Pagini

Expat in Canada

Expat in Canada

luni, 15 februarie 2016

Ieri s-a inregistrat o usoara crestere negativa a mercurului din termometre. Asta cu cresterea negativa am auzit-o prima data in Romania. Anul acesta ne bucuram sa te anuntam ca vei beneficia de o crestere negativa a salariului. Ceea ce inseamna ca diferenta n-a prea contat, in ambele contexte, avand in vedere ca a crescut de la -40 la -25 de grade. Dar privind pozitiv totusi la acest scenariu negativ a fost Valentine's Day, e si Family Day, si am tinut sa le fac speciale pentru noi, nu ca nu le-as fi facut si daca ar fi fost Pastele sau oricare alta zi. Am cumparat bilete la Tarragon, sa mergem sa vedem o piesa de teatru. Mi-a placut dintotdeauna sa merg la teatru. N-aveam eu bani la Bucuresti de cat m-as fi dus tot timpul. De Teatrul National cel putin nu te puteai apropia fara sa te stranga la buzunar. Amintirea imi provoaca bineinteles o nostalgica senzatie de dusmanie, ca multe nostalgii pe care le am. Si lui Bobi ii plac spectacolele de teatru. Eu l-am facut sa-i placa. N-ar refuza acum o piesa pentru nimic in lume. Pentru mine placerea e cam la fel de mare cu-a cititului de literatura. Desi, in Canada n-am prea fost eu in primii ani dintr-un motiv pe cat de absurd, pe atat de real la momentul respectiv. Ma gandeam ca n-o sa inteleg mare lucru. Ca nu voi putea trai cu adevarat un moment artistic ca intr-o sala de spectacol din Romania din cauza diferentelor culturale, a limbii, chestii din astea care tin de apatia si angoasele imigrantului la inceput de drum. Tin minte ca am mers la Centrul Japonez cand a venit Horatiu Malaele in Toronto, si mi-a placut foarte mult, dar in contextul discutiei de fata vreau sa spun ca eu inca ma agatam de Romania din perspectiva aceasta, inca nu ma rupsesem de o realitate care ma tinea oarecum captiva intr-o iluzorie zona de pseudo-confort. Acum sunt insa un cetatean al lumii, iar cultura pentru mine nu mai are frontiere! Oleee!
...Am luat biletele online si am de gand acum sa-mi fac abonament pe tot anul sa merg la toate deschiderile de scena. $55 a costat un bilet, bani de braga la oras. N-am mai fost niciodata la Tarragon. La Ed Mirvish am mers de curand, dar la o piesa care nu mi-a trezit atat de tare interesul incat sa si insit prea mult. Ed Mirvish este un teatru colosal, cu interioare de palat, in downtown, pe main boulevard. Am mers la Sherlock Holmes atunci. Mie nu-mi place Sherlock Holmes. N-am fost niciodata cu literatura politista. Nu cunosc personaje, scenarii a la Agatha Christie, Mister Poiroit, Madam Marble, or Maple, whatever, spre deosebire de Bobi care cred ca le stie pe de rost, dar nici vreo dorinta sa le aflu vreodata n-am. Not my cup of tea. M-am dus ca ne-am dus cu totii si-apoi era teatru, la film nu m-as fi dus. Am vazut atunci o altfel de punere in scena, cu un decor ce imbina traditionalul cu tehnologia noua, care, intr-adevar, m-a fascinat. Nu mai tin minte bine, dar cred ca foloseau niste holograme pentru schimbarea "cadrelor" or something interesting like this, but nothing more. Soulless. Despre scenariu in sine nici n-are rost sa mai irosesc vorba 'cause I couldn't follow.

...Tarragon insa este un teatru mic, intr-o cladire ca o maghernita dosita pe-o straduta prafuita, la margine de Toronto, desi e foarte aproape de centru. Interiorul n-are nimic colosal. Arata ca o sala de asteptare saracacioasa, unde poti sa bei o cafea si sa rontai un biscut pana sa intri in Mainspace, sala principala, care, de asemena, este mica si inghesuita, dar tocmai de aceea foarte aproape de scena. Si la propriu si la figurat. Am ajuns ieri cu vreo ora inainte ca trebuia sa ne luam biletele de la casierie. Dar n-am asteptat prea mult pentru ca usa oricum se deschidea cu juma de ceas mai devreme. Nu aveam locuri, se aseza fiecare care si cum venea, noi am prins chiar in fata, de vedeam sub fusta actritelor. Bobi m-a intrebat daca caldura nu era inclusa in pret. Era frig in sala, eu am stat cu CG pe mine, de unde trebuie sa intelegi ca era, intr-adevar, frig, dar nu m-a incomodat...
...Cand am intrat, pe scena era lungit pe-o canapea un barbat grizonat, foarte aratos, imbracat la costum, care fredona versurile pieselor din fundal, cand What is love, cand Eminem si alte stiluri. Genul de muzica pe care o auzi cand esti pe hold la telefon...Mai mult decat evident era unul dintre actori. Parea ca se gandeste la ceva si nu-mi dadeam seama daca e in timpul rolului sau nu. Daca te uitai la ceas, n-ar fi trebuit, mai era jumatate de ora pana sa bata gongul, daca te uitai in ochii lui, care evitau in mod vadit orice contact cu publicul, ai fi zis ca joaca teatru. Asteptarea lui devenise deja asteptarea noastra, uitaturile lui la ceasul telefonului erau urmate de-ale noastre, plictiseala lui venita dintr-o enervanta lipsa de rabdare era acompaniata de-un public care "aplauda" deja din picioare. Ne loveam bocancii cand unul de altul, cand de podea, ca noi tot asteptam sa inceapa piesa, iar el isi astepta oaspetii la dinner. Spectacolul deci n-a inceput deodata printr-o ridicare zgomotoasa din cortina ca sa ne rupa brusc de realitate, ci am intrat firesc in lumea de dincolo de scena, pe picioarele noastre. Cu totii caci sala se umpluse de dadeam pe-afara. Am mers la Within the Glass, cred ca am si uitat sa zic, o piesa scrisa de Anna Chatterton, si pe care o pot rezuma in cateva cuvinte. Doua cupluri care nu s-au vazut niciodata in viata lor se intalnesc la o cina dupa o greseala critica la o clinica de ferilizare in vitro. Ovulul uneia dintre femei a fost implantat din eroare in uterul celeilalte. Femeia pe a carei linie genetica venea ovulul era o carierista de mare succes, la fel ca si sotul ei, posesori ai unei case imense si a unei averi impresionante. Michael si Darah. Cuplul celalalt era exact invers, artisti anonimi fara bani si cariera si rupti complet de realitate, care mai aveau acasa un copil. Scott si Linda. Cina avea loc in casa lui Michael si a lui Darah, disperati sa-i convinga pe ceilalti sa pastreze copilul, fiind singurul embrion care a supravietuit dupa 6 ani de inseminari in vitro. La fel ca si ceilalti, Scott, sotul Lindei, stia ca nevasta-sa vrea sa avorteze, dar s-au trezit cu totii in fata unei situatii absurde, dupa ce Linda i-a anuntat pe nepusa masa ca de fapt ea vrea sa pastreze copilul, dar pentru ea. Si ca a venit sa le aduca la cunostinta ca le cere acordul de adoptie dupa ce copilul se va naste. Situatia creata a ridicat probleme existentiale, a cui este copilul pana la urma, cine ar trebui sa-l pastreze, legal, moral si biologic...Drama, umor, confuzii, dileme, jocuri subtile ale constiintei, toate laolalta intr-o ora si jumatate in care am crezut ca traiesc pe alta lume. De ras asa de sanatos la o piesa de teatru am mai ras, dar sa-mi dea lacrimile nu mi s-a intamplat niciodata, si cu atat mai putin amandoua in acelasi timp. Am trait o ora jumatate de orgasm, e singurul cuvant prin care pot descrie prestatia, si a noastra, si a actorilor. I-am aplaudat la final cum n-am mai facut-o parca niciodata, iar eu chiar aplaud numai din inima. Cand n-o fac din inima doar dau politicos din maini...ca sa plece mai repede...
Piesa n-a solutionat cazul, caci compromisul ca nou-nascutul sa fie impartit, to share the baby in a modern family cu 4 parinti, n-a convenit la toata lumea. Nu se stie deci cum a ramas pana la urma, asa cum se intampla de obicei cu personajele cartilor si a pieselor de teatru, caci nimeni nu se mai intereseaza de viata lor de dupa ultima pagina. Era afara insa un panou pe care iti puteai scrie gandurile si afinitatile personale vizavi de cine ar trebui sa pastreze copilul pana la urma? Iar eu zic ca singurul care merita cu adevarat sa fie parinte era Michael, pentru ca a fost singurul care s-a gandit la copil ca la o fiinta umana individuala, nu ca la o posesie, aducatoare de beneficii personale, fie ele emotionale sau mai stiu eu de care alta natura. Darah, pentru care copilul era tot ce-si mai dorea pe lumea asta, cand a aflat ca nu-l va creste ea, nu mai voia decat ca Linda sa-l avorteze. Linda era la fel ca ea, nu-si satisfacea decat niste nevoi biologice instinctuale si nimic mai mult. Voia sa-l pastreze pentru ca o facea sa se simta mama, whatever this means. Pe Scott, marea figura a piesei, de un umor canadian clasic, nu-l prea interesa de soarta copilului pentru ca el era cel mai putin implicat in toata povestea asta, adica penisul lui, cum a zis, nu contribuise cu nimic si s-a trezit tata ca Fecioara Maria. Singur Michael voia ca acest copil sa traiasca, indiferent in compania cui. Era gata sa-si dea toata averea pentru cresterea lui, spre disperarea neveste-sii, care-si vedea astfel toata munca de-o viata dusa deodata pe copca. El ceda insa totul doar ca acestui copil, copilului lui, sa-i fie bine, indiferent de cui ii va spune mama si tata. Asta a fost de fapt cea mai mare subtilitate a piesei sau, daca e sa ma iau dupa varietatea raspunsurile de pe panou, cel putin din punctul meu de vedere...

2 comentarii:

  1. Daca vrei sa vezi teatru fara fite si figuri cauta pe net Scarborough theatre
    Au piese diferite in fiecare luna, TOTUL realizat din voluntariat, 20 cad biletul, 3 companii de teatru

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mersi ca mi-ai zis. Eu vreau sa vad un teatru de calitate, cum a fost cel de ieri, indiferent unde. O sa ma uit si eu, iar dc e $20 cu atat mai bine.

      Ștergere