Pagini

Expat in Canada

Expat in Canada

vineri, 31 iulie 2015

Am stat vreo juma' de ora pe internet si-am citit toate prostiile. Numai tembeli prin lumea asta internauta. Nici nu stii pe cine sa crezi si de cine sa te feresti. Si mie imi citesc marturiile unii care n-au altceva mai bun de facut, dar macar eu sunt normala la cap, ceea ce in ziua de azi nu-i de colo. Numai ce terminasem de lecturat pana la evlavie un blog pentru insomniaci despre cum l-a abandonat autoarea pe Dumnezeu, dupa care l-a regasit, pentru ca el asteapta neobosit si te primeste cu bratele deschise. Eu deja imi imaginam cum statea Dumnezeu pe vine si-l durea in cur, ca asa e el napasator, in sensul de calm si seren. Recunosc ca am citit articolul dupa ce am baut o bere si e posibil sa-mi fi imaginat gresit. Dar am abandonat si eu blogul cu pricina precum ea pe Dumnezeu, din partea mea insa fara vreun gand sa ma reintorc. Sa ramana cu Domnul! Apoi am vrut iar sa-mi desfiintez facebook-ul, dar l-am lasat inca, am zis ca-i inca bun pentru cand ma plictisesc, mai citesc din cand in cand o vorba de duh sarac, si tot asa am ajus la acest articol despre diaspora din Canada. Un editorial despre romanii care traiesc in Canada, scris in Libertatea LOL, scrie si lumea pe unde mai apuca, asa-i cu ziaristica prin Romania. Nu prea mai e scena pentru chinuit talente, a cazut peste artisti. Autoarea articolului ar fi trait prin Canada, asta o stiam, si s-a intors in Romania de cativa ani. Asa cum romanii care pleaca din Romania nu pleaca de bine spre Canada, indiferent de ce zic ei, nici cei care se intorc din Canada in Romania nu se intorc de bine. De bine raman. Dar n-o vor recunoaste niciodata, asa ca va trebui sa ma credeti pe cuvant. N-o sa-ti spuna ca n-au fost ei in stare de nimic, o sa-i arate cu degetul pe ceilalti, ca sa-si valideze rateul. Daca ar fi altfel, ar vorbi mai putin despre altii, mai ales cand nu-s de fata. Adica-s ramasi in Canada.
...Si-acum ca tot n-am ce face ma pun sa-i analizez textul...Mai bine m-as culca, dar am baut o cola din aia la sticla de 0.25, de mi-o chierit si somnul. Autoarea isi incepe editorialul din Libertatea, apropo, la Libertatea am publicat si eu primul articol, eram studenta pe-atunci, slava Domnului ca nu mai sunt, autoarea deci isi incepe articolul cu o atitudine rasista, nu-i de mirare. La o privire mai atenta, ea nu vrea sa scoata in evidenta cat de breji sunt romani pentru canadezi, ci ce natii de cacat populeaza Canada. Eu nu ma mai las demult indusa in erori de rationament de mesaje manipulatoare trasmise, printre randuri, prin invaluire, miseleste, ca nimeni sa nu-si dea seama pe fata, de ca si cum eu nu ma pricep la din astea. Sufocati, nesufocati, chinezii si toti ceilalti canadieni traiesc foarte frumos in liniste si pace, sunt cei mai cool locuitori pe mapamond, nu exista sondaj care sa nu-i reconfirme an de an, incap unii de altii numai sub o frunza. Autoarea, asa umflata in pene, normal ca n-a incaput si si-a luat zborul. BTW, am la job o tipa din China, lucreaza la compania de logistica pe care firma noastra o are contractata. Are nume englezesc adoptat, ca asa au chinezii in Canada, o cheama Juliana si-mi mai da bomboane cu ghimbir. There's nothing wrong with her...
...Si-apoi, revenind intr-adevar la romani, scrie autoarea ca nu suntem uniti. Adica ca ce? De aia nu mai pot eu. De parca eu am venit in Canada sa ma duc la biserica de romani pentru ajutoare si sa dansez hora in caruta cu picioarele de-a târa. Daca la asta s-o referi ca la altceva, nu pricep. Eu am prieteni romani in Canada. Prietenii mei cei mai buni sunt romani si suntem foarte uniti. Ne ducem in vacante cu totii, dormim in acelasi paturi, mancam din aceleasi blide, bem prin baruri, ne simtim foarte bine impreuna...Nici in Romania nu eram sora cu toata colonia de romani, aici de ce-as fi...? Ce cliseu patetic!!! Comunitatile alea "unite" ale altor natii sunt, dintr-un anumit punct de vedere, enclave din care cei mai multi nu indraznesc sa iasa. Pentru ca nu stiu limba tarii in care traiesc, de exemplu, o stiu doar pe-a comunitatii din care provin. Asta apropo de tot ce autoarea zicea in articol ca romanii din Canada nu mai stiu romaneste, ca nu se duc la gratar, ci la "barbechiu", "şăruie", si nu impart. Pai atata vreme cat traiesc aici, important e ca englezeste sa stiu. Pentru ea chiar nu conteaza ca nu vorbeste englezeste atata vreme cat a spalat putina, ca sa i-o zic pe romaneste. Si ca tot am adus vorba de putina, mai zice autoarea ca n-ar cumpara romanii sarmale, ci placinte rusesti, ba ii zic eu din sursa sigura ca o fac, cu preorder sa fie sigur ca mai apuca, ba iau si colaci pentru botezuri si coliva pentru morti. Nu mai departe am scris si mai jos exact despre asta, demontand involuntar o alta aberatie marcata, cum ca romancele gatesc bine. Asa ca mine...Cand n-o fac deloc...Caci scrie apoi despre barbatii romani de parca i-a cunoscut ea pe toti, pasaje pe care nu le comentez pentru ca eu nu citesc articole din astea din principiu, nu ma intereseaza aberatiile astea de femei n***, sorry, nu ma refer acum la ea evident, ci vorbesc si in general. In amor, cine cu cine, hai sictir! Nu ca m-as lua de sentimentele cuiva, but I don't care about this shit.
Am mai citit texte scrise de aceeasi autoare si poate mai bine, semn ca nici ea nu crede prea tare! Si ca s-o citez, da, are dreptate, "romanii din Canada o duc bine!". Cei care n-o duc bine, se intorc!
Tin minte cand eram mica, maica-mea avea mereu o problema vitala: ce sa mai faca de mancare? Nu mai avea idei. Nu stiu de ce ca oricum erau aceleasi feluri de mancare, doar schimbate de la o zi la alta. Ne intreba pe noi, retoric, ca de ajutat n-o ajutam niciodata cu nimic, asa ajungand acum, eu sa am una si mai mare decat avea ea: cand sa mai fac si de mancare? Prin prima noastra perioada in Canada ne uitam chioras la romanii care-si cumparau sarmale de la magazin, caci eu cum altceva mai bun decat sarmale nu aveam de facut, ma bagam sa fac ce nu mai stia maica-mea pe vremuri...Ieri eram la munca si ma luase foamea pe la 4 si nervii totodata stiind ca ma intorc acasa si n-am nimic de halit. Imi zicea o colega ca ea nu-i intelege pe astia tinerii, ca are si ea doi baieti cat noi, cum sa n-ai acasa nimic de mancare, niste oua, un cartof tot gasesti prin debara. Da, din astea e, ca le alimentam pe weekend, dar trebuie facute si alea, ca nu-mi plac cartofii doar asa, si nici probleme cu vocea n-am sa mi-o ascut cu oua crude, si-apoi eu cand ajung acasa vreau sa fie masa pusa. Dar cine sa mi-o puna? Ca eu nu rabd la foame. Cand mi-e foame, eu vreau sa mananc, nu sa fac de mancare. Si i-am dat un mesaj lui Bobi, in drum inapoi sa treaca sa ia o pizza. Dorinta mi-a fost satisfacuta si m-am culcat fericita. Dar cum nu mananci o data si ti-ajunge toata luna, si exact ca maica-mea cu dilemele ei culinare pe vremuri, dar pe partea cealalta a baricadei, Bobi, inainte de-a pleca azi la munca cu noaptea-n cap, m-a trezit sa ma intrebe, noi diseara ce mai mancam?...

luni, 27 iulie 2015

M-am oprit in mall in seara asta ca voiam sa-mi cumpar niste tricouri. Si ca tot eram pe-acolo si plec acus in Romania, am zis sa mai iau niste chestii si pentru ai mei pe-acasa. N-am de gand sa ma tarai cu prea multe bagaje, ca au si ei de toate cele acolo, dar, macar o atentie, o maslina. Am intrat pe colo, pe dincolo, apoi m-am oprit in GAP si am inceput sa adun repede niste tricouri sa le duc la casa. Am mai adunat apoi si niste camasi, mi-am luat eu si-o palarie de pescara, o rochie verde nu stiu pentru cine, pentru cine s-o nimeri, una intr-alta, si ma pun la coada. Tricourile mele aveau vreo trei randuri de etichete lichite una peste alta, iar pana la casa ajunsesera vreo $ 8 bucata. Nu stiu de unde le-a dat asa ca pe ultima eticheta scria $ 22.99. Pe rochia aia am dat vreo $ 10. Camasile, foarte fancy, de barbati, cu dungulite roz bonbon, aveau o reducere de 40% la deja discount de 40% de ajunsese una la vreo $ 20. Si la casa peste toate, la un total de peste $ 75, mi-au mai dat o reducere de 25%. Ba eu cand am vazut asa, m-am dus si am mai luat o tura, si la plata finala m-a pus casiera sa mai adaug o pereche de sosete acolo, ceva ca sa primesc si alt discount. Eu nici nu mai stiam cat costa. Nici acum nu stiu, asa m-au ametit. Treaba e ca am luat doua sacosele cu haine cum m-as duce la piata sa iau doua sacosele cu rosii. Si ma gandeam, doamne ca trebuie sa gandesti ca babele sa mai dai azi cadouri haine! Asta e-o treaba de pe timpuri cand lumea era amarata si avea un rand de imbracat si de bune si de rele, de-l treceau pe la toti fratii nascuti mai la urma. Atunci se bucura lumea sa le dai cadou o haina noua. Acum, cu rahaturile astea te si faci de ras!
Aviz amatorilor: nu va duceti vara la scoala c-o sa ramaneti repetenti. O repet enervant pana-mi intra si mie-n cap. Eu am o scuza, pe mine strica anturajul. Ba acum mi-au intrat si cartile la apa, cand ne-a lovit ieri un val de pe Ontario, Marele Carusel. I lost my knowledge. Plutea undeva la vreo 70 de metri deasupra nivelului solului, printre nuferi si vele. Ca tot am scris postarea elogioasa de mai jos, am si-o plangere de semnalat. Time flies when you're having fun! 

sâmbătă, 25 iulie 2015

Azi stau cuminte acasa si ma aduc la zi cu studiul ca am imediat examenul final si mi s-a parut cam greu cursul asta ca sa nu fiu foarte fericita ca-l gat odata. Nu e chiar asa de usor sa te duci si la munca si la scoala in aceeasi zi, si cum deja fac chestia asta de-o vreme tot observ niste tendinte si mi-as dori sa le inteleg mai bine cauzele ca sa le aduc efectele mai in favoarea mea. Faza cu stresul dat da constiinta care urla la mine ca nu exista relaxare pana nu termin ce-am de terminat am povestit-o. Altceva ce-am observat, o chestie importanta, pentru ca pot s-o masor bine ca si productie la hectar in materie de timp, e ca uneori ma duc la scoala pur si simplu degeaba. Sunt atat de obosita de nu ma pot aduna. Trec vorbele profesorului pe langa mine fara sa-mi atinga niciun interes, ma uit in carte la acelasi rand si de o suta de ori dar imi pierd instant puterea de absorbtie si pot sa-l citesc asa pana se termina ora si tot nu-l acumulez. Cand facem probleme la fel, astept mai bine sa-mi dea rezultatele, ca eu nu mai sunt in stare sa pun niciun calcul cap la cap. Asta cateodata, dar alta data, se intampla fix invers. Capacitatea mea de concentarea e la cote atat de bune incat dupa ce audiez cursul practic nu mai am acasa nevoie sa citesc nimic, reusesc sa fac problemele pe loc doar pe baza explicatiilor din clasa. Dupa ce termin de rezolvat problemele ma duc inainte cu cititul din carte si tot pun intrebari. Alteori am observat ca ma ia cate un somn nebun la inceput de nu-mi pot tine capul pe umeri, dar ca prin minune imi revin pe parcurs. Mi-as dori sa cunosc mai bine explicatiile din spatele acestor manifestari, ca sa le pot folosi in avantajul meu. Adica sa-mi pot utiliza mereu capacitatea intelectuala la cote ridicate pentru ca astfel sa-mi turez si timpul la capacitate maxima...
...Dar sa las asta deoparte pentru moment ca o sa ma ocup de ele toata ziua azi si sa scriu mai bine un comentariu partinitor la o recent aparuta stire despre cum e Canada cea mai admirata tara din lume. Adica e cea mai cool de pe planeta. Nu stiu daca si din univers, mai ales acum de cand NASA a descoperit la vreun milion de ani departare o planeta sora cu Terra, cea mai interesanta stire pe care am citit-o in ultimii ani. Si eu sunt de acord. Era atarnat de stire un comentariu cum ca asa-i cand te uiti din afara. Ei, uite ca eu ma uit din interior si zic acelasi lucru. Spre deosebire de ce ziceam cu ani in urma pe acelasi blog, eu am ramas aici, si as putea sa-l rescriu, acum am ajuns in stadiul in care imi doresc sa traiesc in Canada, nu traiesc aici doar ca nu am alta optiune. Si nu zic asta incercand sa ma conving pe mine, asa cum ar tine unii sa-si explice, caci sunt convinsa deja, macar si din motivul ca am atata minte macar, desi am mai multa, incat sa-mi dau singura seama cand mi-e bine si cand nu. Experientele mele in tara aceasta sunt pozitive, chiar daca n-au fost intotdeauna usoare, si poate astfel sunt subiectiva, dar matematica nu minte. Daca e cea mai admirata inseamna ca suma experientele pozitive ale oamenilor e mai mare decat a celor negative, cel putin in raport cu ce se intampla prin alte parti. Pe de alta parte, daca e cea mai admirata, inseamna ca e admirata de altii, adica din exterior, si asta poate fi rezultat al unei campanii de promovare intense, si ca orice reclama, e mincinoasa. Dar asta nu reduce la zero faptul ca eu traind aici, iti spun cu subiect si predicat ca e o tara minunata, pe care trebuie sa o meriti ca sa te merite. Desi e foarte frumos ca-i cea mai reputata in sondaje, eu n-am nevoie de sondaje ca sa stiu ca macar pentru mine chiar asa este. Ca sa nu sune a vorbe de parada, zic mai jos si de ce. Oamenii imi plac cel mai mult, pentru ca pana una, alta ei sfintesc locul. Dar nu ca indivizi pentru ca nu-s diferiti de altii. Adica dai peste canadieni ofticosi carora le e ciuda ca esti mai bun decat ei, ca te admira seful mai mult, dai peste canadieni prosti gramada, si foarte destepti pe de alta parte, dai peste oricine, dar cand spun oameni, eu ma refer mai degraba la un trend, la o imagine de ansamblu, adica tot la matematica ajung. Stadiul de civilizatie al canadienilor este foarte, foarte mare. Nu conteaza cum intepretezi, ca au fost civilizati cu forta, ca sunt executati cu legea, cert este ca rezultatul este un mediu in care eu personal ma simt foarte bine. Mi se potriveste ca o manusa. Fiind un om la locul lui prin natura, caut sa primesc acelasi lucru in schimb. Iar scopul scuza intotdeauna mijloacele. Ba cand e de bun augur, le valideaza, nu le scuza. Scopul legilor, in sensul de atitudini potrivite in societate, nu este sa pedepseasca, ci sa-i si protejeze pe cei ca mine. Ca ansamblu, sunt oameni calmi si prietenosi, cu destul common-sense in materie de toleranta, fie care vorbim despre cei de pe strada, fie ca ma raportez la cei cu care eu intru in contact zi de zi. Si vorbesc din perspectiva unuia care are contact mereu cu ei, cat e ziua de lunga. Eu nu stau in casa si-mi dau cu parerea. Sa dau exemple in ambele contexte....
...De la job prima data, cu mentiunea ca am un deja un an si jumatate de cand lucrez in firma aceasta si in aproape 600 de zile nu am avut una macar in care sa ma plang de ceva. Si credeti-ma ca stiu foarte bine sa fac si asta cand e cazul. Intrebati-mi fostii colegi din Romania...Eu sunt un imigrant venind dintr-o tara din care mi-am dorit sa plec si asta spune totul, asa cum in asta imi doresc sa raman. Faptul ca sunt un imigrant insa pentru colegii mei nu conteaza. Ceea ce conteaza pentru ei nu sunt eu ca persoana, ci eu ca persoana in legatura cu ei. Si mi-a luat mult ca sa ma cunoasca. A trebuit sa le aduc probe, nu m-au crezut pe cuvant. Chiar citisem o stire despre o nebuna de prin Anglia care fusese data afara de la 30 de joburi in mai putin de doi ani. Pentru ca era foarte agresiva. Prin urmare, lipsita total de inteligenta, mai ales emotionala. Vazusem prin comentarii cum unii o ridicau in slavi ca fiind emblema pentru cei impotriva ipocriziei lumii in care traim. Cum ca le zice pe fata, nu-si ascunde emotiile adevarate in spatele unui zambet ipocrit. Eu intotdeauna insa in astfel de situatii pun lucrurile invers. Imi convine mie agresivitatea cuiva? Agreez eu, in aboslut orice context, agresivitatea verbala sau comportamentala? Nu? Atunci, daca nici mie nu-mi place, dar asa ma manifest, ceilalti au tot dreptul sa ma inlature. Revenind la jobul meu si la cat de mult mi-a luat...Sarcinile care imi sunt atribuite presupun multa resposabilitate, nu ca am atributii peste altii, ca nu am, nu sunt sef, sunt sef doar peste ceea ce am eu de facut, dar presupune multa responsabilitate pe orizontala pentru ca e o rotita importanta in business. Businessul e locat in Canada, dar activitatile se intampla in mare parte international. SUA si cateva tari din Europa. La inceput, cand primeam emailuri de lucru, tot timpul sefii mei erau in CC. Ca nu cumva sa dau rateuri si ei sa nu stie. Pe intelesul tuturor, nu aveau incredere in mine. Acum, nu-mi mai ataseaza nimeni niciun CC. Iar cand apar diverse situatii particulare, care implica si munca mea, ma intreba pe mine despre ce-i vorba pentru ca ei nu stiu. Toate chestiile legate de sarcinile mele imi sunt adresate direct si eu la fel de direct trasa la raspundere. Nu a fost cazul pana acum. Pentru ca este un job care imi place foarte mult si la care ma princep foarte bine. Si chiar daca dau rateuri, in momentul acesta pot fi trecute cu vederea pentru ca de-a lungul timpului am dovedit ca n-o fac niciodata nici din prostie, si nici intentionat. Si tineti cont ca in jobul asta eu am fost luata de pe strada. Adica angajata neica-nimeni, dupa ce m-am dus singura la un interviu. Iar daca asta unii il numesc noroc, ce a urmat, musai trebuie sa-l numeasca munca. Asta pe partea tehnica, pe cealalta de soft skills, cel putin la fel de importante ca sa-ti poti pastra in job, n-am avut niciun conflict nerezolvat cum trebuie fie ca a fost vorba de clienti interni, sau externi. Sefii mei nu au primit plangeri din partea nimanui in ceea ce ma priveste. Rezultatul e o colaborare foarte placuta cu mediul meu de lucru, unde cele mai frecvente cuvinte folosite sunt please, sorry si thank you. Ma duc acolo cu drag in fiecare zi. Nu conteaza de unde vin, nici ca am accent, desi chiar si asta e imbunatatit, o alta dovada de munca asidua, pentru ca numai despre asta este vorba, in conditiile in care engleza mea cand am ajuns in Canada era praf...Iar daca la inceput pentru mine conta ca am accent, ei au fost cei care m-au facut sa inteleg ca asta nu are nicio legatura cu motivul pentru care eu sunt acolo. Morala, ca sa intelegi de ce e Canada cea mai admirata tara = be smart + work hard. Din nou, matematica. Aici functioneaza....O alta situatie despre oameni s-a intamplat la un moment dat pe strada. Nu e o chestie care nu s-ar fi putut intampla si in alta parte, ci doar ca e atat de colorata local incat confirma ceea ce incerc eu sa spun aici. Ne dusesem cu amicul nostru cu barca pe lac mai demult. Prietenul nostru isi ataseaza practic barca de masina ca pe o remorca si merge asa pe autostrada. La un moment dat, eram aproape de Simcoe Lake si s-a intamplat o chestie. S-a dezmebrat putin legatura si a trebuit sa stationam urgent ca sa o aducem la loc. Nu putea pleca asa cu ea. Era doar eu, amicul nostru si Bobi de fata. Eu, intr-o astfel de situatie, fiind absolut inutila. Sunt mica de statura, slaba si n-am forta ca sa ajut fizic cu mare lucru. Ne-a luat timp atat cat sa ne dam jos din masina, sa ne trezim cu doi oameni, nu veniti gura casca, ci sa ne-ajute. Unul trecuse pur si simplu pe langa noi, a observat ca stationam urgent, si a facut un U turn in cateva secunde ca sa vina sa ne intrebe ce s-a intamplat si cu ce ne poate fi de ajutor. Si cu ajutorul lor, problema s-a rezolvat in 5 minute...Faza confuza a fost ca dupa ce indivizii au plecat, noi ne intrebam, ca romanii, daca ar fi trebuit sa le dam ceva, de-o bere macar...Pentru ca intr-un final, toate aceste exemple particulare, care implica indivizi luati separat, sa dea o medie comunitara peste ceea ce alte tari pot sa ofere. Cel putin unui imigrant, categorie in care eu, ca individ, ma incadrez. Acum fara cea mai mica intentie de a spune ca nu are nevoie de imbunatatiri, as da dovada de prostie crasa sa spun asa ceva, ci doar ca e cea mai admirata, atunci cand auziti de oameni schingiuiti de viata in Canada, nu ma refer la cei care-i critica pe drept lacunele, ci la cei care nu si le vad si pe-ale lor, nu ar strica sa va intrebati, prin urmare, care sunt de fapt asteptarile lor, mai ales in raport cu ceea ce sunt in stare sa ofere, ba mai mult, cine sunt ei de fapt? Nu sunt cumva ca cea care a fost data afara de la 30 de joburi? Poate ca nu. Poate ca vorbesc eu doar din experiente proprii. Si nu poti reduce totul la un individ, dar un calcul matematic e mai sigur ca sa ajungi la acelasi rezultat.

vineri, 24 iulie 2015

AMR  o ora si 25 de minute si start! Incepe weekendul! Vom celebra deschiderea la St. Louis ca de atatea vineri incoace, ca-i plac lui Bobescu aripile cajun, mie nu pot sa zic ca-mi plac in mod deosebit, dar asa sunt eu, ma sacrific pentru cei dragi. Beck il cheama pe patron. My place, your place, that's how he greets us. Off topic, trebuie sa-mi fac timp poate wk asta, desi sunt busy rau, sa scriu ceva despre my lovely country, this one, no doubt....ok, imi vine sa comand cate doi pounzi deodata, dar de foame, ca dupa job, stiti si voi cum e, doar ca la mine poate deveni putin altfel...I get the hangry mood....Nu numai ca vad negru in fata ochilor, dar ma innegresc si-n cerul gurii...Cica ar exista o explicatie stiintifica, dar asta nu ma ajuta cu nimic...Atatea aripi inmuiate in sos iute cu care ma manjesc pana la urechi. Noroc ca au niste servetele umede sa ne stergem la gura. Zilele trecute aveam asa o pofta sa mananc picant, de voia Bobi sa ma duca la St. Luois marti noaptea dupa scoala, mai ales ca e seara speciala martea. Adica cred ca le dau aia de pomana. Dar cum mie imi venea mai degraba sa ma culc decat sa mananc, mi-a zis atunci sa rumeg un pumn de seminte de red pepper inainte de somn si gata. I love the suicide food, mi se par cele mai cool aventuri culinare, nu le poti numi doar experiente, cand te-apuca si plansul cateodata. Chiar fusesem recent la bbq si s-a pregatit Bobi cu toate cele sa faca jerk chicken. Eram trei de toti la dineu, eu, el si cu un prieten. Nu stiu nimic despre reteta ca nu m-a interesat niciodata s-o fac eu, dar stiu ca a cumparat maestru gastronomic niste sos de-a pus puiul in el la macerat peste noapte. Cred ca s-a scapat cu tot sosul ca incepusem deja sa scoatem fum. Alungasem si tantarii. Scosese si sufletul din noi. Lor nu le-a placut chiar asa, dar eu asa l-as fi vrut si data viiitoare...Asa ca abia astept sa plec de la munca, oricum nu mai are nimeni chef de lucru la ora asta, pentru ca mi-am dat intalnire cu Bobescu in fata blocului sa plecam direct. Nu mai trecem pe-acasa. Lasa doar masina ca sa putem lua metroul. E mijlocul nostru de transport de vineri seara. Bine, al meu e mijlocul de transport si atat, dar sa trecem peste ca nu vreau sa-mi aduc iar aminte. Dar numai ce m-am gandit mai bine si i-am trimis un mesaj lui Bobescu ca mai degraba eu nu ma mai duc pana in fata blocului, sa se duca el, eu ma opresc in fata restaurantului si il astept, ca-i in drum. I-am zis sa nu intarzie. Nu de alta, dar sa nu fac urat pe-acolo. Nu ca ar intarzia, doar ca eu, cand mi-e foame, devin foarte nervoasa. Ma transform intr-un monstru. Nu sunt nervoasa de obicei, dar cand ma ia foamea parca nu mai sunt eu. Si asa reusesc sa stric cheful la toata lumea. Saptamana trecuta, sau cand am mers noi cu barca cu prietenii nostri, am facut mult pana la lac pentru ca fusese strada foarte aglomerata. Cand am ajuns acolo, toata lumea se pusese imediat pe lucru, care sa bage catrafusele din barca, care sa plateasca intrarea, care mai de care, ca sa terminam mai repede. Am luat si eu din masina geanta cu mancare, ca aveam si eu ceva de terminat repede. Ne uitam unii la altii, ei la mine, eu la ei. Probabil ca s-au enervat, dar cred ca a fost mai bine asa decat daca ma enervam eu!!! 

miercuri, 22 iulie 2015

Toata lumea vorbeste in jurul meu ca de funie in casa spanzuratului, numai de vacante. Si la mine la munca au inceput care mai de care sa plece care si-n-cotro, i-am auzit pe unii ca se duc pe coasta de est saptamana viitoare, altii numai ce s-au intors de la Vegas, de la Grand Canyon, altii sunt deja la Havana, de mi se face ciuda si nu mai sunt excited de vacanta mea. Numai cu banii pe care i-am dat pe bilete huzuream o saptamana exotic in Barbados. Dar nici macar nu-i vorba despre asta, ci ca atunci cand am planificat zborul, eu n-aveam nevoie de vacanta, nu deliram de oboseala, ca sa visez cu ochii deschisi, ca acum, cum stau lungita pe plaja in chiloti, si ma gadila pe sub coaste o picatura scursa de pe paharul meu aburit de cocktail racoros si usor alcoolizat, care mi s-a suit putin la cap, atat cat sa nu ma deranjeze prea tare ca in spate, la infinity pool, femeile danseaza Bailando prea zgomotos. Something like this. I need to relax. I really love my job, my school, whatever, but just give me a break. Cand colo, eu ma duc in Romania si toata lumea tine sa ma deprime ca aia numai vacanta nu-i. Morala, ca sa nu zic ca n-am facut iar o gluma proasta de-ale mele, ca sa te duci in vacanta in Romania trebuie sa ai mintea odihnita.

sâmbătă, 18 iulie 2015

Life is so stressful!!! Because of my friends!
6 bibanasi de caciula e norma, sa-i punem maine pe bbq. 18 in total, ca eu n-am undita. Am picat carnetul de pescuit!

vineri, 17 iulie 2015

Mi-am citit niste review-uri ale verii de anul trecut, si m-a palit o nostalgie, ba chiar o iritare, de parca lentoarea in care zac de-o vreme n-ar fi de-ajuns de enervanta. Vara anului in curs, imediat pe duca de-acum, duca-se, abia astept sa vina iarba, iarna am vrut sa zic, a fost seaca si m-a secatuit si pe mine. Si asta se vede lesne si-n postarile mele triste. Scriu foarte prost si ingalat, foarte rar, si degeaba. Nu reusesc sa mai dau paginilor vitalitatea de dinainte. Nici mie vigoarea de-a ma rade de vicisitudini. Doar niste puseuri, resuscitari autoimpuse, deci ipocrite, ma mai scot sporadic din boala asta. M-am fugarit prea tare, nu mi-am mai dat ragazul sa respir cu ritm, dar nu e ca la alergare de fapt, cu respiratie rapida, am murit de tot. Scoala ma streseaza cel mai tare, dar sa vezi cum, a naibii ciudat. Nu lectiile in sine, alea-s ok, ci gandul perpetuu la ele. Nici sa imbuc nu pot in liniste, nici sa dorm n-am voie, la gandul ca am atata de invatat. Numai acolo mi-e capul. In loc sa studiez, eu ma stresez ca am de studiat. Cand imi scot cartea din rucsac si ma pun pe ea, fie ca sunt acasa, in metrou sau in pauza de masa, invii, ma bucura jucariile mele dragi, dar cand n-am chef, ori zic ca-s obosita, sau mi-e lene sau stiu eu ce, nu ma pot linisti. Mi-e gandul numai acolo si asta ma oboseste si mai tare, ma leneveste si mai mult. Ca sa scap de stresul asta, am inteles, trebuie intai sa ma dezvat de gandurile stresante, sa invat adica, nu sa ma gandesc ca am de invatat, doua saptamani sau cat mai e pana plec in vacanta. Nici la vacanta nu ma pot gandi ca nu mai am loc in cap de alte ganduri decat cele care imi sug sangele. Parca mi-e capul plin de purici. Am nevoie de un spray antiparazitar. Luna viitoare pe vremea asta voi fi deja in Romania, ca sa ma curat. Morala, ca sa nu zic ca n-am facut o gluma proasta de-ale mele scriind o maxima, sau o indulgenta, Romania e ca Rai(d)-ul!!!

miercuri, 15 iulie 2015

Mi-am tras si eu farfuria de plastic in fata si m-am pus pe halit un piept de pui si niste legume proaspat taiate. Mananc aici pe tastatura ca mi-e lene sa ma duc pana la bucatarie. Si am zis ca intre timp, ca sa ajute la digestie, sa mai bat un pic campii, ca de cand n-am mai facut-o parca m-am constipat. Ramasesem sa povestesc cum a fost la Pan Am Games, dar a trecut ceva vreme de cand am fost, de nu mai tin minte mare lucru decat ca era orasul plin de lume si noi am nimerit cu greu drumul pana acolo. Ca eu aveam falca umflata de anestezie si Bobi un tricou cu Sfintii Arhangheli Mihail si Gavril. Nu stiu pe ce site-uri umbla cand nu sunt eu acasa, dar si-a luat iar imbracaminte de-ti vine sa-ti faci cruce. Inca o data, tot asa, voiam sa ma culc si venise sa-mi spuna ca si-a luat Audi. Ce ma? Online? Hoody, dar eram confuza din cauza ca eu adorm cu capul in aer. Anyway, am gasit drumul pana la urma printr-o aplicatie speciala pe care mi-a instalat-o Bobi pe telefonul mobil si care acum ma tzaraie non-stop la cap ca nu stiu de unde s-o opresc, bineinteles dupa ce m-a boscorodit pe drum ca nu sunt in stare de nimic. Cu ajutorul aplicatiei am ajuns si ultimii, dar ne-am asezat in fata. Ca acolo aveam bilete. Moca. Cand e moca, cu placere. Nu am mai fost niciodata la un spectacol de gimnastica, asa cum n-am mai fost niciodata la un spectacol de aruncari in cap de la 10 metri in apa, unde ne-am dus a doua zi. Dar chiar si asa, cum lumea aplauda, am inceput si eu sa aplaud. Daca va vine sa credeti mi-am stricat inelul de entuziasm. Si pentru moment si cheful, ca era inelul meu nou. La inceput nu prea ni s-a parut cine stie ce, dar pe masura ce timpul trecea, deveneam si noi tot mai excitati. Poate pentru ca se termina, dar nu, chiar incepuse sa ne placa. Era interesant sa-i vezi pe b(a)ietii gimnasti cum incercau sa-si adune concentrarea ca sa le iasa un exercitiu cat mai bun. Ma gandeam ca iti trebuie o capacitate psihica nemarginita ca sa ajungi la asemenea performante. Ceea ce nu-i de colo. Eu nu sunt in stare sa ma fugaresc prin jurul blocului fara sa-mi dau duhul, tocmai mi-am anulat abonamentul la gym dupa ce l-am platit degeaba un an de zile, si asta de fapt nu pentru ca nu as fi in stare sa fac ce fac ei, ci pentru ca eu nu am vointa lor. Ok, poate nici vreo chemare, dar asta e secundar in discutie. Nu e vorba de corp, ci si de un psihic foarte puternic. Am vazut asta si a doua zi la scufundari. La un moment dat, a tinut unul sa se arunce in apa din maini, nu din picioare, dar a ratat schema, si aia a fost. A ratat apoi si saritura, nu de tot, dar psihic, nemaifiind atat de curat, rezultatul a fost si el slab. Ca sa invingi emotii date de rateuri cere diligenta de maestru, si nu doar in sport...De la scufundari daca sunteti cuminti, si daca vreau eu, voi pune si un filmulet cu o canadianca draguta care a castigat. Am sustinut-o. Bineinteles ca nu stiam cine e. In fine, ca nu mai am timp, desi as fi putut sa scriu comentarii pe marginea asta de ciorna pana diseara, daca mai gasiti bilete sa mergeti macar de curiozitate. Eu, daca nu primeam biletele moca de la Moldoveanca din Ottawa, careia ii multumesc inca o data, nu mergeam. Joking, nu stiu precis, ne-am fi dus poate ca la un moment dat pusesem in plan cu amigos, dar asa ca fapt divers, si doar ca sa nu zic ca nu ne-am dus la asa un eveniment tinut in oras. Asa gandeam pentru ca nu avusesem experienta unor astfel de spectacole sportive inainte...E diferit fata de ce vezi la TV. La sensul ca si daca esti  paralel, 0 cu manere in sport ca mine, tot te prinde bine dibacia artistilor sportivi, dar si atmosfera - togetherness. Cei care au experinta cu astfel de competitii de anvergura stiu ce inseamna. Celorlalti, va spun eu ce inseamna, dar nu acum, ca trebuie sa trag cortina. Bye!

Next day edit:

video
video

A fost lume destul de multa, nu sa dea pe-afara, dar suficient cat sa umple sala la gimnastica unde am fost noi. TTC-ul a fost free, acces doar cu biletul in sali, ceea ce a trasformst orasul intr-un furnicar. Si la sarituri erau spectatori, chiar daca organizarea salii era cam anapoda. De unde stateam noi, era ca si cum te uitai la televizor din camera cealalata. Era o portiune insa in fata cu multe locuri goale si aia n-am inteles-o. Or fi fost date de vreo companie aganjatilor si aia s-au dat la fund, mai ceva ca saritorii.
S-au cheluit foarte multi bani, ceva de ordinul miliardelor de dolari din ce am citit, pentru organizarea acestor jocuri, care sunt de amploare, dar nici pe departe cu rezonanta unei olimpiade sau a unor jocuri mondiale. Chiar citisem in The NYT ca torontonezii nu sunt deloc incantati si manifesta o apatie enervanta cu privire la desfasurarea de evenimente. Ceea ce este cam adevarat. Desi e plin de lume iesita la oras cu acest festiv prilej, mai ales in weekend, si drumurile rutiere sunt blocate, nu multi din cei cu care am mai vorbit eu intentionau sa participe macar la unul din evenimente. (Dar cum ziceam si mai sus, lasand banii deoparte, lipsa experientei cu astfel de manifestari comunitare pot induce si erori de judecata si comportament. Noi, fara a fi impatimiti fani sportivi, am fost si intr-un final ne-a placut, desi inainte nu tineam neaparat. Sunt activitati care inspira, la fel ca orice alte spectacole artistice). Articolul insa zicea ca, in general, canadienii vor chitante la fiecare cent cheltuit de autoritati din banii lor, mai ales cand se vorbeste de-o asemenea suma, cu care s-ar fi putut face si altceva, zic ei. Nu ca n-ar fi fost nevoie si n-ar fi putut risipi mai putin. Dar asa-i guvernul, da ca din buzunarul altuia. E adevarat ca s-a construit multa logistica, si se vede cu ochiul liber, dar intr-un final jucatorii pleaca, noi ramanem cu ele. Sau sa strangem dupa ei. Depinde de unde te uiti. Mie imi place, ca e ca la sarbatoare, a venit cineva si pe la noi. Torontonezii astia se poarta ca atunci cand zici, in loc sa fi cumparat berea pentru invitati, mai bine-mi varuaim tavanul. Lasa frate, ca avem nevoie sa ne si imbatam, pana nu ne cade tavanul in cap. Dupa ce vor pleca musafirii, cunoasteti feelingul ala de casa goala...cam asa va fi si Toronto, asa ca sa ne bucuram de oaspeti, chiar daca ne-a costat petrecerea cat zic gurile rele ca nu face! Si Bobi a luat parte la construirea unui stadion pentru Pan Am Games, ceea ce este foarte cool ;) !!!

joi, 9 iulie 2015


La 5 azi dimineata eram in picioare, ca la 6 aveam sa ma intalnesc cu instructorul sa ma duca la Oshawa, unde eram inregistrata pentru road test la ora 8.05. Initial, ma inscrisesem pentru Toronto-Downsview, dar cum era la sfarsitul lunii, am zis sa incerc mai devreme. Emotii n-am avut decat ieri si doar la gandul ca la cum conduc acum doar o greseala nesabuita m-ar descalifica. Gen, in loc sa calc frana, sa calc porcul. Am ajuns acolo mai devreme, atat cat sa am timp si de cateva ture de recunoastere. Am recunoscut ca n-ar fi cine stie ce, dupa care m-am asezat cuminte in masina si asteptam sa vina examinatorul sa-l duc la plimbare. Un tip tanar, la vreo 35 de ani sa zic. Mi-a verificat intai semnalele, frana si claxonul, s-a asezat apoi langa mine, dupa care mi-a zis ca singurul lucru pe care trebuie sa-l fac este sa-i urmez instructiunile care imi vor fi indicate pe traseu. Motorul il pornisem deja in momentul in care ii aratasem ca masina e in buna stare de functionare, mi-am pus centura, oglinzile imi erau deja reglate, am bagat in Drive, am semnalizat, si am plecat. Iesind din parking lot, mi-a indicat sa fac dreapta. Semaforul era rosu, asa ca am oprit, m-am asigurat apoi ca nu vine nimeni din stanga mea, am constatat ca eram all safe si am plecat. Traseul deja il cunosteam putin de dimineata si ma gandeam ca urmatoarea indicatie ar putea fi un turning left. Asa a si fost, am semnalizat din timp, m-am mutat pe banda care indica virajul la stanga, semaforul era verde, no oncoming trafic, no pedestrains, si am trecut repede. M-am mutat pe banda din dreapta, dar dupa ce am trecut de a doua intersectie, in momentul in care am considerat ca sunt safe s-o fac. Imediat dupa ce m-am mutat insa, examinatorul mi-a spus sa ma mut pe banda din stanga, dar uitandu-ma in oglinzi si blind spot, veneau foarte multe masini din spate, erau destul de aproape de masina mea, si am considerat ca nu sunt in siguranta sa schimb linia. Atunci am avut o clipa de ezitare, la sensul ca eu, personal, daca as fi fost singura in masina, nu m-as fi mutat sub nicio forma pe banda din stanga in acel moment. In acelasi timp insa, el imi spusese sa ma mut, iar eu trebuia sa-i urmez instructiunile. A fost o fractiune de secunda ezitanta, care m-a derutat insa suficient incat sa indrept putin volanul spre stanga si sa reduc viteza in acelasi timp, moment in care el mi-a pus mana pe volan si mi-a zis "sorry". Ceea ce eu n-am stiut cum sa interpretez. Sorry ca mi-a indicat sa schimb benzile cand conditiile erau periculoase (cel putin din punctul meu de vedere) sau sorry ca mi-a pus mana pe volan, nu stiu. Ceea ce stiam sigur insa, inca din acel moment, era ca testul era deja picat, facusem o greseala foarte mare, chiar daca urmatoarele indicatii au iesit asa cum mi le-a poruncit. Parcare paralela, 3 points turn, alte left and right turns, oprit la stopuri, checking mirrors and blind spot all the time, watching my speed limit: 40/50 in zona respectiva. Am ajuns inapoi la destinatie si mi-a zis ca am luat "defensive action" in momentul in care mi-a spus sa ma mut pe banda din stanga si ca in loc sa maresc viteza, eu am redus-o. Motiv pentru care I failed. I-am zis si eu, doar ca sa nu zic ca nu i-am zis ceva, ca eu personal n-as fi schimbat banda in momentul respectiv si ca schimbatul de banda este totusi o chestie pe care o masori din timp, dar asta e, el stie mai bine, si pentru ca nu mi-a raspuns ca nici intentia n-ar fi trebuit totusi s-o am daca asa am considerat, am dedus ca data viitoare va trebui sa fiu mai agresiva, cand conditiile o cer.

sâmbătă, 4 iulie 2015

Azi am demarat procedurile pentru montarea unui aparat dentar. Voi fi Fifi cea urata, dar nimeni nu va sti. Stii cum se zice, keep the mouth shut, nobody has to know the secret. I'll keep it...open...and still you're not gonna know my secret. Caci aparatul meu dentar va fi invizibil. Invisalign ii zice. Am decis sa-l pun, nu atat din ratiuni estetice ca, sa zicem, nu e chiar cazul, chiar daca strungareata mea dintre lopatarii de sus mi-a chinuit mereu respectul de sine, ci din temeiuri cat se poate de medicale, eu suferind de un inceput de parodontoza inca de pe-acum, cauzele fiind ereditare. Pentru ca gingiile mele sunt recesive si incepusera chiar sa se infecteze si sa ma doara, dintii de jos tind sa migreze, iar osul interior e din ce in ce mai slab. De aici pana la a manca cu paiul n-ar mai fi mult. Aparatul ii va aduce inapoi si, implicit, va reduce efectele bolii, care e inca la inceput, dar poate deveni foarte agresiva daca n-o tin sub control. Din fericire, eu merg la o doctorita romanca tare buna profesionista. In ultimul an m-am dus la ea mereu, uneori si de cate doua ori pe luna, si pentru altele, dar si cleaning ca sa-i mai stopez bolii din evolutie, si nu am niciun motiv sa ma plang ca n-ar fi facut treaba buna. Montarea aparatului m-a costat niste bani. In Romania sau la dracu' pe aratura il puneam mai ieftin, dar bey, nu ma mai invatati cum sa salvez o mie de dolari, ci spuneti-mi cum sa fac mai multi bani ca sa-mi rezolv problemele aici. This is the way of thinking...Apoi, e o procedura care necesita control medical constant pe parcursul tratamentului...Azi mi-a bagat deja dintii in niste sedinte foto chinuitoare, am crezut ca-mi repara dantura si-mi cad buzele ca efect secundar. Tragea de ele, de-asa chin n-am mai indurat de cand ma stiu. Mi-a facut si vreo trei randuri de mulaje folosind tot felul de materiale de mi le vara in gura sa se intareasca. Am intrebat-o daca moaca mea va suferi schimbari avand in vedere ca maxilarul va fi rearanjat. Si mi-a zis ca in a good way eventual. Adica?...Adica o sa ai un zambet si mai frumos :). Canadienii zambesc ca ipocritii, e un fapt pe care il stie toata lumea, dar in realitate, pentru ca se falesc cu dintii pe care ii au in gura. Au danturile ideale. Si cum eu sunt foarte adaptata, can't wait to show off my "smile"!

joi, 2 iulie 2015

A fost ieri Happy Canada Day, nu chiar happy picata asa in mijlocul saptamanii, dar am facut eu socoteala si asta inseamna ca in urmatorii patru ani vom avea long weekend. N-am facut mare lucru, ne-am plimbat pe la oras sa si manifestam putin sentimentul festiv care ne cuprinsese. Cum eu sunt foarte adaptata, eram imbracata intr-un tricou rosu care avea pe frontispiciu frunza artarului incadrand toate simbolurile Canazii. True, north, strong and free. L-am luat de la Sportchek c-o zi inainte in sale. $19. Acum nu mai am ce face cu el decat pijamale. Ca e si L ca sa ma simt confortabil. Stateam la bere, as fi putut sa iau Canadian Molson, ca tocmai ii vazusem reclama si mi s-a parut simpatica (iat-o mai jos) si ii povesteam lui Bobi ca eu cand eram mica nu sarbatoream ziua Canazii, nu stiam ce-i aia, si acum ma dau c-as sti. Dar o stiam pe cea romanesca. Ne scoteau invatatorii cu ciurda in parc unde ne tineau ore intregi din care nu intelegeam nimic, si eu plangeam ca-mi inghetau picioarele pana cadeam in genunchi, ca steagul in berna. Nu stiu daca asta le-a fost vreodata intentia, dar ziua nationala mie mi-a traumatizat copilaria. Si-acum tin minte un an cand m-am intors acasa intr-un stadiu avansat de hipotermie si m-a bagat maica-mea in pat unde am tremurat toata ziua, cu frigul in oase. Nu stiu daca si azi se mai intampla asa supliciu, dar cu incalzirea asta globala, sper ca nu. Si nici altfel nu mai tin minte cum sarbatoresc romanii ziua nationala, ca dupa traumele copilariei, eu n-am mai sarbatorit-o niciodata. Din pacate, din ce memoria sentimentelor mele patrioate mai retine, manifestarea festiva avea intotdeauna ceva desuet. Si spun asta din pacate, in ideea ca ar trebui odata si-odata sa se schimbe atitudinea, dar pana intr-acolo incat romanii sa se imbrace in tricouri tricolore, sa se acopere cu steagul, sa iasa pe strazi si sa se bucure. Bucuria autentica a apartenetei la un grup. Nu la petarde militare, ci de bunavoie si nesiliti de nimeni la petreceri vesele. Uite asa cum fac canadienii, cu mic, cu mare. Casele aveau ieri arborate steagurile pe peluze sau la geamuri, masinile si barcile, stegulete la oglinzi, iar oamenii, la buzunare. Si cainii erau imbracati festiv. Isi scosesera unii corturile sub artari, iar altii alergau pe plaja ridicand zmee in culorile frunzei. Era o puzderie de buna-dispozitie pe strazi, absolut molipsitoare. Se trasformase totul intr-o atmosfera alba-rosie cum in alta zi nu mai ai ocazia sa vezi. Manifestarea aceasta canadiana de ziua nationala eu as punea-o pe vederi si as trimite-o la toata lumea...