Pagini

Expat in Canada

Expat in Canada

sâmbătă, 30 iulie 2016

vineri, 29 iulie 2016

Mi-a povestit Bobi dimineata ca asta noapte cica a visat ca s-a intalnit cu Olteanu ala de-a ciordelit un milion de dolari de la handicapatu' ala de Vantu si l-a batut pe niste scari de l-a nenorocit. 😂😂😂 Ce vis frumos!!! In tara aia care nu se poate caca de foame vorbesc astia de milioane de dolari cum vorbesc eu de ore muncite. Futa-v-ar dracu' in cur prin puscarii si de v-ar manca pe-acolo sobolanii ca sa ne bucuram si de-o realitate la fel de frumoasa precum ne sunt visele!

joi, 28 iulie 2016

Kissing the cook who made our lunch and our day today  😂
In poza asta il pup pe colegul meu care ne-a pregatit azi la bbq puiul lui faimos si ne-a chemat pe terasa sa-l mancam cu totii. Buna masa, dar si mai buna ocazia de-a ne bucura de ea impreuna. Am si zile mai proaste, dar de cele mai multe ori, sau cel putin azi, imi venea sa-i pup pe toti.

marți, 26 iulie 2016


3 in 1
Acesta este noul meu ineluţ drăguţ cu trei pietre schimbatoare. Mecanismul de schimbare a pietrei e unul foarte ingenios si simplu, dar greu de explicat. O piatra e de howlite si alta de larvikite, nu stiu exact care si respectiv care. Doar aia galbena stiu sigur ca e din brass, material la care am inceput eu mai nou sa am bucurii, mai ales ca nu-mi da alergie, pielea mea simtitoare umplandu-se de bube daca o ating cu altceva decat aur sau argint. Nu e nicio gluma, as fi foarte buna la vama pe post de scanner de metale. Brass-ul, pe care l-am descoperit aici in Canada, imi place ca arata ca un aur murdar, mai hippi asa, eu nefiind prea mare amatoare de aur galben. Brass-ul cred ca e bronz sau alama. Chiar duminica m-am contrazis cu un prieten pe tema asta si google translate ca sa ne impace pe amandoi ne-a zis ca amandoi avem dreptate. Nu mai pun poze, dar trebuie sa ma credeti pe cuvant ca merge belea in combinatie cu piele maro, asa cum belea merge argintul in bijuteriile din piele neagra ;)
Am fost ieri cu colega la spinning. Eu m-am asezat pe randul al doilea, pe bicicleta "mea", adica aia pe care mi-am setat-o de mai demult la prima gaura pe micro-inaltimea mea, iar colega s-a asezat pe primul rand ca sa se vada in oglinda cand da din pedale. Era unul bun in spate, cand deodata am inteles de ce toti barbatii, fara exceptie, se aseaza tot timpul numai pe bicicletele de pe ultimul rand. Ladies first!!!

duminică, 24 iulie 2016

Faţa asta spartă nu o am de la bere, ci după ce-am mers azi peste 25,000 de paşi prin Toronto... 
Am plecat de la Rosedale...ma rog, am plecat de acasa, dar la Rosedale a fost punctul de intalnire cu amicii, si am ajuns la Don Valley Brick Works, o fosta fabrica de caramizi, azi un mare centru cultural (din punctul canadienilor de vedere), despre care si National Geographic Traveler a zis ca e foarte tare...
Lasand cultura la o parte ca nu ne intereseaza, ne-am suit apoi la pas pana la belvedere, printre balariile orasului meu drag..."Ne-am suit" e o forma mai inflorita de-a zice ca am mers pana departe pe jos, ca n-avem noi relief cu care sa ne laudam ca-l escaladam...
Dar ne place sa-l exploram, caci vedeti in departare CN Tower? Nu eram deci prea departe de centrul orasului, dar ajunsesem deja in parcul Evergreen, un terminal geoturistic, pe care numai azi l-am descoperit...De-acolo de sus, abia mi-am stapanit impulsul de-a striga cat de bine-mi era!!!
Am iesit acum vreo doua saptamani la o bere cu prietenii pe Danforth si mi-au recomandat sa ma uit la un serial-documentar: Cosmos - A Spacetime Odyssey (2014), un follow up al mai vechiului Cosmos - A Personal Voyage presentat de Carl Sagan in 1980. Noul serial este prezentat de astrofizicianul Neil deGrasse Tyson si este imbunatatit bineinteles cu 35 de ani de evolutie stiintifica. Documentarul pune cap la cap si explica pe intelesul tuturor elemente pe care oamenii mai putin familiarizati cu stiinta in domeniul evolutiei cosmosului, inclusiv a evolutiei vietii (nu numai pe Pamant), poate nu si le explica atat de usor. Am urmarit intr-o stare pana la extaz teorii precum ca e posibil ca noi sa traim intr-o gaura neagra, ca parte a unui univers mai mare decat cel al nostru observabil, care la randul lui este parte dintr-un alt univers, adica teoria Multivers. Foarte interesanta. Apoi, despre cum lumina este vectorul trecutului, la sensul ca sclipirea unei stele pe cer azi este de fapt o fantoma, steaua in sine fiind eventual moarta demult. La steaua care a murit/ E-o cale atat de lunga/ Ca mii de ani i-au trebuit/Luminii sa ne-ajunga...Daca mai tineti minte. Apoi vorbeste carismaticul Neil deGrasse Tyson despre evolutia vietii pe Terra, inceputa undeva pe 31 Decembrie in Calendarul Cosmic, cum ca nu se intampla niciodata la nivel de individ, ci la nivel de specie pentru ca are loc in momentul transferului de ADN prin procesul de reproducere, cand random apar deviatii. Oricum, daca inca nu l-ati vazut va recomnd documetarul, mai putin celor care in 2016 inca mai cred in mosi barbosi prin nori pufosi. Mi se pare absolut de neinteles cum avand azi la indemana atatea date stiintifice care sa explice pe indelete fapte care in trecutul ignorant erau explicate prin frica (citeste Un Yankeu la Curtea Regelui Arthur, de Mark Twain) ei inca prefera sa se teama. Mi-e greu sa-i inteleg, dar probabil prefera certitudinea pe care le-o da minciuna odioasa numita religie, in detrimentul inca nebuloasei stiintifice. Si nu ii inteleg pentru ca stiinta poate ca le spulbera iluziile, dar nu face lumea mai putin fascinanta. De aceea nu incetez sa ma minunez, cum pot ei oare sa se multumeasca cu atat de putin? Eu nu sunt atee, ca sa ma declar atee ar insemna sa stiu totul deja si chiar nu am atata aroganta stupida, cum au adeptii religiilor de toate felurile, mai ales iudeo-crestino-islamice. Cand cineva ma intreaba daca eu cred ca Dumnezeu exista, prefer sa spun `nu stiu` decat `da`sau `nu`. Dar e un `nu stiu` care nu vine din refuz sau indiferenta, ci dintr-o avida cautare. Stiinta nu are un raspuns final inca, asa cum il are religia, dar cei care merg pe calea stiintei, sunt confortabili cu `nu stiu`, nu le este frica de intuneric, intunericul nu este diavolul pentru ei, dimpotriva, e mediul care ii duce catre Dumnezeu. Dumnezeu este intuneric.

sâmbătă, 23 iulie 2016

Cum sa zic mai bine, azi am plantat niste flori in pamant sau azi am ingropat niste flori in pamant?...Cum le-o fi norocul...Cica plantele se mai uita si la om. N-am inteles niciodata daca asta e de bine sau de rau pentru ca pana una, alta e in interesul plantei sa se uite frumos la mine.

Aceasta este o creanga de Money Tree. Dupa ce l-am toaletat pe tac-su, mi-a fost nu stiu cum sa-l azvarl pe asta micu' la gunoi si l-am pus la borcan la norocul lui. Daca ii da radacini, bine de bine, daca nu, asta e, moare singur fara sa-l am pe constiinta. L-am tinut vreo trei luni asa si desi n-am crezut c-o sa-i iasa barba, mai ales ca s-a si pornit foarte greu, uite ca i-a iesit. Daca el a vrut sa traiasca, apoi vreau si eu.

Acesta este un bambus pe care l-am mutat azi in casa noua pe pietre de rau. Sper ca se simta mai comod acum...
Mai bambi, acum baga de seama cum te uiti la mine, bine?!

vineri, 22 iulie 2016

joi, 21 iulie 2016

Iar am f* banii azi. A aflat colega ca se inchide de tot pravalia de unde ne cumparam noi giuvaere si e totul 50 % off. Noi ne-am bucurat ca se inghide ca asa am avut ocazia sa ne cumparam si ce nu prea ne lasa avara constiinta inainte. Pe principiul ca si-asa e ultima data hai s-o facem lata, mi-am cumparat iar bratari, cercelusi, ineluse, ca nu mai aveam. Eu nu am niciodata, desi imi cumpar tot timpul, pentru ca le pierd. Le mai si gasesc cateodata daca imi intra vreun cercel prin calcai sau vreun inel in c*. Saptamana viitoare vin, o sa le fac poza ca luna viitoare n-o sa le mai am.
De aici a pornit o discutie foarte interesanta cu colega mea de unde li se trag oamenilor preferintele materiale? Mie imi plac bijuteriile, desi e impropriu spus, ca bijuteriile sunt diamantele sau ce stiu eu ce pietre scumpe si pretioase, dar mie imi plac prostiile. Doamne fereste sa-mi placa diamantele, nu ca n-as avea eu barbat care sa-mi cumpere diamante (!), dar mi-ai gasi diamantul pe langa buda sau prin vreun papuc. Azi m-am simtit putin vinovata ca am cheltuit atatia bani, dar colega mea, care e fix ca mine, m-a consolat ca eu nu sunt ca alte femei care isi cumpara genti si pantofi. Serios, am o alta colega care isi schimba geanta in fiecare zi, o luna intreaga fara s-o repete. Eu de doi ani de zile umblu cu acelasi rucsac de cacat, pe care il tin numai in cui sub pat. Pur si simplu gentile astea nu-mi trezesc interesul. Nu ca nu-mi plac, imi place sa le vad la colega aia, dar nu sa-mi cumpar eu. Nici pentru pantofi n-am feeling ca altele, sunt desculta la faza asta. Colega asta care isi cumpara genti insa e complet dezinteresata de cataloagele de bijuterii pe care umblu eu de nebuna cu colega astlalta. Nu ca nu-i plac zice ea, ii plac cum imi sad mie bine, dar ea n-are feeling pentru ele. Deci colega mea cand m-a consolat, consolandu-se de fapt pe ea, ca noi nu suntem ca alte femei care isi cumpara genti si pantofi, a vrut probabil sa spuna bine ca nu ne plac si gentile, si pantofii, ca la cum a pus ea problema nu prea vad diferenta. Ca eu dau pe prostiile mele cam tot atat cat da cealalta pe prostiile ei, si cu ce m-ar face asta sa ma simt mai bine ca am cheltuit azi banii ca o nesimtita? Si asa am ajuns sa ne intrebam fara sa ne si raspundem de unde ne vin aceste preferinte dubioase dupa anumite lucruri materiale? Adica daca esti obsedat sexual, se intelege de unde iti vine, dar chestiile astea, ca-ti place aia si nu aia, care ne si fac atat de diferiti, de unde si pana unde ni se trag? Daca intr-adevar au o provenineta in copilarie sau ceva, atunci inseamna ca si gusturile se pot discuta in ideea ca poti sa cunosti oamenii mai bine prin inclinatiile materiale pe care le manifesta.

miercuri, 20 iulie 2016

Ma intrebam de ce oile astea proaste care vaneaza pokemoni, nu "vaneaza" pasari, ca pare acelasi lucru? Pentru ca habar n-au cum arata una, that's why!!!

marți, 19 iulie 2016

In momentul acesta nu ma simt prea bine, am o indispozitie care imi obstructioneaza cursivitatea, motiv pentru care ies asa o tzar la poarta, dar n-am de gand sa ma plimb prea departe prin colbul asta de pe blog. Zic numai cu bucurie ca macar stiu unde o sa fac Revelionul. Mi-am luat bilet sa ma duc sa-mi vad familionul, motiv pentru care azi m-am simtit toata ziua ca inainte de vacanta (!). Nu mai sunt decat 6 luni. Am reusit totodata sa pun la cale si o reuniune cu fostii mei colegi de liceu si am fost fericita ca s-au aratat bucurosi sa ne vedem. Ei fac reuniuni din acestea ori de cate ori se nimeresc cel putin doi in oras si au chef de iesit la bere, asa ca abia am asteptat sa le zic c-ajung si eu pe-acolo si-i convoc la adunare, de unde in ultimii ani, cu parere de rau in privinta asta, eu am cam lipsit. Dar m-am bifat si eu prezent de fiecare data cand s-au mai intalnit, cu Like-uri, ca avem grupul nostru pe Facebook, macar e bun si Fb asta la ceva. Fiind destui plecati care-si-ncotro, e locul nostru de rendezvous.
Iata o poza cu ei din liceu facuta dupa interpretarea unei piese de teatru de I.L. Caragiale, Five O'Clock, piesa dupa care, diriginta noastra, prezenta si ea in poza, i-a sugerat maica-mii s-o iau pe calea teatrului ca nu de ici, de colo mi se trage mie. Prima data cand am fost bagata in seama intr-o pieasa de teatru aveam 8 ani si am fost un urs. Dar nu vreau sa cad acum in patima traitorilor din vesnicele pomeniri ale trecutului. Trecutul nu exista decat in poze, prezentul insa se traieste, nu se priveste! ;)

Nu tin neaparat sa ma recunoasca lumea :)))

duminică, 17 iulie 2016

Pe princicpiul unde faci Revelionul, eu cred ca ma duc o saptamana in Romania sa-i vad pe-ai mei. Eram la un bar intr-o seara cu Bobescu si ne gandeam, din putzul unei beri, sa ne ducem undeva de Craciun. Dupa ce am analizat si eliminat totodata diverse optiuni, am ajuns la concluzia ca ne putem duce in Romania, optiune cu care, desi si el initial de acord, a analizat-o mai bine si a eliminat-o totodata dupa cinci minute. Eu inca o analizez...
Scriam putin mai jos ca nu am inteles nici pana azi de ce unii cititori (ma enerveaza sa le spun asa ca asta ma pune pe mine intr-o pozitie pe care nu mi-o arog, si nici nu mi-o doresc), ma dusmanesc pe baza a ceea ce scriu pe blog chiar daca in realitate noi n-am stat nici macar de vorba vreodata, adica nu ne-am cunoscut nici pana la nivelul unui small-talk face to face. Nu stiu cati sunt, si nici nu ma intereseaza, scriu asta ca si constatare, prea putin de grija lor. Imi place sa analizez comportamentul uman, asta este singurul motiv pentru care am tinut sa trag o linie si in privinta asta...Cred ca stiu de ce apare acesta vrajba. Pentru ca oamenii, cei cu spiritul tumei foarte dezvoltat, tind sa se asocieze doar cu alti oameni care, prin parerile lor, le valideaza propriile pareri. In momentul in care un om vine cu o opinie care contravine, mai ales cu argumente, credintei lor oarbe, devine automat dusmanul lor. Ei nu-si deschid mintea pentru a supune analizei critice datele pe care persoana in cauza le aduce, ci, dimpotriva, isi inchid mintea pentru ca opinia lor, transformata deja intr-o confortabila preconceptie si prejudecata, sa fie aparata, si scot la bataie un arsenal irational de invective si ura. Asta cred ca este cea mai mare dovada de prostie umana.
Tuturor ne este greu sa traim in disonanta, dar ceea ce ne diferentiaza este modul de a ne raporta la ea. Oamenii mai putin inteligenti vor cauta sa apere cu toata sarguinta minciuna care le face viata mai comoda, pe cand ceilalti, dimpotriva, il vor venera pe cel care le-a spus adevarul, nu pe cel care le-a validat minciuna, chiar daca asta este intotdeauna calea cea mai grea. Nu exista opinii infailibile, nici macar ca nu exista opinii infailibile nu este adevarat, caci totusi "apa fierbe la 100 de grade", dar asta nu-i opinie...

joi, 14 iulie 2016

Eu nu prea-s dusa pe la biserica, ultima data m-am dus cand am mers in Romania, si-atunci impinsa de imprejurari. M-am dus cu nunta la liturghie, ma rog, nunta s-a lasat cu scandal, a venit politia ca s-a furat beutura, in fine, dar despre asta alta data. In Canada am fost o singura data la o biserica romaneasca, pe vremea lu' Popa ala de punea mana la tzatze, dar mi-a venit sa plang la predica lui si de teama sa nu mi se faca si rau nu m-am mai dus a doua oara. Tin minte insa ca si in Romania dom' parinte vorbea numai platitudini, nu numai aberatii, ci si numai platitudini, cum ca barbatul trebuie sa-si iubeasca femeia, cum ca femeia trebuie sa-si iubeasca barbatul, sa nu preacurvasareasca...Pai bah parinte, cu de astea ma iei tu la 30 de ani? Eu nu stiu asta? Trebuie sa vin la biserica sa-mi tii tu morala ca unor puberi? Ca trebuie sa fii bun, sa-ti iubesti aproapele, bla-bla-bla si tra-la-la. ( Nu dom' parinte, eu, de exemplu, voiam ca la biserica sa ma inveti sa urasc. Muuuuult, sa-i urasc si sa le rup capul alora care ne furau din buzunare...Dar pochii nu ar fi facut asta niciodata ca ei sunt in cardasie cu ailaltii, ei doar ne invata sa-i iubim...). In concluzie, la biserica is dusi numai aia care au nevoie sa invete sa iubeasca si sa fie buni. Eu stiu deja asta, deci ce sa mai caut pe-acolo?!!!

luni, 11 iulie 2016

Ati auzit si voi romani din aia de zic despre ei cine-au fost si ce-au ajuns...Integrarea in Canada cica depinde de la ce nivel ai plecat din tara. Conteaza daca ai fost sef de comitat pe-acolo, ca cica daca ai fost director iti va fi cu atat mai greu sa te integrezi, ajungi aici mai degraba sa te dezintegrezi. Pai bah, mai conteaza si ce fel de director ai fost! Ca daca ai fost director general la firma lu' tac-tu care ridica WC-uri in fundul curtii, poate ii inveti si pe astia cum se fac, macar cum se folosesc.

Gata, fara misto, dau un exemplu mai bine ca sa se inteleaga exact ce vreau sa spun. Bobescu avea in Romania o titulatura mai avansata decat cea pe care o are acum aici. Acolo era un sefut de santier, aici nu e. Dar proiectele la care a lucrat in Canada, statii de GO Train, tuneluri, viaducte, statii de epurare, centrale de generare a curentului electric din deseuri menajere si alte constructii despre care eu nu ma pricep nici sa vorbesc, nu ar fi facut in Romania nici de-acum intr-o suta de ani. Hai poate nu chiar o suta de ani, dar macar pana nu mai era nevoie de buzi in fundul ograzii. Acum sper ca ati inteles de ce directorii romani se integreaza greu!

duminică, 10 iulie 2016

Tocmai am intrat in coliziune dorsala cu un chinez. Bey, si nici macar nu eram pe telefon. Incercarile mele de a ma trata de dependenta sunt dureroase, dar merita 😎
Intr-o noapte, afara batea putin vantul si frunzele le cantau de leagan veveritelor din scorbura, geamul de la dormitor era deschis si in camera se simtea un miros de ploaie de la apa mea de colonie Demeter Rain. Eu dormeam dusa pe spate in pozitia mortului, cand, pe neasteptate si neprevenit, m-am sculat deodata in cur si am inceput sa butonez cu o rapiditate iesita din comun tastele telefonului, fara a avea telefonul in mana...
Dependenta mea de telefonul mobil a atins cote atat de alarmante ca mi s-ar prescrie de urgenta un loc sigur la casa de nebuni. Sunt atasata de telefonul mobil, nu doar afectiv, ca de-un catel, ci fizic, sunt atasata fizic, nu mai functionez fara el. Si nu spun asta cu mandrie, ci cu foarte mare ingrijorare. DORM CU TELEFONUL IN PAT!!! E primul lucru pe care pun mana cand ma trezesc si ultimul inainte de culcare. Este noua tigara de dupa. Ce fac eu pe telefonul mobil? Sa nu creada careva ca stau pe facebook, nu, eu urasc facebook-ul din rarunchi, chiar daca am cont, si uneori il mai si folosesc. Pur si simplu (ma) ratacesc pe internet. Azi dimineata, de exemplu, citeam un articol, distribuit pe facebook, cum memoriile noastre sunt mostenite genetic de catre generatiile viitoare, mi s-a parut interesant, apoi ceva despre confirmation bias, la care nu stiu cum am ajuns, ca nevoia informationala sigur nu m-a impins acolo duminica dimineata la ora 6, si am mai citit niste chestii, dar nu mai stiu sa zic ce anume, asa cum nu stiu sa raspund daca ma intrebi ce-am mancat ieri dimineata. Asta e problema mea de fapt. Cand (ma) ratacesc pe internet parca alerg de nebuna intr-un labirint al carui drum il uit imediat dupa ce am intrat pe altul, uneori fara a fi capabila de-a recunoaste drumurile pe care am mai fost. De facebook nici nu mai spun, nu tin minte nimic din ceea ce scrollez. Viteza cu care intru de pe un site pe altul e atat de mare incat nu-i dau timp creierului sa proceseze reperele. Dar ceea ce mi se pare si mai grav e ca atunci cand fac chestia asta non-exist. Nu mai am feeling, nu mai am contiinta propriului timp, sau a locului, dar nici nu intru in altele, asa cum se intampla cand citesti o carte de exemplu. Este exact opusul cititului unei carti. Mi-e teama ca generatiile viitoare nu vor mai mosteni altceva decat "amintirile" unor amnezici!!!
Iphonul meu degeaba imi masoara pasii daca nu mai stiu pe unde merg. Reset!!! Ma duc cu bicicleta!!!

sâmbătă, 9 iulie 2016

De sase ani de zile de cand tin blogul acesta, am trecut, ca-n viata prin toate cele, am spus si vrute, si nevrute, am vorbit si frumos, am si injurat, m-am contrazis, m-am facut si sa rad, m-am facut si de ras, poate nu m-am tinut de cuvant, cand mi-am dat cu parerea bine, cand mai prost, cand foarte prost, ca eu nu gandesc cand scriu, ganditi-va cum as scrie daca as gandi, de aceea, recunosc ca nici pana in ziua de azi nu am reusit sa inteleg ce-i face pe unii sa ma dusmanesca doar pe baza a ceea ce mazgalesc eu aici. Nu ca mi-ar pasa, de aia nu mai pot eu, dar e un studiu de caz. (In ultima vreme n-am mai prea avut reactii, se intampla mai mult cu ani in urma, dar mi-am adus aminte. Acum oricum am inchis complet sectiunea Anonim, daca ai ceva sa-mi spui si nu mai poti, semneaza-te, daca nu, tine-n tine pana plesnesti. No offense pentru anonimii buni). Revenind, va dati seama ce bolnavi mintal trebuie sa fie? Prostia este boala mintala. Eu cand citesc bloguri, le citesc numai pe cele cu scriitura buna, nu rafinata, ci cu talent, si la tehnica, si la opinie, pe cel care il scrie il indragesc, la modul virtual, indiferent de ce scrie, sau, dimpotriva, persoana nu-mi trezeste prea mult interesul indiferent de ce scrie. E un soi de chimie care trece dincolo de ecranul calculatorului sau al telefonului. Si-apoi cititul unui blog e-o optiune, nu o obligatie.
Acum nu prea mai am nici eu timp de citit tot, si nici ei se pare, ca nu prea mai scriu, dar citeam inainte niste tipi din Romania, foarte inteligenti, cu un limbaj insa destul de agresiv raportat la standarde, dar care pe mine, indiferent daca eram sau nu de acord cu ei, indiferent daca prin opiniile lor si limbajul direct ma ofensau de mama, ma amuzau teribil. Eu nu las niciodata comentarii pe bloguri, rar am facut-o cu unii oameni cunoscuti personal, dar nu as fi comentat niciodata pe blogul baietilor alora doar ca sa ma bag in seama, cu atat mai putin sa ii injur pentru ceea ce ziceau. Si asta pentru ca am o parere foarte clara vizavi de datul cu parerea. Cuvintele "ii dor" doar pe cei prea prosti ca sa suporte adevarul. Daca cuvintele nu ar fi adevarate, de ce te-ar enerva? Poti sa te duci la politie, sau si mai bine, sa te razi. Dar, asa-i, prostul nu rade, prostul se enerveaza, si-aici incep eu sa rad. Pe de alta parte, si aici ma blochez complet, daca cuvintele sunt adevarate, care e problema? De ce te-ar scoate din mintile tale inguste niste cuvinte care sunt adevarate? E bine sa te scoata din minti, dar nu cuvintele, cu atat mai putin cel care le rosteste, ci situatia pe care cuvintele o descriu. Stiti ca-i vorba aia, cuvintele dor mai tare...Asta e o prostie. Cuvintele nu dor niciodata. Ce rahat, ati vazut vreodata vreun prost prapadindu-se de durere? Daca nici pe ei nu-i dor inseamna ca nu dor in general. Faptele sunt cele care ranesc si ucid, cuvintele niciodata. Daca eu vreau sa zic in gura mare, ca sa-i vad pe toti prostii cum se enerveaza, ca Romania e o tara de rahat, pentru ca asa este, fara ca eu s-o fi agresat "fizic" vreodata, in care nu m-as mai intoarce nici sa ma ingropi, are careva problema cu asta, esti de la primarie si n-ai cui iti vinde locurile de veci? Hai sictir! Eu scriu ce am eu chef. Iti covine bine, nu, si mai bine! Pe blogul asta eu nu scriu pentru tine. Si daca ultimul cititor o sa plece si-o sa stinga becul, eu o sa scriu pe intuneric! Hai pa!

vineri, 8 iulie 2016

Mi-a aratat Bobi aseara niste reclame bune. Ultima imi place foarte mult. Ma face sa vreau sa ma imbat...

Ours to discover 😍


the more I live, the more I love. Cheers! 😛
Eu am la job colegi din toate cotloanele lumii. Din Anglia, SUA, Filipine, Serbia, Trinidad, Rusia, Iran...La unii ma duc sa cer aprobari, la atii advice-ul, cu unii ies in lunch, cu altii merg la sala, si tot asa. Am o viata foarte activa in ceea ce priveste interactiunea cu colegii mei. Vorbim tot timpul, in ore, cand ne intalnim pe hol, in bucatarie, peste gard...In discutiile noastre ajungem invariabil sa vorbim si despre tarile din care venim, si nu numai din punct de vedere cultural, cum ca mie, din Romania, mirosul de portocala imi aduce aminte de Craciun, iar alora din Trinidad, mirosul exotic de mere are acelasi efect. Vorbim si despre motivele pentru care suntem in Canada, sau despre cele care ne-au determinat sa ne parasim parintii, sau, si mai grav, in cazul altora, copiii. Diferentele culturale sunt rar motive suficiente de abandon identitar. De aceea, atunci cand vorbim despre diversitatea tarilor din punct de vedere cultural, abia acolo nu le vorbim de bine sau de rau, ci ca atunci cand zici de unul ca are ochii verzi si nu caprui, doesn't matter.
Am constatat ca, in general, discursul celor care vin din lumea a treia se aseamana uimitor de mult cu al meu. Dovada ca Romania nu e cea mai prapadita tara din Univers, asa cum imi place mie sa zic, sunt si altele ca ea, multe altele, cele mai multe. Ca si mine, colegii mei vorbesc despre coruptie, despre saracie, inclusiv morala, despre lipsa de perspective pentru omul de rand, despre intoleranta, despre lipsa de spirit civic si de drepturi fundamentale la o viata decenta, adica la demnitate, acestea fiind motivele unui tsunami emigrational cum n-a mai vazut pamantul in sute de ani, ca in cazul Romaniei, de exemplu. Filipine, alt exemplu, cine nu si-ar dori o vacanta in Filipine, filipineza mea zice ca si ea. Dar doar atat. Caci tot acel cancer social, spun ei, ca si mine, le afecta viata de zi cu zi, dar vina nu era niciodata a lor insisi, ci intotdeauna indreptata, pe buna dreptate, kafkian, catre niste notiuni abstracte ca cele pe care le-am enumerat mai sus, motiv pentru care si solutiile erau greu de gasit. Spun ei, ca si mine, ca de-aia au venit in Canada, si desi traiesc cu nostalgii mari vizavi de tarile de provenienta, not like me LOL, pentru cei mai multi motivele pentru care au plecat au devenit motivele pentru care nu se mai intorc, iar cei mai fericiti, like me, si-au gasit locul, si mai ales linistea. Pentru mine, cum imi place mie cu aroganta sa repet, banii nu vor fi niciodata suficienti sa ma faca sa ma intorc acolo. Prin urmare, colegii mei, ca si mine, nu mai vorbesc aici despre coruptie, despre saracie, mai ales morala, nu pentru ca in Canada nu ar exista deloc, ci pentru ca au devenit secundare atunci cand vine vorba sa dea vina pe cineva pentru viata pe care o duc, in cazul acesta solutiile fiind, dupa cum evidenta o arata, si la ei. Morala e ca eu vad asemanarile dintre Romania si Canada, dar daca tu nu vezi nicio diferenta intre ele inseamna ca esti foarte prost.

marți, 5 iulie 2016

Cand eram studenti, Bobescu mi-a cumparat un inel din banii de bursa. Si-a pus toata agoniseala pe mana mea ca sa zic asa dragut ca sa nu zic de fapt ca a cheltuit-o pe curul meu pretios. Si eu cand l-am cunoscut am adunat bani la ciorapii rupti ca sa-i cumpar un ceas de la Carrefour. Sa faci un cadou inainte era o treaba care te emotiona pana la lacrimi! Aveai bucurii la ce-ti lua celalalt si chiar daca era doar un cacat tot te mandreai c-a avut bani sa ti-l cumpere. Azi insa cadourile mi se par un cacat inutil care ma deprima. A fost ziua lui Bobescu, inca mai e, si nu am stiut ce sa-i cumpar pentru ca nu are nevoi pe care sa i le satisfac eu in mod special de ziua lui mai mult decat si le poate satisface el cand are chef. Dar cu atat mai mult cu cat ne tinem banii la comun si e ca si cum ii cumpar cadou din banii lui. Deci, concluzia mea este ca cadourile sunt importante atunci cand esti rupt in cur si n-ai bani sa-ti cumperi singur nici paiul de la suc.

duminică, 3 iulie 2016

Ii spuneam unui prieten cu care am iesit azi la plimbare ca eu nu voi suferi niciodata de lipsa prietenilor. Nu ca as avea prea multi, ci pentru ca mie imi place cel mai mult compania mea. Nu ma plictisesc niciodata singura, dimpotriva...Stiu sa-mi tin de urat, vorbesc si singura prin casa, sunt prietena mea imaginara. Chestia asta imi ofera o independenta emotionala care ma ajuta sa fiu eu cea care isi selecteaza prietenii. Bineinteles cu acceptul lor. Aici in Canada, unii se plang ca nu mai sunt atat de inconjurati de prieteni asa cum erau acasa, eu, din motivele explicate mai sus, nu eram incojurata de prieteni nici acasa. Aveam cativa, cativa fiind un cuvant umflat. Dar lasand asta la o parte, unii din disperarea de-a se face frati cu romanii ajung sa se aciueze nu numai pe langa cine se potriveste, ci si pe langa cine se nimereste, caci oferta disponibila nu e atat de mare ca dincolo. Eu cum insa, din motivele explicate mai sus, nu fac niciodata parte din oferta, pun problema invers: daca in Romania nu m-as fi imprietenit cu tine in vecii vecilor, nici aici nu o voi face. Amin.
De doi ani...
nu mai vazusem Niagara...
...si nu mai facusem o prajitura.

vineri, 1 iulie 2016

Vine Bobi si cade la pat langa mine: "De aia n-avem noi case, masini si copii, ca ne place sa frecam p*la." Happy Canada Day!!! 🇨🇦
Inainte de a scrie cum e Canada buricul Universului, azi de ziua ei, m-am sculat in cap c-un gand si nu pot pana nu-l ejaculez. El va va fecunda creierele, care vor intra apoi intr-o perioada de gestatie si-apoi vor incolti copii sclipitori. Daca ai mintea stearpa recomand...tratamentul cu pupici, cum e reclama aia idioata pe la romani.

Scurt si la obiect: Daca ati avea posibilitatea de-a va intoarce in timp, inapoi in anii copilariei si ai scolii, dar pastrandu-va ratiunea de acum, v-ati mai trata cu respect (profesional, bineinteles) profesorii? Eu ridic prima mana, poate chiar piatra, si spun cu o profunda dezamagire NU. Pentru cei mai multi un mare NU. Mi-ar fi placut sa ma invete istoria altfel, mi-ar fi placut sa ma invete literatura universala altfel, mi-ar fi placut sa ma invete sportul altfel. Mi-ar fi placut sa simt materiile acestea pana la orgasm, sa le patrund pana in cele mai intime cotloane, cand eu, cu o complicitate nefasta, nu ca mi-am batut joc de ele, mai rau, am trecut pe langa ele fara sa le observ. Ati mai permite azi sa va traga de urechi si sa va bata la palma (ca pe) niste idioti? Cea mai mare dezamagire a mea cand am trecut la viata de adult a fost sa constat cu stupoare cui mi se cerea mie sa ma supun, dar si mai grav, sa-mi supun mintea. Si nu ma refer doar la profesori, ci in general, la "oamenii mari". Mi se cerea sa-i respect, si ii respectam, am zis saru'mana barbatilor de pe scara blocului pana la 16 ani, eram copii si voiam sa crestem si sa fim ca ei, dar noi voiam ca mintea noastra sa urce la maturitate la a lor, nu ca a lor sa coboare la cea a imaturitatii noastre...