Pagini

Expat in Canada

Expat in Canada

luni, 30 ianuarie 2017

Cum optiunile outdoor de petrecere a timpului liber de la munca sunt limitate sau lipsesc cu desavarsire, din cauza, evident, a vremii, cautam sa ne aciuam nevoia de relaxare pe ici, pe colo, ba la un restaurant, ba la un teatru in oras, ba chiar acasa la un film, un serial, o carte, o piscina cu amicii. Mie imi lipsesc activitatile afara insa, iar vremea asta nu ma ajuta deloc sa uit de asta, ba dimpotriva imi face nevoia convulsiva. N-am avut pana acum iarna grea, si nici n-o sa avem dupa prognoza specialistilor, temperaturile au fost mai mereu nu peste 0, ci peste 5, nici zapezile nu ne-au ingropat, dimpotriva. Asta nu-i o problema pentru mine, ca nu mi-as fi dorit sa fie invers in niciun caz, dar ce ma enerveaza pana la deprimare este lipsa de culoare, si de sentiment: pe langa ca-i maro totul, si la propriu, si la figurat, nici nu ninge, nici nu ploua, si mai ales nici soare nu-i. Acesta este vremea specifica lunilor Martie, Aprilie, de obicei, acelui asa-zis wing season, fara niciun rost in calendar, pe care eu l-am urat de cand am pus piciorul aici, de unde trag nadejdea totusi ca poate primavara va veni mai devreme anul asta, avand in vedere ca iarna se pare c-am sarit-o, sau ne-a sarit ea pe noi.
Paul Braunstein in Infinity (Photo by Cylla von Tiedemann)
Din acest motiv cum ziceam am mers ieri sa vedem o piesa la teatrul nostru preferat Tarragon, una la care am vrut sa mergem saptamana trecuta, dar din nu mai tin minte ce motiv, am amanat-o, pana cand era cat pe ce sa n-o mai vedem deloc, ca pana m-am cacait eu sa iau bilete, s-au vandut toate, noroc ca, din prea multa ciuda, am mai intrat o data pe site, si dadusera unii cancel la 4 tichete de astfel am apucat sa luam si noi. Tineam mult sa mergem la piesa asta ieri pentru ca era ultima zi de reprezentatie, deci nu am mai fi avut cand sa amanam inca o data. Aceasta piesa, Infinity, a facut parte din sezonul de-acum doi ani, dar a fost readusa pe scena si in sezonul prezent la cererea prea mare a publicului. Noi ne doream s-o vedem si datorita popularitatii, dar mai ales pentru ca ne place actorul Paul Braunstein (care l-a jucat pe Elliot Green in piesa). Este un actor de comedie exceptional, desi ieri n-a fost doar funny, caci piesa a fost mai degraba o drama. Care m-a facut atat sa plang ca Bobi la final a crezut ca m-am pisat pe scaun. Imi curgeau lacrimile ca de la robinet si mi se scurgeau pe fata, pe gat, si se pare ca si prin pantaloni. Nici bebelusa nu mai putea de emotie ca incepuse sa sughite si ea, probabil plangea ca ma-sa. A fost una dintre cele mai bune piese pe care le-am vazut la Tarragon, daca nu chiar cea mai buna, desi mi-e greu sa fac astfel de categorisiri, ca, in realitate, cam toate mi-au placut. De aia si mergem acolo foarte des, ca stim ca niciodata nu dam banii degeaba pe bilete.
A fost despre timp, si despre teoria timpului, din care am retinut ca cel trecut e static si, deci, nemaleabil, pe cand viitorul e in miscare, deci in continua schimbare, ca, prin urmare, si Universul. Dar teoriile, emise de fizicianul Elliot Green, si inspirate din cartea Time Reborn de Lee Smolin, autor la a carei consultanta a apelat scriitoarea piesei, Hannah Moscovitch, nu au fost deloc cele care au contat in contextul piesei, ci povestea familiei Green, privita in "slow motion" de la nasterea fetitei lor, pana la moartea lor. Caci cam asta-i timpul pentru noi, viata noastra ordinara (de la "ordinary life"). Mai ales cand o privesti in slow motion, adica in rutina evenimentelor banale de zi cu zi, iti dai seama cat de ordinara e, dar noroc ca viitorul e mereu in schimbare!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu