Pagini

Expat in Canada

Expat in Canada

marți, 6 octombrie 2015

Am fost aseara la Casa Matthew la sesiunea de orientare pentru voluntariat. Cum e departe de mine, ba chiar nici nu fusesem vreodata prin zona aia, desi nu e departe de downtown, am plecat direct de la munca acolo si am ajuns cu vreo ora mai devreme. La adresa pe care o cautam eu, era o casa. O casa obisnuita, incadrata de alte case obisnuite. Am urcat treptele si am sunat la usa chiar daca stiam ca numai la 7 incepe. Am ciupit numai de sonerie, dar mi-a si deschis cineva, era o negresa. M-a doborat, de la foamea de dupa job, un miros de mancare de-am apucat numai sa-i balbai c-am venit cu refugiatul, dar ca am ajuns mai devreme si ca ma intorc mai tarziu. Atat, am vrut doar sa le zic ca sunt aici. Mi-a zis sa ma intorc la fara zece. M-am dus, ca era la dreapta un parc, de m-am plimbat vreo ora ca sa omor timpul. M-am uitat prin jur, poate era ceva de cumparat de la vreun magazin, dar in afara de-o frizerie si un magazin de prajituri inchis, nu era altceva pe-acolo. Si cum ma plimbam eu prin parc, admirand totodata si frunzele colorate din copaci, mai facand si-o poza, ma gandeam ca voi fi singura la sesiunea asta. Alura banala a casei m-a facut sa ma gandesc ca nu-i nimic special de capul ei. Dar m-am intors si chiar vizavi de casa, ca eram pe partea cealalta, o doamna tinea de mana o alta doamna, cam la varsta a patra, si aratau cu degetul inspre acelasi loc cu pricina. Ah, mi-am zis, si ele tot pentru asta au venit. Am trecut strada si am sunat iar. Mi-a deschis aceesi negresa si m-a invitat in vestibul, unde pe un fotoliu mai astepta un tanar, cu ochelari, studiind un flyer. Ah, deci chiar m-am inselat. Vestibulul era decorat in stilul interioarelor din Marile Sperante. Avea candelabre, un cufar mare, mobilier invechit...Imediat a venit si Ann, care s-a recomandat a fi fondatoarea casei de primire si probabil vazandu-ma ca ma uit asa pe toti peretii, m-a intrebat daca imi place, spunandu-mi totodata ca tot ce vad a fost donat de oameni cu inima. M-am asezat pe fotoliu si am inceput sa vorbesc cu baiatul ala cu ochelari, dar n-am apucat mult ca in zece minute, au tot inceput sa sune la usa oameni si oameni, gazda lasand-o pana la urma deschisa ca sa intre singuri. Ne-am facut vreo 30. Din cei 45 care cica se inscrisesera pe lista. Oameni tineri in general, cam de-o varsta cu mine, mai multe fete, dar si cativa baieti. Pentru ca in vestibul nu mai era loc nici sa arunci un ac, Ann ne-a zis s-o urmam, ca vrea sa ne arate gradina pe care ea a decorat-o dupa un design invatat la un curs luat la George Brown. Ne-am randuit care si cum am apucat pe-acolo si Ann ne-a intrebat apoi pe fiecare de ce-am venit pe la ei. Fiecare avea povestea lui, multi vorbitori nativi de limba engleza, canadieni de-ai locului. Unii venisera ca studiau Drepturile Omului, altii, si-aici si doamna de-a patra varsta, ca a ajuns intr-un punct in viata cand vrea sa dea inapoi macar o parte din tot ce-a primit ea. Eu i-am zis ca sunt din Romania, aratandu-le cu degetul steagul tricolor agatat in gradina, alaturi de alte zeci si zeci de steaguri din lumea larga. Le-am spus ca am venit pentru ca am vazut la televizor stiri odioase despre oameni ajunsi fara capatai din cauza unui razboi care nu-i al lor si ca reactiile oamenilor la traumele altor oameni nu mi-au placut, m-au revoltat foarte tare. Revolta aia m-a ridicat din fata calculatorului si m-a adus la ei. Le-am zis ca n-am venit de mila refugiatilor, mila e a celor care se uita la stiri. Am venit pur si simplu sa-i ajut, asa ca de la om la om. Fara filosofii in cap, ci dintr-un impuls practic pe care l-am invatat in Canada. Ca eu nu cred intr-un Dumnezeu care nu se implica. Asa am termint ce-am avut de zis, ca si ceilalti de altfel, si ne-am impartit apoi pe doua grupuri pentru orientarea propriu-zisa, adica o scurta trecere in revista a activitatii lor. Asa am aflat ca exista doua tipuri de refugiati. Cei sponsorizati, de guvern sau de diversi particulari, si ca acestia ajung in Canada direct rezidenti permanenti, si cei nesponsorizati, oameni care pur si simplu fug cat nu mai vad cu ochii de prigoana si nedreptatile altora si aterizeaza in Canada, ai nimanui, dand exemplul a doi adolescenti din Orientul Mijlociu, ajunsi pe-aici fara parinti. Ne-a zis ca diferenta dintre unii si ceilalti nu e niciuna, cu totii vin cam din aceleasi locuri, din 88 de tari au avut de-a lungul vremii, doar ca unii, mai norocosi, au reusit cumva sa capete dinainte acte, iar altii vin aici cerand azil. Dar si unii, si ceilalti au un comun visul la o viata mai sigura, departe de persecutiile deja indurate. Am pus foarte multe intrebari, cred ca eram singura care punea intrebari. I-am intrebat si cum ajung totusi in casa lor, vin direct de la aeroport? Cam asa ceva. Prin Crucea Rosie sunt trimisi la ei, direct de la aeroport. Si ca in casa asta gasesc prima data un pat, o mancare calda si-o companie primitoare. O casa care se sustine din inima oamenilor nu cu dare, ci cu dare de mana. Sau poate doar din prisosinta lor, dar tot aia e. Am intrebat apoi cat stau la ei? Si mi-a zis ca in jur de trei luni, pana guvernul le solutioneaza cazul, pentru ca apoi sa faca loc altora, ei deja avand dupa, posibilitatea sa ceara welfare sau drept de munca...Ne-a intrerupt la un moment dat in discutia noastra o fetita de vreo sase ani, din Etiopia era. A deschis stingherita usa si s-a uitat intai uimita la atata lume, apoi ne-a salutat zambitoare cu mana, luminand un pic si atmosfera innegrita deja de povesti pe care nimeni nu vrea sa le auda, cu atat mai putin sa le traiasca...Sunt peste 40 milioane de refugiati in toata lumea. Dar niciunul nu a devenit refugiat by choice. Cu totii isi cer doar dreptul la viata si la libertate...Ca si noi.

2 comentarii:

  1. Nu e chiar la fel
    Pe tine nu te primeste nimeni cu brateledeschise
    Ca sa ajungi aici trebuie sa treci de un interviu,sa stii engleza, sa ai o anumita pregatire, sa ai bani pentru toata procedura asta, plus banii pe care ti.I cer ca sa te stabilesti aici. Adevarul e ca mana intinsa care spune o poveste e baza. Restul doar sunt fraieri care trag pentru mainile cu pricina

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nu inteleg ce nu e chiar la fel. Nu e la fel nimic, poate n-ai citit cum trebuie, dar eu n-am scris nicaieri ca ar fi la fel, Doamne fereste s-ajung ca ei. Statutul de refugiat e definit bine intr-o Conventie a ONU, pe care Canada si multe alte tari au semnat-o, adica s-au angajat sa o respecte. Iar unul din marile piloane ale conventiei il reprezinta principiul legii internationale de non-refoulement, adica tarilor carora refugiatii le cer azil le este interzis sa ii trimita inapoi la persecutor. Eu ma refer strict la cei care intr-adevar sunt persecutati pentru ca nu toti cei care cer azil inseamna ca si sunt refugiati. Si in casa asta unde am fost, cica au fost cativa carora li s-a refuzat statutul si au fost trimisi inapoi de unde au venit.

      La faza cu fraierii care trag, nu am ce sa zic, trag pentru multe care nu-mi convin, dar asta nu e unul dintre ele. Pur si simplu nu pot sa gandesc asa. Si nu am nevoie de nicio lege care sa mi-o spuna. Ia gandeste-te cum ar fi sa iti cada tie niste bombe pe casa, sa-ti distruga tot ce ai si sa ramai asa in drum, fara niciun capatai si fara rost, stiu e foarte greu sa te pui in situatia asta, dar situatia asta pentru altii e realitatea de zi cu zi si de aia fug. Si eu as face la fel. Sunt printre ei oameni si oameni, spunea femeia ca printre cei care au trecut pe la ei, unii fusesera profesori, doctori, ingineri prin tarile lor, altii pur si simplu erau analfabeti in propria limba.

      'Pe tine nu te primeste nimeni cu brateledeschise" - Ba pe mine Canada n-a primit cu bratele deschise...evident urmand procedura de emigrare legala.

      Ștergere