Pagini

Expat in Canada

Expat in Canada

duminică, 6 martie 2016

N-ati stiut niciunul de creioane, vedeti daca nu jucati golf ca mine, alea, am aflat intre timp, sunt creioane de facut notari in cartea de scoruri si de agatat usor la buzunarelul tricourilor polo. Eu pe-ala galben l-am capatat de undeva, am avut doua la fel, dar pe unul, bineinteles ca l-am pierdut nu stiu pe unde, ca asa fac cu toate cele, de aia nici nu vreau sa-mi cumpar o cutie de televizor plina cu creioane, ca voi folosi unul, doua si pe celelalte Dumnezau cu mila, n-o sa le mai gaseasca nici dracu. In fine, dupa cum se poate vedea in capul de afis de mai jos, am fost aseara, la indemnul lui "f anonim" la teatrul din Scarborough. Bobi zice c-a trecut de multe ori pe langa cladirea aia si n-a stiut ca-i teatru, eu probabil c-am trecut si eu, dar n-am bagat niciodata de seama. Oricum, nu are, sau cel putin eu n-am vazut, vreun panou ceva pe care sa scrie ce si pentru ce-i pe-acolo, dar din ce-am putut observa asta noapte, este stabilimentul unui community center, care, dupa parerea mea ar necesita niste upgradari la vremurile noi care, voit-nevoit au venit totusi. Arata acolo ca-n anii '50 cel mult. Aerul cam prafuit, dar poate nici n-are nimeni pretentii. Teatrul insa, dosit undeva in interiorul cladirii, este renovat, iar sala, foarte cozy-homey, m-a impresionat frumos de cum am intrat. E mica, motiv pentru care da o impresie placuta ca totul e la picioarele tale. Mica, incat sa se umple toata, si asta inca de marti, ca de la inceputul saptamanii am biletele luate, dar cu greu am mai gasit online doua locuri unul langa altul. Piesa jucata se numeste "1949" si este scrisa de David French, scriitor canadian originar din Newfoundland, emigrat in Toronto. A murit in 2010, dar este unul dintre scriitorii de baza ai culturii canadiene, piesele lui de teatru, ca Leaving Home, "a landmark play in the Canadian theatre history" fiind studiate in scoli si transpuse mereu pe scena in toate teatrele din tara. Leaving Home este saga familiei Mercer, care, la fel ca si cea a familiei French (a scriitorului), emigreaza din Newfoundland in anii de dinainte de '50, in Canada, insula estica din Atlantic nefiind pe-atunci parte a Confederatiei. A devenit la 1 Aprilie 1949, iar piesa "1949" distribuita in doua acte a cate doua scene fiecare are loc in serile de 30 si 31 Martie 1949 in cadrul simpaticei aceleasi familii Mercer pe care aceasta mare schimbare in istoria si geografia lumii a prins-o prinsa in ale ei bucurii, nefericiri, gelozii, si toate cele familiale, care de altfel m-au si facut pe mine putin nostalgica si putin trista avand in vedere faptul ca noi, emigranti ca si ei, n-avem totusi familie cu noi cu care sa traim aceste dulci sicane, pe care doar cu parintii si bunicii la un loc le ai. Ma gandeam chiar ca fiind de prima generatie, vor trebui sa mai treaca inca cel putin doua, atat cat sa am si copii, si nepoti, ca sa am parte de ele. Vorbim aici despre o ruptura, sau macar o deviatie, in cursul obisnuit al vietii caci, avand frati, si inca parintii in viata, chiar bunici, nu-i am totusi aici. Umorul cu care actorii, toti voluntari, dar foarte talentati, au jucat, m-au facut insa sa simt toate acestea mai degraba ca pe niste nostalgii decat ca pe vreun capat de lume. Piesa a fost foarte frumos interpretata, cu mult suflet, iar stangacii de actori amatori deloc sesizabile. Eu am putut face o diferenta intre cum au jucat actorii profesionisti de la Tarragon, si cei de ieri, dar fara ca asta sa-i puna pe unii in defavoarea celorlalti. Dimpotriva. La categoria lor, nota cel putin 10 pentru fiecare.
Decorul, incropit, adecvat, dintr-o recuzita vintage, nu se schimba mai mult decat se schimba zilele, iar cortina "cade", la schimbarea actului, cand se stinge lumina. Piesa este lunga, dureaza vreo doua ore si jumatate, fara intermission, dar atmosfera e atat de homey ca pana la urma devii prieten al familiei Mercer, sau macar vecin cu ei, ca mosul Norman, the housewatcher. Cel putin dupa pauza, ai impresia ca-i cunosti de-o viata. Clanul Mercer asteapta pe la ei un vechi amic, pe Jerome McKenzie, cu care au copilarit pe insula, si care lucreaza acum la un ziar torontonez si vine sa le faca poze in ajunul marii schimbari istorice. Scenariul, despre identitate, este foarte colorat in stil "newfie", si-au fost multe momente pe care nu le-am prins pentru ca mie nu-mi sunt familiare trasaturile culturale ale provinciei estice, canadeze, insa atat de indepartate ca nu nici nu mi-o imaginez si nici nu stiu daca voi ajunge vreodata pe-acolo. Dar chiar pe scaunul din fata noastra era un tip barbos pe la vreo peste 40 de ani care a ras sa se prapadeasca toata piesa de eu am zis ca intra in coma de fericire. Era mai mult decat clar ca ceea ce ni se desfasura in fata ochilor era pentru el o retraire a unor vremuri candva ale lui. L-am intrebat la sfarsit daca e din Newfoundland si era. Si accentul piesei era newfoundlandez pentru ca l-am recunoscut, desi nu l-am inteles pe tot. Am avut la munca o colega din insula, si asa vorbea si ea...You have to goes there...Daca vreti deci, si puteti, sa vedeti ceva frumos, chiar mergeti la Scarborough! Multumiri lui "f anonim" ca ne-a trimis acolo! De-acum nu mai scapa cel putin de mine!

5 comentarii:

  1. Cu placere, si noua ne.a placut. Singura problema a fost cu accentul din piesa de acum, chiar comentam CA ti.am spus CA nu va fi o problema cu engleza :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Era accent newfie :)). Eu am avut o colega la job care desi venita cu parintii cand era f mica in Toronto, inca mai avea un accent usor la fel, dar o intelegeam. Bobi insa mi-a zis ca are un coleg din NFL care asa de ciudat vorbeste ca nu-l intelege nimeni, nici macar canadienii nu-l înțeleg. E ok, asta a fost farmecul. Chiar m-am intrebat daca actorii chiar erau de prin Newfoundland si Labrador sau se pricepeau sa imite accentul...Tipul ăla din fata noastră râdea așa înfundat de am zis ca leșina pana la urma.
      Oricum, eu abia aștept sa m-a duc iar la noile piese, m-am abonat si-acolo :).

      Ștergere
  2. Si sezonul care incepe in toamna promite. Singurele LA care nu mergem sunt musical.urile. Nu ma atrage genul
    deloc. La restul insa, abonament :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ha, asta ziceam si eu de muzicaluri, alea nu ma intereseaza nici pe mine. Bobi zicea ca vrea la Calendar Girl, o fi vazut-o pe aia despuiata in poza si i s-o aprins lumanarile :))

      Ștergere
  3. :)))) LA cat de multa reclama ii fac la fiecare reprezentatie eu zic ca merita vazut

    RăspundețiȘtergere