mare, daca se poate fara interactiune prea multa cu zona carosabila a orasului. Dar am gasit si din asta. Chiar mult mai aproape decat m-as fi asteptat. La nici 10 minute de mers pe jos incepe Finch Corridor Recreational Trail, care e diferit, ce-i drept, de cel care incepea din spatele blocului unde am stat inainte, la sensul ca e practic doar o zona de ses intretaiata de o fasie asfaltata foarte lunga, se duce spre Bathurst incolo, dar e destinata, ca si cealalta, celor care vor sa se plimbe fara ca masinile de pe strada sa le deranjeze gandurile sau sa alerge fara a trebui sa se opreasca la semafoare. E, de asemenea, pentru biciclisti, pentru cei in scaune cu rotile, pentru mamele sau tatii cu strollere si pentru cei care au catei si-i scot la plimbare si la joaca. Nu are copaci ca celalalt (cel putin nu pe portiunea pe care am mers eu ieri), ci o padure de turnuri electrice, care nu sunt, ce-i drept, foarte estetice, dar sa zicem ca pot face abstractie de asta. Acum peisajul, dupa cum se vede, nu este extraordinar, din cauza uscaciunii de peste iarna, dar sunt convinsa ca numai peste o luna, doua, dupa ce da iarba, locul asta va deveni destinatia mea preferata de vacanta. Ieri lipsa de culoare a decorului a fost deja compensata de mirosul primavaratic cu care au venit cele 15 grade pe care le-am avut. M-am plimbat ieri pe-acolo pana nu m-au ma tinut picioarele, ca am ajuns acasa si am picat lata intr-un somn de peste 12 ore.

duminică, 19 februarie 2017

Weekendul trecut ningea, cred ca a fost cea mai abundenta zapada pe iarna asta, si n-a tinut decat o zi, iar weekendul acesta avem aproape 10 grade. Daca o tine tot asa, nu cred ca mai asteptam primavara pana in Mai. Ne-am plimbat ieri pe-aici pe la noi pe bulevard, ca tot a fost vreme buna de iesit din casa, dar si ca sa mai fac eu niste miscare. O miscare din asta molcoma cat sa-mi dezmortesc picioarele umflate. Am picioarele umflate, dorm pe cate 7 perne si tot imi gasesc cu greu o pozitie comoda, de incaltat imi ia jumatate de ora cu sosetele si alta jumatate cu papucii, dupa ce ma pun si-n genunchi, si-n cur si-n cap, iar din pat ma straduiesc sa ma ridic ca o broasca testoasa cazuta cu cracii in sus. Bobi nici nu trebuie sa mai mearga la sala ca-si lucra muschii la cat ma ridica pe mine de pe jos. Mai ales ca nici nu mai sunt cat un fulg ca inainte 😳.
Tot ieri am fost sa ne uitam de strollere la BabiesRUs, de scaun pentru masina si de alte chestii pentru bebeluşă, ca sa incepem si noi sa le luam cate una, cate una de-acum. Ne uitam in magazinul ala ca boii la poarta noua, habar nu avem ce trebuie sa cumparam pentru un nou nascut.
Trebuie sa-i cumparam totul ca sa rezolv dilema avand in vedere ca pana ieri nu avea decat o pereche de sosete pe care i le-a luat Bobi acum vreo luna cand a mers sa-mi cumpere mie o perna speciala de gravide, din aia care arata cam ca trei sferturi de covrig. L-am pus s-o duca inapoi ca aveam impresia ca dorm intr-o piscina pneumatica goala, asa de neconfortabila era. Cand mi-a aratat atunci sosetele alea minuscule a fost ca si cum mi-a dat mie flori, a fost un moment de tandrete care m-a topit. Aceste sosete insa si alte mici lucruri pe care i le-am luat ieri si care stau acum intinse pe canapea, o fac pe bebeluşa si mai prezenta printre noi. Chiar daca eu ii simt prezenta tot timpul pentru ca e un bebelus foarte vioi. Da din picioruse si cand sunt la munca si-mi aude tastele de la calculator, si cand sunt acasa si aude vocile actorilor din filmele la care ma uit, si ziua, si noaptea, ii simt tot timpul miscarile ca pe niste mangaieri venite din interior.

miercuri, 8 februarie 2017

Rog pe cei care ma intreaba cum ma mai simt, in general, si eu le zic, ca fapt divers, ca am facut diabet gestational, sa nu ma mai compatimeasca cu "imi pare rau" sau chestii din astea, ca ma enerveaza. N-am nicio boala ca sa-i para cuiva rau dupa mine. Asta a tinut sa ne bage bine la cap si nursa cu care am avut azi clasa educativa la spital. Diabetul gestational nu este o boala, este doar o conditie temporara, care apare strict in sarcina, si dispare imediat dupa. Este cauzata de placenta, deci cand nu va mai exista placenta, nu va mai exista nici acest diabet. Daca il mai tin si sub control, ceea ce va trebui sa fac, atunci chiar nu exista niciun motiv de ingrijorare, nici pentru mine si bebelusul meu, deci cu atat mai putin pentru altii.

Ca sa il tin sub control am priceput azi ca nu e mare lucru, atata doar ca e cam incomod. Va trebui sa-mi controlez alimentatia, dar nu asa cum vorbeam eu in dodii mai jos ca nu mai am voie sa mananc paine, cartofi sau paste, ba e obligatoriu sa mananc si din astea, dar in cantitati mai mici si distribuite pe toata durata zilei in stricta asociere cu multe proteine si grasimi. In postarea de mai jos trebuia sa zic nu ca "sunt gravida si nu mai am voie sa mananc ce imi pofteste inima", ci ca sunt gravida si nu mai am voie sa mananc cat imi pofteste inima...Ceea ce era si indicat. Deci, ne-a vorbit azi un dietician despre alimente si categoriile in care se incadreaza fiecare, precum si despre care ar fi cea mai buna asociere intre ele pentru toate cele trei mese ale zilei si pentru snack-uri. Nu am voie sa sar peste nicio masa, nu e recomandat nici ca sport, chiar daca trebuie sa fac si miscare. Ba chiar trebuie sa-mi monitorizez mesele zilnic pentru ca vor fi un indicator bun, si pentru mine, si pentru doctori, in caz ca glicemia mi se deregleaza. Daca intr-o zi de exemplu, am o glicemie prea mare, ma pot duce in urma sa vad unde am gresit sau ce e de schimbat. Fara lista asta cu siguranta nu mi-as aduce aminte ce-am mancat avand in vedere ca in perioada asta eu nu tin minte nici daca am mancat sau nu. Inainte de a merge la acest centru de educare, eu m-am interesat de pe internet cum sa asociez mancarea in caz de diabet gestational, dar stiti cum e internetul, ce zice pe-un site se contrazice pe altul. Acum chiar mi-e foarte clar ce trebuie sa mananc si cum si nu mi se pare absolut nimic iesit din comun, ba am impresia ca e o dieta corecta de urmat in general, nu numai intr-o situatie de genul acesta, atata doar ca e mult mai stricta decat in conditii normale. N-am voie dulciuri, e adevarat, dar in rest, pot manca orice, doar ca trebuie sa stiu cand, cat si mai ales cum. Ideea este sa reduc carbohidratii si sa asociez alimentele in asa fel incat sa-mi tin glicemia in limite normale. Cum voi sti ca e in limite normale? O sa ma înţep in fiecare zi in deget de patru ori (ouch!). Am primit de la ei un glucometru si m-au invatat sa-l folosesc. Nu e nimic complicat sau dureros, atata doar ca e incomod cand ma gandesc ca o sa-l port dupa mine tot timpul ca sa-mi masor glicemia la fiecare doua ore dupa ce mananc. M-a vazut si un endocrinolog, care mi-a zis ca se poate ajunge si la insulina, dar doar in cazul in care glicemia nu poate fi controlata prin dieta. Eu m-am intepat azi de doua ori deja si mi-a iesit glicemia normala, semn ca da rezultate regimul alimentar pe care l-am urmat in ultimele zile dupa ce am aflat ca tam-nesam am facut si diabet. Va trebui sa-mi monitorizez si mancarea, si valorile glicemice, pana saptamana viitoare, cand voi merge cu fiţuicile astea iar la doctor pentru follow-up. Ca tot ma plangeam eu ca ma plictisesc, acum am si teme pentru acasa!

duminică, 5 februarie 2017

Au trecut trei luni acuş de la cand ne-am mutat in casa noastra si mi-am dat seama ca potetialul nostru de adaptare la nou, mai ales cand acesta e si mai bun, este fabulos. Am sentimentul ca traiesc aici dintotdeauna si ca n-am trait dincolo prea mult avand in vedere ca rar m-am mai gandit la locul ala si niciodata cu vreo parere de rau. Ne simtim confortabil, apartamentul e foarte homey, ca daca ma intrebi ce camera imi place cel mai mult, zic niciuna ca toate imi plac la fel. Dormitorul nostru e ca un cuibusor, iar bucataria e bucuria mea ca are masina de spalat vase. Prietenii stiu de ce, ca sa zic asa, ca mie mi-a fost dintodeauna greu sa-mi spal blidele din care mananc. Si oricum acum sunt toate cam goale, asa ca nu e usor sa fac vreo diferenta intre ele. In mare, desi ar fi cateva chestii care ma incomodeaza, nu sunt asa de importante comparativ cu restul care sunt ok.
In primul rand imi convine ca sunt aproape de tot in orasul acesta. Chiar daca traiesc mai la capatul nordului, statia de metrou e literalmente la doua minute dupa ce cobor din bloc. Ca sa nu mai zic ca am pe langa cam tot ce-mi trebuie, de la banci pana la laboratoare medicale. Laboratorul la care am mers sa fac analize in perioada asta e la coltul scarii. Nici magazinul de paine nu-i asa de aproape. Pana la doctor, fie ca e cel de familie, obstetriciana, sau centrul de ultrasound, fac un sfert de ora. Daca e aglomerat. Dar si mai mult, nici ca sa ajung la munca nu-mi ia mai mult de juma de ceas...Pai in larga si intinsa America de Nord, conditiile astea de trai sunt boierie!
E totul aproape, mai putin ceva, care e si unul din motivele mele de nemultumire: n-am un parc aici. Noi in Toronto nu ducem lipsa de verdeata, nu asta vreau sa zic, ci doar ca pana la cel mai aproapiat parc mare am ceva de mers pe jos, poate chiar cu masina. Si deocamdata nici nu prea stiu in ce directie. Dar asta pentru ca eu compar cu blocul de rent in care am stat inainte si care era efectiv construit intr-un parc, iar din spatele blocului incepea unul din cele mai lungi trailere de salbaticie urbana din Toronto. Ala pe care ma dadeam eu cu bicicleta mai acum cateva luni in urma. Inainte auzeam noaptea cum fosnesc de la vant frunzele artarilor, iar dimineata ma trezeau pescarusii veniti de pe Ontario. Acum, daca deschid geamul imi vuie capul de la masinile de pe strada. Nu am vedere direct la strada, dar e destul de aproape, ca mai toate cladirile de condos de pe Yonge. Cand stateam dincolo, ma uitam de pe balcon la veverite in copaci, acum ma uit in ceafa unora de lucra pana traziu intr-un zgarie-nor de vizavi. Dar indispozitia acesta a mea este oarecum estompata de faptul ca blocul are o peluza in spate, cam asa cum sunt curtile de la case doar ca mult mai mare, in care locatarii au acces direct de la piscina. Adica vara, usile piscinei sunt deschise catre o terasa cu mese si scaune de picnic la iarba verde, cred ca se poate face si bbq, asa cat s-o tot freci la soare si sa nu fiu eu suparata prea tare!

sâmbătă, 4 februarie 2017

Pregnanciul e o perioada plina de stres si griji. Scriam mai pe la inceput cum imi spusese doctorita de familie ca pe parcursul sarcinii va trebui sa merg la doctor regulat. Acum, la putin peste 6 luni pot sa spun ca am fost si regulat si iregulat, dar sigur de mai multe ori decat in toata viata mea la un loc. Screening-uri, analize, ecografii, si astea repetate cateodata. La inceputul saptamanii acesteia am avut in aceeasi zi consulatatie de rutina, un ultrasound pe care a trebuit sa-l repet si analiza de sange pentru depistarea diabetului gestational. Analiza pentru tipul acesta de diabet este standard in Canada, adica toate gravidele trebuie s-o faca, ceea ce este foarte bine pentru ca nedepistat si mai ales netratat, acest diabet poate duce la complicatii pe care evident nu si le doreste nimeni. Diabetul gestational se instaleaza undeva intre 24 si 28 de saptamani la cea mai ghinionista din zece gravide. E o asa-zisa boala care apare in perioada sarcinii si dispare dupa. Motivul e ca din cauza hormonilor secretati de placenta, celulele devin rezistente la insulina, iar pancresul nu este capabil sa genereze mai multa, sau cam asa ceva. Vestea buna e ca in principiu se trateaza, sau macar se tine sub control, doar cu dieta. Una in care nu trebuie sa mai mananci cartofi, paine si paste, adica tot ce mi-a placut mie in perioada asta cel mai mult, si evident nici prajituri sau inghetata. Eu sunt una din ghinioniste si daca va puteti imagina sunt gravida si nu mai am voie sa mananc ce-mi pofteste inima.
Diagnosticul de diabet gestational se pune dupa doua teste lungi si obositoare in care trebuie sa bei glucoza si sa astepti in laborator cu orele ca sa-ti ia sange de mai multe ori. Asta am facut si eu si luni, si ieri. Si tot ieri m-au sunat de la cabinet sa-mi spuna ca rezultatele arata ca glicemia mea e mare fata de normal si ca trebuie sa ma trimita la un centru la spitalul North York General ca sa ma consilieze nutritionistii si alti specialisti cu privire la regimul alimentar pe care va trebui sa-l urmez de-acum pe toata perioada sarcinii. E ok, nu-mi fac griji de diabet pentru ca stiu ca se rezolva, dar ce mi-e ciuda e ca nu mai putem noi doua sa stam ca fetele la festinurile noastre regale ca pana acum!

joi, 2 februarie 2017

Ma duceam ieri cu colega sa ducem niste plicuri la posta si ma plangeam, chiar protestam, ca ma plictisesc de nu mai suport. De la vreme, de la rutina asta in care am deja impresia ca sunt captiva, probabil si de la lipsa de fier ca tocmai ma sunase doctorul sa-mi spuna ca am ceva carenta. I-am zis ca daca as fi nesimtita, i-as spune si ei sa se duca pe partea cealalta a strazii ca nici de ea n-aveam chef. Nu s-a suparat ca stia ca glumesc, desi nu glumeam. In principiu, ce nu-mi convenea era, ii ziceam, ca in fiecare zi se intampla acelasi si-aceleasi lucruri, cu regularitate si chiar precizie, pana intracolo incat am impresia ca nu se intampla niciodata nimic. (Mi se intampla si lucruri deosebite, dar despre alea alta data.). Mi-am zis atunci, si-mi scuzati cinismul, vezi daca ai plecat din tara? Acum nu te plictiseai!...In contextul acesta as vrea sa scriu cateva randuri, ca mai multe nu mi se cuvin avand in vedere distanta, la propriu, de la care privesc, despre protestele care au loc zilele astea in Romania. Daca as fi fost acolo, dar thanks God nu sunt si nici n-o sa mai fiu, as fi iesit si eu la proteste ca pentru mine tot ce e mai vulgar, mai grotesc, mai grohanesc in gena speciei om e adunata sub mustata subspeciei aleia pachiderme Dragnea, sau cum pizda ma-mii lui il cheama, la extirparea caruia as fi contribuit garantat. Dar nu sunt acolo si, fara nicio exagerare, consider ca prin gestul meu radical, chiar fanatic, de a parasi tara am protestat mai abitir decat toata masa de protestatari din piete la un loc. E adevarat ca eu nu ma pot impauna cu innobilata mandrie ca am facut ceva pentru tara, eu am facut ceva numai pentru mine, si cel mult pentru alta tara. Dar cu siguranta impotriva lor, ca Dragnea o fura el si de pe morti, ca si de pe vii, dar nu si de la mine. Cu alte cuvinte, acolo nici mort n-ai scapare. Cu tot respectul si cele mai oneste aprecieri pentru cei care au iesit si ies in continuare din case la manifestatiile astea de strada, eu personal, nu-mi pot imagina o viata, care sa conteze, in tara aia. Si cu atat mai putin o viata pentru familia mea! Si nu ma refer acum doar la momentul acesta al protestelor, ca acestea nu sunt decat incununarea pe de o parte, a mizeriei politice, iar pe de alta, a frustrarii unui popor rablagit. Dupa trei decenii de deruta si cine stie cate de-acum incolo tot la fel. Eu prefer sa contribui la bunastarea natiunii in care traiesc muncind (chiar si cu plictiseala, daca nu cu drag si spor), platindu-mi cu rost taxele, facand copii, nu cu pumnii stransi pe la proteste si stat toata noaptea geana pe banditii care-mi fura din buzunare si banii de lapte!

In 2004, cand veneam de la protestele "Sa traiti bine!" de la Universitate, un taximetrist i-a zis lui Bobi, "ba, baieti, degeaba va agitati, in tara asta n-o sa fie niciodata bine! ". Oricat de pesimist ar fi sunat, la 13 ani de-atunci, inca il consider cel mai optimist indemn pe care l-am primit vreodata. De aia suntem azi aici, sau si mai bine zis, nu mai suntem acolo!