Pagini

Expat in Canada

Expat in Canada

joi, 25 mai 2017

Azi Berenica mea implineste doua saptamani. Intre timp tata s-a intors la munca, iar eu am ramas singura cu ea acasa. Ne descurcam bine deocamdata, inca nu ne-am certat. Ii dau sa manance, o schimb, nu-i mare lucru de facut, doar ca fac treburile astea atat de des incat toate celelalte raman de facut pe fuga sau pe altadata.

Asa ca si pe blog tot pe fuga am intrat sa zic doar ca cea mai mare provocare, desi nu neaparat o problema, a fost in tot timpul asta si este in continuare alaptarea. Am plecat de la spital doxa de "carte", ca nu era asistenta care sa nu ma dezbrace ca sa-mi arate cum trebuie sa pun copilul la ţâţă. E o intreaga teorie si aici. Trebuie sa stii cum sa-i bagi ţâţa in gura ca sa n-o rupa, caci alaptatul trebuie sa fie o placere, nu o corvoada si un chin. Pana am invatat, amandoua, am avut si eu de suferit, dar, dupa ce am cumparat si folosit inutil o crema luata de pe la Shoppers, mi-a prescris un doctor de la spital un unguient foarte bun, Dr. Jack Newman's Nipple Cream, si acum nu mai am nicio problema. Asa ca acum trebuie sa ma laud ca la agatat copilul de ţâţă sunt experta. M-a laudat si doctorita de familie, care, de asemenea, m-a pus sa ma despoi ca sa vada si ea daca stiu sa-i dau copilului de mancare. Toate bune pana aici, problema e ca nu prea am lapte destul pentru elefantica mea. Unii care se pricep m-ar intreba "da' de unde stii ca nu ai?". De altfel, am si primit intrebarea asta de nenumarate ori. Acum am mai mult cred si chiar reusesc sa o satur doar de la ţâţă de cateva ori pe zi, dar saptamana trecuta statea bebe si cate o ora agatata de mine si tot o desprindeam de la ţâţă plangand. Si nu e un bebelus plangacios deloc. In afara de cateva mofturi, nu prea plange, nici macar noaptea.

Medela - supliment de formula
La indemnul unei asistente de la spital, am rezolvat problema, desi pentru mine e rezolvata doar partial, suplimentand cu formula. Nu i-am bagat inca biberonul in gura, decat sa vad ca deja il refuza, chiar daca la inceput, de disperare, m-a tentat s-o fac. Nu ca as avea ceva impotriva biberonului, nu am chiar nimic, dar stiu ca daca se va invata cu biberonul, nu va mai vrea la ţâţă, iar eu chiar imi doresc sa alaptez din cel putin doua motive, in urmatoarea ordine: in primul rand, laptele meu e cel mai bun pentru copilul meu, iar eu imi doresc ce-i mai bun pentru ea, si, in al doilea rand, alaptatul este cel mai usor pentru mine. Nu trebuie sa ma chinui preparand in miezul noptii formule si spaland biberoane cu noaptea-n cap. Ii bag ţâţa-n gura o jumatate de ora si kaput. Chiar daca ar trebui sa o fac de mai multe ori pe noapte. Acestea sunt motivele practice, ca mai am un motiv mai putin practic, dar la fel de puternic. Niciun biberon din lume nu va putea inlocui sentimentul pe care il da mamei copilul atasat la piept. La fel ca si sarcina, e un loc rezervat femeilor, din pacate. Zic din pacate pentru barbati. In fine, cum suplimentez totusi daca nu folosesc biberonul? Folosind un un feeding tube, o instalatie cu un fir care se ataseaza de san si din care bebelusul trage, sugand si la ţâţă in acelasi timp, stimuland si lactia totodata. Chiar daca nu ar stimula lactatia realmente, bebe e totusi la ţâţă pe care, eu fac tot posibilul, sa n-o uite, sperand in acelasi timp ca in curand va veni mai mult lapte ca sa o pot satura pe elefantica mea care e mai mancacioasa din fire si in plus, s-a si nascut destul de marisoara, prin urmare are nevoi alimentare mai mari decat o mâţă. Initial, instalatia acesta era o improvizatie. Ne-a dat de la spital un fir care se foloseste, in mod normal, la prelungirea seringilor, si bagam un capat al firului in sticla cu formula, si pe celalalt il atasam cu leucoplast de san. Sa executi operatiunea asta de cateva ori pe noapte este intr-adevar tot ce-ti poti dori de la viata. Acum insa folosesc o instalatie pe care am comandat-o online de la Medela si sunt foarte incantata de ea, mai ales ca se si spala foarte usor. E foarte practica si simplu de folosit. Tubul ala cu lapte se ataseaza de haina, iar firul, de san.

Alaptatul e cea mai mare provocare in momentul acesta, dar, cum ziceam, nu e realmente si o problema. Eu inca ma chinui si insist in speranta ca in curand voi reusi s-o fac fericita doar cu ţâţa mea, chiar daca ea e fericita oricum. E sanatoasa, rosie in obraji si din ce in ce mai frumoasa. Dar tot nu stim cu cine seamna inca.

joi, 18 mai 2017

Au trecut numai 7 zile din cele 40 de lauzie si daca da Domnul ca intr-adevar numai atatea sa fie si sa n-am nevoie de mai mult timp sa ma repun pe picioare, pe picioarele mele, nu pe astea inca umflate ale lui Michelin Man, tot cam atunci voi reveni si pe blog ca am atat de multe de scris si de povestit, dar si alte prioritati deocamdata.

Pana imi revin si revin, las aici o poza cu Berenica mea, cu mentiunea ca eu nu ma mai satur sa ma uit la ea si sa ma minunez de cat e de frumoasa, nu stiu zau cu cine seamana ca nu suntem niciunul in familie urati, dar nici nu m-as fi gandit vreodata ca puzzle-ul genelor noastre poate crea ceva atat de perfect. Eu ca eu, dar taica-su e pur si simplu topit tot dupa ea. Nu l-am mai vazut in viata mea atat de indragostit...Abia astept sa povestesc despre lucruri din toata perioada asta de 10 luni nepovestite pana acum.

Printesa si Unicornul. Am pozat-o in cadourile pe care le-a primit de la prieteni. Toata lumea i-a dat cate ceva. Ba a doua zi dupa ce am ajuns acasa de la spital, am primit un telefon de jos de la security ca e cineva afara sa ne livreze un cadou mare. Ne-am trezit la usa, ca-n filme, cu un ditamai aranjamentul sofisticat printre care era si rochita asta alba cu care am imbracat-o in poza. Ii e cam mare, dar ei ii sta bine cu orice 😋

sâmbătă, 13 mai 2017

După un travaliu de o săptămână şi o naştere nu tocmai uşoară, m-am întors în sfârşit acasă cu un cornuleţ cu dulceaţă. Altceva nici nu-mi mai trebuie.

A primit numele Kathryn Berenice (primul nume, cu spelluirea mai neobişnuită, i l-a pus tac-su, al doilea nume, de regină, şi care, în greaca veche, înseamnă "care aduce victoria", i l-am ales eu).

In love ❤❤❤❤❤❤❤❤❤❤❤❤❤❤❤❤❤❤❤

Abia ne-am văzut prima dată şi deja nu mai putem una după alta: ea nu se desprinde de mine deloc, iar eu nu mă mai satur să mă uit la frumuseţea asta

marți, 2 mai 2017

Pe mine cred ca m-a apucat cuibareala. Asa-numitul "instinct de cuib" cica le-apuca pe femeile gravide pe la sfarsitul sarcinii si babele spun ca asta-i semn ca se apropie travaliul. M-am trezit dimineata cu gandul acut sa nu mai frec azi menta pe internet, ci mai degraba sa frec baile. Nu stiu daca cuibareala asta are vreo explicatie stiintifica pentru ca logica nu prea are, dar daca nu are, am eu una. Pe mine, cum stau toata ziua singura acasa si lipsita fiind de orice urgenta, cred ca m-a apucat de la plictiseala.

Pana la urma, baile n-am reusit sa le spal, dar am spalat haine si asternuturi de bebelus, ba mai mult, le-am si calcat. Mama mi-a zis ca e bine sa le calc pentru ca fierul le omoara microbii. Cand am auzit-o, am zis: WHAT?!!! Eu nici nu stiam daca am fier de calcat in casa. Dar mai mult decat atat, sincer, in cazul meu nu cred ca e necesar pentru ca eu usuc hainele la dryer. Banuiesc ca are acelasi efect. Mama nu usca hainele la dryer si de aia nu stia. Le-am calcat totusi, deocamdata doar pe cele pe care o sa le iau la spital, ca arata mai frumos asa la dunga. Si-apoi nu vreau sa fiu lenesa cu guguştiuca mea chiar de la inceput.

Le-am spalat cu detergentul special de bebelusi, Ivory Snow, si mirosul ala proaspat si dulce combinat cu aburii de la fierul de calcat m-au drogat putin de nu m-am mai oprit din trebaluiala pana seara tarziu.

De la cuibareala asta insa am tras si-o frica azi. Sa nu faceti ca mine!!!! M-am pus sa scot afara ce era deja pus la bagajul de spital ca sa spal si tot ce-aveam acolo. Dupa ce-am bagat insa totul la spalat, incepuse sa mi se roteasca gandurile negre in cap in ritmul motorului de la masina, cum ca ar fi chiar culmea sa-mi vina acu' sa nasc si sa ma prinda cu pantalonii in vine. Adica cu toate catrafusele ude si cu bagajele goale, dupa ce statusem cu ele facute bine-mersi de cateva saptamani bune. Dar nu s-a intamplat nimic, slava Domnului, si gata, bagajul meu e refacut si deja la usa. Cineva insa mi-a zis ca si la usa e prea departe. Ar trebui sa-l duc in masina...Deci dupa cum se vede in cuibusorul meu pana si gandurile imi sunt marunte. Asa ca hainutele astea de care m-am ingrijit eu azi.

duminică, 30 aprilie 2017

Copacii cu flori si istorie din High Park

Acum doi ani pe vremea asta, daca nu si mai demult, am zis pe blog un lucru pe care pot sa-l repet la infinit, cum se repeta anotimpurile. Daca ar fi sa-mi ceara cineva sa pun Toronto pe-o ilustrata, nu as folosi vreun decor estival la barbeque pe malul unui lac, desi ii e atat de specific, nici pe cel atat de venerat al toamnei in culorile de artar, in niciun caz pe cel de iarna, ci exact perioada asta a primaverii, din jurul zilei de 1 Mai, cand la comanda parca, se umple tot orasul de flori. Caci nu este casa sa n-aiba la usa vreun sirag de lalele, vreun cires in floare sau o bolta de magnolii. Ti-e mai mare dragul sa-ti mangai privirile si cugetul printre ele.

Parcurile se transforma, de asemnea, in gradini botanice si atrag roiuri intregi de oameni. Pe care oricat i-ai intelege ca se dezmortesc si ei dupa atatea luni de iarna, sug totodata si peisajul de energie. Saptamana trecuta, va ziceam ca am mers in High Park, si era acolo mai multa lume decat floare in copaci. Frumos sa-i vezi cum se inghesuie la copacii cu flori, dar parca mi-as fi dorit mai mult sa admir copacii decat pe ei admirand copacii. Faceti, din motive evidente, abstractie de faptul ca si eu eram unul dintre ei. Asa ca azi dimineata ne-am dus din nou in High Park, dar la prima ora, stiind ca torontonezii n-au fost niciodata oamenii cei mai matinali. Asa am reusit sa suprind un pic ciresii respirand...

Daca va intereseaza putina istorie a acestui mega-mediatizat eveniment anual - High Park Cherry Blossom: ambasadorul Japoniei in Canada a daruit orasului Toronto, la inceputul anului 1959, 2,000 de ciresi din partea cetatenilor orasului Tokyo, drept multumire pentru ajutorul acordat refugiatilor japonezi dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial. Ciresii au fost plantati in High Park si desi au cam imbatranit, inca n-au murit, si-atrag an de an, mii si mii de foto entuziasti si iubitori de natura.
Ieri i-am fi gasit inca si mai plini, caci vantul si ploaia de-asta noapte le-au cam scuturat coroanele. Dar si azi erau frumosi ca ne ploau cu petalele.
Acum cateva saptamani, High Park a luat foc. Vedeti cioturile arse de pe jos. Nimic distructiv insa, dimpotriva, un foc controlat, pus chiar de managementul parcului ca parte a strategiei de intretinere. E o metoda foarte veche de ingrijire forestiera, prin care se ard toate balariile de la sol, fara a afecta insa in vreun fel copacii. 

vineri, 28 aprilie 2017

Facebook imi aminteste ca anul trecut pe vremea asta eram in Bahamas. Bahaaaahaaa!!! Mda, anul asta sunt pe nicaieri. Dar nu ma plang, nu inca, mai ales ca de azi am intrat oficial in concediu de maternitate. Pana la a fi insa concediu de maternitate e inca doar concediu, asa ca incerc acum, pana se naste bebela, sa ma bucur cat pot de aceasta perioada, de parca daca mananc mai mult acum, maine nu-mi va mai fi foame.

Ziceam ca am intrat oficial in concediu, doar pentru ca neoficial am intrat de mai demult avand in vedere ca saptamana asta am fost la munca doar 5 ore luni si inca vreo 4 marti. M-au mancat talpile sa plec mai devreme. M-au mancat la propriu, nu-i o figura, nici macar una de stil. Mi-a iesit pe picioare o raie, i-as putea zice asa fara sa gresesc prea tare, chiar daca nu am niciun diagnostic, si ma mananca intr-un hal de-mi vine sa-mi iau campii, daca nu mi i-am luat deja. Asta a fost pretextul pentru care mi-am luat libere dupa libere in ultima vreme, ca in realitate adevaratul motiv a fost ca m-am supraapreciat. Cand am luat hotararea de a nu ma mai duce la job cu 1 Mai era inca prea devreme sa-mi dau seama ca va fi prea tarziu. Ar fi trebuit sa incetez colaborarea (temporar, ca tot acolo o sa ma intorc), inca de-acum cel putin doua saptamani, de cand burta mea a intrat intr-un proces de expansiune de nestavilit, iar eu intr-unul de lehamite si mai si. Nu va imaginati ca ma osandeam pe-acolo, de fapt nu faceam nimic, stateam in dreapta aluia de mi-a luat locul (asa crede el haha!!!) si il plictiseam. Dar chiar si-asa incepuse sa mi se para degradanta taraiala pana acolo.

Stiu ca la anul pe vremea asta imi va parea rau ca nu m-am dus la munca pana in ultima zi si cea de-apoi, dar acum nu-mi pare rau. Si-apoi bebelina are la inceput nevoie de o mama relaxata, asa ca sa dam drumul la filme, la muzica si de-acum sa inceapa dicstractia!!!!

joi, 27 aprilie 2017

10 motive pentru un curs prenatal

Macar hainele i le am pregatite :)
Acum ca am fost si la scoala, ma simt mai nepregatita ca niciodata sa-mi aduc copila acasa si sa am grija de ea. La North York General, spitalul unde voi naste, se tin tot felul de cursuri din astea pregatitoare, inclusiv de cum sa respiri in travaliu sau cum sa-ti pregatesti copiii mai mari sa primeasca noul membru al familiei, adica si prostii din astea, dar pe mine nu m-au interesat altele decat cele de avut grija de bebe dupa ce o voi aduce acasa pentru ca eu n-am niciun fel de experienta cu puradeii avand in vedere ca in ultimii 15 ani cel putin, nici macar n-am tinut unul in brate. Apoi, voi fi si singura cu ea. Nu voi beneficia de niciun ajutor, asa ca aveam nevoie de ceva indrumare. Bobescu isi va lua concediu si va sta cu noi acasa o vreme, dar nici el n-a crescut copii vreodata asa ca un curs prenatal am considerat amandoi ca e un inceput macar.

La curs, ne-au facut cateva demonstratii si ne-au invatat cum sa shimbam scutece, cum sa-i facem bebelusului priză la ţâţă, cum sa-i tinem capul, cum sa-i facem prima baie, lucruri din astea care mai degraba se arata decat se explica din vorbe, ca sa poata fi intelese cum trebuie. Dar as vrea sa scriu 10 lucruri, desi au fost mai multe, despre care eram mai putin educata inainte de a ma duce la curs, dar pentru care spun acum ca a meritat sa dau $60, singurul serviciu pe care l-am platit de cand ma tot duc la spitalul asta, chiar daca era mai bine sa nu dau nimic. Ca asa m-am invatat.

1. Practica "piele pe piele": e foarte indicat pentru linistea bebelusului sa fie tinut pe piept de cateva ori pe zi cate un sfert de ora macar, inclusiv pe pieptul tatalui. E o buna practica de calmare si inainte de a afla de ce urla, de exemplu;

2. Bebelusii mananca de 8-12 ori pe zi, dar fie ca mananca la fiecare ora sau o data la trei ore, el e seful. Bebe e cel care decide de cate ori si cand trebuie sa manance, nu mama, nu ceasul, sau mai grav, vreo baba nebuna;

3. Trebuie sa speli bebelusul "pe dinti" din ziua 1;

4. Bebelusii dorm pana la 16 ore pe zi. (Deci cine zicea ca n-o sa mai apuc eu sa dorm?!!)...Dar nu trebuie niciodata lasati sa doarma mai mult de 4 ore incontinuu (îhî!!!);

5. Bebelusul nu are nevoie de un patut fancy. Plapumile si plapumioarele, indiferent de cat or fi ele de dragalase, nu au ce cauta in patul copilului, si nici vreo jucarie nu trebuie atarnata pe undeva; un cearceaf peste o saltea rigida e tot ce are nevoie; bebelusul trebuie culcat intodeauna pe spate, nu cum iti spun babele, pe burta; "tummy time" este, intr-adevar, recomandat, dar nu cand doarme si, mai ales, intotdeauna sub supraveghere;

6. Co-spleeping-ul este recomandat, bed-sharing-ul insa, nu; co-sleeping-ul inseamna ca bebe doarme cu tine in camera, dar in culcusul lui separat, nu in pat cu tine. Asta din urma se numeste bed-sharing si e o practica extrem de riscanta pentru cel mic;

7. Locuinta nu trebuie sa fie supraincalzita si nici bebelusul infasat sau incotosmonat; el nu are nevoie de mai multe straturi de haine decat au nevoie parintii, poate cu exceptia iernii, cand merge unul in plus;

8. Punctele 5, 6 si 7 sunt importante pentru ca reduc riscul SIDS (Sudden Infant Death Syndrom);

9. Bebelusul nu trebuie lasat sa planga pana ii sar plamanii pe motiv ca daca ii raspunzi la fiecare boceala, il alinti; sunt o mie si una de motive pentru care bebelusul plange, unul dintre ele fiind lipsa oricarui motiv, dar chiar si asa, trebuie sa sari in sus de fiecare data cand il apuca pentru ca astfel il faci sa se simta in siguranta si il ajuti sa capete incredere ca mereu e cineva acolo pentru el;

10. Trebuie sa ii vorbesti bebelusului tot timpul inca din prima zi de viata. (Indiferent de ce prostii ii spui, el oricum nu intelege, dar asculta).

Stiu ca multe femei isi dau ochii peste cap doar pentru ca ele nu au facut intocmai asa si a fost bine. Ceea ce am enumerat eu mai sus nu sunt recomandarile mele si cu atat mai putin sfaturile mele. Eu am ramas la fel neexperimentata ca inainte de a ma duce la curs, sunt doar mai informata cu privire la practicile actuale recomandate. Nu si mai pregatita.

duminică, 23 aprilie 2017

Sakura

Mi-am dorit foarte mult sa ajung anul acesta in High Park sa vad sakura, adica ciresii japonezi in floare. M-am stresat putin ca nu voi ajunge nu pentru ca ar fi High Park departe sau ca s-ar scutura ciresii prea degraba, dar conditia nu-mi permite sa-mi fac planuri nici macar pe termen foarte scurt. Dupa ce timp de doua saptamani am cautat zi de zi pe internet previziuni cu privire la perioada de inflorire, mai ales ca auzisem ca anul asta le vor pocni mugurii mai devreme, tot nu stiam sigur daca au deja floare sau nu, asa ca ieri imi propusesem sa merg oricum pana acolo sa vad eu care-i treaba. Si daca n-o fi sa fie nicio treaba, atunci sa mai incerc si saptamana viitoare. Ieri insa traseul mi-a fost deviat dupa cum povesteam mai jos, si desi devierea a avut loc cu cele mai bune intentii, tot mi-a parut rau ca n-am ajuns in High Park, asa cum mi-a parut rau c-o zi in urma ca n-am ajuns la Boston Pizza.
De aceea am tinut sa merg azi neaparat chiar daca site-urile de stiri spuneau ca ieri n-ar fi fost infloriti decat putin, si ca abia saptamana viitoare ne vom putea poza sigur sub corolele lor albe. Eu pana saptamana viitoare insa nu stiu ce-o mai fi, asa ca n-am riscat. Si la fel ca mine tot orasul ca la cata lume am vazut azi acolo cred ca au venit de fapt si de pe la vecini. Erau carduri intregi de masini spre toate intrarile in parc de si noi a trebuit sa lasam masina la un kilometru jumate si sa mergem pe jos asa greoaie cum sunt eu. De fapt, chiar mai impresionant decat ciresii era cata lume a putut veni sa-i vada. Nu erau intr-adevar cu totii infloriti, si nici cei infloriti nu aveau coroanele inca pline, dar, desi am zis ca voi merge si weekendul viitor, chiar daca nu mai ajung, hatarul mi l-am facut si pofta mi-am astamparat-o, asa ca acum pot sa nasc linistita. 

"It's a girl" again!

Weekendul asta eu doar m-am petrecut. Acum mi-e casa cu curu'n sus, dar plina de baloane roz. Ieri am fost transportata la alt baby shower, de data asta unul organizat de prietena mea la ea acasa, de care, de asemenea, nu aveam cunostinta, dar pe care, pentru ca aveam deja experienta de c-o zi inainte, l-am mirosit putin inca de pe drum incolo. De fapt, cand am ajuns aproape de casa ei, eram cam 90% convinsa ca s-a copt si-acolo ceva pe la spatele meu. Nu m-a mai apucat plansul ca data trecuta, ci am zambit asa larg cand am vazut toata lumea adunata acolo pentru mine si m-am simtit atat de bine ca numai c-a venit noaptea mi-am dat seama ca a trecut timpul si trebuie sa ma intorc acasa. De data aceasta a fost un baby shower traditional, numai intre fete. Inteleg acum si de ce se practica traditia doar intre femei. Pentru ca barbatii s-ar plictisi sa asculte numai povesti despre nascare si crescut puradei, cam singurele subiecte la care invariabil ajungea orice discutie.
Cred totusi ca traditia trebuie ajustata, si barbatii invitati si ei. Trebuie si ei inclusi, cu forta daca nu de buna voie, la activitatile bebelucesti, ca n-or putea ei sa le dea ţâţă, dar le pot schimba un scutec sau canta un cantecel. Sarcinile, fie ca e vorba doar de schimbat un pampers sau de stat geana noptile, nu sunt, si nici n-au fost vreodata activitati exlusiv femeiesti, ci doar tratate ca atare. Eh, vremurile se mai schimba, pentru unii favorabil, pentru altii dimpotriva, iar noi musai trebuie sa ne schimbam odata cu ele.

Nu vorbesc acum ca sa ma aflu in treaba, sau pentru ca asa mi-as dori eu sa fie, ci chiar asa e. De exemplu, saptamana asta am fost la un curs de avut grija de copil in primele zile de viata, curs care s-a tinut la spitalul unde urmeaza sa nasc acus, si locurile disponibile erau pentru cupluri care asteapta un copil, nu doar pentru femei gravide. Doamna care a tinut cursul, consultant in lactatie de meserie, a adus o papusa, grea de vreo 10 pounzi, care sa simuleze greutatea reala a unui nou nascut si a spus sa fie trecuta prin bratele fiecarui barbat din sala si sa fie tinuta asa cel putin cate 10 minute de fiecare in parte. Ne-am jucat noi cu papusile, dar mai in gluma, mai in serios, ni s-au aratat acolo multe chestii, printre care si cum se schimba profi un pampers. Cu ajutorul unor papusi, de diferite culori ale pielii (nu ca ar fi relevant, dar asta a fost primul lucru pe care l-am remarcat cand ni le-a impartit), am schimbat cu schimbul primele scutece din viata noastra. Au invatat si femeile cum se face, apoi si partenerii lor. Cursul inca nu s-a terminat asa ca nu o sa insist acum prea mult, am vrut doar sa sustin cu argumente in plus ca traditia trebuie updatata vremurilor noi si barbatii invitati si ei la baby shower ca cine stie, poate la un moment dat vor si naste.

La cum tine bebelusul in brate, Bobi cred ca trebuie sa se mai duca pe la scoala.

vineri, 21 aprilie 2017

Azi m-am emotionat pana la lacrimi, si cum inca nu mi-am revenit, s-ar putea sa gasiti unele din randurile urmatoare cam patetice pe-alocuri. Ca de exemplu acum cand zic, din incipienta, dar deja vasta mea experienta de viata, ca nu-i nimic mai trist pe lumea asta decat sa nu simti niciodata nimic. Cand trec zile intregi, luni intregi, chiar ani intregi, fara sa fii, macar din cand in cand, patruns de-un sentiment. Cand nu traiesti nimic, nici nu-ti aduci aminte de nimic. Ca singure trairile autentice, cele reale, devin amintiri. Si amintirile, cele frumoase indeosebi, contin ceva mult mai important decat dorinta de a le retrai, si anume pe-aceea de-a trai. Nu ti s-a intamplat niciodata sa vezi o poza in care te simteai bine si sa-ti dea pofta de viata? Sa-ti vina deodata sa vrei sa traiesti mai mult? Mai mult decat o amintire?...

Ceea ce trebuia sa fie azi o zi obisnuita de vineri a devenit una de care sigur imi voi aduce aminte toata viata. Stiam de vreo doua saptamani ca azi trebuia sa merg la Boston Pizza cu colega si cu inca o fosta colega care a plecat de la noi sa lucreze la guvern, dar nu ne-a uitat. Urma sa luam impreuna lunch-ul, inainte de-a pleca eu sa-mi vad de mamicie, treaba care deja a inceput sa ma sperie mai ceva ca durerile facerii. M-am imbracat frumos, mai frumos de-atat nici n-aveam cum, avand in vedere ca aia e singura rochie din dulap care ma mai incape, si-apoi nu mai fac fata nici macar unei plimbari pana la mall sa-mi cumpar alta. A insistat colega sa ma imbrac in rochie cu ocazia asta, si asta de vreo doua saptamani, ca doar urmeaza sa ne intalnim cu Mary-Lou, mi-a zis. Mi s-a parut totusi cam ciudat sa-mi spuna cu ce sa ma imbrac, mai ales ca stiam ca Mary-Lou de-aia nu mai poate ea. M-am gandit atunci c-oi fi aratand eu ca o butie, dar nu sunt totusi in curul gol. Am ripostat putin ca-car-ca-mar, ca rochia nu-i spalata si ca numai s-o spal nu-mi arde mie, atat cat sa inteleaga ca nu mi-a convenit. In fine, pana la urma m-am imbracat cum a vrut ea, nu de alta, dar mi-a promis si-o sedinta foto. Desi nu mai sunt eu atat de dornica de-a ma arata in poze, azi intru in cea de-a noua luna de sarcina, si ultima deci, si-am zis ca motivul asta e ok sa ma mai selfuiesc o data.

Era 11:50 cand mi-a zis ca Mary-Lou va intarzia putin asa ca o sa plecam undeva pe la 12:05 de la birou. I-am zis ok, desi numai ok nu simtea stomacul meu de foame si pofta unei pizze de care nu mai mancasem de luni de zile si la care ma tot gandeam de c-o seara inainte. Pe la 12:03 am dat sa-mi iau geaca pe mine, dar colega mi-a zis ca nu-i nevoie ca mergem cu masina pana acolo. M-am gandit, frate, nici geaca mea nu-i place?! Dar am zis iar ok si-am dat sa-mi iau geanta. N-o mai lua nici pe aia ca...Deja incepea sa ma enerveze. Aveam impresia ca ma teleghideaza si nu-mi placea. I-am zis mai rastit ca trebuie s-o iau ca sa platesc. Ea, nu, nu, ca pizza o platesc ele. Pana la urma am scos din geanta doar portofelul si telefonul si-am coborat cu ea sa mergem la masina ca ne-astepta Mary-Lou. Am ajuns la parter si mi-a zis sa vin intai cu ea s-o ajut sa ia ceva din boardroom. Ea a intrat inaintea mea si cand am intrat si eu, toti colegii mei, care nu stiu cum au ajuns cu totii deodata acolo, au iesit de dupa baloane si-au inceput sa ma aplaude. O fractiune de secunda mi-a trebuit sa-mi dau seama ce se intampla si tot atat sa incep sa plang cu sughituri. Imi pregatisera un baby shower surpriza, asa cum eu numai in filme am mai vazut. Reactia mea a venit deodata, nu am avut timp sa ma gandesc cum ar trebui sa reactionez la asa ceva, ci pur si simplu am reactionat. Emotiile mele au fost complet date peste cap ca in loc sa rad si sa sar in sus de bucurie, mie imi venea sa ma pun in cur si sa nu ma mai opresc din plans.

Firma a cumparat pizza si tort pentru toata lumea, colegii au cumparat cadouri pentru pitica mea si au strans bani pentru un gift card foarte generos, dar mai important decat toate lucrurile astea a fost ce au facut ei pentru mine, ba mai mult, cum au facut ei chestia asta. Desi s-au pregatit doua saptamani, cu mine in fiecare zi acolo, eu n-am avut nici cea mai vaga banuiala ce se coace pe la spatele meu, de fapt, in fata mea. Acum stiu in detaliu cum s-a petrecut totul, ca mi-a povestit colega, care are biroul vizavi si care a si fost tartorul, si tocmai pentru ca stiu cat de multe aranjamente au trebuit sa faca, mi-e cu atat mai greu sa inteleg cum au reusit sa tina cu totii atat de bine un secret, cu atat mai mult cu cat n-a parut ca se-ascunde nimeni in vreun fel de mine. Sau poate ca n-or fi ei atat de buni, cat oi fi eu cea care se prinde mai greu. Caci o colega mi-a spus ca a mers cu fiica ei sa-mi cumpere cadoul si-i povestea pe drum cum imi vor face o surpriza si cum eu nu stiu nimic din ce se intampla, si-atunci fiica-sa a intrebat-o: "Wow, mommy, she doesn't know that she will have a baby?" Cam asa ceva.

duminică, 16 aprilie 2017

In locul unei parade de oua de Paste, eu defilez cu una de flori de Paste. @Easter Flowers Show, Allan Gardens, Toronto.


Ies imediat si magnoliile din gaoace...

Easter feely 😋

Se tot plange lumea ca azi nu se mai simte Pastele ca altadata. Fiori pe sira spinarii nu simt nici eu, daca asa ar trebui, dar de simtit bine eu sa stiti ca ma simt. Chiar nesimtit de bine. Am avut patru zile libere sa lenevesc si a facut Bobescu un cozonac mai burtos ca mine. Eu nu m-am priceput niciodata sa fac, si nici vreo pornire sa invat n-am avut vreodata, asa ca asta a ramas dintotdeauna specialitatea lui. Dar apropo de simtirile pascale...Lasand la o parte insemnatatea religioasa de care nu ne legam, ca pe aia o simte fiecare dupa cum poate, Pastele de altadata se simtea altfel ca prea multe bucurii in afara de Paste nu prea avea lumea pe-atunci. Nu se ducea lumea in city break de exemplu. Sa fim seriosi, sa faci azi o escapada la New York de long weekend, sau la Paris, daca esti prin Europa, e mai fun decat sa te speli cu oua pe ochi. 
Oricum, eu va doresc tuturor un Paste simtitor, fie ca va bucurati de-o felie de cozonac ca mine, fie ca nu! 

sâmbătă, 15 aprilie 2017

Ce putea fi mai potrivit in saptamana mare daca nu un spectacol religios? Nu, n-am fost la un concert cu muzica religioasa, desi era sala atat de plina, de nici la biserica nu cred ca au ajuns atatia, ci la The Book of Mormon, unul dintre cele mai reputate si premiate musical-uri de pe Broadway, revenit in Toronto, pentru a doua oara, pentru ca se pare ca publicul nu se mai satura de el. Adevarul e ca si noi cu greu am mai gasit doua bilete, si nici alea unul langa altul, desi le-am luat cu vreo doua saptamani in urma. Doua bilete la preturi rezonabile, ca daca voiam sa dam $400 de dolari, dar sa stam in fata, probabil, desi nu se stie, ca mai apucam si unul langa altul. De cand au venit mormonii in Toronto, adica de prin Februarie, sala Teatrului Princess of Wales, unul din "Mirvish"-urile de pe King, a fost tot timpul plina de adepti, semn ca misiunea mormonilor a avut succes. Mai ceva ca in Uganda, acolo unde au ajuns Elders Price si Cunningham, cei doi protagonisti ai spectacolului, trimisi misionari ca sa-i boteze la mormonism pe localnicii unui sat amarat din Africa. Povestea e plina de peripetii, hilare pana intr-acolo incat se rade si cu lacrimi. Firul epic, usor de urmarit, te face pana la urma sa intelegi ca "biblia" lor, Cartea Mormonilor, este a "bunch of made-up stuff, but which points to something bigger", ca religia deci nu trebuie luata in serios, adica literal, ci metaforic, si-atunci e mai usor sa-i faci pe oameni sa le creada. Intr-un fel m-au convertit si pe mine avand in vedere ca am plecat aseara cu sentimentul ca imi plac mormonii si ca daca i-as vedea acum pe strada, imbracati la costum si dichisiti la patru ace asa cum umbla ei, i-as saluta cu simpatie.

The Book of Mormon este o comedie, o satira mai degraba la adresa practicilor religioase, pentru unii mai lipsiti de simtul umorului, ca sa nu zic al penibilului, chiar ofensatoare, dar ce mi-a placut mie dincolo de asta a fost muzica buna, vocile vibrante ale actorilor, decorurile cu efecte speciale, dansul si sincronizarea scenica, care au dat toate grandiozitatea unui spectacol de 7 stele. Eu ii dau 7 avand in vedere ca cei care se pricep mai bine la critica unor astfel de spectacole i-au dat cu totii 5.

PS: The Guardian a zis ca in realitate exista foarte putine lucruri pe care trebuie sa le faci inainte sa mori, iar unul dintre ele este: "sa vezi The Book of Mormon".

M-am mormonit si eu putin, bineinteles.