Pagini

Expat in Canada

Expat in Canada

marți, 29 martie 2016

Dupa cinci ani si de emigrare, la o analiza retrospectiva si amanuntita a toate cele ce mi s-au intamplat, realizez acum ca eu n-am primit de la nimeni niciun sfat. Unul util, care sa fi dus intocmai catre cele ce mi s-au intamplat, sau macar sa fi parut ca. Sfatuitori au fost, oh yeah, intotdeauna de bine, romanii sunt, in general, oameni de bine. Importantul fapt ca prinsesera un zbor inaintea mea, ba unii chiar dupa, ii indreptatea sa creada, ba chiar sa fie convinsi, ca stiu bineinteles mai bine decat mine, in ceea ce ma priveste, ce si cum. Acum mi-e clar insa ca ori nu stiau nimic, ori m-au mintit si mi-au aratat intentionat drumul gresit, ceea ce chiar e mai grav. Deci, astora de inca mai vreti sa emigrati, eu n-am niciun sfat pentru voi, macar atat am invatat si eu de la prostii astia!

duminică, 27 martie 2016

Cristos a Inviat! Poza asta a pus-o azi mama pe facebook. Asta e unul din putinii puisori galbeni care i-au iesit anul asta, restul sunt negri ca taciunii ca mi i-a defilat pe Skype zilele trecute. Au ouale astea rosii ceva ce-ale mele n-au. Sunt cu-adevarat oua de sezon, ale mele sunt ca rosiile alea de te duci sa le cumperi de la supermarket de n-au niciun Dumnezau. 

sâmbătă, 26 martie 2016

Ieri mi-am vopsit oule, ceea ce in stadiul avansat in care lenea mea a ajuns a fost dureros de suficient. Am avut un cofrag cu 12 oua, dar am ramas cu 7 intregi dupa ce 5 s-au spart. 4 le-am scapat pe jos cand le ungeam cu ulei si unul s-a lovit de oala in momentul in care l-am aruncat in apa. Pe asta l-am scos si l-am mancat cu sare, iar pe celelalte 4 le-am lasat asa sparte in cofrag sa para ca am mai multe macar, ca de frumoase, arata ca...Ok, aici s-au oprit ieri pregatirile mele pascale, dar revin azi, ca tin la traditie, macar atat, ca la religie nu ma pricep. Ma raportez la ea selectiv, si iau de-acolo deocamdata doar ce-mi permite capacitatea spirituala, neajunsa, recunosc, inca pe culmile Golgotei. Sa te iubesc ca pe mine insami, incerc, si inteleg ca e necesar pentru o lume mai acatarii, dar fara ca asta sa aiba vreo legatura cu Dumnezeu. Cu el sau fara el, inca suntem de cacat, nu pare sa faca vreo diferenta. Daca-i pe-acolo sau nu, cred ca se plimba prin Celestul Miami. Zici ca-i Klaus Iohannis. Deci ignore! Dar eu cu asta cu viata de apoi inca am o nedumerire, dar fac eforturi de cateodata imi transpira mintea, ca acum de exemplu. Nu zic ca nu exista viata dupa viata asta, e la fel de probabil pe cat e de improbabil, dar nu-mi bat capul pentru ca n-o sa pot intelege ceva pentru care dupa ce mor n-o sa mai am capacitatea sa judec daca am inteles bine sau nu. N-o sa mai am cap adica. La propriu. Iti putrezeste capul. Unora chiar mult mai devreme, in fine, atata vreme deci cat nu voi mai avea un trup, care sa se lupte cu foamea, cu obezitatea, cu moartea chiar, despre ce fel de viata vorbim, what the fuck are we talking about? Fericirea sau nefericirea le-avem acum prin prisma simturilor noastre raportate la lumea aceasta, cel putin eu doar in formele acestea le cunosc, dar atunci cand nu vor mai fi nici simturi si nici lumea aceasta la care sa le raportam, nu vor mai exista nici fericire sau nefericire, cu atat mai putin eterne, cel mai probabil va fi un fel de viata in care ne vom intreba si vom cauta mereu raspuns la intrebarea daca a existat viata inainte de moarte?!!!...Here we go again.
...In alta ordine de idei, in cazul in care cele de mai sus au fost idei, am iesit ieri iar la teatru si-a fost fain bineinteles. Am mers la "Tu te souviendras de moi"...tradus "You Will Remember Me", de Francois Archambault, dramaturg canadian, a carui opera a fost tradusa in numeroase limbi si jucata pe scenele din toata lumea. Pe scurt, este povestea unui fost profesor universitar din Quebec, carismatic si c-o inteligenta enciclopedica, afectat de demenţă. Desi putea vorbi ore in sir si cu tot patosul despre tot felul de evenimente istorice, nu-si putea aminti ce-a mancat dimineata sau numele si ocupatia prietenului fiica-sii la un minut dupa ce i le repeta. In prim plan, desi complet secundar, era disperarea familiei de-a face fata datoriei, aruncate mereu in carca celuilalt, de-a avea grija de el, sfarsind, eliberandu-i astfel pe toti, intr-o casa de nebuni. In plan secundar, subtil, desi esential, dementa era de fapt o metafora la lumea in care traim, o lume virtuala, si nu reala, Edouard, numind-o astfel, batandu-si tampla cu degetul aratator. "O lume in care nimeni nu mai gandeste, nu mai citeste", zicea el, fiecare-i bombardat, paradoxal, c-o descarcatura de informatii din care insa nu ramane cu nimic, cel mult da un like, un tweet sau un re-tweet, o lume cu oameni al caror prezent nu mai este capabil sa le creeze amintiri, nu mai este capabil sa le creeze un trecut, traind astfel cu totii o forma avansata de dementa. True enough!

Acesta a fost fundalul sonor, unul de pick-up, care m-a scos din amorteala, macar pentru cateva momente. In extaz:

joi, 24 martie 2016

Un Soare cu ochelari de soare
Eu is catolica, cred, si-mi vine Pastele saptamana asta. N-am facut nimic, un bulan de miel sau macar o salata de ridichi, dar o sa fac, ca si-asa o sa mor in chinurile plictiselii weekendul asta luuung. Din cauza lui Bobescu, ca are PPE imediat dupa weekend si trebuie sa invete, nu stiti ce-i ala, nici eu, weekendul asta o sa stau inchisa in casa si-o sa fac tot felul de chestii din astea pentru invierea din morti. Ma bucur ca macar vremea asta buna de nimic tine cu noi. Si ma consolez oricum la gandul ca peste fix o luna azi, sunt cu burta la soare, ma duc la "baja mar", o sa postez o poza de-acolo, ca sa va consolati si voi.
Dar, ca tot veni vorba de Paste, asta a fost saptamana patimilor si am tinut si eu post. La munca l-am tinut. N-am servit nimic, dar nimic, nimic. De luni m-a f*** un post ca sa zic asa de nu-mi mai vin in fire. Nu stiu ce-i cu mine, cred ca sunt in baja mar deja, dar sper sa nu ma tina postul asta pana atunci ca ma ucide!

marți, 22 martie 2016

Noi anul asta n-am avut iarna, cel putin nu din aia cu care ne obisnuisem. Dar mai bine ramanea asa. Poa' sa ma si-njure care-o vrea, dar mie nu mi-a placut, c-a fost numai ca acum. Ok m-am bucurat si eu ca n-am avut de suferit frig si toate alea, si m-a usurat si pe mine ca anul asta iarna parca nici n-a fost, doar ca poate si mai mult decat frigul, muntii de zapada cat mallul si vantul ala de ma taie, pe mine ma indispune vremea asta din Martie&Aprilie, as putea sa-i spun al cincilea sezon prin zona, ca-i o vreme specifica orasului acestuia. In Toronto, cu adevarat iarna nu-i mai lunga, asa cum eronat se crede, dar sezonul acesta in plus, inutil, bun numai de scos din calendar, o lalaie atata. O vreme terna si plicisitoare, fara personalitate, fara sentiment. Nu e inca suficient de cald sa le dea florilor maciulia si vrabiutelor glasul, dar nici frig sa stii o treaba. O vreme in expectativa si de promisiuni. Au innebunit salcamii...sa tot spere si s-astepte...Si nici de plouat nu ploua asa cum s-ar cuveni si cum mie mi-ar conveni, ca-i exact o vreme de ploaie, fara ploaie. Cum i-o vreme insorita fara soare (!). Cred ca-n vreo viata anterioara am fost paparuda. Si dimineata ma gandeam, ba aproape ca visam, sa ma mut la Vancouver. Poate ajung anul asta intr-un weekend lung, asa de compromis, dar mi-ar placea sa ma mut la Vancouver. Cum altii nu se mai satura de soare, eu nu ma mai satur de ploaie si de aia mi-e ciuda ca vremea asta mi-o fura.

Pana atunci o picatura ca sa ma invioreze...

("A little tap on the window-pane, as though something had struck it, followed by a plentiful light falling sound, as of grains of sand being sprinkled from a window overhead, gradually spreading, intensifying, acquiring a regular rhythm, becoming fluid, sonorous, musical, immeasurable, universal: it was the rain". Marcel Proust...Tocmai am citit asta si de emotie nu m-am putut controla :).

luni, 21 martie 2016

Am deja cativa ani de canadizare ca sa-mi permit a face niste scurte sesizari bazate, ca intotdeauna, pe, si numai pe, propria rutina. Scurt si direct la obiect, indraznesc sa spun ca, dintr-un anumit punct de vedere, salariile canadeze pot fi comparate cu cele romanesti. Si acolo, ca si aici, nu stii cand intra. Nu se stie nici acolo ziua, ca nici aici. O diferenta insa, macar una de subtila semantica totusi, cred ca se impune. Acolo nu stii ziua desi le urmaresti la rand, poate, poate, aici nu stii ziua pentru ca nu urmaresti nimic. Este deci un mit povestea cu traiul de la paycheck la paycheck, la fel cum este si cea cu Canada care se imbogateste de pe urma emigratilor si nu invers. Invers, cu siguranta nu, asta chiar e mit, dar in legatura cu cat s-a imbogatit Canada de pe urma mea, nici acum nu-mi ies socotelile. Din 10,000 de coco cu care am venit eu sper sa-si fi luat macar chiloti in cur. E adevarat ca nu-s chinez cu miliardul la teşcherea care sa-si fi luat vila cu banul la vedere pe una din cele 1000 de insule fermecatoare. Vorbesc si eu de la nivelul meu, macar cel de intelegere, caci e foarte sanatos, deci rar, sa ai simtul nivelului. Nu traiesc nici de la paycheck la paycheck, nici pe departe, cum ziceam nici cand imi intra banii nu stiu, ca nu stau in ei, n-am un sfanţ datorie si nici chinez nu sunt. Sunt un amar de Romania, dar care, spre deosebire de alti amari, eu zic ca nu de bine am plecat de-acolo. "N-am plecat de-acolo de rau", sunt multi care asa zic insa. N-au plecat de rau, inseamna c-au plecat de bine, cumva nu le placea ce bine le era.

duminică, 20 martie 2016

sâmbătă, 19 martie 2016

Iata o poza din Paradis. Un local frantuzesc, cu muzica a la Edit Pilaf si de vreo 30 de ani in Toronto. In afara de noi, toti clientii erau la fel de vechi ca si restaurantul, ramasi loiali de la inaugurare. Dar foarte dragut de altfel, am mancat jos, in beciul domnesc cu aspect de hruba si vinuri de soi noble, atata doar ca s-au pus chiar langa si-o masa de romani, si noua nu ne plac romanii. Care-i fun-ul sa te duci in restaurant si sa te-nteleaga lumea ce vorbesti? Glumesc, bineinteles, noi vorbim foarte frumos cand iesim in societate, profitam de ocazie sa folosim limba romana in formele ei cele mai pitoresti, patrundem pana in maruntaiele ei cele mai intime si delicate, mai mare dragul sa ne-auzi...
Intr-un fel ma bucur ca imbatranesc ca asa-mi mai vine si mie mintea la cap. Macar in vizite scurte, dar mai bine decat deloc, fiind de fapt singurele vizite de care ma bucur. Pe mine nu m-au preocupat niciodata in mod serios problemele de sanatate din simplul motiv ca nu le-am avut vreodata in mod serios. Usoare dureri de cap, scurte ameteli, glume din astea de dureri, mi s-au mai intamplat si mie, dar de boli sanatoase n-am suferit, decat rar si pe perioade insesizabile raportat la lungimea vietii mele pana in prezent. Am genul ala de organism de fug bolile ca dracu de tamaie. De vreo doua zile insa ma tot impunge ceva in partea dreapta, jos, sub coasta, in spate, si-mi provoaca un deranj cand merg. Mi s-a mai intamplat cand eram prin univeristate odata si-am sfarsit atunci a lua antibiotice pentru un rinichi. Lipsa de experienta, prin urmare, face ca la doctor sa nu stiu cum sa ma port, cu atat mai mult cu cat imi place, cum ziceam, sa-i vizitez, ca magarului fuga. Dar dimineata, chiar foarte excited ca mi se intampla si mie ceva in viata, m-am sculat devreme sa ma duc la unul. Am crezut, in mod gresit, ca deschid clinica la 8 in loc de-o ora mai tarziu, si-am fost acolo la 8:15, cand  erau deja vreo patru pacienti mai grabiti inaintea mea. M-am asezat si eu la o masuta si-am inceput sa citesc ca sa omor timpul de asteptare. Activitatea mi-a fost insa intrerupta de un moment de panica in care mi-am dat seama ca doctorul imi va cere sa ma piş intr-un borcanel, iar mie n-o sa-mi vina. Rezolvasem de-acasa orice nevoie, si chiar de doua ori, si-acum nu ma mai puteam concentra la nimic gandidu-ma ca n-o sa ma pot pişa la test. Ba chiar am incercat sa ma piş putin pe mine de proba si evident ca n-am putut. Sondand terenul cu privirea, chiar langa, era un NoFrills si m-am gandit sa intru sa iau o sticla cu apa, dar nu-mi venea sa ma duc ca deja ma gandeam cum pana caut eu apa in magazin, pana o gasesc, pana ma pun la coada, pana o platesc, se umple clinica de pacienti si-o sa trebuiasca sa-mi astept, in mod nedrept, randul toata ziua. Panica insa de a nu ma putea pişa in borcanel a fost insa mai mare decat cea de-a sta la o coada si mai mare, asa ca mi-am lasat cartea acolo sa-mi tina locul, si-am intrat in NoFrills sa cumpar o sticla cu apa. Cand m-am intors, intr-adevar, numarul pacientilor crescuse. Mai venise unul. Dar ma linistisem avand in vedere ca toate problemele mele pareau a fi rezolvate si m-am pus metodic sa beau din apa. Am facut ce-am facut ca de panica de-a nu ma putea pişa am baut toata sticla. Clinica inca nu se deschisese, panica insa imi trecuse si eu ma simteam bine si usurata, cu o molcoma, dar certa, senzatie urinara. Mai era vreun sfert de ora. Cand pe mine m-au trecut transpiratiile si niste pisari de-ncepusem sa am vedenii. Vedeam numarul pacientilor deja multiplicati de zece ori, timpul se dilata, ba chiar sticla goala se transformase in borcanel. Panica era deja teroare si-mi venea sa plang. Am inceput sa numar cati sunt in fata. I-am numarat de mai multe ori. Erau vreo 4, dar nu le puteam tine sirul. In sfarsit usa de la clinica se deschide. Ma tineam strans de picioare, pana sa-mi vina randul m-am asezat pe-un scaun de ziceai ca are ţânţari, si mai si-ncepuse unul sa ma tina de vorba, ca-s multi in fata lui, c-a pierdut nu stiu ce meci de fotbal, ca-n Tanzania e cald acum, iar eu ii raspundeam invariabil, de-o fi zis ca am venit sa consult medicul cu probleme la cap, ca sper sa mearga repede, cati doctori sunt aici, l-am intrebat daca stie daca-i si el cumva inaintea mea...Eu nu mai puteam. Incepusem sa-mi musc buzele sa simt dureri in alte parti si-n felul acesta sa uit dracului de toate care mi se intampla in viata asta. A intrat apoi o doamna cu un copil, motiv pentru care au bagat-o in fata. Imi venea sa urlu, sa fac scandal, sa ma dau cu capul de pereti sau pe altcineva macar, si-atunci m-am ridicat deodata de pe scaun si-am intrebat unde-i baaiaaa? Deja mi-am zis, in pragul unui moment de depresie cumplita, ca ma piş si plec acasa. Ca doctorul ma va pune apoi sa ma piş in borcanel si eu n-o sa pot. Cand am apasat pe clanta sa intru la baie insa, mi-am auzit numele strigat, ca-n suspansul filmelor de cacat, si-atunci am dat sa fug inapoi, cand doamna de la receptie, vazandu-mi disperarea pe faţă, m-a linistit ca pot sa ma duc ca ma asteapta. Nu, ii zic, mai bine nu. Ba da, du-te linistita. Nu, mai bine nu, insist. Cand am vazut ca insista si ea pe timpul bombei mele urinare care ticaia sa explodeze, am strigat cat sa ma auda toata clinica si toti clientii din NoFrills sa-mi dea un borcanel sa ma piş in el ca nu mai pot.

miercuri, 16 martie 2016

Uite ce ochelari suparati eram pe cale sa posed. Zici ca-s varianta nereusita a Agentului 007 la o intalnire de gradul 4. Cand mi se schimba asigurarea, si eu imi schimb parbrizele, sau invers mai degraba. Ca sa-i iau moca. Mi-i fac la Hakim si pentru ca am ochi frumosi imi dau si-o pereche moca. Deci imi dau o pereche moca la ochelarii pe care mi-i fac moca. A trebuit totusi sa platesc o ţâră ca am depasit bugetul poliţei. Si data trecuta mi-am facut doua perechi si avantajul a fost, intr-adevar, ca atunci cand ii pierdeam prin casa (tot timpul), macar o pereche tot gaseam pana la urma, desi dezavantajul era ca trebuia sa caut doua perechi deodata. Based on experience deci, si avand in vedere cvasi-inutilitatea dublei posesii, am decis ca de data asta sa-mi fac numai o pereche de nevoie si inca una de suuuaaareeee. Si-ntai am vrut sa-i iau pe astia din poza, dar nu m-a lasat optometristul sau ce-i ala ca cica sunt prea mari. Mie nu mi se parea. Dar e adevarat ca mi s-au schimbat si dioptriile de la ultimul control.

sâmbătă, 12 martie 2016

Măturătorii Raiului...
Eu credeam ca am ajuns la un stadiu de blazare, dat indubitabil de simtul meu monstruos de a mirosi de la o posta bipezii, sapiens sau nu, la care nu ma mai surprinde mare lucru. Dar un calcai al lui Ahile tot am. "Phony people", care in argoul local inseamna fatarnici, prefacuti, falsi si ipocriti. Unii depasesc limitele numarului de feţe de eu zic ca-s schizofrenici de-a dreptul sarmanii. Si totusi nu ei ma suprind la fel cum un ciung nu ma suprinde ca nu poate sa mearga-n maini, ci reactia celor din jur la spectacolul fonilor. Eu nu-mi dau seama daca ceilalti isi dau seama ca nici nu le zice nimeni nimic in fata, macar intr-una dintre ele, si nici nu le sparge nimeni fata, macar una dintre ele, cum de exemplu, mi-ar veni mie s-o fac? Si-atunci care e mai fon ca altul? Omg, ce lume afona!

vineri, 11 martie 2016

I-am trimis mesaj lu' Bobescu ca vin tarziu acasa ca ma duc sa-mi cumpar bluzite cu guler Peter Pan. Ce frumos, hai ca vin cu tine, chestii din astea...In realitate nici nu mi-a raspuns la mesaj. A fost la fel de indiferent la adresa noilor mele tendinte vestimentare ca de 8 Martie cand l-am acuzat ca e ignorant cu ziua femeii de langa el. Mi-a zis ca in fiecare zi e ziua mea si ca tocmai de aceea nu vrea sa faca 8 Martie una ca toate celelalte.
Acum sunt intr-o pasa vintage, de cand citesc ISoLT, cea mai inteleapta activitate cu care ma ocup in ultima vreme, si caut sa-mi cumpar accesorii in noul meu mood fashion trend. Am avansat si inteleg si eu prea bine acum de ce ISoLT este cea mai buna carte a secolului trecut, daca nu de-a dreptul a tuturor timpurilor. Si sa nu uit, auzisem ca s-ar crede ca e depresiv si bolnavicios, Marcel Proust este unul dintre cei mai amuzanti scriitori pe care i-am citit vreodata. Dar are un umor atat de rafinat, nu din ala de banc sa cazi de pe scaun, ci unul care-ti ramane in coltul inimii intr-un zambet forever. Si ca adusesem vorba de fashion, cred de fapt ca cel mai delicat accesoriu, in metrou, pe strada, si oriunde, este tocmai cartea aceasta in fata ochilor. Mandria cu care "o porti" ii face pe ceilalti sa-ntoarca capul dupa tine.

marți, 8 martie 2016

Azi am avut evaluarea anuala la job. M-au pupat in cur, mi-au marit salariul...Din nou mai mult decat cu inflatia si fara sa le-o cer. Adevaru-i, exact ca o mâţă, mi-ar placea sa ma purece mai des, nu numai din an in Paste, c-acus vine si asta. Asa ma scarpina la oua, asa ma mangaie pe burta, si eu asa ma intind, de zici ca ma cheama sefii sa-mi faca masaj. Si ma mai si platesc dupa. I-am pupat si eu in cur si le-am zis ca-mi place si mie sa lucru pentru firma, ceea ce este 100% true.
Acestea fiind zise, eu am intrat in vacanta. Jur, de cand am gatat cu scoala, am timp de nu stiu ce sa fac cu el mai intai. Daca n-ar fi scoala, eu as fi intr-o continua huzureala! Dar si pe asta mi-o platesc sefii, deci e si de datorie morala sa ma duc! Dar, in momentul acesta, jobu-i pentru mine coeficient de picior. Cea mai mare dificultate in fisa postului e sa ma scol dimineata si sa ma tarai pana acolo. Lucru vreo 7 ore, c-o ora manc, cand nu-mi ajunge timpul, manc si mai multe, ordine de la sefi nu primesc, ca-s inaintea lor, sau ei in urma, iar admonestari, dupa cum ati vazut, cu mana pe umar, pacat ca nu-s mai dese. Nu-mi sta-n fire sa ma cac pe mine, dac-asa pare, dar asta-i nimic! Nu mi-as fi dorit sa fiti in locul meu! Ma duc sa-mi revin! Am o Chimay cu 9%. La multi ani femeilor!


duminică, 6 martie 2016

N-ati stiut niciunul de creioane, vedeti daca nu jucati golf ca mine, alea, am aflat intre timp, sunt creioane de facut notari in cartea de scoruri si de agatat usor la buzunarelul tricourilor polo. Eu pe-ala galben l-am capatat de undeva, am avut doua la fel, dar pe unul, bineinteles ca l-am pierdut nu stiu pe unde, ca asa fac cu toate cele, de aia nici nu vreau sa-mi cumpar o cutie de televizor plina cu creioane, ca voi folosi unul, doua si pe celelalte Dumnezau cu mila, n-o sa le mai gaseasca nici dracu. In fine, dupa cum se poate vedea in capul de afis de mai jos, am fost aseara, la indemnul lui "f anonim" la teatrul din Scarborough. Bobi zice c-a trecut de multe ori pe langa cladirea aia si n-a stiut ca-i teatru, eu probabil c-am trecut si eu, dar n-am bagat niciodata de seama. Oricum, nu are, sau cel putin eu n-am vazut, vreun panou ceva pe care sa scrie ce si pentru ce-i pe-acolo, dar din ce-am putut observa asta noapte, este stabilimentul unui community center, care, dupa parerea mea ar necesita niste upgradari la vremurile noi care, voit-nevoit au venit totusi. Arata acolo ca-n anii '50 cel mult. Aerul cam prafuit, dar poate nici n-are nimeni pretentii. Teatrul insa, dosit undeva in interiorul cladirii, este renovat, iar sala, foarte cozy-homey, m-a impresionat frumos de cum am intrat. E mica, motiv pentru care da o impresie placuta ca totul e la picioarele tale. Mica, incat sa se umple toata, si asta inca de marti, ca de la inceputul saptamanii am biletele luate, dar cu greu am mai gasit online doua locuri unul langa altul. Piesa jucata se numeste "1949" si este scrisa de David French, scriitor canadian originar din Newfoundland, emigrat in Toronto. A murit in 2010, dar este unul dintre scriitorii de baza ai culturii canadiene, piesele lui de teatru, ca Leaving Home, "a landmark play in the Canadian theatre history" fiind studiate in scoli si transpuse mereu pe scena in toate teatrele din tara. Leaving Home este saga familiei Mercer, care, la fel ca si cea a familiei French (a scriitorului), emigreaza din Newfoundland in anii de dinainte de '50, in Canada, insula estica din Atlantic nefiind pe-atunci parte a Confederatiei. A devenit la 1 Aprilie 1949, iar piesa "1949" distribuita in doua acte a cate doua scene fiecare are loc in serile de 30 si 31 Martie 1949 in cadrul simpaticei aceleasi familii Mercer pe care aceasta mare schimbare in istoria si geografia lumii a prins-o prinsa in ale ei bucurii, nefericiri, gelozii, si toate cele familiale, care de altfel m-au si facut pe mine putin nostalgica si putin trista avand in vedere faptul ca noi, emigranti ca si ei, n-avem totusi familie cu noi cu care sa traim aceste dulci sicane, pe care doar cu parintii si bunicii la un loc le ai. Ma gandeam chiar ca fiind de prima generatie, vor trebui sa mai treaca inca cel putin doua, atat cat sa am si copii, si nepoti, ca sa am parte de ele. Vorbim aici despre o ruptura, sau macar o deviatie, in cursul obisnuit al vietii caci, avand frati, si inca parintii in viata, chiar bunici, nu-i am totusi aici. Umorul cu care actorii, toti voluntari, dar foarte talentati, au jucat, m-au facut insa sa simt toate acestea mai degraba ca pe niste nostalgii decat ca pe vreun capat de lume. Piesa a fost foarte frumos interpretata, cu mult suflet, iar stangacii de actori amatori deloc sesizabile. Eu am putut face o diferenta intre cum au jucat actorii profesionisti de la Tarragon, si cei de ieri, dar fara ca asta sa-i puna pe unii in defavoarea celorlalti. Dimpotriva. La categoria lor, nota cel putin 10 pentru fiecare.
Decorul, incropit, adecvat, dintr-o recuzita vintage, nu se schimba mai mult decat se schimba zilele, iar cortina "cade", la schimbarea actului, cand se stinge lumina. Piesa este lunga, dureaza vreo doua ore si jumatate, fara intermission, dar atmosfera e atat de homey ca pana la urma devii prieten al familiei Mercer, sau macar vecin cu ei, ca mosul Norman, the housewatcher. Cel putin dupa pauza, ai impresia ca-i cunosti de-o viata. Clanul Mercer asteapta pe la ei un vechi amic, pe Jerome McKenzie, cu care au copilarit pe insula, si care lucreaza acum la un ziar torontonez si vine sa le faca poze in ajunul marii schimbari istorice. Scenariul, despre identitate, este foarte colorat in stil "newfie", si-au fost multe momente pe care nu le-am prins pentru ca mie nu-mi sunt familiare trasaturile culturale ale provinciei estice, canadeze, insa atat de indepartate ca nu nici nu mi-o imaginez si nici nu stiu daca voi ajunge vreodata pe-acolo. Dar chiar pe scaunul din fata noastra era un tip barbos pe la vreo peste 40 de ani care a ras sa se prapadeasca toata piesa de eu am zis ca intra in coma de fericire. Era mai mult decat clar ca ceea ce ni se desfasura in fata ochilor era pentru el o retraire a unor vremuri candva ale lui. L-am intrebat la sfarsit daca e din Newfoundland si era. Si accentul piesei era newfoundlandez pentru ca l-am recunoscut, desi nu l-am inteles pe tot. Am avut la munca o colega din insula, si asa vorbea si ea...You have to goes there...Daca vreti deci, si puteti, sa vedeti ceva frumos, chiar mergeti la Scarborough! Multumiri lui "f anonim" ca ne-a trimis acolo! De-acum nu mai scapa cel putin de mine!

vineri, 4 martie 2016

La noi ninge ca-n provestile de groaza, sau macar cum n-a nins toata iarna la un loc, bine c-a venit primvara, iar eu, cu un sentiment de usurare in suflet, dat de terminarea examenului, dar ingreunat putin de faptul ca azi e vineri, I hate Fridays, ma mai uit la fulgi cinci minute si ma duc la munca, atata doar sa termin si eu de halit eclerul asta inamolit in ciocolata. Dupa ce ca stau ca vaca, mai nou mai si mananc ca una. Indienii mi s-ar inchina. Oricum, ca tot m-a luat plictiseala pe dinainte, ce voiam sa va rog, sau macar sa ma plang, e urmatorul lucru. Caut sa cumpar de-o vreme buna aceste creioane care se-agata de foaie si nu stiu pe unde sa le mai caut sa le si gasesc. Am vazut pe Amazon, dar nu vreau o cutie de televizor plina cu creioane pe care sa dau o suta de dolari, vreau si eu acolo cateva. E important sa le gasesc. Am avansat pana la pagina 50 cu ISoLT, si iau pe parcurs notite. E atata tandrete in cartea aceasta ca fac insemnari, dupa ce citesc pasaje intregi de doua ori, ca atunci cand pui pe cineva sa repete ce-a spus. Nu ca n-am putut urmari din prima, ba chiar merg fluent pe fraza acum, dar vreau sa ma bucur de doua ori macar, o data nu ma satur. Mi-am deschis si carnet de notite pe iPhone special pentru asta. Revenind, am avut ocazia sa imi atribui dintr-un hotel niste creioane din acestea, care cred ca se numesc pegcils, dar le-am pus deoparte dupa care am uitat sa le si iau. Nepriceperea la şutit ma pune acum pe drumuri si macar de-as sti pe unde sa ma mai duc. Daca stie careva ceva, poate imi zice si mie. Bineinteles, multumesc.

miercuri, 2 martie 2016

Cum se explica erectia la morti. Era acum un articol in Adevarul si l-am deschis. Au pesemne vise umede...Dar cum se explica visul meu de-az' noapte? Iar am ajuns sa-mi dau cu parerea despre ce-am visat az' noapte, dar e foarte interesant...Eu m-am lasat de fumat acum vreun an jumate. Si de-atunci nu de putine ori mi s-a aratat in vis tigarea. Adica intelegeam sa imi apara in prima saptamana ca bubele, dar dupa atata amarul de vreme...eu am crezut c-au uitat. Mortii lor, ca tot era vorba despre ei, m-or bantui te pomini si-n mormant. Bine, nu mai e ca la inceput cand visam ca trag cu nesat ca dintr-o teava de esapament, acum am visat doar ca ma duceam sa cumpar un pachet. Na, puteam sa-l cumpar pentru altii. Dar se facea ciudat ca pachetul era canadez, iar eu eram pe la Husi, intr-un magazin de unde cumparam, copil fiind, paine cu purici pe talpa. Asa era denumita in mahala painea turceasca. Dar ciudat nu asta era, ci ca de-acolo n-am cumparat niciodata la pachet, doar "la bucata", si nu pentru mine. Oricum, visele acestea in care ma duc eu prin omeţi sa cumpar tigari nu mai sunt demult suficiente sa se si adevereasca. Numai cand dorm ma mai gandesc la ele. Unde inainte tigarea era viata mea, acum le urasc ca moartea, cu sau fara erectie. In Canada, tigarile sunt foarte nepopulare. Ti-e si rusine sa fumezi. Eu de aia m-am lasat, ca nu mai puteam de rusine. Acum, altceva as fuma, dar tigari niciodata!!!