Pagini

Expat in Canada

Expat in Canada

vineri, 30 decembrie 2016


De luni seara am inceput sa primesc suturi in stomac. Si nu va ganditi, asa cum ma gandeam si eu, ca imi da cate unul cand si cand, nuuu, ma bate tot timpul, e de-ajuns sa ma asez in pat si sa stau un pic cu burta in sus ca si incepe sa ma altoiasca. Ba cateodata cer eu bataie si ma pun singura la orizontala doar sa simt cum imi mai da cateva. Imi face si burta cucuie acolo unde loveste, intotdeauna cu precizie. Central-dreapta jos, pentru ca, din pozitia in care sta acum, pana acolo ii ajung uriasele picioare pe care le vedeti in poza, care arata ca niste urme preistorice. Deci ganditi-va ce lovituri primesc. I-am aratat si lui Bobi cum imi tresare burta, si i-am vazut bucuria pe fata, cu oaresce parere de rau totusi ca el nu le poate simti asa cum le simt eu.

Poza am primit-o cadou la ultrasound-ul pe care l-am avut ieri, printre altele mult mai importante, si pentru depistarea sexului. In Canada, cel putin in Ontario, sau, si mai precis, cel putin la clinica unde merg eu, tehnicianul nu are voie sa dezvaluie pacientului nimic din ceea ce vede pe ecran, nici daca-i de bine, nici daca-i de rau, desi sexul copilului nu s-ar incadra in cazul de fata, nici la una, nici la alta. Tehniciana mi-a zis inca de la inceput ca ramane in sarcina doctorului sa ma informeze, asta insemnand ca asa, cu toata nerabdarea mea pusa la incercare doua luni de zile, va trebui inca sa mai rabd cateva zile in plus. Mi-a zis ca poze pe ecran ne arata, iar daca noi putem sa ne dam seama ce e, bine, dar de spus, ei nu-i este permis sa ne spuna nimic. M-am linistit cand mi-a zis asa pentru ca nici nu ma gandeam ca n-o sa ne dam noi seama ce are copilul intre picioare, dar cu toata atentia cu care am cautat pe ecran un mic penis, noi n-am fost in stare sa ne dam seama de nimic. Nici daca il are, nici daca nu il are. Acum suntem mai confuzi decat inainte. Rolul ecografiei pe care am facut-o ieri, care a durat mai bine de o ora, a fost, in primul rand, medical. Sa masoare copilul din crestetul capului si pana la ultimul degetel ca sa se i se constate dezvoltarea si, deci, starea de sanatate. La final, ne-a aratat si noua imagini cu creierul, ochii, nasul, stomacul, inima, coloana vertebrala...dar noi, cautandu-i cu disperare puţa, eram cat pe ce sa nu vedem nimic din toate astea, daca nu ma trezeam eu deodata gandidu-ma ca e mai important sa-l vad sanatos si mai frumos sa ma uit pe ecran la piciorusele astea doua cu care ma trezeste dimineata din somn decat sa stiu neaparat acum daca-i fata sau baiat, lucru care pentru noi oricum nu conteaza deloc in afara de faptul ca suntem irational de curiosi.

miercuri, 28 decembrie 2016

La Targul de Craciun de la Distilarie mi-am dorit foarte mult sa ajung in perioada asta. A fost deschis de pe la inceputul lunii, daca nu chiar mai devreme, dar cum eu, cu altele luandu-ma tot timpul, n-am apucat sa merg pana acum, m-am dus abia aseara ca tot eram noi in cautare de diverse activitati de vacanta. Vacanta asta pe care o facem la plapumioara. Neavand nici prea multa, nu ne-am permis niciodata sa ne irosim asa zilele libere. In fine, am vrut mult sa ajung la Targul de Craciun ca sa beau acolo hot chocolate cu chili. Si-apoi, daca nu sa cumpar, macar sa ma uit, la ce aveau de vanzare in casutele alea lemn, ca de turta dulce, pe care numai pe la targuri din astea le vezi. Stiam si eu ca s-a terminat Craciunul, dar tot ma asteptam sa vad lume multa pe la foc pe-afara, mai ales ca si incepuse sa fulguie putin si mai ales ca pe-acolo e tot timpul lume multa, sa vina galagie de prin berarii, dar am ajuns si noi chiar la spartul targului de Craciun, ca de cum am intrat pe straduta aia de la Distilerie, inca la primul magazin, era o fetiscana cocotata pe-un scaun de dezlipea stelutele din geam. Bradul din centru era ravasit, parca atarnau de crengi paharele goale de dupa party, iar casutele aveau toate obloanele trase. Palpaiau si luminitele de pe strada sa se stinga, dar chiar si-asa o maya chili, o ciocolata iute cu lapte, tot am apucat sa beau, dar asta pentru ca am avut norocul prostului pe care il are de obicei ultimul client. Mi se pare oarecum anapoda sa deschizi un targ de Craciun c-o luna inainte si sa vie toata suflarea orasului, iar a treia zi de Craciun sa sufle pe-acolo numai vantul. E ca si cum, ceea ce cred ca se si intampla, iti impodobesti bradul si-l pui in centrul atentiei inca de dupa Halloween, iar a doua zi de Craciun il azvarli fara remuscari la tomberon. De ce sa nu fie invers? In fine, ati inteles, vreau doar sa zic ca am fost oarecum dezamagita ca am batut atat drum pana acolo degeaba, ca a trebuit sa cobor din susul pana in josul orasului pentru asta. Dar ca sa nu plec suparata acasa, am intrat intr-o berarie, la Mill St., unde ne-au plasat ospatarii chiar langa semineu, imi bateau flacarile alea chiar in fata, asa ca daca tot n-am putut bea tot m-a inrosit si pe mine ceva in obraji, si pana la urma ne-am intors spre casa un pic mai bucurosi c-am fost si-acolo.
De azi imi reiau activitatea favorita din vacanta. Imi place la nebunie sa ma duc in fiecare zi la piscina ca piscina noastra, spre deosebire de toate piscinele in care m-am balacit vreodata, are apa calda. Ieri a avut o problema de ne-au trimis acasa cand ne era lumea mai buna, dar sper ca azi s-o fi rezolvat. Imi iau o carte, si stau acolo cu orele, ca si-asa altceva mai bun nu poate fi de facut.

duminică, 25 decembrie 2016

Daca nu mi se rostogoleau planurile ca o avalansa peste mine si ramaneau tepene asa cum le facusem eu acum vreo jumate de an in urma, acum ar fi trebuit sa fiu in Romania. Nu-mi pare rau ca nu sunt, nu ca as avea vreun motiv sa-mi para bine, dar mintea mea nu mai era demult setata pe vreo plecare si atunci cand nu te gandesti ca trebuie pleci, nici nu incepi sa te aginti in sensul ala, ci te obisnuiesti cu gandul ca nu te mai duci nicaieri. Anul acesta, spre deosebire de anii din urma cand de Craciun am tot fost plecati, din motive ce tin de alte prioritati, am decis sa stam pe langa casa. A facut Bobi vreo doi cozonaci, eu niste racituri, nu ca suntem noi cu traditiile, dar din obisnuinta, am avut si un musafir, si, in mare deci, un Craciun mai neobisnuit. Nu in sensul de super fericit, ci dupa cum spuneam mai sus, altfel decat anul trecut, sau decat acum doi sau trei ani si tot asa inapoi. Dar chiar daca am decis noi sa stam acasa, asta nu inseamna ca am stat in casa. Caci ieri am fost la Twist your Dickens.
Daca ati avut drum prin North York in ultima vreme sigur ati vazut pe toti stalpii reclame si afise la spectacolul de comedie a celebrei trupe de teatru "The Second City". Celebre la Toronto, Chicago si la Hollywood. Spectacolul s-a tinut la Toronto Centre for the Arts, care e la o statie de metrou mai jos de noi de ne-am si dus pe jos pana acolo. Initial am vrut sa iau bilete la A Christmas Carol, dupa Charles Dickens, tinut la teatrul Soulpepper, dar din cauza de sold out n-am mai apucat. Asa ca am ales alternativa, si bine am facut ar zice toate review-urile de pe internet, fara ca eu neaparat sa le contrazic. Twist your Dickens a urmat de asemena linia romanului, dar nu la modul nostalgic si emotionat pana la lacrimi ca originala, ci twisted, adica pana la lacrimi de amuzant pentru ca Scrooge nu era un personaj victorian, ci unul gasit cu usurinta in vremurile noastre. A fost mai degraba o parodie dupa faimosul roman manifest al scriitorului englez al Marilor Sperante. Scopul spectacolului nu a fost unul educativ, desi, in cazul in care mai exista cineva care nu stia povestea lui Ebenezer Scrooge, puteau s-o afle si de-acolo, n-a fost nici unul care sa te indemene la compasiune de sarbatori, ci simplu, sa te faca sa razi. Si a reusit. Dar recunosc ca mie probabil mi-ar fi palcut, daca nu mai mult, macar la fel de mult, sa merg sa vad povestea originala, pentru ca n-am vazut-o jucata niciodata, doar o stiam din carti.

La fel cum niciodata pana azi nu am fost la un spectacol de patinaj artistic. Disney on Ice, o trupa cu reputatie mondiala si aprobata de Walt Disney, e in Toronto zilele astea si curiozitatea m-a impins sa merg la Rogers Centre sa le vad spectacolul pe patine, Dream Big, chiar daca, pe langa si complet eronat, eu am crezut ca e mai mult un eveniment pentru copii.
Este si pentru copii, dar doar prin prisma faptului ca cei mici isi vad personajele din desene animate dansand pe gheata in fata lor. Cei mari insa sunt la fel de incantati de gratia si priceperea artistica a patinatorilor, care nici nu mai conteaza ca vin din desene animate, aceleasi desene animate pe fundalul sonor al carora au crescut si ei, sau din alta parte. Dintr-o lume, macar pentru doua ore, altfel. Eu am si lacrimat. Serios va spun. Atat de tare mi-au placut ca nu m-am putut abtine. Poate si pentru faptul ca, repet, n-am fost niciodata la un spectacol de patinaj de cel putin asemenea anvergura, am avut impresia ca a fost cel mai frumos spectacol pe care l-am vazut vreodata in viata mea. Dream Big le aduce pe patinoar (ca sa nu-i zic scena) pe Alba ca Zapada, Cenusareasa, Frumoasa din Padurea Adormita, sirena Ariel, patinand in duo cu printii lor, acestea fiind cele mai frumoase strofe ale unei adevarate poezii pe gheata. Caci spectacolul a fost in asa fel secventionat incat au intrat pe patinoar zeci si zeci de personaje ale minunatei lumi Disney, dar care pregateau de fapt intrarea acestor cupluri celebre din basmele copilariei noastre. S-a incheiat dupa doua ore in care eu mi-am zis intruna ca as mai putea sta sa ma uit asa la ei inca doua ore, si inca doua fara sa-mi revin din uimire. Elsa din Frozen a incheiat reprezentatia, intr-un decor de lumini si alte efecte care imitau o adevarata furtuna de zapada de exemplu, si a fost cu adevarat pentru toata lumea o senzatie, inclusiv pentru mine, chiar daca pentru mine Elsa este un personaj mai nou, cu povestea careia sunt prea putin familiarizata. Dar dupa cum ziceam, asta nici n-a prea contat ca nu la desene animate m-am dus. De fapt, am acum impresia ca aceste personaje ar fi mai sarace daca n-ar si patina!

sâmbătă, 24 decembrie 2016

Va uram tuturor Craciun fericit si Sarbatori indestulate! Nu mancati prea mult totusi ca ajungeti ca mine!

marți, 20 decembrie 2016

Am atat de multe lucruri sa povestesc ca nu stiu cu ce sa incep. Am fost foarte ocupata zilele astea, dar nu cu jobul, ala imi da cea mai mica bataie de cap, ci cu alte activitati extracuriculare, cum ar fi shop around-ul dupa mobila. Pe baza unui design interior pe care nu-l avem, dar la care lucram, vrem pentru inceput sa ne cumparam macar o canapea. Nu de la Ikea, in niciun caz de la Ikea, am zis ca incepem cel putin de la Leon's. In mintea mea, cea cu care judecam lucrurile atunci cand am aterizat in Canada si cautam si noi sa ne intindem capul pe ceva, Leon's era un magazin de calitate si pe-atunci nu pentru buzunarul nostru. Aseara am ajuns din nou la Leon's si ne-am dat seama ca e de fapt un magazin care pute rau a chinezarii, chiar daca-i c-o treapta mai sus decat cele suedeze. Greseala noastra insa, sau norocul nostru, depinde, a fost ca am intrat in Leon's dupa ce ne-am invartit prin magazinele nisate de mobila din North York. Acolo unde se face mobila dupa gusturile clientului cu materiale care tin o viata. Canapele din piele, sau fabric, customized dupa nevoile celui mai pretentios client, ba inclusiv cu culoarea la alegere. Unele dintre ele sunt italiene, altele made in Canada, dar dupa ce intri intr-un magazin din astea, Ikea este un container de deseuri. Preturile sunt exorbitante, dar nu atat de exorbitante ca la Ikea, avand in vedere ca gunoaiele alea ar trebui sa fie gratis, ba si cu promotie la gratis. Ne-a placut foarte mult The Chesterfield Shop, un magazin imens, unde aveau doar canapele, si ceva foarte dragut care sa le asorteze, niste tablouri originale, de la un moment dat uitasem de ce am intrat acolo, ma simteam ca la un muzeu, ca incepusem sa le admir la rand picturile de pe pereti. Acolo probabil ca ne vom intoarce, dar dupa ce ne mai plimbam si prin altele ca imi face o placere mare sa intru in magazine din astea nisate, unele chiar foarte mici, cu piese ca de muzica clasica.

Prima poza e facuta in magazinul Elte MKT, acolo unde am vazut niste decoratiuni de casa foarte dragute, a doua in Leon's, magazin care ne-a dezamagit dupa ce multa vreme am crezut ca e cine stie ce, iar cele doua de jos sunt  din Chesterfield, aia cu televizorul fiind un concept pe care il vrem si noi. Sa ne luam un suport de televizor cu fierplace, si o un model similar de canapea, desi nu alba.
Tablourile din Chesterfield

marți, 13 decembrie 2016

Initial nu am vrut sa scriu nimic de treaba asta ca nu aveam nici chef, nici ce, dar acum daca tot m-a intrebat cineva aseara daca am votat, am zis sa scriu. N-am votat ca am avut alta treaba. Am fost foarte ocupata duminica cu niste treburi si n-as fi putut sa ajung, nu ca as fi intentionat. Acum insa imi dau seama ca am facut foarte bine ca am stat acasa pentru ca sa le fac un bine romanilor trebuia sa ma duc sa votez PSD. Ca romanilor asta le place. Sa le umple PSD-ul gurile.
Cand am venit eu in Canada, si chiar inainte, auzeam mereu de la astia care plecau din tara ca o fac pentru copii. La momentul ala mi se parea un motiv cam penibil, ba chiar ziceam ca se folosesc de copii ca sa se justifice. Acum, nu pot fi mai de acord cu ei. Judecand din perspectiva copilului, si nu a parintelui, mi-ar fi placut ca parintii mei sa vina in Canada inaintea mea si sa ma fi adus cu ei. Mi-ar fi facut intr-adevar un mare bine. Si si-ar fi facut si lor unul, ba chiar mai multe. Un mare bine la sensul, printre multe alte sensuri, ca ne-am fi avut acum impreuna aici. Asta e oful meu, ca in rest romanilor, le doresc tot binele din lume. Ala pe care si-l doresc ei, cum ziceam la inceput!

luni, 12 decembrie 2016

A venit un pic mai devreme o colega sa-mi arate pe telefon bradul ei de-acasa. Era foarte frumos. Artificial, dar cu coroana mare si bogata, si impodobit cu alb si auriu. Parea foarte festiv, cam asa cum se vad cei de prin salile mari de spectacole. Dupa ce i l-am admirat, i-am zis, stai asa, sa-l vezi si tu pe-al meu, ca si eu am. E imbracat de la Dollarama, i-am zis, slaiduind cu degetul pe telefon ca sa i-l arat din toate pozitiile. Cica si al ei tot la fel. I-am socotit ca toata afarcerea asta m-a costat 60 de dolari. 40 de dolari ornamentele si 20, bradul. Exemplar natural. A ei cica un pic mai mult, dar fara sa depaseasca 100 si asta numai pentru ca a dat mai mult pe brad. In conditiile acestea, daca nu ar fi asa simpatice, nu-mi va parea rau ca atunci cand voi arunca bradul sa-l arunc cu podoabe cu tot, ca nu intentionez oricum sa le "port" si la anul. La anul il voi face cu alte culori, alte ornamente, alte figuri. Chiar vorbeam cu mama weekendul asta, cand eram acasa, ea tot timpul ne facea brad. Nu-mi aduc aminte un an in care sa nu fi avut. Ni-l impodobea in Ajunul Craciunului, niciodata mai devreme. Dar an de an folosea aceleasi si aceleasi globuri, aceleasi ghirlande, acelasi suport, acelasi varf (de care aveam grija ca ochii din cap), pe care le tinea in timpul anului in acelasi dulap in sufragerie. Pe-atunci, poate si copil fiind, dar, cu siguranta, si din lipsa de optiune, nu mi-am pus niciodata problema ca ornamentele alea m-ar plictisi fiind an dupa an la fel, nu, erau speciale, tocmai pentru ca erau scoase din dulap o singura data pe an. Calitatea lor era alta, erau globulete fragile din sticla, unele pictate filigranat, daca pica bradul, se si spargeau imediat si ne parea rau dupa fiecare. Aici, sau cel putin acum, ca ce stiu eu cum mai impodobesc oamenii brazii in Romania, ornamentele sunt foarte cheap, si la propriu si la figurat. Poate sa cada bradul si de la balcon, se rupe copacul si globurile n-au nici pe dracu. Paradoxal, parca ar fi facute ca sa dureze mai mult. Exista evident si mai scumpe, dar nu-mi bat capul ca n-am nici cel mai mic gand sa le iau in considerare. Azi nu mai gasesc aceeasi bucurie in a recicla globurile an dupa an. Placerea imbodobitului anul acesta mi-a venit tocmai pentru ca am avut altele. Altele decat anul trecut, altele decat la anul.

sâmbătă, 10 decembrie 2016

Daca nu ar trebui sa fug la dentist, m-as lauda mai mult cu bradul meu, dar cum trebuie sa ma car in 10 minute, pun doua poze ca sa ma laud macar putin pana ma intorc ;).

luni, 5 decembrie 2016

Ho Ho Ho, arat de parca l-am inghitit si pe Mos Craciun. Burta mea tocmai a facut 4 luni si cu aceasta ocazie am fost iar la doctor, prilej de nerabdare si de bucurie pentru mine pentru ca de fiecare data cand ma duc ma intalnesc cu bebe putin mai real. E ca o intalnire intre doua fiinte de pe doua planete diferite care se cauta intre ele. El cred ca mai putin, ca-i cam zbenguit. I-am ascultat cu un doppler inimioara batand topind-o pe a mea, dar n-am apucat mult ca s-a ascuns. "Hey happy baby, where did you go?", l-a chemat doctorita inapoi, fugind cu aparatul dupa el. 

Intr-o paranteza, un lucru pe care nu vreau sa uit sa-l zic e ca ziua estimata nasterii mi-a fost ajustata. Este 21 Mai, o data absolut incredibila, ca sa n-o dau in altele, sa zicem doar ca pentru mine e o coincidenta prea mare ca sa fie doar atat. Asta a fost ziua de nastere a bunicii mele care a murit, Dumnezeu s-o ierte, chiar inainte de a pleca eu in Canada si care m-a iubit pe mine foarte tare. Imi zicea ca-s frumoasa ca un "patret". Cu ea semanam.

Am aflat totodata si rezultatele testelor pe care le-am facut data trecuta si despre care doctorita mi-a spus ca sunt "really good", IPS-ul a iesit foarte bine, adica suntem bine, sanatosi, eu putin cam grasa fata de luna trecuta, putin cam mult. Mi-a zis doctorita ca desi deocamdata nu-i problema ca eu eram prea slaba oricum, nu ar vrea sa continui totusi in ritmul asta pentru ca am luat 9 pounzi numai de la ultima noastra recenta intalnire. Nu mai zic si cat luasem pana atunci ca sa nu ma deochi prea tare. Mi-a recomandat sa fac sport si, fara a tine vreo dieta, sa evit totusi cartofii ca i-am spus ca nu ma mai satur de ei, mai ales cand sunt prajiti. Ce credeti ca am facut dupa ce am iesit de-acolo? Am trecut direct pe la Jimmy the Greek. Sa trag de fiare bineinteles.
In poza de sus e bradul de la mine din scara blocului, iar in asta de jos sunt intr-o padure la NoFrills, caut unul si pentru la mine acasa.

duminică, 4 decembrie 2016

Zilele trecute n-am mai intrat pe blogul asta nici de curiozitate sa vedeti ce mai fac, iar acum m-a apucat zelul. Dar dupa cum se vede doar ma joc, arunc doar niste pietricele in apele prea clame de pe-aici. Ca si-acum zic numai ceva scurt si plec ca mi-am cumparat ciuperci sa imi fac ciulama cu mamaliga, putin fun adica cu ce ma pasioneaza pe mine in ultima vreme cel mai mult...Acus, adica maine, se fac 13 ani de cand m-am intalnit eu cu Bobescu prima data si trezindu-ma si dimineata tot langa el, m-am gandit deodata la ceva ce mie mi se intampla in fiecare zi, desi nu in fiecare zi am sclipiri din astea asa marete. De cele mai multe ori nu am. M-am gandit ca eu il iubesc pe Bobescu, si deja si pe puradelul nostru inca nenascut, iubesc si casa in care m-am mutat, si jobul pe care il am, si orasul in care locuiesc si tara in care traiesc, nu vreau adica nici sa divortez, nici sa demisionez, nici sa emigrez.
Am fost azi la furat gutui. Fructele astea, preferatele mele dintotdeauna, acrisoare si inecaciose, spre deosebire de orice altceva, sunt singurele pe care in magazin le gasesc numai de sezon. Am aici langa mine un magazin care le vinde de-o vreme si pana acum luam cu ţârâita, doua, trei, de ma gandeam tot timpul ca as manca una, dar nu mai aveam, ca eu doua, trei mananc deodata. Si trebuia iar sa cobor sa cumpar. Asa ca azi m-am dus si le-am luat pe toate. Nu stiu daca din magazin, dar de pe raft sigur. Dupa ce mi-am umplut punga, m-am mai invartit un pic pe-acolo cu gand ca vor umple iar raftul ca eu pe partea cealalta sa-l golesc, dar nu l-au mai umplut. Diseara ma duc iar. Maine dimineata iar. Imi fac stiva de gutui pe iarna. Daca mai apuca.


Si-acum ca tot am adus vorba, alte fructe care imi plac aproape la fel de mult, aproape doar, sunt grapefruiţii. Dar astea nu-s un eveniment, ca le gasesc tot timpul anului, pe toate drumurile. Am baut insa aseara un cocktail de gravide, o combinatie de grapefruit mult cu lamaie si suc acidulat si-atat de mult mi-a placut ca l-am cerut pe acelasi unul dupa altul, si-acuma vreau sa-mi fac si-acasa. Ai grija sa nu te-mbeti! 😋

M-am pozat si eu aseara cu cel mai mare pom de Craciun din Canada. E in Eaton Center si are peste 30 de metri. E un sky scraper Christmas tree. Nici nu incape in poza de lung ce e. Ca sa-i arat si varful, am pus doua poze una peste alta. In downtown e padure de brazi impodobiti, unul mai dichisit ca altul. Nici nu mai stiam in ce parte sa ma uit aseara ca sa ma inspir pentru al meu pe care intentionez sa il fac azi, de fapt macar sa-l cumpar azi. Am vazut in fata unui restaurant unul imbracat in argintiu si-asa parca l-as vrea si eu...

miercuri, 30 noiembrie 2016

N-am mai citit nimic de luni de zile. Nimic interesant adica si care sa ma satisfaca macar emotional. Mi-am tarait o vreme intelectul prin paginile unei carti plictisitoare pe care mi-a imprumutat-o o colega, careia insa i-am inapoiat-o neterminata. N-am vrut sa-i spun direct ca si numai cat am citit mi s-a parut un rahat, nu ca ar fi scris-o ea si sa nu-i jignesc talentul, dar ei i-a placut si n-am vrut sa-i subestimez gusturile. Desi la materia asta ma cam pricep putin. M-am multumit a-i spune ca nu e ca One Thousand Splendid Suns, asa cum mi-o recomandase, nici pe departe. Printre multe alte lucruri ciudate care mi se intampla in perioada aceasta ciudata oricum, cu care inca incerc sa ma obisnuiesc, ca durerea de calcaie de care povesteam mai jos, pierderea sporadica a memoriei e alta nazdravanie. Pentru mine sunt chiar amuzante aceste lapsusuri si amnezii care au loc mai nou de mai multe ori pe zi, in orice context, pentru ca e prima data in viata cand uit lucruri, memoria mea fiind intotdeauna una foarte profi. Am, sau aveam, o memorie de care si astia ai mei de la munca se minunau. Eram capabila sa-mi amintesc si numere de care m-am ocupat cu luni in urma, daca le revedeam, cam in felul acesta functionam. Dar cica tot hormonii mi-au f*** si mintea. De aceea, nu pot sa spun exact cum se numea cartea pe care am inapoiat-o colegei, iar daca pentru asta as mai putea face un efort totusi sa-mi amintesc, de cine e scrisa nici nu intentionez. Spun doar ca avea la baza o idee rasuflata despre femeile din Afganistan. Desi poate ca abordarea subiectului (prafuit ca o cale batuta si razbatuta) era interesanta, m-a plictisit rau scriitura terna ca un platfus. The Pearl That Broke Its Shell. Asa se numea cartea. Uite ca mi-am amintit. Dupa ce am dat un search pe Google ca sa fiu sigura. Cartea asta s-a nimerit s-o citesc in timpul in care eram cu matele pe dos si cand ma apucam eu de lecturat, ma lua de la stomac si mai tare. Acum nu stiu daca era efortul, fie si numai de a-mi misca ochii dintr-o parte in alta pe o pagina, sau era cartea prea proasta si nepeplacul creierului meu foarte sensibil la orice era pestilentios. De aceea mi-am anulat pentru o vreme obiceiul.
N-am terminat-o deci, dar nici n-am renuntat la ea prea devreme, pentru ca altceva mai bun oricum nu aveam. (Si eu tot timpul car cu mine ceva de citit ca sa-mi omor drumurile lungi si aglomerate). Toate cartile mele au fost mutate in cutii, care acum sunt depozitate in locker la parter. Si pentru ca-mi era foarte lene sa cotrobai prin acele cutii in conditiile in care nici de multe din cele din casa nu m-am atins inca, am fost in seara asta sa-mi cumpar altele. Am fost la BMV. Pentru cine nu a auzit, acesta este cel mai tare bookstore din Toronto care vinde carti cu discount. Adica in loc sa dai $20 pe-o carte, ca la Indigo, dai $8.
Pentru azi, doi din cei care au dat Americii faima de tara cu cea mai buna literatura ever. Din punctul meu de vedere. Desi ma plangeam azi, ba imi venea sa ma dau cu capul de masa cand ma gandeam ca mai sunt inca trei saptamani pana intru in vacanta, acum cu astia doi, simt ca am intrat deja.

marți, 29 noiembrie 2016

In primele mele trei luni de sarcina, eu n-am avut energie nici sa-mi misc ochii in cap. Desi somnolenta nu a fost neaparat una dintre cele mai mari probleme pe care le-am avut in perioada aia, mai mult decat sa dorm, nu prea eram in stare de altceva. Acum stau si ma gandesc ca a fost foarte bine asa pentru ca la cat sunt eu de agitata tot timpul, riscam sa uit ca sunt gravida si sa nu pot sta locului asa cum era indicat mai ales in acele prime trei luni. Bine ca am fost tintuita la pat. Organismul nostru nu e prost. Caci acum, de cand nu-mi mai este asa de rau, am si mai multa energie si uneori am impresia ca sar calul. Weekendul asta am fost sa fac curat dincolo, inainte de a preda cheile, de care am si scapat, in sfarsit si pentru totdeauna, ieri. Ne incasau daca nu trabaluiam pe-acolo sau daca plecam si ii lasam pe ei sa care cu liftul canapeaua pe care nu am mai vrut s-o luam pe motiv ca vrem sa ne cumparam alta de piele maro care sa se aseze bine pe parchetul nostru nou.
...Am inceput din nou sa fug dupa autobuz, sa urc cate doua scari deodata, singura problema pe care o am cand stau acum in picioare, fie ca fac ceva sau nu, e ca imi simt greutatea in calcaie. Ma dor calcaiele foarte tare si nu-mi dau seama daca asta e pentru ca centrul de greutate mi s-a mutat prin alte parti sau pentru ca m-am ingrasat eu ca vaca. Oricum, ca sa ma mentin la un gabarit optim, am inceput si exercitiile fizice. M-am inscris la un curs de lupte corp la corp. Glumesc. Sm fost la sala...o data. Ca sa nu recunosc ca ma plictisesc de mor sa pedalez in gol de una singura, si ca mi-e lene si greu, sa ma dezbrac, sa ma imbrac, ii zic lu' colega sa nu-i fie cu suparare ca nu ma mai duc cu ea la pranz ca acum sunt mai smekera ca-nainte, am bicicleta in scara blocului, unde ma si duc...odata si-odata. Pana acum am fost doar la piscina sa inot. Inotul este recomandat femeilor gravide. Chiar daca eu sunt gravida, dar nu stiu sa inot (ca ma trage burta la fund). Am primit moca un noodle, varianta mai putin jignitoare a colacului, si inot sub noodle, dar si sub atenta supraveghere a lui Bobescu. Desi bebe e ok ca el stie sa inoate. De fiecare data cand cobor la piscina am senzatia ca sunt in vacanta, la un hotel. Ma si simt ca la anul. Acum, imi astept si amicii sa facem valuri ;).

miercuri, 23 noiembrie 2016

E n-am avut niciodata casa mea. Am dormit intotdeauna pe la altii. De aceea nici n-am putut experimenta pe propria piele efectul posedarii, motiv pentru care nici n-am inteles vreodata cum se simteau mai special aia care imi spuneau ca-i alta cand esti proprietar. Acum insa imi dau seama ca e diferit, la sensul ca zilele astea nu mai puteam de nerabdare sa plec odata de la munca si sa ma intorc cu drag la casa mea. Si nu, nu era de la plictiseala, desi ar fi putut sa fie, pentru ca nu munca ma impingea la ganduri din astea, ci aproape ca visam cu ochii deschisi cum o sa ajung eu acasa si o sa ma asez pe sacul meu cu fasole si de-acolo o sa imbratisez cu privirea toata casa mea draga. Asta eu zic ca e de bine pentru ca e normal sa vrei sa te intorci acasa, anormal ar fi sa nu vrei, dar ce nu stiu daca mai e asa de bine e ca nici nu vreau sa mai plec la munca. Duc dimineata niste lupte pierdute cu mine insami de-mi invinetesc sufletul. E ca atunci cand vrei sa dormi cu jucarica sub cap. Norocul meu e ca, asa cum ma laudam, casa mea e doar la cativa kilometri de job si asta imi ajuta mult psihicul sa se smulga din pat. Nu trebuie sa fac mari eforturi ca sa ajung pana acolo imi zic, ma duc repede, fac ce fac ca sa treaca ziua, si-apoi ma intorc si mai repede decat am plecat. In realitate nu e chiar asa, ca desi distanta dintre casa si job e la 25% fata de cat era cand stateam in partea cealalta, cateodata fac pe drum cam tot atata, dar la asta e bine sa nu ma mai gadesc asa de dimineata!

marți, 22 noiembrie 2016

Cand ne cautam casa, unul din atributele pe care casa trebuia sa-l aiba din perspectiva lui Bobi, si un criteriu care a dus la eliminarea multor altor optiuni pana la apartamentul acesta, a fost bucataria. Trebuia sa fie mare, sa putem face si mancare, dar mai ales, sa putem sta impreuna in jurul unei mese. Nu asa deci cum am avut-o dincolo, unde nu aveam loc sa punem un scaun, o masa nici atat, caci era practic gandita sa ai suficient loc sa bagi o pizza semi-preparata la cuptorul cu microunde si atat. Asa erau multe din apartamentele pe care le-am vizitat. In planul caselor, bucataria nu parea sa aiba o importanta prea mare, ba, fiind sub concept open space, se pierdea in livingul de care si era separata nesemnificativ. In unele era doar un loc de trecere din living catre usa de la intrare, probabil cand intrai in casa, iti bagai papucii in cuptorul de la aragaz, un loc care in zilele noastre, din ratiuni financiare absolut justificate, a devenit pentru multi inutil. Altele aveau intr-adevar cate un dining room in care sa apuci a manca pe sarite. Si asta nu numai la condo-uri, ci si la townhouse-uri, ba si la case. Bobi nu a vrut asa ceva, si desi spuneam pe-atunci ca pentru mine e neinteresant aspectul, bine ca pentru Bobi a fost pentru ca bucataria este incaperea care acum imi place cel mai mult in casa noastra. Sentimentul cu care-mi beau dimineata cana cu lapte in bucataria asta e de-o intimitate pe care n-am mai simtit-o de cand eram copil, ca nici la Bucuresti, bucataria nu a fost niciodata foarte primitoare. Poate tocmai de aceea o si gasesc atat de familiara, si familiala, in acelasi timp.

PS: Patiseriile (din poza) cu care imi asezonez laptele in fiecare dimineata, noua mea cafea, sunt luate de la Nino D'Aversa, una dintre putinele locatii in care am apucat sa intram de cand ne-am mutat in acest cartier, flacat de-o puzderie de restaurante.

duminică, 20 noiembrie 2016

De cateva nopti, adica tot atatea de cand m-am mutat, am dormit mai bine decat in ultimele doua luni la un loc. Acum e dimineata si mi-e parul ridicat pe mana de frig. N-am mai simtit frig intr-o casa de om de ani de zile. Poate cand am mai mers prin hoteluri si de prosti ce eram nu stiam cum sa reglam temperatura. In casa de unde, cu placere, am plecat am avut tot timpul probleme cu caldura, mai ales iarna. Afara era un ger de-ti crapau si pietrele de la rinichi, iar noi dormeam cu geamul deschis. Era acolo ca-n furnal. Si nu ca asta ar fi fost o problema, problema era ca nu puteam regla nicicum temperatura aia. Acum, ce sa zic, era mai bine decat in garsoniera din Bucuresti unde ne cc'am pe noi de frig, dar nu stiu din care punct de vedere. La inceput imi placea, dar pe atunci eram si eu altfel. Pe atunci sufeream de frig, sechele de copilarie comunista, acum sufar de caldura la sensul ca nu o mai suport. Eu m-am si aclimatizat aici, acum nu mai am nevoie sa ma sufoc de cald ca sa imi fie bine, ba mai bine vreau sa-mi fie frig si sa pun ceva pe mine la o adica. OK, hai ca m-am lungit, deci am dormit cel mai bine de doua luni pentru ca acum am posibilitatea sa-mi reglez, dupa bunul plac al glandelor mele sudoripare, temperatura din barlog. Dincolo, nebunii aia de la MetCap, asa se numea firma care detinea blocul de rent, ii pun numele aici de reclama negativa, incepusera sa ne dea caldura din Octombrie, iar pana azi cand se anunta niste fulgi, in Toronto cel putin, au cantat pasarelele, au iesit iar florile, ba la un moment dat crezusem ca s-au sucit polii si-odata cu ei si calendarul s-a intors cu susu-n jos. Singura furtuna cu care m-am confruntat in ultima vreme a fost cea a hormonilor din corpul meu care imi dadeau pe deasupra niste hot flash-uri ca femeilor la menopauza, acesta fiind, evident, singurul lucru de care aveam nevoie in timpul noptilor mele toride, in care ma trezeam de cel putin trei ori, la ore absolut nejustificate, ba uneori nu mai adormeam deloc dandu-mi astfel motiv sa dorm din picioare la munca.

Temperatura, de-afara si dinauntru, este deci unul dintre manifestarile sentimentului de proprietate. Sunt fericita ca sunt proprietar pentru ca am scapat de caldura. Al doilea motiv este ca am scapat de flocii de animale, ma scuzati, care imi intrau in gura, la propriu, pentru ca eu spalam carpele de bucatarie la comun cu ceilalti locatari ai blocului care isi spalau cainii in masinile de spalat. E adevarat ca eu aveam si niste colacatari foarte nesimtiti, din astia mai nou veniti, ca eu cand m-am mutat acolo nu era asa. Aici fiecare are bineinteles masina de spalat si dryer in casa, dar asta nici nu mai conteaza din punctul de vedere expus mai sus pentru ca blocul este "PET NOT ALLOWED". Viata la condo nu e ca viata la tara, pardon la casa. Vine cu instructiuni de utilizare care sunt mai degraba interdictii, dar eu nu pot fi mai fericita cu ele. Deci o alta manifestare a sentimentului de proprietate la condo ce-i drept, nu la casa, e ca nu face fiecare ce vrea p* lui!

Inainte de-a mai enumara, alta data, si alte manifestari, iata primele noastre achizitii de casa noua. Doua beanbag-uri colorate. Ala roz e al meu. Urmatorul pe lista e un fireplace, dar nu de caldura bineinteles, ci de fancy. Asta e o alta manifestare a sentimentului de proprietate, incepi sa-ti cumperi ce n-ai avut in copilarie!

marți, 15 noiembrie 2016

De azi suntem propitari 😎
3 propitari 😋
Asta noapte ne-am luat in posesie cheile, dar numai de maine ne si culcam acolo. O sa scriu despre closing si primele zile din alta viata! la bloc, cand o sa am si internet.

sâmbătă, 12 noiembrie 2016

Am aniversat si noi acum vreo doua zile 6 ani de Canada. Desi e ultimul lucru de care ne arde in debandada asta in care mai am putin si ma sufoc, ca sa nu treaca ziua neobservata totusi, a luat Bobi o pizza, am mancat-o, el cu bere, eu cu suc, si ne-am culcat. N-am tratat-o cu cine stie ce mare cinste, chiar daca pentru noi este o zi insemnata sau macar de tinut minte pentru momentul de cotitura definitiva pe care l-a marcat in viata amandurora. Ca sa fac o paralela, n-am simtit de exemplu niciodata nevoia sa celebrez ziua in care m-am mutat la Bucuresti, nici nu mi-a trecut vreodata prin cap. N-am de gand sa fac prea multe paralele cu Romania pentru ca dupa 6 ani chiar nu mai are niciun rost sa-mi fac bilantul in raport cu ceva ce nu ma mai intereseaza deloc. Viata mea s-a indepartat atat de mult de locurile alea incat ar fi ridicol sa continui a ma agata de un trecut care pur si simplu la un moment dat s-a rupt, ca un trunchi de copac retezat de-o furtuna.
Singurul lucru pe care il mai pot spune este ca nu mi-e dor. Plecarea aia n-a lasat asupra mea traume de niciun fel, am evident amintiri, unele placute, altele mai putin, dar sunt departe de orice patetism. Sunt fericita aici in Canada, fericire care ma face complet nepasatoare fata de Romania in general, fara ca asta sa ma opreasca s-o mai ciupesc asa din cand in cand, poate doar dintr-un tic. Nu va imaginati vreo fericire zen ca eu nu cred in asa ceva, e mai degraba autosuficienta, incredere, implinire, care nu s-au intamplat peste noapte, tocmai de aceea, ci au fost muncite, ridicate de la fundatie caramida cu caramida. Aceasta constructie a noastra nu ne-a epuizat si nici n-am facut sacrificii inumane cu acest scop, ci dimpotriva, ca in zicala aia cu fa ceea ce-ti place si nu vei simti nicio zi ca muncesti, asa si noi, nu am suferit aici ridicandu-ne de jos. Ne-am bucurat de fiecare reusita si-am imbinat utilul cu placutul, adica am muncit, dar cu folos, chiar si utilul cu neplacutul caci am facut si greseli, ne-am luat si tepe, dar am incercat sa invatam din ele macar sa n-o mai patim si a doua oara si tot asa. Reusite au tot fost, adica am avut de ce ne bucura, pentru ca daca ar fi sa fac din nou o paralela cu Romania, cu ce m-as intorce eu acolo in plus fata cand am plecat, daca printr-un mare absurd m-as intoarce? Pai nici nu stiu cu ce sa incep. Eu am invatat o meserie noua din care traiesc, Bobi are o cariera pe val si nu glumesc, reusitele lui profesionale sunt remarcabile, iar CV-ul lui la 32 de ani provoaca crash pe LinkedIn. Ne-am distrat, mai putin acum, dar pana acum, weekend de weekend prin diferite locatii, a fost o vreme cand nu mai stiam cum e sa stai acasa la sfarsit de saptamana, ne-am plimbat, am fost in vacante, si de vreo doua ori prin Romania, desi banii nu ne-au lipsit pentru tot ce-am vrut noi si nu ne-am restrans de la nimic rezonabil, tot am apucat sa mai si stragem pret de-un apartament in Bucuresti pe care am preferat sa-l bagam avans intr-un apartament in Toronto pe care si intentionam sa il platim tot in vreo 10 ani. Adica am facut si ceva bani. Ce sa vreau mai mult de la 6 ani? Dar peste toate acestea, satisfactia mea de a trai intr-o societate pe intelesul meu. Pur si simplu, social, ma simt mai confortabil aici decat m-am simtit vreodata dincolo unde, din multe puncte de vedere, am fost intotdeauna un outsider. Ca sa dau numai cateva exemple care imi vin acum in cap, nici macar cele mai relevante, eu n-am stiut niciodata sa-mi rezolv nici macar interesele personale cu spagi sau cacaturi din astea romanesti. Unii ar considera asta slabiciune, e, pentru spagari. Apoi, eu sunt un om foarte simplu, nu de la tara, dar nesofisticata in comportamentele mele de toate felurile. Din punctul acesta de vedere, Romania era prea complicata pentru mine. Sunt prea coolisti romanii pentru gusturile mele. Mie nici distractiile nu-mi placeau acolo ca-mi tot canta unii pe la mese cum se distrau ei in Romania. Distractie odioasa in continuare! Ce vreau sa spun cu asta e ca am gasit aici mult mai mult decat o mana de bani in plus si cum ar zice celebrul nostru maneslist Nicole Guta, toti banii din lume nu m-ar tine pe loc daca numai despre asta ar fi vorba. Dupa cum se poate observa sau daca nu se observa tin sa punctez ca aceste motive tin de trecut, si numai pentru faptul ca eu nu mai traiesc acolo demult. Caci Romania poate s-a mai schimbat, si eu cred ca s-a mai schimbat, chiar si numai in astia sase ani, dar asta e bine pentru cei de acolo, pe mine nu ma mai intereseaza. Pe mine nu ma mai intereseaza sa ma intorc acolo pe motiv ca Romania s-a schimbat pentru ca mie imi place sa traiesc aici. Chiar daca si aici sunt cu duiumul prosti si probleme, prosti care iti fac probleme si tot asa. Mie imi place tot in Canada! Inclusiv prostii si problemele ei!

luni, 7 noiembrie 2016

Din motive ce tin de privacy-ul meu, n-o sa postez poze, dar trebuie sa ma credeti pe cuvant ca am un bebe tare simpatic. Azi a avut prima sedinta foto. O sa ii pun pozele la album si o sa i le arat cand o fi vremea ca sa vada cum arata la 12 saptamani. Azi am avut ecografia care marcheaza mult asteptatul sfarsit al primului trimestru si intrarea cu bine in cel de-al doilea. Pot spune inca de pe acum ca bebe timid nu va fi deloc ca dadea tare zglobiu din manute si din picioruse ca sa fie sigur ca-l vedem. Cand l-am vazut asa vesel, m-a emotionat pana la lacrimi, iar Bobi, care a fost si el invitat inauntru, a intins pe fata un zambet cat el de mare. A fost un moment mai emotionant chiar decat atunci cand am aflat ca il vom avea, pentru ca acum l-am si vazut. Pana acum stiam ca e acolo si creste doar pentru ca burta mi se facea si ea tot mai mare, dar in lipsa unei imagini, nici macar imaginatia nu ma ajuta sa incropesc una de uneori ma intrebam daca eu chiar sunt gravida, mai ales ca in ultima vreme nici cine stie ce simptome nu mai aveam. Acum ma uit la poze si incerc sa-mi dau seama cu cine seamana. E frumos ca tac-su. Mi-as dori sa retraiesc rabufnirea aia de emotie de azi, dar cred ca e once in a life time. Ma multumesc de aceea si cu zambetul acesta pe fata care nu ma mai lasa de dimineata.
Eu am long weekend asa ca nu-mi ramane acum decat sa ma bucur in continuare de bebe in acesta splendida zi, nu-i zic de Noiembrie ca induc lumea in eroare ;)

sâmbătă, 5 noiembrie 2016

Cu mutatul asta am atata treaba acasa de nu-mi vad capul si tocmai de aceea nu ratez nicio ocazie sa scap de ea. Mi-am tras pe mine vesta rosie sa nu ma deoache careva de grasa si frumoasa ce-s si mi-am luat si azi indicata portie de frecat menta pe-afara prin acest Toronto care s-a tomnit, mai ales ca vremea asta e inca tare draguta cu noi. Acum ca m-am obosit destul, ma pun sa vizionez 5 episoade de Walking Dead si gata treaba 😛.

miercuri, 2 noiembrie 2016

Probabil ca am innebunit deja lumea cu pregnănciul meu de parca n-o mai fost femei gravide, dar stati linistiti ca nu mai sunt decat sase luni :)). Acum coc si o postare aniversara la 6 ani de Canada, de parca ar mai fi ceva de adaugat dupa ce am lalait-o tot atatia ani pe blogul asta. Pana atunci insa vreau sa scriu chiar si numai pentru mirarea mea ca in astea trei luni aproape am avut si eu pofte, pofte alimentare ciudate, dar nu neaparat ca urmare a unor combinatii mai putin obisnuite sau nemaiintalnite, ba as zice dimpotriva. Poftele mele au fost exclusiv romanesti. Mancarea romaneasca, sau, mai precis, cea gatita romaneste, a fost singura pe care am poftit-o, ba mai mult, singura pe care reauseam sa n-o stric pe gaste, aceasta fiind o varianta mai eleganta a lui "a da la rate". In Canada, unde varietatea culinara este neegalata, as fi putut sa cer si mancare extraterestra si se facea, eu tot ca la tara. Mancarurile romanesti au devenit pentru mine noile fineturi. Aceste pofte s-au manifestat episoc. Adica, la un moment dat voiam sarmale cu smantana. S-a dus Bobi la Saveta, inca-o data zic sa-i dea Dumnezau sanatate, la amandoi sa le dea, si mi-a adus sarmale cu smantana. Am mancat sarmale pana mi-au iesit pe ochi, la propriu, pana nu ma mai puteam uita la ele. Dupa ce am epuizat de tot viciul asta, mi s-a pus pata pe zacusca. S-a dus Bobi la Saveta si mi-a luat 10 borcane odata, ca sa gatesc eu asa ceva, numai de asta n-am fost in stare pana acum. Si-apoi eu nici nu stiu cum se face. Asa am mancat zacusca cat sa nu-mi mai trebuisca toata viata. Si tot asa. Uitati la ce episod sunt acum!!!
De unele n-am reusit sa fac rost inca. De exemplu un lapte batut din ala de facea bunica-mea, de-i zicem noi iaurt, dar de care nu gasesc prin magazine. Am gasit o varianta Balkan Style, dar pare doar o imitatie nereusita comparativ cu cel la care visez eu. Ala era lung, avea zer, si un lapte acru inchegat bine. Culmea e ca pe-atunci nu-mi placea cine stie ce, iar acum mi-as vinde sufletul pentru un borcan!

duminică, 30 octombrie 2016

Am inceput sa adunam de prin casa, sa punem in cutii ce luam dincolo, in saci ce e de aruncat la gunoi, si tot in saci ce e de dus la Value Village, haine care nu sunt chiar de aruncat, dar ne prisosesc si poate le gasesc altii utile. Pe de alta parte, acum cam toate hainele imi prisosesc avand in vedere ca mi-au devenit incomode. Ieri mi-am cumparat primele haine de gravida. Arat ca un clovn simpatic in ele, dar sunt foarte confortabile. Le-am luat de la Old Navy, ca mi-a zis o tipa de la munca cum ca ar avea acolo pantaloni cu burta. Eu nu stiam ca exista si-o asemenea moda, iar pentru cele care inca nu stiu, aceasta informatie este extrem ce pretioasa. Pe mine a inceput sa ma incomodeze burta destul de devreme si cautasem prin magazine niste pantaloni normali, dar dintr-un material, sau o croiala mai lejere. Asa am facut greseala sa cheltuiesc destul de multi bani pe haine care imi sunt, de fapt, complet inutile. Pentru ca nu sunt bune nici pentru gravide, si n-o sa le mai port nici dupa pentru ca nu-mi plac. Probabil ca haine de maternitate sunt si pe la alte firme, dar Old Navy e o firma ieftina, adica numai buna pentru o situatie provizorie. Inainte nu mi-am cumparat niciodata blugi de la Old Navy pentru ca aratau prea cheap pentru gusturile mele, Bobi isi lua de acolo blugi de tavalit prin santier, dar astia de gravida sunt chiar foarte buni si nici nu-mi stau chiar atat de rau. Acum probabil ca nici chiar atat de bine, dar am inceput sa-mi apreciez noua aratare cu un mare zambet pe fata. Sunt chiar foarte draguta asa balonata. Asta mai nou, ca luna trecuta aratam ca o fantoma, de ma speriasem si eu de mine. Pentru ca thanks God, chiar am inceput sa ma simt mai bine. Tot imi este rau, dar comparativ cu saptamanile trecute, acum e mult mai tolerabil. Chiar daca inca ma invart ca o curca chioara prin casa numai dupa mancare, inainte nici atata nu puteam. Dar cel mai mult ma bucur ca am inceput sa-mi enjoy si eu pregnănciul. Ca toata lumea imi spunea la inceput cat de fain va fi, iar eu luna trecuta, zau ca nu intelegeam la ce se refereau. Starea aia continua de voma imi dadea oaresce depresie, pe bune, nu era nimic fun. Ma uitam la femei gravide pe internet cum sunt luminoase la fata si le invinuaim in gand ca nu sunt sincere. Ba ele erau, dar abia acum inteleg si eu de ce. Caci acum si eu parca sunt pe alta lume, intr-o liniste sufleteasca deplina. Nu-mi pasa de nimic altceva decat sa ascult muzica lina, cristalina, sa miros aerul curat de dupa ploaie sau aburii de paine calda de la Adonis, sa ma gandesc la Craciun, la brazi, la cozonaci si la zapada, sa ma mangai pe burta si cam atat.

sâmbătă, 29 octombrie 2016

Waw, ce-mi place sa ma pregatesc de iarna!!! Roots e una din firmele mele preferate. Ghetele sunt din piele de oaie, iar fesul e cu motz din ala care atarna pe spate, asa cum imi place mie! Apoi toata vara m-am gandit la geaca mea de gasca pe care abia astept s-o imbrac iar, sper sa ma incapa anul asta, caci nu exista iarna naspa, doar echipament nepotrivit ;)
PS: Abia astept sa vina zapada. Ca multe dintre poftele mele ciudate, asta e una dintre ele 🙃.

joi, 27 octombrie 2016

Am la job un coleg care e mai special. N-are scrupule sau jene de niciun fel, dar nu in sensul rau al cuvintelor, e mai putin discret sau chibzuit in exprimare ca sa zic asa. E negru, in varsta, si in firma de foarte multe vreme, e din Trinidad si lumea il stie de Dickey, chiar daca nu asa il cheama. Asa isi zice, asa se semneaza, asa are emailul, si i se potriveste ca o manusa porecla asta mai bine decat orice alt nume. E un tip foarte haios si, cum se zice, sufletul distractiei. E intr-o veselie continua de ai impresia ca-i beat toata ziua. Lucreaza jos, in productie, si nu vine sus prea des. El e cel care mi-a adunat cutiile pentru mutat. De cand am ajuns eu in firma asta, a dezvoltat si perfectionat un obicei mai bizar, nu si pentru el, sa vina tiptil din spate si sa ma sperie. L-a fascinat chestia asta multa vreme, dar pana azi n-o mai facuse demult pentru ca si eu dezoltasem deja un al saselea simt, il simteam cand vine si-l speriam eu. Azi insa nu l-am simtit si a avut o incercare, nu foarte reusita, cand colega mea i-a zis sa nu mai faca asta de-acum incolo. Eu credeam, ca si colega de altfel, ca el stie ca sunt gravida, mai ales ca atunci cand am decis sa nu ma mai duc la sala, ca si el mergea cu noi, au rasarit in capul lui niste semne de intrebare, pe care bineinteles nu s-a sfiint sa le puna cui se nimerea. De fapt nu stia, dar contextul a facut ca sa trebuiasca sa ii spun si atat mi-a trebuit. A inceput sa strige in gura mare, se plimba prin firma si spunea la toata lumea ca o sa am bebe, degeaba ii strigam eu sa se opreasca, el nu s-a lasat pana n-a fost sigur c-a aflat toata suflarea. Acum ma bucur enorm ca s-a intamplat asa pentru ca m-a scutit pe mine de o treaba, dar pe moment imi venea sa fug dupa el si sa-i dau cu stapler-ul in cap. Mi-a adus apoi jumatate din marul lui, maine a zis ca-mi aduce cereale si Gatorade, m-a intrebat ce topping vreau la pizza de Halloween...In fine, unde vreau sa ajung e ca privind la reactia oamenilor din jur, fara voia mea neaparat, ca eu eram rosie ca racul la fata, ca nu-mi place sa fiu centrul unei atentii pe care nu mi-o doresc, mi-am dat seama ce diferenta exista intre oamenii care au copii si cei care nu ii au. Sunt pur si simplu doua categorii paralele. Iar mie mi-e usor sa constat diferenta vorbind acum dintr-o postura neutra. Ca nu pot sa zic ca am copii, dar nu pot sa mai zic nici ca nu am. I bake it in the oven. Sunt in zona de tranzitie si inca nu am uitat cum e sa nu ai. Pe mine nu ma interesa nimic din ce era legat de copii inainte. Nu intelegeam de exemplu ce gasesc unii atat de fascinant sa se uite la niste poze plictisitoare cu bebelusi, sau si mai grav, la filmulete cu copii care nu sunt ai lor? Discutiile despre copii ma cam lasau rece. Daca as fi auzit ca o colega e gravida, ah, ok, congrats, cam asa ceva. Inainte nu mi se parea nimic mai enervant decat sa ma trezesc la petreceri ca-mi misuna puradeii printre picioare. Sau sa ma duc in concediu si sa se zbenguie toata plaja. (Chiar daca am avut de-a lungul timpul niste experiente cu copii, nu bebelusi, copii mai mari si m-am descurcat bine cu ei, am reusit sa-i fac sa ma placa putin.) In fine, acum ma uit cu mai mult interes, ba chiar cu curiozitate, la cum arata un nou-nascut, acum trag cu ochiul prin autobuz la o femeie gravida incercand sa-mi dau seama in ce luna e, acum nu mi se mai pare atat de naspa sa ma duc intr-un hotel cu multi copii, ba imi fac planuri sa mergem cu copilul nostru in concediu, acum discutiile despre copii au devenit singurul subiect de interes pentru mine. De aceea azi am putut vedea, si mai ales intelege, de pe fetele multora dintre cei care au copii acea empatie, fie care erau femei sau barbati, acel zambet sincer de care eu inainte nu as fi fost capabila intr-un astfel de context. As fi fost capabila sa trasmit niste felicitari unei femei insarcinate, dar nu impachetate in niste emotii aproape nostalgice, asa cum am vazut azi pe fetele unora dintre colegii mei. Mi-e foarte greu sa explic diferenta aceasta chiar daca e absolut frapanta. Nu vreau nici pe departe sa spun ca o categorie e mai buna ca alta, spun doar ca sunt doua categorii care n-o sa se poate niciodata intelege una pe cealalta pentru ca vibreaza pe unde complet paralele.

miercuri, 26 octombrie 2016

Weekend-ul acesta incepem debarasarea. Am facut rost de niste cutii de la munca, asa ca acum am unde sa azvarl ce gasesc inca util pentru casuta noastra. Abia astept sa ma mut. Cum vine dupa luna asta grea pentru mine, si la propriu, si la figurat, e ca si cum incep o viata noua. Am impresia ca o iau iar de la capat. De la un alt capat. Nu m-am mai simitit asa de-acum 6 ani cand, exact pe timpul asta, imi luam ramas bun de tot de dincolo si mutam aici. Atunci am avut putine bagaje de carat, nu ca acum, dar greutatea a fost mai mare. Eram excited ca plec, dar eram si destul de alarmata. Uitandu-ma acum in spate nu stiu zau ce mi s-a parut atat de dramatic in plecarea aia. Acum n-am de ce sa regret ca am plecat, chiar daca la inceput am avut si ratacite momente in care am facut-o. Acum am regrete vizavi de ce-am facut sau n-am facut pe aici, dar ca am plecat de-acolo, deloc. Singurul regret pe care il am e ca parintii mei nu au venit aici inaintea noastra, ca noi mai devreme de cat am venit nu am fi putut veni altfel decat adusi de ei. Stiti ca eu trebuia sa ma duc in Decembrie in Romania? Nu ma mai duc si nu ca ar fi asta o mare paguba, dar este pentru ca pierd banii de bilet. Eu imi luasem insurance din ala in caz ca nu mai pot merge, dar motivul pentru care nu ma mai duc nu e acoperit, asa ca pierd si banii de insurance. Motivul pentru care nu ma mai duc e ca e iarna si nu-mi permite conditia sa risc pe-o asemenea vreme mai ales ca ma duceam singura. Daca era sa fi fost si Bobi era altceva, dar el n-a vrut sa mearga si nici acum nu vrea. Mai bine totusi pentru ca vom petrece primul Craciun in noul nostru cuibusor si vreau sa-mi fac un brad cat casa, si cozonaci burtosi ca mine.
In alta ordine de idei, mai bine n-am inceput sa ma simt, chiar daca asa pare, dar, mai nou, am zile in care imi revin, ca sa ma doboare iar si mai tare in zilele urmatoare. Pentru o zi buna, platesc cu varf si indesat vreo trei, patru dupa. Intre timp am abandonat si scoala. Am ramas gravida, am abandonat scoala, cam asa ceva. Am zis mai bine sa aman pana cand o sa ma pot tine cum trebuie de ea. As fi putut sa ma las in voia unei note de trecere si-a lui Dumnezau cu mila, dar eu n-am fost niciodata asa. Bineinteles ca am pierdut si banii de curs, dar paguba asta e contrabalansata de bucuria ca am descoperit un loc in Toronto unde pot sa-mi cumpar super sosete. Serios, sosete de bumbac, de firma buna, cu 2$ de la un magazin de fabrica.
Dar una peste alta, un lucru care ar trebui sa ma umple de entuziasm e mult asteptata petrecere de Halloween de la job. Vor fi iCadouri pentru cei plini de idei, asa ca toata lumea, care mai de care, nu stie ce sa se faca, ce sa fie? Pot eu sa fiu the party killer? Sau in varianta mai draguta, the party pooper? 💩

vineri, 21 octombrie 2016

Cam lolo cu scrisul pe blog in ultima vreme, motivul fiind ca n-am ce sa mai scriu. Luna Octombrie a acestui an va ramane in memoria blogului asa cum va ramane si in a mea: o luna lipsita de tonus. Am fost mai mult moarta decat vie si nu ca vreau sa fac un caz din asta, asta e, nu fac parte din categoria femeilor norocoase, fara ifose prenatale. Indispozitia fizica m-a facut sa ma port mai mult ca o bolnava decat sa pozez in vreo fericita. Nici nu-s genul sa pozez, dar in starea mea cu atat mai putin as fi facut-o. Am considerat ca este dreptul meu sa ma vait de toate cele, ca mi-e greata, ca vomit tot ce mananc, ca...ca...ca...chiar daca in realitate nu as fi vrut sa se opreasca pentru ca am asociat inca de la inceput starile de rau cu sanatatatea bebeluşului meu. Adica le-am perceput inca de la inceput ca singura forma de comunicare intre noi doi. Daca nu as fi simtit nimic, as fi fost foarte panicata sa nu pot comunica in niciun fel cu baiatul meu. Zic baiat, ca desi nu stiu inca precis ce e, asa imi spune feelingul. Daca va fi fata, foarte bine, nu despre asta e vorba. E doar o presupunere nafondata rational pe nimic. Daca va fi baiat il va chema Ianis. Daca va fi fata, imi place Catrinel, dar nu cred ca ii voi da acest nume pentru ca nu suna asa bine-n engleza, vorba cantecului.

Indispozitia mea, asociata cu faptul ca dorm mai multe ore decat sunt treaza, mi-a anulat efectiv cursul normal al vietii. La cursul pe care l-am inceput n-am reusit sa tin pasul pentru ca eu si seara am morning sickness, mai ales seara, cand atinge niste culmi de-am mai zis, stiu acum cum e si raul de inaltime. N-am reusit sa stau la nicio clasa pana la capat, iar de studiat, n-am studiat niciun rahat. Saptamana viitoare am examen si eu abia de stiu despre ce-i vorba.
Apoi, noi urmeaza sa ne mutam foarte curand la casa noastra si n-am impachetat inca nimic. Ca eu nu sunt in stare, iar Bobi saracu' n-are stare. El ma ajuta pe mine foarte mult, imi face pireu mai ales ca-s innebunita dupa cartofi, si nu pentru ca as cere acum vreun tratament special, ci pentru ca slabiciunea asta fizica nu-mi permite decat sa ma mut de pe-un picior pe altul pentru strictul necesar. Eu zic ca Bobi ar trebui sa ne impacheteze in primul rand pe noi (pe mine si pe bebe) si sa ne trimita cu prima tura. Macar nu se mai impiedica si de noi prin casa. E bine macar ca-s toate usor de gasit, fiind claie peste gramada in mijlocul casei, pentru ca pe fondul situatiei care e si consolati de gandul ca oricum plecam de aici, ne-am bagat picioarele in orice ordine si disciplina gospodareasca.
Apoi, nici la munca, nu-s vreun zbir mai nou, randamentul meu este foarte palid, dar am noroc ca nimeni n-are nicio treaba cu mine. Nu stiu daca am mai zis ca eu nu prea am sefi. Adica am, dar nu ma pureca. Nu sunt o subalterna puricoasa.
Apropo de job, planul meu initial fusese sa le spun ca sunt insarcinata numai dupa ce se incheiau trei luni. Ca cica asa se face, ba mai mult, eu personal n-am simtit neaparat nevoia sa le-o strig in gura mare. N-am avut insa cum sa tin pana atunci pentru ca deja si-au dat seama. Numai doua colege de incredere stiau de la mine, restul au dedus singuri. Mai putin femeile si mai mult barbatii. Primul care si-a dat seama a fost seful meu, al' mare, care a intrebat-o pe sefa mea (care stia, ca e prietena mea), asa ca pana la urma "am recunoscut", iar el mi-a trasmis ca-i happy pentru mine. Apoi colegul meu roman a fost chiar tare...Am un coleg roman cu care ma intersectez destul de rar ca el e la engineering, dar m-am intalnit recent cu el pe hol. Ce mai faci, lalalatralala, ma ia el prin invaluire, cica cu familia cum stau, bine? Eu, dandu-mi seama unde-i bate interesul, il intreb de ce ma intreaba?!!! Cica si el asa. Dupa ce i-am spus in fine cum sta treaba, mi-a zis ca si-a dat seama, dar n-a vrut sa-mi spuna. La fel ca si ceilalti care si-au dat seama, dar nu ma intreaba niciunul nimic. Canadian modus operandi. De exemplu, am observat un coleg ca este extrem, extrem de atent cu mine mai nou. Imi deschide usa, numai nu ma trece si pragul. Nu ca inainte era neatent, dar acum e suspect de atent, dovada ca si el si-a dat seama. Dar nu-mi spune nimic.

Acum, poate va intrebati cum de si-au dat seama? A inceput sa se vada. O usoara protuberanta abdominala, dar mai ales ca m-am ingrasat. Deci, eu cred ca ei nu au o problema sa ma intrebe daca sunt gravida, ci se gandesc ca daca nu sunt si doar m-am ingrasat ca vaca de arat ca una?! Le e sa nu se faca de cacao, sau si mai grav, pe mine sa ma simt prost.

duminică, 16 octombrie 2016

Reteta fericirii sau cum sa ajungi high. (Cand esti praf, high inseamna sa te simti 10% normal). 
PS: Internetul e si binecuvantare si blestem pentru femeile insarcinate. Blestem ca tot ce se aduna rau pe-aici ai impresia ca ti se va intampla si tie, sau si mai rau, chiar ti se intampla (desi nu-i cazul), iar binecuvantare ca uite, afli tot felul de retete care te ridica pe culmi pe care inainte nici nu-ti dadeai seama ca esti. Din experienta zic ca merge si menta, si gingerul, dar lamaia pentru mine e ecstasy.

De cand am ramas insarcinata, viata mea a fost foarte plictisitoare. Pentru ca sufar si arat ca un maidanez si n-am chef sa-mi urmaresc nici gandurile, daca poti sa-ti dai seama, de doua luni intregi n-am mai fost la mall, nu mi-am mai cumparat nimic dragut, dragut fiind, in acest context, inutil pentru ca nu mi-am cumparat de fapt nimic nici nedragut. Ca niciodata, aproape ca n-am avut nimic de platit la VISA pentru ca n-am cheltuit un ban nici macar pe-o guma de scuipat, ba cand mi-am luat abonament la metrou, uitasem si PIN-ul. Azi, hotarata sa ma smulg odata din pat, mi-am cumparat acesti papuci oxforzi de lac dantelati si parca demult nu m-am mai simtit asa de implinita. Sper ca bebe e si el bucuros ca ma-sa nu mai e asa desculta.

miercuri, 12 octombrie 2016

Parca am inventat azi apa cu lamaie, asa ma simt. Exista o forma mai severa a morning sickness, hyperemesis gravidarum, asa se numeste, din cauza careia poti sa ajungi cica si in spital. Daca imi aduc bine aminte, Catherine a printului William ajunsese in halul asta. Eu cred ca sufar de o forma mai putin severa a acestei forme severe de morning sickness, zic mai putin severa pentru ca desi mai rau ca acum nu mi-a fost in viata mea, n-am ajuns inca la spital. E ca si cum as avea rau de masina incontinuu, indiferent de ce fac. Parca saptamana trecuta ma mai lasase, dar in weekend m-a luat iar pe sus, de-acum stiu si cum e raul de inaltime. O singura data cred ca mi-a mai fost asa de rau, cand am mers cu vaporul in largul oceanului la Boston sa vedem balene, de-mi venea atunci sa-mi vomit si intestinele. Doctorita mi-a spus sa mananc non-stop ca ajuta, ceea ce eu fac, cel putin dimineata, dar nu ma ajuta prea mult. Pana la masa de pranz eu sunt intr-un continuu preludiu alimentar si pentru ca imi cere organismul, dar si pentru ca, intr-adevar, daca am stomacul putin golit, ma invarte si mai tare. Dupa ce am incercat degeaba s-o tai cu muraturi, bors, moare de varza si alte fructe din astea de mare, n-am stiut ce sa ma mai fac si m-am lasat asa in voia sortii de zile intregi daca ma vedeai ziceai ca m-am ingropat pe mine, asa o mutra amara aveam. Ce aura de femeie gravida, eu cred ca sunt singura femeie gravida care nu are nicio aura!!! Pana aseara cand din intamplare mi-am facut o limonada. A fost de parca am descoperit-o eu!!! Am taiat in doua o lamaie zemoasa, am stors-o intr-o cana si-am turnat peste ea apa minerala rece ca gheata, ca nimic din ce-i cald acum nu mai suport. Daca va vine sa credeti pozele cu zapada ma fac cea mai fericita, iar dusurile calde au devenit cea mai mare corvoada. Asa ca de ieri beau apa cu lamaie, sau mai degraba lamaie cu apa, FARA ZAHAR, adica un fel de agurida, care mi-o acrit si sufletul in mine. Dar macar m-am mai luminat la fata. Acum cred ca sunt si eu putin glowing!!! 😎

duminică, 9 octombrie 2016

In ultima vreme n-am mai prea iesit din casa, ca m-am tot tras la somn. Preferam oricand sa ma culc decat sa ma duc oriunde. Am inceput insa sa ma simt si eu mai bine, mai imi este rau, dar nu tot timpul, si de aceea, si starea mea de spirit s-a mai imbunatatit. Nu stiu daca femeile devin mai sensibile cand au bebe, dar eu parca m-am mai imblanzit o leaca. Caut acum numai sa ma plimb prin natura, sa ma uit la frunze, la flori, nu caut in mod special compania oamenilor, ba as zice, dimpotriva, si fug in general de galagie, in orice forma o fi ea. Ieri am mers la teatru, iar diseara poate fac o plimbare pe malul lacului. S-a deschis sezonul la Tarragon si ne-am dus impreuna ca sa se faca bebe destept ca ma-sa. Mie imi place la Tarragon pentru ca se pun in scena numai piese canadiene contemporane care vizeaza diverse probleme cu care societatea canadiana se confrunta la momentul actual. Piesele te trezesc din mortii ignorantei, te pun in garda, sau macar pe ganduri. Este o diferenta fata de tot ce vedeam eu cand mergeam la teatru in Bucuresti de exemplu. Nu stiu cum o mai fi acum, dar pe-atunci ma duceam numai la piese consacrate de literatura, de dramaturgie, ca de astea se dadeau, care au un efect platonic, dar nu neaparat unul imediat. Acele piese necesitau recuzita adecvata unor vremuri moarte si-ngropate si costume de asemenea. In piesele de la Tarragon insa, protagonistii se imbraca asa cum ne imbracam noi pe strada, vorbesc asa cum vorbim noi acasa, despre probleme pe care le avem aici, acum, cu totii. De exemplu, The Watershed, piesa documentar cu care debuteaza sezonul, aduce pe scena efectele poluarii asupra resurselor de apa dulce, in conditiile in care Canada este un mare jucator pe scena mondiala a politicii apei, apa dulce fiind una dintre cele mai pretioase resurse pe care le are. Pe langa oil sands, alta resursa, o resursa "murdara" insa, care are, intr-adevar, capacitatea de a mentine sus nivelul economic al tarii si statutul ei, dar cu pretul a ceea ce numim azi the blue gold. Subiectul aduce in atentie intentia lui Stephen Harper, fostul PM, de a inchide in 2013 o institutie de stat care a contribuit zeci de ani la stiinta mondiala in domeniul apei. Este vorba despre ELA (Experimental Lakes Area), care ulterior n-a mai fost inchisa, ci "salvata" prin pasarea ei catre un ONG. Daca vreti sa stiti mai multe, cititi pe Wikipedia sau whatever ca e interesant.
Este prima data cand merg la o piesa de teatru de tip documentar, si, desi experienta poate fi pentru unii plictisitoare, mie mi-a placut. Piesa are doua parti si intr-adevar prima parte mi s-a parut si mie cam lungita si pe alocuri boring. Asa cum zicea si Toronto Star intr-un review, la un moment dat devenise haotica, parca scapata de sub control, si isi pierduse focusul. Aducea pe scena politicieni, oameni de stiinta, protestatari, iar toata adunatura asta de oameni era cam obositoare, dar pe de alta parte inteleg ca au incercat sa prezinte situatia politica, deci boring per se, pe intelesul tuturor astfel incat, la final, nimeni sa nu plece cu intrebari, poate doar cu semne de intrebare. Mi s-a parut interesant ca pentru a satisface nevoia de multe personaje, aceiasi actori au jucat mai multe roluri in acelasi timp. Si inca un detaliu nou pentru mine a fost pantomima, care, de asemena, avea menirea sa suplineasca, indemanatic si subtil, elemente de decor aproape imposibil de montat pe o scena de teatru, cum ar fi inotatul in lac sau luarea unor sample-uri de apa dintr-o copca.
A doua parte insa a fost mult mai tolerabila, chiar comica, iar finalul, apoteotic si emotionant pana la lacrimi. Recunosc insa ca poate, gravida fiind, ma emotionez ei eu mult mai usor, mai ales cand e vorba de un viitor care acum ma intereseaza si pe mine chiar mai mult decat inainte.

sâmbătă, 8 octombrie 2016

Mama, mama, ce mancare delicioasa! Sa-i dea Dumnezau sanatate lu' Saveta ca oricat nu mi-o placea mie de ea, poftele mele de harbuz murat nu cred ca mi le potolea altcineva!

miercuri, 5 octombrie 2016

Pe-aici prin North America, nu stiu daca si prin alte parti, dar aici am auzit prima data, barbatii, cand le raman femeile gravide, zic "WE are pregnant!". Cand am am auzit asta prima data, mi s-a parut cam lame sincer, o gaselnita din asta politicoasa corect ca sa le fac pe femei sa se simta mai bine, desi ma indoiesc ca asta le-ar taia greata. Si acum, desi inteleg altfel formularea asta, tot mi s-ar parea ciudat ca Bobi sa zica "suntem gravide". Desi prima data cand i-am spus ca a comis-o, el m-a intrebat in cate saptamani "suntem"? E foarte mandru ca nevasta-sa e gravida. E ca si cum mie mi-ar mai fi crescut o inima, la propriu, iar lui un c**. Dar de ce zic totusi ca acum o inteleg altfel? Pentru ca uitandu-ma la Bobi am uneori impresia ca ar vrea tot el sa-l care si pe bebe in burta. Nu ma mai lasa sa fac nimic, imi cumpara de mancare, imi face numai bunatati si toate poftele ciudate, sarate, murate, are grija de mine, ma tine de cap :)), asa ca, din experienta proprie acum, am ajuns la concluzia ca barbatii folosesc fromularea asta nu ca sa le faca pe femei sa se simta mai bine, ci pe ei, ca in realitate ar vrea, de fapt, ei sa fie gravide.

sâmbătă, 1 octombrie 2016

Printre atatea turbulente prin care trec in ultima vreme, exista si un lucru cu care ma simt in siguranta totusi, si anume, ingrijirea medicala. Modul in care voi fi asistata pe perioada sarcinii ma pune la adapost si de stres, dar si de eventuale, Doamne fereste, probleme care pot aparea. Mai zic o data ca statistic, pana la sfarsitul primul trimestru, sarcinile sunt considerate vulnerabile. Eu dupa ce am mers la urgente si am primit asigurari ca totul este "normal", mi-am capatat in sfarsit increderea ca totul va decurge la fel de normal si de acum incolo.
Cand spun ca ma simt in siguranta cu sistemul medical ma refer la organizare. Stiu exact ce am de facut, unde trebuie sa ma duc, cand, la cine eventual sa sun in caz de orice nevoie. Nu ma simt pe nicaieri intr-o experienta in care n-am mai fost si care, sincer, pana acum nici nu m-a interesat prea tare. Chiar daca inainte nu aveam nici cea mai vaga idee ce inseamna toata tarasenia asta, acum mi-e foarte clar programul. Pe perioada primului trimestru voi fi asistata de doctorita mea de familie, ea fiind, de altfel, si primul contact in caz ca am nevoie fie si de-un sfat. Am avut deja o prima intalnire cu ea, in care m-a indrumat cu privire la alimentatie, ce ar fi bine sa evit, cata cafea am voie sa beau, cica una pe zi nu afecteaza desi eu am renuntat si la aia, sa nu fumez, sa nu consum alcool sau droguri, chestii din astea pe care nu trebuie sa ti le spuna chiar un specialist ca sa le stii deja, mi-a dat apoi o data estimativa a zilei de nastere a lui bebe, mi-a luat sange ca sa vada nivelul hCG, adica a hormonului responsabil cu sarcina, si mi-a inmanat o lista cu centre unde sa ma programez peste doua saptamani la un dating ultrasound. Pe care eu l-am facut deja la spital si acum ma intreb daca ar trebui sa mai merg si la celalalt, dar mai bine o intreb pe ea. Tot atunci, m-a programat la un medic obstetrician la cel mai apropiat spital de casa, North York General, pe mainile bune ale careia voi intra dupa ce primul trimestru se termina, iar doctorita de familie nu-mi mai poate urmari sarcina. Doctorita mi-a spus ca in primul trimestru voi merge la consultatie o data pe luna, in al doilea trimestru, de doua ori pe luna, iar in ultimul trimestru, o data pe saptamana.

Ca am adus vorba de spital, sa spun cateva vorbe si despre ER, Emergency Room, unde eu pana saptamana asta n-am calcat niciodata. Si acolo tot organizarea m-a impresionat desi cand vezi du-te-vino-ul ala de oameni bolnavi cum vrea care mai de care cate ceva, mai ca ai zice ca esti la spitalul de nebuni. La ER astepti de-ti creste parul, dar asta pentru ca nu te considera o urgenta. Daca ai fi urgenta, am vazut cu ochii mei ca nu astepti deloc. Toti oamenii aia care ajung acolo nu sunt tratati primul venit, primul servit, ci in functie de gravitatea starii medicale in care se afla comparativ cu a celorlalti. Poti merge la ER si daca te doare capul. Cu siguranta nu te vor trimite acasa fara sa iti dea o pastila, dar ca sa iti dea pastila aia astepti pana a doua zi, daca evident nu pleci acasa singur cu dureri de cap pe bune de la cat ti s-au lungit urechile. Eu nu cred ca am fost considerata o urgenta imediata (desi suna a pleonasm, nu e), mai ales dupa ce doctorita m-a consultat putin si mi-a spus ca nu crede ca e ceva, dar nici un caz de ignorat, pentru ca mi-a zis ca vrea sa facem oricum ultrasoundul. Am facut eu un mare caz, dar la final, n-am fost niciodata unul. Au aparatura de te trateaza pe loc de orice, de la o mana in ghips, cum am vazut la o fetita, pana la ultrasound, cum am avut eu nevoie, iar rezultatele ti le dau pe loc. Mie mi-au dat rezultatele analizelor de sange intr-o ora, in conditiile in care la o clinica obinsuita nu le ai decat cel mai devreme a doua zi. In mare pentru mine nu a fost deloc o experienta nasoala, in afara de faptul ca a trebuit sa ajung acolo si sa si stau pe-acolo vreo 7 ore. In rest, medicii si armata de asistente din ER se poarta foarte omeneste, chiar daca mediul lor de lucru este inuman.

vineri, 30 septembrie 2016

Viata mea pare ca a devenit foarte simpla: papa si somn. Mi-am pierdut interesul pentru tot ce nu e de mancare. Pare simpla, dar nu prea e. Salivez ca un dulau numai cand ma gandesc la ce sa mai bag sub nas. Salivez si la mancarea oamenilor din metrou. Aseara m-am suprins uitandu-ma cu tot jindul la briosa asa de frumos mirositoare a unuia care o ciugulea langa mine de blackberries. Mai ca i-as fi zis daca nu-mi da si mie putin. Mai adineari i-am furat colegei para din mana. Ea mi-o intinsese doar sa-mi arate ca e de la ea din curte, dar ea s-a trezit fara para, iar eu m-am trezit zicandu-i sorry, in timp ce imi infinsesem deja dintii in ea. M-a innebunit mirosul. N-am stiut pana acum ca perele au esenta de parfum. Nu numai apetitul imi este alarmant si mi se umple gura cu apa cand vad, miros, si chiar aud mancare, dar are acum si gust mai bun, ca atunci cand esti flamand ca lupul. Mananc toata ziua, de aia am si inceput sa arat mai gravida decat sunt, daca s-ar putea numai ochiuri si rosii cu branza, bebe n-ar putea fi mai fericit. Stilul meu alimentar s-a schimbat, nu as zice radical ca nici inainte nu mancam chiar orice, dar acum nu mananc orice deloc. Inainte ma mai scapam la fast-food, mai mancam pe apucate ce apucam, acum, bebe m-a pus la respect. Fast-food-ul ii pute, nu vrea dulciuri, nu-i prea place nici mancarea gatita, dar daca ii dau rosii cu telemea si cate-o piersica s-o smotoceasca de puf, nu pare sa-i mai trebuiasca altceva. Si-asa sunt si eu linistita cateva minute. Cateva minute ma rog cateodata sa fiu iar normala pentru ca daca unele femei sunt gravide si cica habar n-au, nici eu nu am morning sickness, eu am alldaylongmorning sickness.

miercuri, 28 septembrie 2016

Nu mai exista nicio indoiala ca pregnănciul m-a afectat rau de tot la cap. Si butonul meu de alarma este defectat complet. Daca ma doare ceva, nu e bine ca ma doare, daca nu ma doare ceva, nu e bine ca nu ma doare. Din cauza asta am ajuns aseara la urgenta la Spitalul North York, unde am stat de la 6 seara pana la 1 noaptea. Ma durea de vreo zi in partea dreapta, nu foarte tare, dar era o durere constanta, pe care uneori o mai simteam si in partea stanga, si despre care m-am alertat pana intr-acolo incat ca sa stiu ce am de facut am vorbit cu doctorita mea la telefon. Mi-a zis ca poate fi ceva normal pe motiv ca uterul se mareste, mai ales ca ultimele mele analize la sange iesisera bine, dar daca durerea nu se va opri, mi-a spus sa-i promit ca ma duc in Emergency Room pentru un ultrasound, sa ma verifice de un eventual ectopic pregnancy, adica o sarcina extrauterina. Gata, dupa ce am vorbit cu ea s-a terminat, nu stiam cum sa fac sa fug mai repede la spital. Mi se pusese pe creier si vreo trei ore n-am mai fost buna de nimic la munca. Chiar aveam si-un curs la care trebuia sa ma duc pe seara si colega m-a intrebat daca mi-am terminat assignment-urile, iar eu aproape ca am strigat la ea, numai nu i-am zis, fuck off cu assignment-urile tale, eu mor aici si tu ma freci la cap. Mi-a si zis la un moment dat ca daca i-ar fi spus cineva inainte ca asa o sa ma port gravida, nu credea.
Durerea se mai oprise, dar eu tot m-am dus, chiar daca aproape a trebuit sa innoptez acolo. O sa povestesc mai tarziu despre Emergency Room, dar important e ca am avut un ultrasound, primul ultrasound, care initial imi fusese programat peste vreo doua saptamani, in urma caruia mi s-a transmit ca bebe este foarte bine, ca are deja o varsta onorabila, 6 saptamani si 3 zile, ba are si inimioara, pe care i-am si auzit-o batand. In rest, slava Domnului, doar dureri normale, but I got my peace of mind cum se zice. Hmmm, macar de-ar fi asa, dar numai dupa ce imi spusese doctorita "the baby is alive", dupa ce ma asigurase ca totul e bine cu my little bean, eu incepusem sa ma gandesc ca o fi fost bine, dar eu am facut ultrasound-ul acum vreo trei ore...Cred ca primul gand a lui bebe dupa ce i s-a copt creierasul a fost Doamne, ce mama nebuna, pe unde mi-ati gasit-o, fratilor?

sâmbătă, 24 septembrie 2016

Eu daca nu beau cafea o dimineata fac mai urat decat dupa o noapte alba. Azi e insa prima zi cand, de buna voie si nesilita de imprejurari, nu am mai baut cafea, ci mi-am facut o cana de lapte cu cacao pentru cornul meu cu gem de macese. Cred ca am inceput sa am si morning sickness, dimineata, ca de vreo doua, trei zile am, dar pe dupa-masa, cand mi se pune deodata un nod in stomac si ma ia cu ameteala. La munca m-a apucat pana acum, dar n-am zis nimic, am stat acolo cuminte ca sa treaca. Da, e cu doua liniute :)). Desi, la mine s-a intamplat putin altfel si de liniute n-a mai fost nevoie.
Luni, 19 Septembrie, aveam programat la doctorul de familie examenul anual de sanatate. Am sunat de la sfarsitul lunii August sa ma programez si prima data pe care mi-au dat-o, pe aia am luat-o. Am aflat apoi de la o colega ca examenul anual poate presupune la femei si un test Pap, moment in care mi-am zis ca in cazul acesta, data de 19 nu ar fi foarte potrivita, dar de-acum las-o asa ca oricum pana atunci voi fi insarcinata si nu va mai conta. Si, ca si cum as fi avut gandurile aurite, s-a intamplat intocmai. Pe data de 19 eram deja cu vreo doua zile late, dar am luat marja ca fiind normala, desi corpul meu a fost intotdeuna ca un ceas elvetian. Ma dusesem la doctor ca sa ma caut de toate cele, mai ales dupa cele ce le patisem luna trecuta, dar imi pusesem in cap sa vorbesc cu doctorita ca vreau si eu bebe cat de curand si sa-mi spuna daca e si altceva de facut, in afara de you know...In timp ce ma suiam pe patul ala de examinare, i-am spus datele mele lunare, si ca in ultimile zile, in mod oarecum anormal, am avut niste intepaturi in partea stanga si niste crampe abdominale, dar usoare, eu stiind sa fac diferenta, pentru ca de cand ma stiu le-am avut pe cele mai periculoase. M-a mai intrebat ea apoi niste chestii, la care i-am raspuns ca da. Who knows, maybe you are pregnant, spune ea. Or maybe not, i-am zis eu, cu o retinere pe care am capatat-o de luna trecuta cand din cauza unei stranii stari de rau pe care am avut-o am zis la toata lumea ca sunt gravida, de incepusem si eu sa cred, desi nu eram, ceea ce a fost oarecum descumpanitor, chiar daca presupunerea mea era bazata, concret, pe nimic. Analiza de sange pentru examenul de sanatate de luni a inclus si un test de sarcina cantitativ, iar doctorita mi-a spus ca daca iese pozitiv ma va suna ea a doua zi.
A doua zi, adica marti, am pus telefonul pe volum ca nu cumva sa ratez apelul si nici n-am avut mult de asteptat ca de la prima ora m-a sunat. Guess what?, ma intreaba ea. You are pregnant. Reactia mea a fost una evident spontana, as fi vrut sa-i sparg timpanul de bucurie, dar mie a inceput sa-mi tremure vocea de emotie. Ii raspundeam monosilabic, si chiar si-asa ma incurcam in ce-i ziceam. Mi-a spus sa iau acid folic, ceea ce eu deja incepusem sa fac de c-o seara inainte, si vitamina B12, aceasta fiind o carenta pe care a descoperit-o in urma analizelor. Mi-a mai spus ca lunea viitoare ne vedem din nou, ca sa vorbim despre ce e de facut de-acum incolo...
Acum, cum ma simt eu gravida? Emotional, ca fizic conteaza mai putin...In ziua in care am aflat, vestea a avut efectul unui drog. Zambeam tot timpul. La lucru, pe strada, zambeam si zambeam, nu ma mai puteam opri din zambit. L-am anuntat pe Bobi, pe care l-am auzit, de asemenea, zambind in telefon, ba pana seara imi cumparase si flori de parca si nascusem, dar na, nu stie nici el ce sa faca. N-am zis la prea multa lume. Caci de-a doua zi pana azi mai zambesc doar din cand in cand, si nu ma pot bucura. Nu ca n-as vrea, dar nu ma lasa o teama care m-a sechestrat si-mi bantuie mintea, si inima, si pe mine cu totul. Ma gandesc mereu sa nu i se intample ceva rau lui bebe. Sarcina este extrem, extrem de la inceput si se spune ca, in general, pana la 12 saptamani riscul ca o sarcina sa se opreasca din evolutie este mare. De aceea multe femei aleg sa dea vestea mai departe numai dupa ce primul trimestru trece, cand riscul de a pierde sarcina scade considerabil. Si cand "micul" secret incepe oricum sa se dea singur in vileag. Probabil ca nu este intr-adevar usor sa anunti o sarcina si apoi sa-ti retragi vorbele, dar nu e ca si cum ai avea vreo vina, e doar viata, cu toate ale ei, pe care nu o poti opri. De aceea mi-e ciuda pe mine ca in loc sa ma gandesc la tot ce-i mai frumos, sa ma gandesc la numele lui sau al ei, la cum o sa ne imprietenim noi trei, si altele la fel, pentru ca este un bebe dorit cu toata inima de amandoi, in loc sa traiesc momentele asa cum sunt ele, ca deocamdata totul este foarte bine, eu, ca babele alea nebune din povestea cu drobul de sare, am numai prostii in cap. Nu ma pot linisti, mi-e mintea bantuita de toate gandurile rele si nu stiu cum sa scap de ele. Nu stiu de cand am devenit atat de paguboasa si ce-i cu grijile astea pe capul meu, dar, cum mi-a zis mie o prietena, asa-i o mama.

miercuri, 21 septembrie 2016

Eu mai fac ceva, dar deocamdata e secret. Voi scrie despre noul meu proiect putin mai tarziu, in functie de evolutia faptelor. Stiu ca vorbesc acum ca idiotii aia cu as vrea sa-ti zic ceva, dar nu-ti zic, dar asta pentru ca, pe de-o parte, sunt ca un copil si nu ma pot abtine sa nu spun nimic, iar pe de alta, pentru ca spunand ceva, chiar si nimic, nerabdarea mea se astampara putin. Vreau doar intai sa vad cat de bine ma descurc. Insistentele si dusul cu zaharelul nu ma vor face nicidecum sa spun mai multe ca tin bine la secrete, ba chiar ma vor enerva, pe motive de neserioasa indiscretie.

In alta ordine de idei, dar in continuarea celor de mai jos, povesteam ca am inceput cursul de taxe si trebuie sa spun ca la ceva mai plictisitor n-am mai asistat amin, in vecii vecilor. Ieri am plecat din clasa cu un sfert de ora mai devreme ca nu mai rezistam, plictiseala ajunsese sa-mi dea un comportament spitalizant, si-apoi imi era si-un frig de nu mai puteam din cauza unui A/C care asa mi-a intrat in oase de-am tremurat toata noaptea dupa. Acestea fiind zise, colega care a promis ca-mi aduce ceva de citit, mi-a adus, m-am si apucat serios si cu toata implicarea, ea intrebandu-ma cand voi avea timp de citit acum ca am inceput iar cursurile? Nu, cred ca intrebarea mai potrivita era cand voi mai avea timp de curs acum ca m-am apucat de citit?!

duminică, 18 septembrie 2016

Apropo de ce mai fac, oricum vreo analiza economica, un trend global, ceva, nu am, nu mai zic azi totusi ce mai fac, ca nu ma intereseaza nici pe mine, ci ce voi face. Am fost ieri la SportChek si mi-am cumparat un hanorac gri cu Blue Jays. Nu ca as fi eu vreo fana, am fost o data la un meci din asta albastru si nici acum nu stiu ce cautam pe-acolo, dar hanoracul are capatana aia aviara simpatica, ceea ce mi se pare foarte cool. Ba si mai cool e ca-i mai larg asa cat sa ma gadile vantul pe sub el, ca l-am luat ca echipament mai gros pentru bicicleta, acum ca s-a mai racit vremea si mai ales, am doua intentii in directia aceasta: o data, pana o veni iarna, mai ales acum ca si dau frunzele in parg spre bucuria sufletului meu care viseaza tot anul toamna in culori, vreau sa ma antrenez bine pe trail pentru ca la anul o sa particip cu colega mea biciclista la ride-uri caritabile. In anii din urma ea a participat la ride-uri mari, nationale as putea sa le spun, "de la Montreal la Quebec City" a fost in vara de exemplu, dar a zis ca de la anul se linisteste si se va duce numai pe-aici pe langa casa. I-am promis clar ca ma duc si eu cu ea. Asta e una deci. A doua, care va fi chiar bonus pentru prima, este ca intentionez ca dupa ce ma mut sa ma duc la munca pe bicicleta, cu atat mai mult cu cat, nu stiu daca am mai zis, voi locui foarte aproape de job, la vreo 20 de minute de pedalat. O sa am si locker pentru bicicleta la noua casa, ceea ce e super tare, ca Bobi ma amenintase ca mi-o arunca pe geam ca n-o gasesc niciodata cand o caut si se impiedica de ea cand n-are nicio nevoie. Bobescu...hai urca-te pe cadru sa te plimb putin!!!

sâmbătă, 17 septembrie 2016

N-am mai scris ceva de-o vreme, e de inteles, a fost o vreme de relaxare, de usurata resuflare, slava Somnului. Dorm mai linistita acum, ca nu mai visez case, c-asa ajunsesem sa-mi bantuie si noptile. Notice-ul de 60 de zile la chirie deja l-am dat, iar acum doar ne facem planuri, care inca par indepartate, cum si cand vom incepe cu adunatul rahaturilor de prin casa si mutatul lor dincolo. N-o sa caram tot, ci numai ce nu vom arunca la gunoi, in caz ca mai ramane ceva. S-au adunat de-a lungul anilor tot felul de lucruri, dar care fie ne sunt complet inutile, fie nu ne mai plac. Ne gandim de pe-acum, chiar daca se va intampla mai tarziu, sa ne mobilam noua casa cu doar cateva piese dragute si de calitate, sa ne-o facem ca pe-o bijuterie. Ikea sucks. Tot ce am in casa acum e luat de la Ikea, rumegust presat cu mari pretentii sau cum sa faci din rahat bici sa mai si pocneasca. Dar sunt prea saraca sa-mi mai cumpar Ikea shit. In timp insa altceva, nu acum, ca acum, pe langa ca inca nu am avut timp sa consult revistele de moda, nici nu m-ar mai tine finantele, ca am de platit avocati, taxe de proprietate, land transfer fees, pe astea din urma chiar de doua ori, ca mi-am luat casa in buricul targului. Dar ca sa intelegeti bucuria mea de-a trai in Toronto si nu altundeva, trebuie sa intelegeti in primul rand tristetea care-mi macina existenta cand vizitam prin P***cu satelitul case in care nu mi-as fi dorit niciodata sa traiesc pentru ca...nu erau in Toronto (!). Era sentimentul ala descurajant, ca atunci cand faci ceva impotriva vointei tale. Toronto nu mai era substantiv, ci adjectiv, ca evaluarea incepea, din punctul meu de vedere, de la faptul ca nu e "Toronto". Restul nu ma interesa. Tin minte si acum o casa intr-un orasel extrem de plictisitor, cred ca m-as fi imbolnavit de urat acolo, faina rau, parca era cabana la munte, ba chiar era incojurata de brazi. Singura mea apreciere insa era ca n-o putem cumpara pentru ca pe langa ca nu-i in Toronto, mai si miroase a pişat de mâţă. Daca era in Toronto putea sa puta si-a rahat. Dupa asta nici n-am vizitat altceva in afara orasului pentru ca ne-am dat imediat si definitiv seama ca pentru noi e Toronto sau nimic.

Un alt punct pe lista ce mai fac e ca am inceput iar cursurile. TAXATION. Ca tot vorbeam mai sus. Am inteles ca proful este iar unul foarte bun, si acesta tot la Canada Revenue scolit. Asa mi-a zis una de la Bookstore, cand mi-am cumparat suportul de curs, ca cica ar fi facut si ea cu el. Peter Grosdanis. Stiu ca este un curs extrem de greu, numai cartile, pe care am dat $190, cand te uiti la ele provoaca depresie si duc instant la scaderea presiunii arteriale. Taxarea, in general, in Canada este un domeniu distinct in contabilitate si zic multi, foarte complicat. Eu nu prea ma stiu cu astea ca la job am prea putin nevoie pentru ca lucrez cel mai mult cu clienti din SUA care sunt exempt, si-apoi recunosc ca nu m-a preocupat pana acum sa stiu mai mult decat ceea ce tine de facutul taxelor mele anuale. Dar cine stie, poate imi vor placea si ma reprofilez. Ori de variatiune, sau macar de plictiseala, mai fac un bacsis gramada, facandu-le si altora.

In rest, ce fac eu mai concret, caut cu disperare sa citesc si pentru ca nu am ce, ma uit la filme pe Netflix. Unul dupa altul, fara pauza. Serios, caut sa citesc, dar nu am carti. Am zis ca azi ma duc pe la un magazin sa-mi cumpar sau pe la vreo biblioteca sa imprumut. Si ca mi-am adus aminte, intr-un comentariu mai jos, spuneam ca apartamentul are pe undeva o incapere micuta prin care intra lumina din toate partile, dar in care nu ma vede nimeni, iar ala chiar va fi pentru mine refugiu de lectura. Eu inca port in geanta si-mi sta noptile langa pat "In cautarea timpului pierdut" (prima), dar m-a obosit ritmul prea tare. Am nevoie de-o pauza. E prea lent, mult prea lent, iar pe portiunea pe care am ajuns, fara sentiment. In momentul acesta am nevoie de altceva, carti care sa-mi gadile serotonina. Am rugat-o pe-o colega despre care stiu ca citeste mult sa-mi aduca si mie ceva ce crede ca ar putea indeplini criteriul asta. O vreme n-am mai citit nimic. N-am simtit nevoia, acum parca mi-e foame, atat de acuta e senzatia. Nu vreau carti grele, ci din alea ca filmele care, desi nu-s neaparat proaste, nu-s nici prea inteligente, dar care insa au menirea sa ma faca sa ma simt bine. Caut mai degraba sa ma relaxez, decat sa ma fac desteapta. Daca aveti sugestii, please and thank you, dar va rog, nu cu amor sau ceva!