Pagini

Expat in Canada

Expat in Canada

miercuri, 30 noiembrie 2016

N-am mai citit nimic de luni de zile. Nimic interesant adica si care sa ma satisfaca macar emotional. Mi-am tarait o vreme intelectul prin paginile unei carti plictisitoare pe care mi-a imprumutat-o o colega, careia insa i-am inapoiat-o neterminata. N-am vrut sa-i spun direct ca si numai cat am citit mi s-a parut un rahat, nu ca ar fi scris-o ea si sa nu-i jignesc talentul, dar ei i-a placut si n-am vrut sa-i subestimez gusturile. Desi la materia asta ma cam pricep putin. M-am multumit a-i spune ca nu e ca One Thousand Splendid Suns, asa cum mi-o recomandase, nici pe departe. Printre multe alte lucruri ciudate care mi se intampla in perioada aceasta ciudata oricum, cu care inca incerc sa ma obisnuiesc, ca durerea de calcaie de care povesteam mai jos, pierderea sporadica a memoriei e alta nazdravanie. Pentru mine sunt chiar amuzante aceste lapsusuri si amnezii care au loc mai nou de mai multe ori pe zi, in orice context, pentru ca e prima data in viata cand uit lucruri, memoria mea fiind intotdeauna una foarte profi. Am, sau aveam, o memorie de care si astia ai mei de la munca se minunau. Eram capabila sa-mi amintesc si numere de care m-am ocupat cu luni in urma, daca le revedeam, cam in felul acesta functionam. Dar cica tot hormonii mi-au f*** si mintea. De aceea, nu pot sa spun exact cum se numea cartea pe care am inapoiat-o colegei, iar daca pentru asta as mai putea face un efort totusi sa-mi amintesc, de cine e scrisa nici nu intentionez. Spun doar ca avea la baza o idee rasuflata despre femeile din Afganistan. Desi poate ca abordarea subiectului (prafuit ca o cale batuta si razbatuta) era interesanta, m-a plictisit rau scriitura terna ca un platfus. The Pearl That Broke Its Shell. Asa se numea cartea. Uite ca mi-am amintit. Dupa ce am dat un search pe Google ca sa fiu sigura. Cartea asta s-a nimerit s-o citesc in timpul in care eram cu matele pe dos si cand ma apucam eu de lecturat, ma lua de la stomac si mai tare. Acum nu stiu daca era efortul, fie si numai de a-mi misca ochii dintr-o parte in alta pe o pagina, sau era cartea prea proasta si nepeplacul creierului meu foarte sensibil la orice era pestilentios. De aceea mi-am anulat pentru o vreme obiceiul.
N-am terminat-o deci, dar nici n-am renuntat la ea prea devreme, pentru ca altceva mai bun oricum nu aveam. (Si eu tot timpul car cu mine ceva de citit ca sa-mi omor drumurile lungi si aglomerate). Toate cartile mele au fost mutate in cutii, care acum sunt depozitate in locker la parter. Si pentru ca-mi era foarte lene sa cotrobai prin acele cutii in conditiile in care nici de multe din cele din casa nu m-am atins inca, am fost in seara asta sa-mi cumpar altele. Am fost la BMV. Pentru cine nu a auzit, acesta este cel mai tare bookstore din Toronto care vinde carti cu discount. Adica in loc sa dai $20 pe-o carte, ca la Indigo, dai $8.
Pentru azi, doi din cei care au dat Americii faima de tara cu cea mai buna literatura ever. Din punctul meu de vedere. Desi ma plangeam azi, ba imi venea sa ma dau cu capul de masa cand ma gandeam ca mai sunt inca trei saptamani pana intru in vacanta, acum cu astia doi, simt ca am intrat deja.

marți, 29 noiembrie 2016

In primele mele trei luni de sarcina, eu n-am avut energie nici sa-mi misc ochii in cap. Desi somnolenta nu a fost neaparat una dintre cele mai mari probleme pe care le-am avut in perioada aia, mai mult decat sa dorm, nu prea eram in stare de altceva. Acum stau si ma gandesc ca a fost foarte bine asa pentru ca la cat sunt eu de agitata tot timpul, riscam sa uit ca sunt gravida si sa nu pot sta locului asa cum era indicat mai ales in acele prime trei luni. Bine ca am fost tintuita la pat. Organismul nostru nu e prost. Caci acum, de cand nu-mi mai este asa de rau, am si mai multa energie si uneori am impresia ca sar calul. Weekendul asta am fost sa fac curat dincolo, inainte de a preda cheile, de care am si scapat, in sfarsit si pentru totdeauna, ieri. Ne incasau daca nu trabaluiam pe-acolo sau daca plecam si ii lasam pe ei sa care cu liftul canapeaua pe care nu am mai vrut s-o luam pe motiv ca vrem sa ne cumparam alta de piele maro care sa se aseze bine pe parchetul nostru nou.
...Am inceput din nou sa fug dupa autobuz, sa urc cate doua scari deodata, singura problema pe care o am cand stau acum in picioare, fie ca fac ceva sau nu, e ca imi simt greutatea in calcaie. Ma dor calcaiele foarte tare si nu-mi dau seama daca asta e pentru ca centrul de greutate mi s-a mutat prin alte parti sau pentru ca m-am ingrasat eu ca vaca. Oricum, ca sa ma mentin la un gabarit optim, am inceput si exercitiile fizice. M-am inscris la un curs de lupte corp la corp. Glumesc. Sm fost la sala...o data. Ca sa nu recunosc ca ma plictisesc de mor sa pedalez in gol de una singura, si ca mi-e lene si greu, sa ma dezbrac, sa ma imbrac, ii zic lu' colega sa nu-i fie cu suparare ca nu ma mai duc cu ea la pranz ca acum sunt mai smekera ca-nainte, am bicicleta in scara blocului, unde ma si duc...odata si-odata. Pana acum am fost doar la piscina sa inot. Inotul este recomandat femeilor gravide. Chiar daca eu sunt gravida, dar nu stiu sa inot (ca ma trage burta la fund). Am primit moca un noodle, varianta mai putin jignitoare a colacului, si inot sub noodle, dar si sub atenta supraveghere a lui Bobescu. Desi bebe e ok ca el stie sa inoate. De fiecare data cand cobor la piscina am senzatia ca sunt in vacanta, la un hotel. Ma si simt ca la anul. Acum, imi astept si amicii sa facem valuri ;).

miercuri, 23 noiembrie 2016

E n-am avut niciodata casa mea. Am dormit intotdeauna pe la altii. De aceea nici n-am putut experimenta pe propria piele efectul posedarii, motiv pentru care nici n-am inteles vreodata cum se simteau mai special aia care imi spuneau ca-i alta cand esti proprietar. Acum insa imi dau seama ca e diferit, la sensul ca zilele astea nu mai puteam de nerabdare sa plec odata de la munca si sa ma intorc cu drag la casa mea. Si nu, nu era de la plictiseala, desi ar fi putut sa fie, pentru ca nu munca ma impingea la ganduri din astea, ci aproape ca visam cu ochii deschisi cum o sa ajung eu acasa si o sa ma asez pe sacul meu cu fasole si de-acolo o sa imbratisez cu privirea toata casa mea draga. Asta eu zic ca e de bine pentru ca e normal sa vrei sa te intorci acasa, anormal ar fi sa nu vrei, dar ce nu stiu daca mai e asa de bine e ca nici nu vreau sa mai plec la munca. Duc dimineata niste lupte pierdute cu mine insami de-mi invinetesc sufletul. E ca atunci cand vrei sa dormi cu jucarica sub cap. Norocul meu e ca, asa cum ma laudam, casa mea e doar la cativa kilometri de job si asta imi ajuta mult psihicul sa se smulga din pat. Nu trebuie sa fac mari eforturi ca sa ajung pana acolo imi zic, ma duc repede, fac ce fac ca sa treaca ziua, si-apoi ma intorc si mai repede decat am plecat. In realitate nu e chiar asa, ca desi distanta dintre casa si job e la 25% fata de cat era cand stateam in partea cealalta, cateodata fac pe drum cam tot atata, dar la asta e bine sa nu ma mai gadesc asa de dimineata!

marți, 22 noiembrie 2016

Cand ne cautam casa, unul din atributele pe care casa trebuia sa-l aiba din perspectiva lui Bobi, si un criteriu care a dus la eliminarea multor altor optiuni pana la apartamentul acesta, a fost bucataria. Trebuia sa fie mare, sa putem face si mancare, dar mai ales, sa putem sta impreuna in jurul unei mese. Nu asa deci cum am avut-o dincolo, unde nu aveam loc sa punem un scaun, o masa nici atat, caci era practic gandita sa ai suficient loc sa bagi o pizza semi-preparata la cuptorul cu microunde si atat. Asa erau multe din apartamentele pe care le-am vizitat. In planul caselor, bucataria nu parea sa aiba o importanta prea mare, ba, fiind sub concept open space, se pierdea in livingul de care si era separata nesemnificativ. In unele era doar un loc de trecere din living catre usa de la intrare, probabil cand intrai in casa, iti bagai papucii in cuptorul de la aragaz, un loc care in zilele noastre, din ratiuni financiare absolut justificate, a devenit pentru multi inutil. Altele aveau intr-adevar cate un dining room in care sa apuci a manca pe sarite. Si asta nu numai la condo-uri, ci si la townhouse-uri, ba si la case. Bobi nu a vrut asa ceva, si desi spuneam pe-atunci ca pentru mine e neinteresant aspectul, bine ca pentru Bobi a fost pentru ca bucataria este incaperea care acum imi place cel mai mult in casa noastra. Sentimentul cu care-mi beau dimineata cana cu lapte in bucataria asta e de-o intimitate pe care n-am mai simtit-o de cand eram copil, ca nici la Bucuresti, bucataria nu a fost niciodata foarte primitoare. Poate tocmai de aceea o si gasesc atat de familiara, si familiala, in acelasi timp.

PS: Patiseriile (din poza) cu care imi asezonez laptele in fiecare dimineata, noua mea cafea, sunt luate de la Nino D'Aversa, una dintre putinele locatii in care am apucat sa intram de cand ne-am mutat in acest cartier, flacat de-o puzderie de restaurante.

duminică, 20 noiembrie 2016

De cateva nopti, adica tot atatea de cand m-am mutat, am dormit mai bine decat in ultimele doua luni la un loc. Acum e dimineata si mi-e parul ridicat pe mana de frig. N-am mai simtit frig intr-o casa de om de ani de zile. Poate cand am mai mers prin hoteluri si de prosti ce eram nu stiam cum sa reglam temperatura. In casa de unde, cu placere, am plecat am avut tot timpul probleme cu caldura, mai ales iarna. Afara era un ger de-ti crapau si pietrele de la rinichi, iar noi dormeam cu geamul deschis. Era acolo ca-n furnal. Si nu ca asta ar fi fost o problema, problema era ca nu puteam regla nicicum temperatura aia. Acum, ce sa zic, era mai bine decat in garsoniera din Bucuresti unde ne cc'am pe noi de frig, dar nu stiu din care punct de vedere. La inceput imi placea, dar pe atunci eram si eu altfel. Pe atunci sufeream de frig, sechele de copilarie comunista, acum sufar de caldura la sensul ca nu o mai suport. Eu m-am si aclimatizat aici, acum nu mai am nevoie sa ma sufoc de cald ca sa imi fie bine, ba mai bine vreau sa-mi fie frig si sa pun ceva pe mine la o adica. OK, hai ca m-am lungit, deci am dormit cel mai bine de doua luni pentru ca acum am posibilitatea sa-mi reglez, dupa bunul plac al glandelor mele sudoripare, temperatura din barlog. Dincolo, nebunii aia de la MetCap, asa se numea firma care detinea blocul de rent, ii pun numele aici de reclama negativa, incepusera sa ne dea caldura din Octombrie, iar pana azi cand se anunta niste fulgi, in Toronto cel putin, au cantat pasarelele, au iesit iar florile, ba la un moment dat crezusem ca s-au sucit polii si-odata cu ei si calendarul s-a intors cu susu-n jos. Singura furtuna cu care m-am confruntat in ultima vreme a fost cea a hormonilor din corpul meu care imi dadeau pe deasupra niste hot flash-uri ca femeilor la menopauza, acesta fiind, evident, singurul lucru de care aveam nevoie in timpul noptilor mele toride, in care ma trezeam de cel putin trei ori, la ore absolut nejustificate, ba uneori nu mai adormeam deloc dandu-mi astfel motiv sa dorm din picioare la munca.

Temperatura, de-afara si dinauntru, este deci unul dintre manifestarile sentimentului de proprietate. Sunt fericita ca sunt proprietar pentru ca am scapat de caldura. Al doilea motiv este ca am scapat de flocii de animale, ma scuzati, care imi intrau in gura, la propriu, pentru ca eu spalam carpele de bucatarie la comun cu ceilalti locatari ai blocului care isi spalau cainii in masinile de spalat. E adevarat ca eu aveam si niste colacatari foarte nesimtiti, din astia mai nou veniti, ca eu cand m-am mutat acolo nu era asa. Aici fiecare are bineinteles masina de spalat si dryer in casa, dar asta nici nu mai conteaza din punctul de vedere expus mai sus pentru ca blocul este "PET NOT ALLOWED". Viata la condo nu e ca viata la tara, pardon la casa. Vine cu instructiuni de utilizare care sunt mai degraba interdictii, dar eu nu pot fi mai fericita cu ele. Deci o alta manifestare a sentimentului de proprietate la condo ce-i drept, nu la casa, e ca nu face fiecare ce vrea p* lui!

Inainte de-a mai enumara, alta data, si alte manifestari, iata primele noastre achizitii de casa noua. Doua beanbag-uri colorate. Ala roz e al meu. Urmatorul pe lista e un fireplace, dar nu de caldura bineinteles, ci de fancy. Asta e o alta manifestare a sentimentului de proprietate, incepi sa-ti cumperi ce n-ai avut in copilarie!

marți, 15 noiembrie 2016

De azi suntem propitari 😎
3 propitari 😋
Asta noapte ne-am luat in posesie cheile, dar numai de maine ne si culcam acolo. O sa scriu despre closing si primele zile din alta viata! la bloc, cand o sa am si internet.

sâmbătă, 12 noiembrie 2016

Am aniversat si noi acum vreo doua zile 6 ani de Canada. Desi e ultimul lucru de care ne arde in debandada asta in care mai am putin si ma sufoc, ca sa nu treaca ziua neobservata totusi, a luat Bobi o pizza, am mancat-o, el cu bere, eu cu suc, si ne-am culcat. N-am tratat-o cu cine stie ce mare cinste, chiar daca pentru noi este o zi insemnata sau macar de tinut minte pentru momentul de cotitura definitiva pe care l-a marcat in viata amandurora. Ca sa fac o paralela, n-am simtit de exemplu niciodata nevoia sa celebrez ziua in care m-am mutat la Bucuresti, nici nu mi-a trecut vreodata prin cap. N-am de gand sa fac prea multe paralele cu Romania pentru ca dupa 6 ani chiar nu mai are niciun rost sa-mi fac bilantul in raport cu ceva ce nu ma mai intereseaza deloc. Viata mea s-a indepartat atat de mult de locurile alea incat ar fi ridicol sa continui a ma agata de un trecut care pur si simplu la un moment dat s-a rupt, ca un trunchi de copac retezat de-o furtuna.
Singurul lucru pe care il mai pot spune este ca nu mi-e dor. Plecarea aia n-a lasat asupra mea traume de niciun fel, am evident amintiri, unele placute, altele mai putin, dar sunt departe de orice patetism. Sunt fericita aici in Canada, fericire care ma face complet nepasatoare fata de Romania in general, fara ca asta sa ma opreasca s-o mai ciupesc asa din cand in cand, poate doar dintr-un tic. Nu va imaginati vreo fericire zen ca eu nu cred in asa ceva, e mai degraba autosuficienta, incredere, implinire, care nu s-au intamplat peste noapte, tocmai de aceea, ci au fost muncite, ridicate de la fundatie caramida cu caramida. Aceasta constructie a noastra nu ne-a epuizat si nici n-am facut sacrificii inumane cu acest scop, ci dimpotriva, ca in zicala aia cu fa ceea ce-ti place si nu vei simti nicio zi ca muncesti, asa si noi, nu am suferit aici ridicandu-ne de jos. Ne-am bucurat de fiecare reusita si-am imbinat utilul cu placutul, adica am muncit, dar cu folos, chiar si utilul cu neplacutul caci am facut si greseli, ne-am luat si tepe, dar am incercat sa invatam din ele macar sa n-o mai patim si a doua oara si tot asa. Reusite au tot fost, adica am avut de ce ne bucura, pentru ca daca ar fi sa fac din nou o paralela cu Romania, cu ce m-as intorce eu acolo in plus fata cand am plecat, daca printr-un mare absurd m-as intoarce? Pai nici nu stiu cu ce sa incep. Eu am invatat o meserie noua din care traiesc, Bobi are o cariera pe val si nu glumesc, reusitele lui profesionale sunt remarcabile, iar CV-ul lui la 32 de ani provoaca crash pe LinkedIn. Ne-am distrat, mai putin acum, dar pana acum, weekend de weekend prin diferite locatii, a fost o vreme cand nu mai stiam cum e sa stai acasa la sfarsit de saptamana, ne-am plimbat, am fost in vacante, si de vreo doua ori prin Romania, desi banii nu ne-au lipsit pentru tot ce-am vrut noi si nu ne-am restrans de la nimic rezonabil, tot am apucat sa mai si stragem pret de-un apartament in Bucuresti pe care am preferat sa-l bagam avans intr-un apartament in Toronto pe care si intentionam sa il platim tot in vreo 10 ani. Adica am facut si ceva bani. Ce sa vreau mai mult de la 6 ani? Dar peste toate acestea, satisfactia mea de a trai intr-o societate pe intelesul meu. Pur si simplu, social, ma simt mai confortabil aici decat m-am simtit vreodata dincolo unde, din multe puncte de vedere, am fost intotdeauna un outsider. Ca sa dau numai cateva exemple care imi vin acum in cap, nici macar cele mai relevante, eu n-am stiut niciodata sa-mi rezolv nici macar interesele personale cu spagi sau cacaturi din astea romanesti. Unii ar considera asta slabiciune, e, pentru spagari. Apoi, eu sunt un om foarte simplu, nu de la tara, dar nesofisticata in comportamentele mele de toate felurile. Din punctul acesta de vedere, Romania era prea complicata pentru mine. Sunt prea coolisti romanii pentru gusturile mele. Mie nici distractiile nu-mi placeau acolo ca-mi tot canta unii pe la mese cum se distrau ei in Romania. Distractie odioasa in continuare! Ce vreau sa spun cu asta e ca am gasit aici mult mai mult decat o mana de bani in plus si cum ar zice celebrul nostru maneslist Nicole Guta, toti banii din lume nu m-ar tine pe loc daca numai despre asta ar fi vorba. Dupa cum se poate observa sau daca nu se observa tin sa punctez ca aceste motive tin de trecut, si numai pentru faptul ca eu nu mai traiesc acolo demult. Caci Romania poate s-a mai schimbat, si eu cred ca s-a mai schimbat, chiar si numai in astia sase ani, dar asta e bine pentru cei de acolo, pe mine nu ma mai intereseaza. Pe mine nu ma mai intereseaza sa ma intorc acolo pe motiv ca Romania s-a schimbat pentru ca mie imi place sa traiesc aici. Chiar daca si aici sunt cu duiumul prosti si probleme, prosti care iti fac probleme si tot asa. Mie imi place tot in Canada! Inclusiv prostii si problemele ei!

luni, 7 noiembrie 2016

Din motive ce tin de privacy-ul meu, n-o sa postez poze, dar trebuie sa ma credeti pe cuvant ca am un bebe tare simpatic. Azi a avut prima sedinta foto. O sa ii pun pozele la album si o sa i le arat cand o fi vremea ca sa vada cum arata la 12 saptamani. Azi am avut ecografia care marcheaza mult asteptatul sfarsit al primului trimestru si intrarea cu bine in cel de-al doilea. Pot spune inca de pe acum ca bebe timid nu va fi deloc ca dadea tare zglobiu din manute si din picioruse ca sa fie sigur ca-l vedem. Cand l-am vazut asa vesel, m-a emotionat pana la lacrimi, iar Bobi, care a fost si el invitat inauntru, a intins pe fata un zambet cat el de mare. A fost un moment mai emotionant chiar decat atunci cand am aflat ca il vom avea, pentru ca acum l-am si vazut. Pana acum stiam ca e acolo si creste doar pentru ca burta mi se facea si ea tot mai mare, dar in lipsa unei imagini, nici macar imaginatia nu ma ajuta sa incropesc una de uneori ma intrebam daca eu chiar sunt gravida, mai ales ca in ultima vreme nici cine stie ce simptome nu mai aveam. Acum ma uit la poze si incerc sa-mi dau seama cu cine seamana. E frumos ca tac-su. Mi-as dori sa retraiesc rabufnirea aia de emotie de azi, dar cred ca e once in a life time. Ma multumesc de aceea si cu zambetul acesta pe fata care nu ma mai lasa de dimineata.
Eu am long weekend asa ca nu-mi ramane acum decat sa ma bucur in continuare de bebe in acesta splendida zi, nu-i zic de Noiembrie ca induc lumea in eroare ;)

sâmbătă, 5 noiembrie 2016

Cu mutatul asta am atata treaba acasa de nu-mi vad capul si tocmai de aceea nu ratez nicio ocazie sa scap de ea. Mi-am tras pe mine vesta rosie sa nu ma deoache careva de grasa si frumoasa ce-s si mi-am luat si azi indicata portie de frecat menta pe-afara prin acest Toronto care s-a tomnit, mai ales ca vremea asta e inca tare draguta cu noi. Acum ca m-am obosit destul, ma pun sa vizionez 5 episoade de Walking Dead si gata treaba 😛.

miercuri, 2 noiembrie 2016

Probabil ca am innebunit deja lumea cu pregnănciul meu de parca n-o mai fost femei gravide, dar stati linistiti ca nu mai sunt decat sase luni :)). Acum coc si o postare aniversara la 6 ani de Canada, de parca ar mai fi ceva de adaugat dupa ce am lalait-o tot atatia ani pe blogul asta. Pana atunci insa vreau sa scriu chiar si numai pentru mirarea mea ca in astea trei luni aproape am avut si eu pofte, pofte alimentare ciudate, dar nu neaparat ca urmare a unor combinatii mai putin obisnuite sau nemaiintalnite, ba as zice dimpotriva. Poftele mele au fost exclusiv romanesti. Mancarea romaneasca, sau, mai precis, cea gatita romaneste, a fost singura pe care am poftit-o, ba mai mult, singura pe care reauseam sa n-o stric pe gaste, aceasta fiind o varianta mai eleganta a lui "a da la rate". In Canada, unde varietatea culinara este neegalata, as fi putut sa cer si mancare extraterestra si se facea, eu tot ca la tara. Mancarurile romanesti au devenit pentru mine noile fineturi. Aceste pofte s-au manifestat episoc. Adica, la un moment dat voiam sarmale cu smantana. S-a dus Bobi la Saveta, inca-o data zic sa-i dea Dumnezau sanatate, la amandoi sa le dea, si mi-a adus sarmale cu smantana. Am mancat sarmale pana mi-au iesit pe ochi, la propriu, pana nu ma mai puteam uita la ele. Dupa ce am epuizat de tot viciul asta, mi s-a pus pata pe zacusca. S-a dus Bobi la Saveta si mi-a luat 10 borcane odata, ca sa gatesc eu asa ceva, numai de asta n-am fost in stare pana acum. Si-apoi eu nici nu stiu cum se face. Asa am mancat zacusca cat sa nu-mi mai trebuisca toata viata. Si tot asa. Uitati la ce episod sunt acum!!!
De unele n-am reusit sa fac rost inca. De exemplu un lapte batut din ala de facea bunica-mea, de-i zicem noi iaurt, dar de care nu gasesc prin magazine. Am gasit o varianta Balkan Style, dar pare doar o imitatie nereusita comparativ cu cel la care visez eu. Ala era lung, avea zer, si un lapte acru inchegat bine. Culmea e ca pe-atunci nu-mi placea cine stie ce, iar acum mi-as vinde sufletul pentru un borcan!