Pagini

Expat in Canada

Expat in Canada

joi, 30 iunie 2016

Bey, cum se mai lauda gura fara mine dimineata!!! Chiar incepuse bine ziua, cum s-a terminat insa, mai bine tac, dar ce sa facem, poti sa ai si esecuri, poti sa ai si succesuri...Putin shit un strica la casa omului, chiar si la cele mai mari, ca altfel, dupa cum se vede, se strica la cap. In fine, am plecat de consolare la mall ca sa uit de toti si de toate si chiar am uitat cand am vazut cat s-au ieftinit bananele mele preferate. Am multe preferate, dar asta e una dintre cele mai preferate...Mie imi plac hainele noi. Nu hainele deci, ci hainele noi. Hainele de firma si noi. Aceeasi haina, veche, nu-mi gadila selfesteemul ca varianta ei nou-nouta. Nu-mi explic de ce, dar un tricou pe care l-am cumparat anul trecut de dragut ce-mi parea atunci, anul acesta nu-mi mai place, asa cum la anul nu-mi vor mai placea fustele acestea dragute la care am avut eu azi bucurii. Nu are legatura cu schimbarea modei, ca nu ma tin in pas cu moda, are pur si simplu legatura cu faptul ca nu vor mai fi noi. Iar cand nu mai sunt noi, nu ma mai imbrac cu ele. Hainele mele sunt noi, asa le consider eu, pana le bag prima data la masina de spalat. Nu, nu ma imbrac doar o data cu ele, ca nu-s boxerul ala poreclit si "Money" care se imbraca doar o data cu chilotii, ci pana atunci le frec la mana!
My big boss tocmai m-a salutat. Cu "Good job" in loc de "Good morning", ca urmare a finalizarii cu succes a unei chestiuni insemnate. Nice mod de-a-mi incepe ziua, can I get the rest off? 🤓

marți, 28 iunie 2016

Eu la munca am inceput sa lucrez pe doua monitoare ca jmekerii. E super tare!!! Ma simt ca in povestea aia cu once I went jack, I never want back.

Ma gandesc cat de ingusta la minte am fost, ba ca sa fac o paralela, e ca si cum mintea mea a avut pana acum doar un monitor! Cat de putin m-am gandit la confortul meu ca n-am cerut de mai demult doua monitoare! Am colegi care lucreaza asa de cand ii stiu, si mi s-a adus si mie in vedere de multe ori, dar eu n-am tinut niciodata sa-mi ocup spatiul biroului cu inca un ecran. Unde-mi mai puneam pozele, mingile si toate rahaturile pe care le tin pe-acolo. Cu atat mai mult cu cat consideram, contrar realitatii ca de fiecare data, ca mi-e greu sa lucrez pe unul, daramite pe doua monitoare deodata. Cred ca credeam ca unde-s doua si munca mi s-ar dubla, cand, pe principiul unde-s doi, mi s-a-njumatatit. Ma ajuta mai ales cand trebuie sa trec datele dintr-un sistem in altul! In conditiile in care am uneori si zeci de pagini deschise, in programe diferite, inainte, pana mutam o informatie dintr-o parte in alta, si uitam ce am de mutat :)). Deci in loc sa-mi pierd timpul alt+tabuind de bezmetica pe nicaieri, acum imi mut doar ochii si trag usor de mouse de pe un monitor pe altul. Ba nici macar ca-mi ocupa spatiu nu pot sa ma plang, pentru ca biroul meu e mai curat acum ca niciodata. Nu trebuie sa mai printez hartii ca sa am informatia de baza in fata pentru ca o pot avea pe unul din monitoare, in timp ce lucrez pe celalalt. Deci daca vreti o viata mai usoara, guru randamentului la hectar va recomanda doua plug-uri! Nu inseamna munca dubla, ci juma de munca! (Asta daca nu creste hectarul!).

duminică, 26 iunie 2016

Cand in Ontario s-a decis vanzarea de alcool si la supermarket, Bobescu, care este un pasionat bautor de bere, s-a bucurat. A zis ca de-acum, ca tot omul botezat, are si el de unde-si cumpara o bere si noaptea, sau duminica, dupa ce se inchid LCBO-urile. Si uite ca i se golise lui Bobescu frigiderul pe caldurile astea si ne-am dus la Loblaws ca stia el c-acolo au alcool de vanzare si-i deschis pana noaptea tarziu. Dar sa nu-ti vina a crede ca si aia baga berea sub lacat dupa ora 6!!! Cica au voie sa vanda numai cand si LCBO vinde. Am intrebat-o usor iritata pe doamna vanzatoare "WHY?". "It's the law", imi zice ea. Legea cui? Si-a lui Murphy makes more sense. Niste pocaiti!
Fetelor, si eu va iubesc, mai ales cand va purtati cu toatele-n ilinci! 😘

sâmbătă, 25 iunie 2016

Alt accesoriu fancy in trend cu noul meu lifestyle 😎. E un fel de FitBit ca sa-mi masor boii de la bicicleta. Practic, doar iti agati iPhonul de brat ca un robocop. Dar accesoriul asta ori e pentru barbati musculosi, ori trebuie sa bag eu meserie ca-mi sta pe brand exact cum se vede in poza. In a doua.

vineri, 24 iunie 2016

Pacat! Uniunea Europeana a fost un vis frumos!
Ma gandeam azi si la munca, nu la munca, asa cum s-ar fi cuvenit, ci la nemurirea sufletului cumva, ca mori si nu stii pe mainile caror neaveniti ramane istoria mai departe. Eu n-am facut nimic insemnat pentru lumea asta, dar daca as ajunge sa fac, de asta mi-ar fi cel mai teama, ca n-am incredere in specia asta.

Nu, nu vreau sa scriu acum declaratii de oficiali sau, si mai rau, cine stie ce pronosticuri balbaite ca am citit deja destule, vreau doar sa zic ca mie imi pare rau de decizia pe care au luat-o azi englezii. Imi pare rau si pentru ei, dar mai ales pentru Uniune. N-a fost doar ca si cum i-ar fi smuls mana dreapta, ca englezii pot sa faca ce cred de cuviinta ca-i mai bine pentru ei, dar i-au infipt un cutit in inima si-i pacat. Chiar daca nu ma afecteaza in mod direct, m-a deprimat decizia lor, aproape ca-mi venea sa plang, si nu glumesc. Pentru mine, sa fiu cetatean al Uniunii Europeane a fost mereu un motiv de mandrie, care mai spala din rusinea pe care mi-o provoca cacatul de tara in care, dintr-o mare nesansa, m-am nascut, plina de hoti si de talhari, pe care inca ii asigur de cele mai pure sentimente de scarba. Valorile Uniunii Europene, asa cum au fost ele gandite de parintii ei fondatori, caci la ei ma refeream cand am inceput a scrie, pace, prosperitate, toleranta, m-au inspirat inca de cand am auzit prima data de ele. Chiar daca de ele eu am auzit foarte tarziu in viata mea, caci nu tin minte ca in scolile alea romanesti, care au scos atatia analfabeti social, sa ne fi pomenit careva ceva de Uniunea Europeana si institutiile ei. Iar eu chiar am fost tocilara, ar fi trebuit sa-mi aduc aminte. La facultate abia, prin 2005, si, din nou nu in tara, am auzit pentru prima data despre cele sase tari fondatoare ale blocului comunitar si-am invatat lista statelor membre, care si cand s-au alaturat, despre tratatele de aderare de la Roma sau de la Maastricht, despre euro, libera circulatie a oamenilor etc., etc...Eram in Franta, cu o bursa Erasmus, un program educational al Uniunii Europene de altfel, si astfel am avut sansa inca de pe-atunci sa ajung la Strasbourg si sa vad pe viu sediul Consiliului Europei, si pe dinafara, si pe dinauntru, si-apoi la Bruxelles, sa vizitez edificiile UE. Acum e simplu sa te duci sa vizitezi ce vrei, cand m-am dus eu nu era, caci Romania nu aderase inca la vremea aia. 9 ore tin minte c-am stat la vama sa treaca la unguri autobuzul cu care am plecat la Dijon, ca bani de avion n-aveam. Eram pustoaica, poate chiar copil, dar nici acum nu pot uita cat entuziasm imi dadeau lectiile alea, noi pentru mine, cat de tare mi se parea sa fii parte din Uniunea Europeana, si cat de importanta ma simteam sa mi se impartaseasca o istorie care se scria sub ochii mei. De-atunci am ramas cu un sentiment idealist fata de alianta aceasta comunitara, un idealism pe care nu l-am gasit niciodata in propria tara.

miercuri, 22 iunie 2016

Calind acum intr-un ceaun o varza si-n capul meu inca una, ma gandeam la vorba aia care zice ca cei mai fericiti oameni sunt cei multumiti cu ce au. Sunt intru totul de acord si vreau sa demontez interpretarea la care o supun unii intr-un mod, poate nu intamplator, eronat, pornind de la o gandire mai mult negativa decat...logica. Zic unii, hai lasa vrajeala, ca daca-i pe-asa, atunci poti sa fii fericit si-n Somalia (am vrut sa scriu Romania, dar cu grija mea crescuta fata de sensibilitatea de portelan a unor cititori catraniti, dar loiali, ai mei, m-am abtinut), o replica venita as zice eu ca urmare a neintelegerii de fond, poate chiar si de forma a frazei. Nu, nu poti sa fii fericit si in Somalia, pe logica acestei vorbe, asa cum gresit este ea inteleasa, caci aceasta zice: fericit cel multumit cu ce are, adica cel care are suficient incat sa fie multumit, cel satisfacut cu ce are, cel implinit, nici pe departe, fericit cel multumit cu ce...n-are. Adica, mie de exemplu, mi-o dat Dumnezeu un barbat bun, imi face de mancare, nu ma (mai) bate la cap ca-mi arunc hainele pe langa dulap, sunt deci multumita cu ce am, satisfacuta nici nu mai zic, prin urmare, fericita. Daca nu as fi avut un barbat bun, nu as fi putut sa zic ca sunt fericita cu ce am, ca nu aveam, pricepeti neclara, dar decisiva nuanta?!? E o chestiune de ton, de accent, e o vorba mare de fel, dar unii o fac sa sune ca pentru loseri. Cred ca nu intamplator...

marți, 21 iunie 2016

Stiati ca serpii au doua penisuri?!? Woow! Azi am aflat si eu de la un coleg al meu care a crescut un Python cand era copil la Miami. Si eu am crescut cand eram copil la Husi un boboc de rata la bloc. Avea trei coaie deci.

duminică, 19 iunie 2016

Romania, ultima scursura a Europei, la tot, e intrupata in esenta ei de cei doi ciupalaci care au comentat azi meciul cu Albania. Meciul nu m-a interesat, nici cine a castigat, nici cine a plecat acasa, ca nu ma am cu fotbalul si nici nu vreau sa cad in patima astora de i-o palit acum mingile in moalele capului lor gol, dar superioritatea harbului, cu care labarii aia doi vorbeau la adresa albanezilor, "saracii", "comunistii", "amaratii" sau cum le-o mai zis, e atat de tipica natiei aleia, motiv pentru care eu de multe ori am zis, si profit acum de ocazie sa repet, ca 1,000,000 de dolari pe zi sa-mi promiti, moca, numai sa stau acolo cu cracii in sus si sa nu fac nimic, tot nu m-as mai intoarce decat sa-i mai scuip o data pe mormant. E bine ca aveti si voi de cine rade, numai ca cine rade la urma, s-a vazut si de data asta ca rade mai bine! Iar ei chiar au avut de cine!

PS: (cum de fotbal mi se rupe, comentez ce comentau labarii aia doi): "Aceasta este o rusine istorica pentru fotbalul romanesc". LOL. Se exprimau de parca romanii ar fi fost cel putin zeii fotbalului mondial si vezi doamne, cum sa-i bata pe ei amaratii aia de albanezi?!?...Dar vorba aia, romanu' pana nu-i fudul parca nu-i roman destul.
Vedeti aceasta planta? Am studiat-o ieri jumatate de ora si-am pozat-o pe toate partile ca sa-mi dau seama daca e, desi nu cred ca e, dar seamana bine, cu "hawthorns", caci "gardul lor viu arata ca o capela", ca-n poza mea. In Search of Lost Time, Marcel Proust descrie pe indeletele a o suta de pagini, cum numai el atat de "nemilos" o face, experienta emotionala la vederea florilor de paducel, "in holiday attire". Nu stiam ce-s "hawthorns" cand am citit prima data si am cautat pe internet si traducerea cuvantului, si cum arata florile alea de le migalea el ca pe cine stie ce. Ca stai si te uiti la buruiana asta si zici: "really?!". Dar uitatura asta in gol este pentru mediocri, pentru ca ceea ce vrea el sa trasmita, sau cel putin ce mi-a transmis mie prin acesta secventa aproape la fel de celebra cu cea a inmuierii madelenei in ceai, este deschiderea tuturor simturilor catre tot ce ma inconjoara ca pe singurul mod de viata.

sâmbătă, 18 iunie 2016


Alt accesoriu fancy in trend cu noul meu lifestyle. Mi-ajung accesoriile mai scumpe decat bicicleta, ceea ce nu e bine. Bine si normal e sa fie invers. Tocmai am vazut la SportChek una colorata la $1,000. Dar asta de sub mine are o valoare, sentimentala ce-i drept, inestimabila, fiind primul meu vehicul, si singurul, achizitionat in Canada, asa ca n-as putea renunta la sentimente pentru aia de culoarea strugurilor acri 😍

joi, 16 iunie 2016

Weekendul trecut am iesit cu bicicleta pe trail si sambata, si duminica. Si-am iesit si-acum pe seara dupa job, ca-i tare fain afara. Intamplator, chiar citisem recent cum ca viata sedentara este de fapt preferabila sportului in aer liber. In Bucuresti, bineinteles, nu in alta parte. Inclusiv in parcuri (care parcuri???), iei in nas atatea gaze imputite de esapament ca mai bine stai acasa. Repet, nu eu am scris asta, eu doar am citit. Eu zic doar in paranteza, ca sa nu le stric prea tare ziua celor care ma urasc prea tare 😙, ca am stat pe-acolo vreo opt ani si nu m-am plimbat niciodata cu bicicleta, nici fara, pe vreo poteca macar ca n-aveam niciuna pe-aproape. Cel mai aproape era un parc pe la Moghioros, dar care avea mai multi cacati de maidanezi decat iarba verde. Acum nu stiu cum o mai fi, probabil de cand am plecat eu s-o fi umplut de parcuri, nu te mai halesc cainii, ci te ciugulesc pasarelele, asa ca decat sa vorbesc despre lucruri pe care nu le stiu, mai bine vorbesc despre cele pe care le stiu.
Taylor Creek Trail. Asa arata un parc, unul dintre ele! Este in plin centru urban, si-i plin de biciclisti si de alti cetateni care cauta pasarile de oua si-si intind gaturile dupa iepuri salbatici care manca flori de camp. Nu ma pricep la muzica, dar am invatat azi cum sa-mi mut urechea de la un sunet la altul, asa cum iti muti privirea de la un obiectiv la altul, ca sa ascult cat mai mult din compozitia auditiva a serii in gradina orasului. Nu am pedalat agresiv, mai degraba as zice ca am mers pe ea la pas, ca incepusem sa simt si mirosul florilor de salcii, caci seara e mai pregnant, asa cum pentru fotografi lumina serii e mai buna. Asa am dat de-un Fitness Trail (vezi poza de mai sus), nu stiu ce-i ala, dar revin cu detalii, ca maine seara am de gand sa-i caut capatul.
Uite-l pe Ohid! Kenrick Ohid. Cel mai tare prof din toate timpurile. Omul asta ma tine inspirata 3 ore incontinuu dupa ce alte 8 muncesc, la un curs de contabilitate, ca nu-i ca si cum ar fi de science fiction, si nu pleaca unul de la ora lui mai prost decat a intrat. Are o iscusinta pedagogica cum eu asa ceva n-am mai vazut, nici macar n-am auzit. Singurul dezavantaj la orele cu el e ca da dependenta. Stiind ca preda atat de clar, si-atat de practic, caci cu el cartile devin anexe, n-am chiulit niciodata, ca niciodata la alt curs, nu ca nu mi-ar fi dat oboseala prin cap, dar o ora cu el e cat un weekend de invatat singura acasa. Fara rezultate similare. Asa ca experienta m-a invatat sa aleg calea usoara. Cei ca el sunt rari. Unul la 20 de ani de scoala. Preda cursuri de finante la George Brown si e vice-presedinte la TD. Si ca sa-l citez, "intrebarea pe care urmeaza sa mi-o puna Francesca acum", ca m-a luat la ochi, si nu ca ma laud, chiar daca asta fac, dar intotdeauna am zis ca-s prea buna la materia asta, este cum mai iau eu un curs cu el? Le-am luat pe toate asa ca n-as putea altfel decat sa le repet. Dar cum este imposibil sa pic examenul dupa ce m-am prezentat la ora lui, singura posibilitate este sa-l pic pe asta intentionat ca sa-l mai iau o data.🙃

miercuri, 15 iunie 2016

Ma-ntreaba lumea ce draq tot car in rucsacul asta in fiecare zi ca-i mai greu ca mine. Pe mine, frate, pe mine: cartea mea de contra care-i cat caramida ca diseara am scoala cu Ohid, caietelul de notite cu tema neterminata, pixuri si creioane colorate, doua oua, moi, si-o jumate de salata, o pereche de pantaloni scurti ca sa-i inlocuiesc pe cei transpirati ieri la pranz, slapi de dush si alt tricou, o banana, de saptamana trecuta, si-o caserola nespalata, Marcel Proust, un gel de maini si doua castane de anul trecut, un ambalaj de la o pasta de dinti si un pliculet de ketchup, acte, cele care saptamana trecuta, fugind, mi-au zburat din buzunarul, acelasi unde-s si acum, descheiat, in mijlocul strazii si-au trecut masinile si autobuzul peste ele, o cerere de mentenanta in apartament, nu stiu de cand, si parca nici a cui, ca multe alte lucruri de care nu-mi amintesc, si mai ales cele pe care nu le gasesc niciodata cand le caut. I'm so tired of me!!! 😠

marți, 14 iunie 2016

Daca vrei sa calatoresti prin Canada, trebuie sa fii pregatit de aventura vietii tale! Cu focul de tabara, nu cu lumanarea, cauti un loc de cazare si nu mai gasesti neam nici in cele mai obscure cotloane. Am vrut sa plecam la Bruce Peninsula de Canada Day si am inceput a ma uita dupa o camera, undeva. Am zis ca vreau in Tobermory initial ca-i un capat al pamantului, dar, invers de cum se obisnuieste, n-am restrans criteriile de cautare, ci a trebuit sa le largesc, pana la orasele din zona, apoi, tot mai la sud, apoi in toata peninsula, pana am ajuns inapoi acasa!

duminică, 12 iunie 2016

Pe la teatre, s-a incheiat sezonul. La Tarragon insa vrem sa ne facem subscription ca sa ne asiguram locuri la toate piesele din sezonul nou, care incepe din toamna. Am fost aseara la Scarborough, unde tot asa, s-a jucat pentru ultima data anul asta. Am mai prins si noi doua locuri, si nici alea unul langa altul, nici macar pe acelasi palier. A fost plin de bosorogi. Glumesc, putin, eu am mai scris despre teatrul din Scarborough, ca e de amatori, iar pretul biletelor este foarte mic. Cum zicea maestra de ceremonii aseara, o tanti care ne-a povestit despre noul sezon si alte chestii, o subscriptie anuala la ei e cat un singur bilet la Mirvish. Bineinteles ca performantele nu se pot compara cu cele de la Tarragon, de exemplu, sau cu cele de la Mirvish, dar nici nu trebuie comparate, ca nu sunt profesionisti ca aia, dar sunt profi la nivel de amatori. Ceva mai de apreciat insa decat amatorismul actorilor, si voluntari pe deasupra, este existenta teatrului in sine. Biletele fiind atat de ieftine sunt accesibile si pensionarilor, caci daca stai la locul tau si te uiti asa in jur cei mai multi spectatori au parul alb si-adorm pe la mijlocul filmului :). Din motivul acesta insa, ma bucur ca prin prezenta noastra acolo, intretinem practic o activitate comunitara destul de exotica, desi-i cat se poate de normala intr-o societate normala, dar exotica daca ma gandesc ca bunica-mea si prietenii ei de pe ulita, dar si cei de la bloc, nu au acces la apa curenta a culturii de genul acesta. Sunt in buda din fundul curtii a inculturii de genul acesta.
Aseara am mers la o piesa, Calendar Girls, de Tim Firth, pornita de la povestea reala a unor englezoaice, membre ale Women's Institute care au pozat acum ceva ani in urma nud, nud, nu goale, cum tineau ele sa precizeze, ca sa adune bani in scop caritabil pentru Fondul de Cercetare a Leucemiei, dupa ce sotul uneia dintre ele murise de cancer. Dincolo de asta a fost si-un tras de urechi, si-o palma dupa cap societatii noastre si-a regulilor ei nescrise care interzic femeilor de peste 40, 50 de ani, de parca varsta ar fi vreo inchisoare, sa mai poarte mini-jup sau un decolteu mai indraznet, sau Doamne pazeste sa se dezbrace in pielea goala pe vreo plaja. Ba asta-i chiar crima, mai ales dac-o vad altii. Ok, admitem cu totii ca nu mai au pielea frumoasa ca la 30, asa si? Asta nu-i motiv de scarba totusi, si cu atat mai putin de blamare. O femeie la 50 de ani e o doar femeie la 50 de ani, de ce sunt atat de prosti oamenii astia eu nu inteleg. In fine, ieri doamnele care au jucat si care erau toate "trecute" bine, chiar s-au dezbracat pe scena in fata noastra. Discret, si-atat cat sa nu para ca ne-am dus la striptease, dar suficient incat sa ne faca sa zambim, si chiar sa radem impreuna in hohote, in definitiv de societatea noastra, intotdeauna, caraghioasa.

...Si ca tot pica bine acum, nu am apucat sa scriu, altceva decat "explicatia foto" a unui selfie, ca si la New York am mers la o piesa de teatru. Pe Broadway, bineintes. Desi Broadway-ul e recunoscut pentru musicals, noi n-am mers la musicals, ci la The Humans, o piesa foarte bine primita de criticii evenimentelor teatrale de la NY. Si de noi, bineinteles, care am avut astfel posibilitatea de a patrunde putin si in intimitatea New York-ului, nu numai a-i vedea poleiala, si deci spoiala, din afara. Caci piesa ne-a aratat cum traiesc efectiv oamenii in metropola americana, cheltuind sume exorbitante pe care nu le au pe cutii de chibrit prin care mai trec si soarecii, cum isi pierd oamenii job-urile si-si traiesc dramele, chiar daca si le traiesc la NY.
Un bilet la teatru pe Brodway e foarte scump. Daca nu stii sa te descurci. Cand am vrut eu sa cumpar direct de pe site-ul oficial, ma ajungea undeva la vreo 300 de dolari americani, adica peste vreo 350 de canadieni, la aceeasi piesa, poate nu si aceleasi locuri. Ceea ce mi s-a parut exagerat de scump. Exista insa mai multe posibilitati de a achizitiona bilete mult mai ieftine, iar una dintre ele, la care am apelat eu, inca din Toronto, este aplicatia pe telefonul mobil TodayTIX. Le cumperi prin intermediul acestei aplicatii, ei iti rezerva locurile, in cazuri foarte rare insa, risti sa pierzi locurile daca la teatru decid sa mearga prea multi oameni, dar ai totusi intaietate fata de cei care aleg sa stea la coada in fata teatrului in ziua cand se joaca piesa, aceasta fiind o a doua posibilitate de a face rost de bilete mai normale la pret. Singurul lucru pe care a trebuit sa-l mai fac dupa ce am platit, a fost sa ma intalnesc in fata teatrului Helen Hayes cu jumatate de ora inainte de inceperea spectacolului cu un reprezentant al TodayTIX, un tinerel pe care urma sa-l recunosc dupa tricoul rosu cu inscriptia aplicatiei pe care il purta. M-a bifat pe o tableta cu ID-ul meu de Facebook si mi-a inmanat in plic tichetele. Am platit astfel la jumate fata de pretul initial, si am avut locuri foarte bune, chiar daca la balcon. Ba acum imi dau seama ca am dat chiar mai putin decat saptamana trecuta la Stratford...ca deh, apa calda a culturii de genul acesta costa.

sâmbătă, 11 iunie 2016


Alt accesoriu fancy in trend cu noul meu lifestyle. Brand-ul nu conteaza pentru mine...poate fi oricare 😎. In poza aia din balarii ma asezasem pe vine sa-mi trag o poza, cand a trecut un nene cu catelul care a crezut ca-mi trag de fapt pantalonii LOL 😂

joi, 9 iunie 2016

Mai citeam articole curajoase si idei indraznete prin ziarele romanesti de cacat cum ca de s-ar intoarce diasporenii, ca prosti or fi, ar aduce cu ei "know-how"-ul si alte alea si-ar face astfel Romania o tara ca afara, good luck with that. Eu, garantat va zic, ca mie experienta de munca din Canada nu-mi ajuta in Romania cu nimic. Si nu vorbesc din auzite sau ca sa ma aflu in treaba, am testat situatia. Eu pe la munca ma ocup, printre multe alte chestii interesante, si cu colectarea cash-ului, dar, sincer, skill-urile mele, care pe-aici nu mi-au fost vreodata puse la indoiala, nu m-au ajutat cu nimic...cand sa-mi colectez maruntul de la prietenii de-acasa. In termeni contabili, ca tot e vorba de bani, it's been written off, in termeni necontabili, ca nu mai e demult vorba de bani, tot la fel.

Uite un "know-how". Canadienii n-au prieteni. Au credit carduri!

Mancam kebab si shawarma si-apoi ne ducem la fitness, cum le-ar zice Loredana, dar lasa asta ca nu-i ceea ce pare, voiam sa va arat ca am inceput sa-mi cumpar tot felul de accesorii in trend cu noul meu lifestyle. SportChek e magazinul meu preferat mai nou. I-am zis sefei mele ca am nevoie de wristband ca sa ma sterg pe frunte de transpiratie, ca doar vede si ea in ce hal ma fac. Mi-a zis ca se poate si cu hartie igienica, se poate frate, dar e mai fancy asa.
Mi-e mai mult decat clar ca am devenit nu numai nefumatoare, ci antifumatoare (cred ca de invidie). Am un coleg la scoala care s-a aciuat pe langa mine si pute de nu ma pot concentra la examen. Cer prin urmare amendamente la legea antifumat. "Afara se fumeaza" e prea permisiv. "Afara se pute" e si mai bine.

miercuri, 8 iunie 2016

Un moment de sinceritate produs spontan de-o poza sarita in ochi aproape sa mi-i scoata. Adaptarea mea in Canada, o adaptare totala, pana la imbratisare, s-a produs in paralel si cu o repulsie fata de cealalta. Un dezgust intretinut de-o imagine de ansamblu a Romaniei exact ca in poza de care vorbeam. Un descult semi-analfabet de seama mea, dar care era o scula pe vremea cand ne duceam la scoala ca avea tac-su bani, e mare scula acum in PSD. Asta e schimbarea de directie pe care o va aduce mesianica noua generatie. Tot inainte, ca inainte era mai bine!

marți, 7 iunie 2016

Daca tema celei de-a doua zile la New York a fost culmile citadine, tema celei de-a treia zile - muzeele. Am fost la doua, caci amandoua erau incluse pe CityPass-ul despre care vorbeam pe undeva mai jos. Dupa ce cititi toate postarile mele despre New York, ca o sa mai fie cateva, puneti-le cap la cap ca pe un puzzle. E cea mai usoara forma ca voi sa va faceti o idee si eu sa scap repede. Puzzle-ul meu se numeste `4 Zile la NY`, foarte inspirat, stiu, dar o sa vedeti mai jos de ce. Revenind, daca nu ar fi fost amandoua muzeele incluse pe pass, la The Met (asa isi alinta newyerkezii Muzeul Metropolitan de Arta, un colos cultural modial) m-as fi dus oricum. La Muzeul American de Istorie Naturala insa, cel de-al doilea de care ziceam, probabil ca nu, avand in vedere timpul pe care l-am avut noi la dispozitie. As fi mers in schimb la MoMA, dar mumu, ca n-am mai apucat. Ideea MoMA, muzeul de arta moderna, i-a venit la inceputul secolul trecut lui Abby, sotia lui John D. Rockefeller Jr. Am citit asta la Top of the Rock, unde mai scria ca pasiunile artistice ale neveste-sii il adusesera pe afacerist la disperare. N-am mai apucat deci sa intram si acolo, dar am mers la cel de Istorie Naturala, patronat de Theodore Roosevelt, ctitorul locasurilor naturale americane, cunoscut fiind ca fostul presedinte fusese si-un mare naturalist. Caci ce-am vazut interesant acolo, pe langa carcasele de dinozauri si gradina zoologica africana cu animale impaiate, a fost un film despre parcurile nationale ale Americii. Avem de-acum carne de tun pentru viitoarele noastre vacante ani de zile. Yellowstone, Yosemite, Grand Canyon, Sequoia si altele, si altele, pe care, alaturi de cele canadiene, Lake Louise, Calgary, la anul poate (ca-i gratis intrarea :)), am de gand sa le bifez unul dupa altul, an dupa an, ca tin mai putin sa ma asez la `casa`, cat visez sa ma asez la drum.


The Met insa mi-a ramas ca o buba pe creier, care si-acum ma mananca, pentru ca dintr-o extrem, extrem de proasta organizare, la care s-a adaugat si o durere cumplita de picioare pe care nu mai eram in stare sa ne-o tratam nici cu suturi in cur date unul altuia, am vazut in 4 ore, sincer, mai nimic. Adica am vazut ceva, dar comparativ cu intinderea si adancimea de toate felurile ale acestui muzeu, am plecat de-acolo cu frustranta impresie ca parca nici n-am fost. Asa ca va indemn daca vreti sa mergeti la New Yok sa vizitati The Met, nu mergeti pe jos pana acolo pentru ca veti avea de umblat prin el de-o sa faceti basici in talpa, dar si in limba pe de alta parte, si nici nu-l lasati pe ultima zi, ca poate mai vreti o data. Tratati-l cu toata seriozitatea. E unul dintre cele mai de seama muzee din lumea asta. La anul planuim sa mergem la Paris, ca mi-am amintit. Si la Paris. Mi-au placut pana la emotie sculpturile lui Rodin, galeria lui Van Gogh, dar asta nu-i nimic, nu-i decat o particica infima a acestui muzeu care cuprinde opere de arta din toate timpurile, din preistorie pana in zilele de pe urma si de pe toate continentele, de-aici pana in Atlantida. Tot acolo am vazut pentru prima data mumii egiptene si sarcofage de faraoni. Au un sector imens de istorie egipteana. Tocmai citisem recent in National Geographic, singura revista glossy pe care o citesc, cum ca multe dintre aceste artefacte ajung in muzeul din NY in urma unui comert la limita legii. `Braconajul` cu astfel de obiecte, fara valoare alta decat a intregii umanitati, este in floare. Sit-uri intregi in Egipt si alte parti ale lumii sunt distruse fara judecata, dinamitate si aruncate in aer, la vanatoarea de mumii, vandute apoi muzeelor, muzeografii preferand sa le salveze macar asa si macar atat decat deloc. Probe mai mari de imbecilitate umana in forma ei cea mai barbara mi-e greu sa-mi imaginez ca exista pe fata pamantului. In fine, ideea e ca data viitoare la NY puzzle-ul se va numi `4 Zile la The Met`.
Templul din Dendur, una dintre marile atractii la The Met. Templul antic egiptean a fost adus in SUA in anii `60 ca parte a unui proiect de prezervare UNESCO, altfel ar fi fost scufundat adica, dus, la propriu, pe apa sambetei.

luni, 6 iunie 2016

Un Bucuresti firesc. Mi se pare absolut normal ca Firea sa fie primareasa. E o doamna reprezentativa. Cum ii turcu' ii si pistolul. V-am pupat, pa!!!

duminică, 5 iunie 2016

Daca locuiti in Canada, si la Vancouver, St. John sau oriunde, va dau un motiv suficient pentru care sa vizitati Ontario vara aceasta. Sau daca aveti deja alte planuri, poate veniti la anul. Daca vreti o motivatie in plus, vin oameni din toata lumea unde va chem eu, la Festivalul Shakespeare, cel mai mare eveniment cultural de genul acesta din America de Nord. Se tine de peste 60 de ani la Stratford-upon-Avon, din Aprilie pana tarziu in Octombrie. Orasul a fost inca de la inceput denumit dupa locul de nastere al celebrului dramaturg englez si este in zilele noastre celebrat prin piesele lui jucate la scena internationala.
Am mers ieri la "Macbeth", si spun cu mana pe inima ca a fost cea mai elevata performanta actoriceasca la care am fost vreodata. Piesele nu se joaca nici cu si nici pentru amatori. Totul e pour les connaisseurs. De la decor si recuzita pana la jocul de scena si interpretarea clasicelor roluri. Decorul in mod special, cu felinare aprinse si peisagistica nocturna, dar si efectele speciale care redadeau intocmai tunetele si ciripitul pasarilor, apoi costumele, au reusit sa ma transpuna cu totul in lumea lui Macbeth, masura pana la urma a unei performante artistice, fie ca-i vorba de actorie, sau literatura, vorbind in numele meu ca pe mine astea ma pasioneaza cel mai tare. In ceea ce priveste interpretarea, ca un rezumat al piesei nu intentionez sa fac avand in vedere caracterul ei clasic, mi-a placut foarte mult prestanta desavarsita a actritei Krystin Pellerin, in rolul lui Lady Macbeth. Ah, dar sa nu uit, in cazul in care chiar o sa mergeti sa vedeti Macbeth, sa nu-mi ziceti ca nu v-am avertizat. Se spune ca piesa e blestemata, ba in spatele scenei numele nici nu-i este pronuntat pentru ca provoaca suferinta si chiar moarte. Ba si Abraham Lincoln se zice ca ar fi fost urmarit de blestem, dupa ce-a recitat din Macbeth unor prieteni, si-a murit imediat apoi. Si noi am patit-o. N-am murit cred, dar eram pe cale. A condus inapoi Bobi pe-o noapte neagra si-o ploaie cu bulbuci ca din cazanul vrajitoarelor, the weird sisters, de-am zis ca nu mai ajungem acasa niciodata. Woouuu, scarryy...
Am avut niste probleme sa inteleg toata recitarea din Shakespeare, dar nici n-am avut pretentia asta pentru ca nu sunt nici vreun vorbitor perfect de engleza curenta macar, daramite s-o inteleg pe cea veche. Cu atat mai mult cu cat limbajul shakespearian are o finete a cuvintelor cu greu accesibila si unui vorbitor nativ de limba engleza, daramite unuia ca mine. Pe de alta parte, daca aceeasi piesa o citeam, imi era cu siguranta mult mai la indemana decat ascultand-o. Ca sa fac o comparatie, eu citesc acum Marcel Proust, In Search of  Lost Time, si imi dau seama ca daca as asculta-o adiobook nu as putea sa urmaresc totul cum o fac prin citit. Cam ceva de genul acesta, desi slabuta comparatia pentru ca Shakespeare e si poezie, deci cu atat mai greu. Sunt opere grele, iar ambitia mea de a accede la ele in limba engleza este de apreciat. Multumesc.

Si ca tot veni vorba de citit, m-am plimbat ieri pe malul raului Avon. Cautam lebedele, si mergand asa prin verdeata aia frumos tunsa, unde numai salciile erau pletoase, ma gandeam ce loc linistit pentru citit e si ce bine ar fi ca toate orasele sa aiba asa un covor verde pe care sa te descalti de toate angoasele si neputintele, si sa-ti intinzi capul pe moalele unui vis frumos ca peisajul din Stratford-upon-Avon. Hey, wake up! Daca nu vreti sa va duceti la Stratford pentru Shakespeare ca vi-i teama ca n-o sa intelegeti nicio boaba, duceti-va macar pentru Stratford. E in sine decorul unei piese clasice.

sâmbătă, 4 iunie 2016


Florile din Stratford :)

😇
Lebedele din Stratford 😂
Dupa o zi in care am facut vreo 30,000 de pasi ca acum e la moda sa te lauzi cu treaba asta, ne zvacneau gleznele, ne dureau talpile si, in plus, dormeam extrem de zgomotos contribuind astfel si noi la fundalul sonor ambiental. Am refuzat din start si gandul de-a ne deplasa cu taxi-ul avand in vedere ca traficul in New York e ca la nebuni. Acolo lumea nu asteapta ca la Toronto la semafor, trece cand ii vine, laolalta, si pietonii, si masinile, si trebuie sa recunosc ca nu ne-a luat foarte mult pana sa incepem sa facem si noi la fel. Nu am apelat nici la mijloacele de transport in comun decat ocazional cand pur si simplu ne-a lasat benzina de tot. Am mers pe strazi, printre zgarie-nori, cum mergi la munte, pe potecutele ingustate sub inaltimea stancilor. Si cu toate acestea nu te simti mic in orasul ala, dimpotriva mie imi inspira numai grandomanie, dar una care mi se insufla. In Manhattan nu exista orizont, nu la pas, motiv pentru care am urcam pe Top of the Rock(efeller) si Empire State Building ca sa-l vedem totusi, cu atat mai mult cu cat ambele obiective erau incluse pe CityPass-urile pe care le cumparasem cu o zi in urma. CityPass-ul mi s-a parut o jegmaneala, chiar daca e prezentat ca fiind un big deal. Tocmai de aceea. Include vizita la 6 obiective, dar unele dintre ele au alternativa. Te duci la ori la. Cand spun ei ca economisesti achizitionand pass-ul, ei listeaza pretul la 9 sau 10 obiective, inclusiv alternativele, dar in realitate tu esti admis doar la 6, asa ca sfarsesti in a plati exact cat ai plati si fara pass. O suta si ceva de dolari americani de caciula. Am mers dimineata pe Top of the Rock si am lasat Empire State Building pe seara, ca sa vedem orasul de sus si noaptea. E fain, dar e mai impresionant Toronto de sus, cel putin dupa gusturile mele pentru ca in Toronto nu vezi decat o pata de zgarie-nori intr-o padure de copaci. In New York invers, vezi doar o pata de culoare verde, Central Park, intr-o padure de zgarie-nori. Noaptea insa spectacolul de lumini urbane este, intr-adevar, breathtaking. E bine ca am mers si la Top of the Rock pentru ca desi acelasi view grandios poate fi admirat de pe Empire State Building e totusi ceva ce nu poti vedea de pe Empire State Building. Namely: The Empire State Building 😉.

Manhattan din Empire State Building

Mie nu mi-a trecut supărarea după Birken-ul pe care l-am ratacit prin Bahamas așa ca m-am dus si mi-am luat alții azi, si mai frumosi. Silver. Ceilalti fusesera, dar se dusesera, maro. Știu ca urmează sa-mi rupă picioarele câteva zile, dar din experiența știu si ca asta e prețul, neinsemnat, pe care trebuie sa-l suport pentru cei mai confi papuci din univers. 

vineri, 3 iunie 2016

Maine ma duc la Festivalul de Teatru de la Stratford, adica si weekendul acesta imi fac de treaba, asa ca daca nu ma asez sa scriu doua randuri acum, nu stiu cand mai apuc. Sunt doua saptamanai acus de cand m-am intors de la New York si sa fiu eu daca am gasit un moment de ragaz pentru blogul acesta. Traiesc intens. Si suflu greu...Mai ales dupa ce ies de la gym, ca ma duc in pauza de pranz, am mai zis. Cand nu ma duc cu colega, ma duc cu colegul. N-am lipsit o zi de cand am inceput. Eu am sub 50 de kile, dupa ce ies de-acolo am sub 50 de litri. Cea mai grasa parte a corpului meu este creierul, dar in ritmul acesta, push the gamble, push the gamble, o sa slabesc si mai tare. Hmmm, desi am niste indoieli avand in vedere ca de cand merg la gym mananc ca vaca. Ciocolata mai ales. Am fost ieri cu colega la Yummy Market si am cumparat un sac de bomboane rusesti. Le-am gatat pe toate pana seara fara remuscare, ba mi s-a parut si firesc. Deocamdata cam astea pot sa spun ca sunt efectele vizibile, nu neparat si beneficiile, dupa atatea ore de sport. Manc mai bine, adica mai mult, si nu ma mai satur de somn.

In fine, o sa scriu azi, in cazul in care mai intereseaza pe cineva, doar despre cateva momente la New York. Au fost atat de multe incat ar trebui sa stau ore intregi la masa asta ca sa le scriu pe toate deodata si nu am nici timp, si nici stare pentru asa ceva. Asa ca o sa arunc cu niste pietricele in geamul asta al blogului, poate s-o mai dezmorti ca trage rau de tot sa moara, mai ales ca vocea si talentul m-au lasat demult.

Am ajuns joi seara, pe la 10 cred. Luna trecuta. Avionul a decolat la timp, nu ca cel de la intoarcere. La intoarcere zborul a fost operat de scârțarii de la Air Canada, cu care am decis sa mai zbor cand o zbura porcul, o data pentru ca au avut intarziere la plecare mai mult decat urma sa dureze calatoria, si apoi pentru ca ne-au dat de mancare un cacat de biscuite si atat. In fine, da-i dracu de prosti. Am ajuns joi seara, cand n-am mai apucat sa facem mare lucru, ca eram rupti de oboseala, nu de pe drum ca drumul tinuse o ora, dar noi ajunsesem acolo dupa o zi de lucru. Am zis sa mergem in Times Square totusi ca eram foarte aproape. Eu as fi preferat sa ma culc, dar am fost luata pe sus cu forta de persuasiune a lui Bobi care mi-a zis ca la New York nu se doarme niciodata. Am luat-o pe jos pana acolo, pe 5th Ave. Ne holbam de-o parte si de alta la gunoaiele scoase la fiecare colt de strada in fata restaurantelor. Era miezul noptii aproape si afara tuna. Nu ca venea vreo ploaie sau ceva, dar in orasul ala tuna tot timpul. Si eu inca nu auzeam foarte tare ca functiile mele nu mai lucrau la capacitate optima la ora aia. Dar m-am trezit pe loc, ca din morti, jur, cand am intrat in Times Square. S-a facut deodata zi, desi altceva decat zi, era pur si simplu o alta dimensiune. Deja trecuse de miezul noptii, dar macaralele lucrau, se suda pe santiere, magazinele erau toate deschise, oamenii se duceau la munca. Locul ala functioneaza dupa cu totul alte principii, acolo nu se doarme niciodata realmente, eu l-as incadra pur si simplu la "curiozitati terestre".

...A doua zi, am mers, da, am mers, am mers mult...pe 5th Ave, pe Broadway, pe Wall Street, am vazut si taurul, oarecum, ca era plin de muste. Pacat ca nu da din coada. Toate pozele pe care le vedeti pe internet cu Charging Bull sunt fake. Taurul ala e napadit de muste ca un rahat. Nu exista o secunda in care sa nu i se bage unele pe sub coaie, vorbesc serios, asta faceau, nu e figura indecenta de nestil, se pozau sub coaiele taurului, isi bagau capul in curul lui, il calareau. M-am pozat si eu pe unde am apucat, dar nu am cum sa pun poza pentru ca nu se vede boul. Cel putin nu ala care trebuie.

Tot in ziua aia am fost si la Muzeul Memorial 9/11, unde insa nu am simtit nicio nevoie sa-mi fac vreo poza, ca niciodata si ca niciunde. Ar fi fost ca si cum mi-as fi facut selfie la un mormant. Ce m-a impresionat pe mine in mod deosebit la muzeul acesta a fost cum ramasitele de fiare si bucatile de beton din fostele turnuri gemene, colectate si expuse, sunt arta. In memoriam. Este absolut fabuloasa capacitatea noastra de a da lucrurilor sens, mai ales acolo unde nu exista absolut niciunul.

Fiare contorsionate din fostele Turnuri Gemene in 9/11 Memorial Museum
Cea mai inalta cladire din New York si principala cladire a noului complex World Trade Center. One World Trade Center - are aceeasi denumire ca unul din turnurile distruse in atacul din 11 Septembrie 2001, desi mai este denumit si The Freedom Tower. Americanii vorbesc acolo mai putin despre ce s-a intamplat cu 15 ani in urma, si mai mult despre recladire, despre refacere.
Memorial Pool, unul dintre morminte.

...Si ultima pietricica pe azi. Tot in ziua aia am fost si la Lombardi Pizza sa mancam. Este cea mai veche pizzerie din New York. A fost deschisa cu mai bine de o suta de ani in urma, in 1905, si auzisem noi c-ar fi foarte buna. Ce-i drept, mie mi-a placut. Am comandat pizza cu arugula, foarte populara nu numai acolo, dar in New York in general, unde, ca o particularitate, pizza se face si cu blatul foarte subtire. Eu am dat la o parte buruiana aia, dar am mancat toata pizza ca lui Bobi nu i-a placut deloc. Ba chiar s-a scandalizat. In conditiile in care mananca fara greturi Pizza Pizza, eu cred ca de fapt pretul i-a stat lui in gat. Pfuu, un oras incredibil de scump. Not really loonie friendly.

miercuri, 1 iunie 2016