Pagini

Expat in Canada

Expat in Canada

sâmbătă, 27 februarie 2016

Azi n-am facut nimic. Am stat ca o vaca sacra ca sa ma exprim foarte indulgent. Ma urasc cand zac in halul asta. Imi tolanesc privirea pe pereti cu orele si n-am nicio apucatura. N-am spor nici sa ma mut de pe-un picior pe altul. Eu ma mir ca trece si timpul degeaba pe langa mine. La cum stau ca un decedat, nici timpul n-ar trebui sa miste. Si nu e ca si cum n-as fi avut nimic de facut. Am un examen final pe saptamana viitoare, deci s-ar fi gasit de treaba din belsug. Inca o ţâră si ma gat si cu asta, Doamne da! Iau apoi o pauza de cateva saptamani bune, pauza in care ma duce Bobi in Bahamas, Bahama Mama, sau cum canta Daddy Cool, si o sa am timp si de citit, asa cum mi-am planuit, dupa care, ma mai invart o data in cap pana in vara cand iau iar o pauza, mai lunga, pana in toamna. Pe vara plec in plimbari si ma relaxez, nu ma mai duc la nicio scoala. Nu ca nu-mi place la scoala, e ok, m-as duce pana mor si dupa, eu si raiul mi-l imaginez ca-n curtea scolii, cu sufletelele zburdand la clopotel, doar ca mai am si altele de facut, atatea altele, cum ar fi si sa stau asa ca vaca sacra si sa nu ma urasc pentru asta. Avem nevoie sa si rumegam din cand in cand.

vineri, 26 februarie 2016

Am citit 19 pagini din In Search of Lost Time si am decis sa o iau de la capat, ca si cum n-as fi citit adica nimic. Ca atunci cand eram scolar si-mi rupea mama foile la caiet ca am gresit bastonaJJJele. Nu ca n-am inteles o iota, nici nu puteam in halul asta, ci pentru ca aceasta carte nu se citeste asa pe fuga, intre doua statii de metrou, cum m-am si obisnuit prost sa traiesc. Cuvintele ei se simt, realmente. Sunt de genul ala, la inceput a fost cuvantul. Iar cuvantul s-a facut praf. Am decis ca vreau sa o citesc tocmai pentru ca sunt intr-un moment in viata, ca sa ma exprim asa ca batranii, in care imi doresc sa-mi schimb atitudinea pe care o am in general fata de "lucrurile" care ma inconjoara. Vreau sa le privesc mai mult in ochi, cu mai multa atentie. Cred ca va par putin nebuna. Putin mai mult. A inceput sa ma intereseze foarte mult conceptul de "mindfulness" din budism, iar cartea acesta, desi maiestrita dumnezeieste de un geniu al culturii vestice este chiar "stiinta mintii" din cea estica de fapt. Cartea aceasta trebuie s-o citesc asa cum vreau eu sa traiesc si invers. Merge si invers. Frazele lui Proust au un kilometru. Daca nu fac febra pana la punct e degeaba. De aceea vreau s-o iau de la capat. Bine ca nu mi-am dat seama dupa vreo doua mii de pagini. Din pacate, viata n-o poti lua de la capat. Asta-i de-a mea. Just ignore! Dar, din fericire, o poti lua de la capat de unde ai ramas. Tot de-a mea. Ignor-o si pe asta! Cartea acesta o iubesti sau o urasti. Nu exista faze intermediare decat poate unele date de perioade in viata. S-ar putea sa incepi a o iubi mai tarziu. Daca nu iti place si nu-ti place inseamna ca esti slabut rau de cap. Alta explicatie nu exista.

joi, 25 februarie 2016

My 32nd birthday wish: sa plec In cautarea timpul pierdut pe cele 7 carari ale lui Marcel Proust. 

miercuri, 24 februarie 2016

Eu si Bobi la petrecere crazy. Lumanarile sunt de-acu' doi ani, dar altele n-am avut. Le-am gasit pe astea prin frigider si-am zis ca-s bune si-acum. 
De ziua mea anul acesta vreau un cadou ambitios. "A la recherche du temps perdu"... Cred ca a venit timpul...Sa vedem cat va dura...

marți, 23 februarie 2016

Maine este ziua mea si stand acum in metrou, ma gandeam la ceva frumos. Eu cand o sa mor, nu vreau sa ma imbrace nimeni in costum de haine, cu tocuri, cravata, eventual mustata, si sa-mi puie vreo geanta pe umar. Vreau sa ma imbrace in pijamale. Asa vreau eu sa plec pe lumea cealalta.

luni, 22 februarie 2016

Sambata, Bobescu se trezise cu noaptea in cap si umbla bezmetic prin casa sa se duca la munca, desi nu trebuia, i-o fi drag scarbiciul, eu azi, invers, nu-mi vine sa ma duc nicaieri, nu ma simt pregatita pentru o alta saptamana, de parca m-a si intrebat cineva. A fost un weekend lung, in care am facut tot felul de chestii despre care, in majoritate, mi-e lene sa vorbesc, si nici nu tin neaparat. Am fost la Arriba de-am dansat ca Shakira si Enriqueeee, dar nu m-am simtit foarte in apele mele, asa ca o sa descriu atmosfera bailando latino data viitoare cand ma duc. Doua chestii insa s-ar putea sa fie in interesul tuturor. Una buna, una rea. Cu care sa incep? Cu niciuna. Aveti si voi dreptate, dar trebuie sa-mi treaca si mie timpul pana ma car in spate pana la job.
Am descoperit in Toronto un magazin pe care il cautam dintotdeauna. Eh, n-am luat niciodata strazile la pas ca sa caut vreunul cu lumanarea, dar m-am gandit de multe ori unde as gasi si eu asa ceva? Un magazin care vinde accesorii pentru femei nebune. Din alea mai hippioate asa, facute din lemn, sau din piele si argint. Imi place combinatia asta la nebunie, motiv pentru care e foarte bine ca stiu acum ca exista la fel cum nu e chiar asa de bine c-am aflat de el. Magazinul e pe Bloor, vizavi de BMV Books, chiar langa spelunca ungureasca in care am intrat, Doamne ajuta, sa mancam un gulas, ca demult tot voiam. Bobi s-a dus inainte sa intrebe de loc, si eu am ramas in urma ca-mi agatasem privirea in vitrina magazinului si nu mi-o mai puteam scoate de-acolo. Ca prin magie m-am trezit in magazin, de parca privirea lipita de geam m-a absorbit inauntru si dupa ce-am ajuns acolo nu mai puteam sa plec, desi fetele erau pe inchise. Nu m-au dat afara, dar am surprins o privire dusmanoasa venind catre mine, in timp ce incercam pe toate degetele inelusele lor din lemn cu floricele. Bineinteles ca mi s-au agatat si mana, si gatul, si mi-am prins si urechile de niste chestii, dar doar asa, pe fuga, insa trebuie sa ma intorc acolo la magazin cat pot eu de repede ca inca mi-e capul plin de fumul betisoarele aromate de la Inticrafts, ca asa ii zice.
...De aia rea ce sa mai si zic? Avand in vedere ca am sfarsit a da o suta de dolari la un cersetor aratandu-ne prin aceasta marinimia fata de boschetarii din oras, cred ca de fapt a fost de bine. Ne-am dus la Hungarian Country Style Restaurant. Daca aveti vreodata ocazia, va recomand cu draga inima sa nu va duceti acolo. Am vrut si noi sa mancam o mancare ca la noi la Ardeal, dar ne-a adus in farfurie o tocana de mormoloci, scuze de nesimtirea culinara de care dau dovada, dar "gulyasul" era facut cu burta de cand am vazut, i-am zis domnisoarei ospatarese, care avea un comportament east-european country style, lady, asta-i fata de porc cand te uiti la mine? Ma rog, nu i-am zis chiar asa, i-am zis frumos, ca nu-s de la tara ca ea, sa-mi aduca dracului altceva. Mi-a pus laturile deoparte la troaca to go ca sa le iau si-acasa, unde tot acolo a sfarsit si ce mi-a adus dupa. Singura clatita din final a fost buna ca noi am insistat si-am comandat pana la capat...Si-apoi te mai miri de ce est-europenii nu-s prea cautati pe la bucatarie?!...Cand am fugit de-acolo, cautam cu disperare un cos sa varsam pachetul. Dar am gasit mai repede un homeless norocos: "Buddy, do you want some food?", l-a intrebat Bobi. "Sure...What's thaat?"..."Aaa...from the restaurant"...Aratand astfel ca macar noi avem inima in orasul asta.

sâmbătă, 20 februarie 2016

Într-o crâşmă ungurească...
Aici nu ştiu unde sunt...
Să vedem dacă mă ţine gheaţa la +15C...
A fost azi o zi aşa de lungă, nu neaparat şi numai bună, că mă duc să mă culc. Sper ca până mâine dimineaţă să mă trezesc cu gânduri mai bune...

miercuri, 17 februarie 2016

Iata cu ce ma trateaza Bobescu...de bolile batranetii. Inca dinainte sa ma apuce vreuna, bineinteles.
Ala rosu-i la gust aghiazma de la Dumnezeu, te curata si de pacate.
Ala verde te curata de tot.

marți, 16 februarie 2016

Cand am mers la teatru sambata, a stat langa noi un cuplu de gay. Se tineau de mana, isi puneau mana pe genunchi unul celuilalt, chestii din astea de amorezi ca doar Valentine's era pentru toata lumea...si ma intrebam pur si simplu care-i faza cu aversinea unora fata de ei? Asta e singura curiozitate pe care o am vizavi de aceste cupluri. De unde le vine si de ce ca eu nu simt nimic fata de oamenii acestia, dar nimic, nimic. Si m-am analizat bine si de multe ori, dar singura realitate de care m-am convins de fiecare data e ca-mi lipseste total empatia. Sunt complet autista, cum zicea prostul ala intr-un comentariu mai jos. N-am niciun feeling fata de ei, nici de bine, nici de rau...Adica aversiunea aia e for real? How does it feel like?...

luni, 15 februarie 2016

Iata-ma cum ziceam si in Little India de Valentine's Day. Orgie a fost acolo. Chicken Vindaloo for hot spicy lovers. La ce lupte am dus mie imi curgeau lacrimile, iar lui Bobi sudoarea de pe frunte...Problema cu picanteriile astea indecente e ca-s a pain in the ass a doua zi... 
PS: Roza a fost din partea casei.
Ieri s-a inregistrat o usoara crestere negativa a mercurului din termometre. Asta cu cresterea negativa am auzit-o prima data in Romania. Anul acesta ne bucuram sa te anuntam ca vei beneficia de o crestere negativa a salariului. Ceea ce inseamna ca diferenta n-a prea contat, in ambele contexte, avand in vedere ca a crescut de la -40 la -25 de grade. Dar privind pozitiv totusi la acest scenariu negativ a fost Valentine's Day, e si Family Day, si am tinut sa le fac speciale pentru noi, nu ca nu le-as fi facut si daca ar fi fost Pastele sau oricare alta zi. Am cumparat bilete la Tarragon, sa mergem sa vedem o piesa de teatru. Mi-a placut dintotdeauna sa merg la teatru. N-aveam eu bani la Bucuresti de cat m-as fi dus tot timpul. De Teatrul National cel putin nu te puteai apropia fara sa te stranga la buzunar. Amintirea imi provoaca bineinteles o nostalgica senzatie de dusmanie, ca multe nostalgii pe care le am. Si lui Bobi ii plac spectacolele de teatru. Eu l-am facut sa-i placa. N-ar refuza acum o piesa pentru nimic in lume. Pentru mine placerea e cam la fel de mare cu-a cititului de literatura. Desi, in Canada n-am prea fost eu in primii ani dintr-un motiv pe cat de absurd, pe atat de real la momentul respectiv. Ma gandeam ca n-o sa inteleg mare lucru. Ca nu voi putea trai cu adevarat un moment artistic ca intr-o sala de spectacol din Romania din cauza diferentelor culturale, a limbii, chestii din astea care tin de apatia si angoasele imigrantului la inceput de drum. Tin minte ca am mers la Centrul Japonez cand a venit Horatiu Malaele in Toronto, si mi-a placut foarte mult, dar in contextul discutiei de fata vreau sa spun ca eu inca ma agatam de Romania din perspectiva aceasta, inca nu ma rupsesem de o realitate care ma tinea oarecum captiva intr-o iluzorie zona de pseudo-confort. Acum sunt insa un cetatean al lumii, iar cultura pentru mine nu mai are frontiere! Oleee!
...Am luat biletele online si am de gand acum sa-mi fac abonament pe tot anul sa merg la toate deschiderile de scena. $55 a costat un bilet, bani de braga la oras. N-am mai fost niciodata la Tarragon. La Ed Mirvish am mers de curand, dar la o piesa care nu mi-a trezit atat de tare interesul incat sa si insit prea mult. Ed Mirvish este un teatru colosal, cu interioare de palat, in downtown, pe main boulevard. Am mers la Sherlock Holmes atunci. Mie nu-mi place Sherlock Holmes. N-am fost niciodata cu literatura politista. Nu cunosc personaje, scenarii a la Agatha Christie, Mister Poiroit, Madam Marble, or Maple, whatever, spre deosebire de Bobi care cred ca le stie pe de rost, dar nici vreo dorinta sa le aflu vreodata n-am. Not my cup of tea. M-am dus ca ne-am dus cu totii si-apoi era teatru, la film nu m-as fi dus. Am vazut atunci o altfel de punere in scena, cu un decor ce imbina traditionalul cu tehnologia noua, care, intr-adevar, m-a fascinat. Nu mai tin minte bine, dar cred ca foloseau niste holograme pentru schimbarea "cadrelor" or something interesting like this, but nothing more. Soulless. Despre scenariu in sine nici n-are rost sa mai irosesc vorba 'cause I couldn't follow.

...Tarragon insa este un teatru mic, intr-o cladire ca o maghernita dosita pe-o straduta prafuita, la margine de Toronto, desi e foarte aproape de centru. Interiorul n-are nimic colosal. Arata ca o sala de asteptare saracacioasa, unde poti sa bei o cafea si sa rontai un biscut pana sa intri in Mainspace, sala principala, care, de asemena, este mica si inghesuita, dar tocmai de aceea foarte aproape de scena. Si la propriu si la figurat. Am ajuns ieri cu vreo ora inainte ca trebuia sa ne luam biletele de la casierie. Dar n-am asteptat prea mult pentru ca usa oricum se deschidea cu juma de ceas mai devreme. Nu aveam locuri, se aseza fiecare care si cum venea, noi am prins chiar in fata, de vedeam sub fusta actritelor. Bobi m-a intrebat daca caldura nu era inclusa in pret. Era frig in sala, eu am stat cu CG pe mine, de unde trebuie sa intelegi ca era, intr-adevar, frig, dar nu m-a incomodat...
...Cand am intrat, pe scena era lungit pe-o canapea un barbat grizonat, foarte aratos, imbracat la costum, care fredona versurile pieselor din fundal, cand What is love, cand Eminem si alte stiluri. Genul de muzica pe care o auzi cand esti pe hold la telefon...Mai mult decat evident era unul dintre actori. Parea ca se gandeste la ceva si nu-mi dadeam seama daca e in timpul rolului sau nu. Daca te uitai la ceas, n-ar fi trebuit, mai era jumatate de ora pana sa bata gongul, daca te uitai in ochii lui, care evitau in mod vadit orice contact cu publicul, ai fi zis ca joaca teatru. Asteptarea lui devenise deja asteptarea noastra, uitaturile lui la ceasul telefonului erau urmate de-ale noastre, plictiseala lui venita dintr-o enervanta lipsa de rabdare era acompaniata de-un public care "aplauda" deja din picioare. Ne loveam bocancii cand unul de altul, cand de podea, ca noi tot asteptam sa inceapa piesa, iar el isi astepta oaspetii la dinner. Spectacolul deci n-a inceput deodata printr-o ridicare zgomotoasa din cortina ca sa ne rupa brusc de realitate, ci am intrat firesc in lumea de dincolo de scena, pe picioarele noastre. Cu totii caci sala se umpluse de dadeam pe-afara. Am mers la Within the Glass, cred ca am si uitat sa zic, o piesa scrisa de Anna Chatterton, si pe care o pot rezuma in cateva cuvinte. Doua cupluri care nu s-au vazut niciodata in viata lor se intalnesc la o cina dupa o greseala critica la o clinica de ferilizare in vitro. Ovulul uneia dintre femei a fost implantat din eroare in uterul celeilalte. Femeia pe a carei linie genetica venea ovulul era o carierista de mare succes, la fel ca si sotul ei, posesori ai unei case imense si a unei averi impresionante. Michael si Darah. Cuplul celalalt era exact invers, artisti anonimi fara bani si cariera si rupti complet de realitate, care mai aveau acasa un copil. Scott si Linda. Cina avea loc in casa lui Michael si a lui Darah, disperati sa-i convinga pe ceilalti sa pastreze copilul, fiind singurul embrion care a supravietuit dupa 6 ani de inseminari in vitro. La fel ca si ceilalti, Scott, sotul Lindei, stia ca nevasta-sa vrea sa avorteze, dar s-au trezit cu totii in fata unei situatii absurde, dupa ce Linda i-a anuntat pe nepusa masa ca de fapt ea vrea sa pastreze copilul, dar pentru ea. Si ca a venit sa le aduca la cunostinta ca le cere acordul de adoptie dupa ce copilul se va naste. Situatia creata a ridicat probleme existentiale, a cui este copilul pana la urma, cine ar trebui sa-l pastreze, legal, moral si biologic...Drama, umor, confuzii, dileme, jocuri subtile ale constiintei, toate laolalta intr-o ora si jumatate in care am crezut ca traiesc pe alta lume. De ras asa de sanatos la o piesa de teatru am mai ras, dar sa-mi dea lacrimile nu mi s-a intamplat niciodata, si cu atat mai putin amandoua in acelasi timp. Am trait o ora jumatate de orgasm, e singurul cuvant prin care pot descrie prestatia, si a noastra, si a actorilor. I-am aplaudat la final cum n-am mai facut-o parca niciodata, iar eu chiar aplaud numai din inima. Cand n-o fac din inima doar dau politicos din maini...ca sa plece mai repede...
Piesa n-a solutionat cazul, caci compromisul ca nou-nascutul sa fie impartit, to share the baby in a modern family cu 4 parinti, n-a convenit la toata lumea. Nu se stie deci cum a ramas pana la urma, asa cum se intampla de obicei cu personajele cartilor si a pieselor de teatru, caci nimeni nu se mai intereseaza de viata lor de dupa ultima pagina. Era afara insa un panou pe care iti puteai scrie gandurile si afinitatile personale vizavi de cine ar trebui sa pastreze copilul pana la urma? Iar eu zic ca singurul care merita cu adevarat sa fie parinte era Michael, pentru ca a fost singurul care s-a gandit la copil ca la o fiinta umana individuala, nu ca la o posesie, aducatoare de beneficii personale, fie ele emotionale sau mai stiu eu de care alta natura. Darah, pentru care copilul era tot ce-si mai dorea pe lumea asta, cand a aflat ca nu-l va creste ea, nu mai voia decat ca Linda sa-l avorteze. Linda era la fel ca ea, nu-si satisfacea decat niste nevoi biologice instinctuale si nimic mai mult. Voia sa-l pastreze pentru ca o facea sa se simta mama, whatever this means. Pe Scott, marea figura a piesei, de un umor canadian clasic, nu-l prea interesa de soarta copilului pentru ca el era cel mai putin implicat in toata povestea asta, adica penisul lui, cum a zis, nu contribuise cu nimic si s-a trezit tata ca Fecioara Maria. Singur Michael voia ca acest copil sa traiasca, indiferent in compania cui. Era gata sa-si dea toata averea pentru cresterea lui, spre disperarea neveste-sii, care-si vedea astfel toata munca de-o viata dusa deodata pe copca. El ceda insa totul doar ca acestui copil, copilului lui, sa-i fie bine, indiferent de cui ii va spune mama si tata. Asta a fost de fapt cea mai mare subtilitate a piesei sau, daca e sa ma iau dupa varietatea raspunsurile de pe panou, cel putin din punctul meu de vedere...

sâmbătă, 13 februarie 2016

Ieri am avut la job potluck lunch de Family Day, ocazie cu care am infulecat tot felul de bunatati. Si cei din productie, si cei de la birouri, ne-am strans cu totii in warehouse intr-un schimb de experienta culinara. Fiecare a facut, sau macar a adus, mancare ca la "mama acasa": samosa, spring rolls, Portughese custard tarts, Canadian Pizza Pizza (haha), meatballs, ba meatballs au clocotit in sos pana la ora pranzului direct pe birou ca al meu coleg croat a venit cu oala termica dupa el de ne mirosea toata sandramaua a cantina. La un moment dat asa-mi zgandarea foamea de-aveam impresia ca-mi gadila papilele sub brat, de nici nu mai stiam daca imi place sau ma enerveaza. Eu am dus o placinta cu branza dulce cu care m-am tarait pe brate prin metrou, dar de care nici macar nu m-am atins, nu numai pentru ca nu am mai apucat la cum s-au batut gurile pe ea, ci pentru ca nu m-am omorat eu niciodata dupa placinta cu branza, si-apoi, mancarea romaneasca e buna, e foarte buna, n-as indrazni sa spun ca nu fara sa fiu obraznica, dar nu e chiar cea pe care imi doresc s-o savurez atunci cand ma aflu la un asemenea ospat multicultural. Mancarea romanesca nu-mi mai trezeste interesul, ba, sincer, mai nou nici poftele. Ce-as manca o ciorba, not really, dar as manca si cu ochii un butter chicken, picant pana la lacrimi, motiv pentru care caut acum cel mai tare restaurant indian din oras sa fac o rezervare din timp ca sa ma duc maine cu iuby. Something like in The Hundred-Foot Journey. Filmul ala simpatic care zice ca "Food is memories"...
Feeling cool...my new -40 degrees equipment ;)
...si my new juicer pentru tonus la yoga si dans, ca vreau sa dau si din buric acum....Un masticator silentios si, mai ales, usor de curatat...Asta nu-i vreme de facut copii, dar e buna de f$$$ banii...

joi, 11 februarie 2016

Sunt in pauza de pranz in cazul in care ma cautati, si ciuguleam acum niste masline cu ardei iute, sau niste ardei iute cu masline, ca eu nu manc iute ca pe-o aroganta din cand in cand, ci din necesitate, cred ca sunt bolnava or something, si citeam printre inghitituri din cartea mea pe care o am acum outstanding: Sputnik Sweetheart, de Murakami-san. Nu stiu daca va intereseaza, but who cares, not me, dar am simtit nevoia sa zic cu voce tare ca eu nu stiu despre ce-i cartea asta, jur, dar e atat de faina, de-am scos-o si-acum in pauza de pranz macar sa ma uit la ea. Imi induce un soi de stare dreamlike, cum i-a zis Chicago Tribune, pe care numai in cartile lui Murakami-san am intalnit-o. Eu i-am zis Murakami feeling. Tocmai cautam pe internet niste recenzii sa vad ce mai cred si altii si m-am surprins avand exact aceleasi idei ca cele exprimate de autorul recenziei din The Guardian. As fi putut s-o scriu eu, pe cuvantul meu, si tot asa iesea. Exact la ce spunea ziaristul, fara a-i citi un rand inainte, ma gandeam eu dimineata in metrou, cu-aceleasi cuvinte cred, ca nu e greu sa zici despre o carte daca e buna sau rea, daca iti place sau nu si de ce, dar ca pe asta nu poti s-o pui simplu la good or bad, it's just something special. Apoi am fost parca vorbiti si despre faptul ca unele fraze, sau doar franturi, pilitura de cuvinte, pe care Murakami-san le foloseste, sunt pe cat de simple pe atat de striking. Te fac pur si simplu fericit, ca bucatile de ciocolata. Inca de cand incepusem sa citesc cartea, cautam creioane prin casa sa subliniez chestii ca: "uncertain life here on this third planet from the sun" sau "my socks don't even match, for gosh sake". Chestii de genul asta, nu ca sa le postez pe facebook ca toti prostii, ci pentru ca voiam sa nu uit niste momente care m-au facut fericita. Fraze mo(nu)ment. Ca pozele in memoria unui telefon. As adauga totusi la ceea ce The Guardian zice, dar nu stiu precis, doar banuiesc si zic si eu ce cred, cartea exprima un soi de thinking flow de fapt. O observare a gandurilor, ceea ce am gasit oarecum ciudat, dar si interesant, avand in vedere ca gandurile nu pot fi observate. Odata ce incerci sa faci asta, ele se opresc, sau mai degraba dispar...
Dar cartea are tentacule buddhiste bigtime. De unde stiu? De aici: "What's important is being attentive. Staying calm, being alert to things around you...keeping your ears, heart, and mind open". Ceea ce inseamna ca nu e suficient sa traiesti in prezent. Trebuie sa si fii prezent in prezent. Anyways, I go back to my work. Time out. Atata doar ca atat de tare ma fascineaza cartea asta ca am simtit nevoia sa cant un pic pe blog, chiar daca n-am voce pentru asa ceva!

miercuri, 10 februarie 2016

Si ca tot veni vorba, azi a primit si Bobescu meu drag rezultatele la examenele finale pentru P.Eng., adica ordinul inginerilor canadezi. 94% si 95%. Acesta i-a fost scorul, mai mult de-atat nu puteam decat eu :)). Pare ca intr-adevar le-a avut la degetul mic, pentru care si-a luat deja masura, ca in Mai isi pune si inel. The Iron Ring.

marți, 9 februarie 2016

luni, 8 februarie 2016

Cand am venit in Canada, eu ma duceam la un ESL, care funtioneaza si ca centre de acomodare pentru noii-veniti. Inveti acolo limba, dar si tot felul de chestii ce tin de convietuirea in societatea asta. Tin minte ca primul lucru care ni s-a pus in vedere a fost ca in ordinea numerelor de pe tricou intai animalele, apoi copiii, dupa care femeile si la final eventual barbatii se bucura in Canada de protectie sociala. Ca si in Romania. In Romania e tot asa, intai animalele. Dar animalele alea ca ala de-a batut-o de-a zvantat-o pe saraca fata aia in club la Lupeni. Mori ma, cu tot cu natia ta de cacat!

duminică, 7 februarie 2016

Sorry to bother you again, nu stiu ce am lately, dar imi vine sa scriu ceva in fiecare zi. Ati auzit de Winterlicious? Maybe de Summerlicious? Sunt doua festivaluri gastronomice care au loc in primele doua saptamani ale lunii Februarie, si respectiv in Iulie. Cu ocazia acesta te duci, daca mai apuci, sa mananci in restaurantele cele mai fancy din oras cu bani de tips. Dai pe meniu mult mai putin decat daca te-ai duce de bunavoie in alte zile. City of Toronto organizeaza evenimentul acesta si selecteaza doar localurile cu staif din buricul targului, nu toate ciurucurile de prin vagaunile din Greek Town. Asa se face ca ieri am mancat, cu numai $ 45 de caciula, in districtul financiar la Far Niente, locat la kilometrul 0 al universului.
Prietena noastra a avut grija, ca tot timpul, sa se ocupe de rezervari. Norocul nostru al tuturor a fost ca a si reusit sa gasesca o masa si pentru noi, ultima chiar, in conditiile in care i-a venit asta in cap tarziu, cand la celelalte restaurante era totul sold out pana dupa festival incolo.
Eu cu Bobescu am ajuns primii, ca de fiecare data, desi am plecat ultimii, si am cerut la receptie masa pusa deoparte pentru noi. Domnisoara draguta in charge cu plasamentul ne-a dus de la intrare pana la iesire ca sa zic asa, ca ne-a dat o masa in capatul celalalt, cam dosita de restul lumii bune. Era ca si cum ne-a cazat in pod. Eu ii zic doamnei, ma scuzati, dar noi nu vrem aici, mai jos n-aveti, ea zice nu stiu ce, iar Bobi asezandu-se imbracat, ii cere o bere. M-am uitat eu urat la el si i-am zis, fra' tu te crezi la berarie?! Acum inteleg de ce se plang ospatarii ca festivalurile acestea le-aduc pe cap toti needucatii. Adevarul e ca si al nostru, unde la inceput ne prezenta a la carte si eticheta apei chioare, si-a bagat pana la urma picioarele si s-a dat cu noi, caci noi am tinut-o intr-o veselie toata noaptea la separeu. Masa s-a dovedit deci a fi senzationala. N-a fost rea nici mancarea, but I've had better. De fapt, si mancarea ne-a distrat copios, ca orice masa "copioasa".
...Iarna n-a venit inca in Canada, prilej cu care am profitat iar de aceasta vreme africana ca sa ne si plimbam putin prin the concrete jungle of Toronto, unde ne-am pozat cu Tembo, mama elefantilor. How 'bout that?

sâmbătă, 6 februarie 2016

I went skating, I did yoga, I had sex, lol. Ora de yoga a fost oarecum diferita azi dimineata de cea de luni seara, sau cand am fost eu data trecuta. Dar tot la fel de mult mi-a placut si-am si ras sa-mi pierd echilibru de cateva ori. Veronica ma facea sa rad, ca am mers ca fetele impreuna. Si muzica a fost un pic altfel. Suna prea lin si cristalin pentru o dimineata crazy de sambata totusi, ceva de sarit in sus n-avem si noi? Instructoarea cred insa ca a fost mai buna de data asta! OMG, cand am vazut-o ca isi lipeste fruntea de podea, isi muta mainile la spate si-si pune talpile pe gat, toate in acelasi timp, am zis, WTF?! Oricum, eu inca nu fac yoga. Sunt inca in stadiul in care doar ma screm de-mi rup tendoanele si-mi imit yoghina. Cred ca si are impresia ca ma stramb la ea. Nu-mi conectez inca miscarile corpului cu ritmul respiratiei, ca asta e tot secretul si sensul final. But I'm on my way there. Following my own p(e)ace. Cum imi zicea colega mea indianca de la job, do yoga as a spiritual practice, not just a physical one. Eu inteleg foarte bine ce vrea sa-mi spuna pentru ca e my new life discipline. O sa folosesc o metafora (ca sa nu ma intelegeti), dar ma refer de fapt la tot, abia cand ajungi totuna cu propria respiratie, cand esti constient de ea, nu doar respiri in gol, traiesti cu adevarat o experienta spirituala. Or you're truly alive, which is the same thing. We will talk about this later.

vineri, 5 februarie 2016

Sfantu' Weekend vine pe gheţuş!
Pe mine a doua zi dimineata dupa un examen din asta asa ma doare capul de-mi vine sa call in la munca sick. Mi s-a intamplat de fiecare data. Sunt niste experiente atat de ciudate ca eu inca ma minunez. Foarte diferite de tot ce am avut vreodata in Romania. Nici nu-mi dau seama daca sunt grele sau nu pentru ca depinde la ce ma refer. Daca ma refer strict la materie, n-as zice, pentru ca problemele nu depasesc teoria cartii. Adica daca inveti sau daca esti bun ca mine, nu e nimic complicat. Mie contabilitatea mi se pare o chestie super simpla. E prea usoara pentru mine. Serios, nu zic acum ca sa ma dau inteligenta, dar asa mi se pare. Deci materia e complicata doar in masura in care nu o intelegi, prin urmare, din punctul acesta de vedere, examenele nu prezinta, cel putin in cazul meu, nicio problema. Prezinta 50 de probleme. In 2 ore. De aici incepe ciudatenia de fapt. Este vorba despre o concentratie de probleme extrem de mare intr-un timp extrem de scurt. Ca sa fii in stare sa duci acest maraton la final trebuie sa cunosti materia foarte, foarte bine. Si nu numai sa stii despre ce e vorba cand te-ntreaba dom' profesor, ci sa stii cum si unde s-o aplici. Nu ai timp de jonglat cu teoria. E alba sau e neagra. O stii sau nu o stii. Ce mi se intampla mie? Dar de fiecare data, deci e mereu la fel, prin urmare cred ca e o strategie de examinare bine studiata pe baza de comportament si reactie la factorul timp. E ca si cum am examen la timp, nu la altceva, materie care nu-mi mai pare atat de simpla ca cea de care ziceam mai sus. Primesc deci foile in fata. Sunt vreo 7, 8 la numar. Le rasfoiesc o data pana la final ca sa imi fac o idee, dupa care imi pun numele meu lung pe pagina intaia. Dau sa incep apoi cu prima problema. Creierul meu este insa atat de distrat, nu la sensul ca ar fi ceva amuzant pentru el, ci ca-i peste tot, numai acolo nu, ba mi se pare atat de ciudat ca sunt acolo de-mi si vine in cap sa ma ridic si sa plec acasa. Apoi, stii expresia aia "a ti se bloca mintea"? De-aici vine. La prima problema, cea mai simpla in general, nu ma pot niciodata aduna. Sau abia de-acolo incepe adunarea ca sa zic asa. In momentele alea, behind the scenes, are loc o coagulare de forte incredibila. E ca atunci cand intri pe autostrada si trebuie imediat sa accelerezi ca sa aduci masina la 100 km/h cat mai repede. Cam asa ceva. In cateva minute dispare efectiv toata lumea din jurul meu si toata concentrarea mea devine un râşcâit apasat si rapid de creion si taste de calculator, care tine doua ore la aceesi intensitate. De multe ori dupa un examen din asta, mie asa-mi zvacneste bila de nici nu stiu cum ajung la metrou. Asta e ceea ce se vede la exterior, la interior nu stiu cum arata, dar trebuie sa fie senzational. Pentru mine chiar este o experienta foarte interesanta si un exemplu de comportament fenomenal al mintii atunci cand concentrarea e la cote absolute. Ar trebui sa existe o unitate de masura, ceva de genul concentrare/secunda. Daca ai avea tot timpul din lume, tot ar trebui sa te concentrezi ca sa rezolvi problemele la examenele astea, dar ar fi o concentrare mai diluata, lipsa de timp insa condenseaza densitatea concentrarii astfel incat concentratia duce a doua zi la dureri incredibile de cap...Tratate cu vitamina A+.

joi, 4 februarie 2016

Job advice: Do not try to wear a blazer at work! That will scare the shit out of your boss. The very first thing I was asked when I got there in the morning was: Are you going to have an interview today? 

This is how an early good morning looks like. Fun like yoga for my brain. Keepin' active and relaxed for my mid-term tonight. After my 9to5 break...

luni, 1 februarie 2016

Am gasit un motiv nemaipomenit pentru care il voi insoti de-acum pe Bobescu la sala. El se duce sa inoate, iar eu sa fac yoga. (E cel in budigaii scurti din apa. N-a vrut sa vina cu mine la yoga ca n-are pantaloni sa i se vada "formele". Yoga pants ii mai lipsesc.). Eu am fost prima data azi. Corpul meu nu era pregatit pentru asa o provocare fizica, pentru ca am abandonat de ceva vreme orice rutina sportiva, asta ca sa nu zic de-a dreptul ca n-am avut niciodata una serioasa. Plateam abonamentul degeaba la YMCA, la un moment dat l-am si intrerupt, pentru ca nu gasisem, de fapt, nicio activitate de care sa-mi faca placere sa ma apuc. Ma duceam ca sa ma aflu in treaba, ceea ce este o atitudine foarte gresita in viata asta. E ca un scuipat intre proprii ochi. Decat sa te afli in treaba, mai bine mori. Fugeam 10 ore pe treadmill. In realitate eu alergam 10 minute, dintre care 5 mergeam, dar mie mi se pareau 10 ore. Dupa care dadeam si doua pedale anemice la o bicicleta oprita, in loc sa-mi dau doua palme. Asta era toata activitatea mea la sala. Nu-mi placeau nici fugareala, nici biciclitul pe loc. Nu ca banda aia ca de supermarket si bicicletele alea pentru mosnegi ar fi fost singurele activitati pe care le puteam practica la YMCA. La YMCA poti practica ce vrei si ce nu vrei. Eu practicam ce nu vroiam. Yoga insa e diferit de tot ce am incercat pana acum. Mi-a placut la nebunie fiecare secunda. Chit ca m-am intins pe-acolo pe toate partile de am avut literalmente senzatia ca yoghina sefa scoate untul din mine. Dar muzica aia din fluier, gratia miscarilor, ritmul respiratiei (mai ales ca eu si sunt pe sistem buddhist mai nou)...m-au incarcat cu energie din univers si nu alta, ca dupa o ora eram deja mladioasa ca o coada de paun. Nici nu vreau sa ma gandesc ce mladioasa voi fi maine, dar am refuzat sa iau vreo aspirina ca e o febra pe care mi-o doresc, e o durere cu care vreau sa ma dau mare. Trece pana ma marit ii vorba aia, dar eu sper totusi mai devreme ca vineri ma duc la skating iar, ca sa fac alta!