Pagini

Expat in Canada

Expat in Canada

sâmbătă, 23 mai 2015

"It is not down on any map; true places never are" - Moby Dick

Inainte de toate, trebuie sa zic intai sa zic o chestie de motto. Vreau sa ma programez la testul de soferi zilele astea si daca imi iau carnetul ma gandeam sa-mi iau si eu masina. Conduceam ieri prin oras si ma simteam atat de cool ca am reusit intr-un final sa tin cu incredere o masina de volan ca mi-a dat idei. Lucrurile in sine, si doar ele, daca nu sunt suport pentru mai mult de-atat, nu aduc fericirea cum bine se zice, doar iluzia ei o zgandara. De lucruri iti trece repede oricat de tare ti le-ai dori cand nu-s, sau te obisnuiesti usor atat incat sa le iei by default de la un moment incolo. Ceea ce aduce cu adevarat fericirea si o tine la indemana pentru totdeauna sunt experientele traite, si ulterior retrairea lor in amintire. Cu ele pleci in mormant, cu celelalte, nu...
Noi era vorba sa ne ducem la Boston de mai demult, de prin iarna prima data. Ne intrebasera prietenii nostri daca venim, si atunci car-mar, nu prea voiam, nu de alta, dar stiam din diverse surse ca iarna mai a dracului decat la Toronto se poate si mai abitir pe-acolo. Atunci ne-am decis noi sa redirectionam ruta spre Montreal ca, desi tot zapezi erau si in Quebec la acea vreme, macar era mai aproape, si-apoi nu ratam nimic, ca la Montreal ne mai putem duce oricand si pe-o vreme mai buna. Era de Pasti, si printre imbucaturi de miel si-un spart de oua, stabiliseram ca de Victoria Day sa ne mai luam cu totii cate inca o zi libera pe langa cele de-a gata deja si sa ne ducem cu totii la gramada. Sa mergem intr-o singura masina, sa mancam din acelasi blid, sa dormim in aceeasi camera. Asa e cu amicii, intimitatea creste cu cat avem mai putin loc unii de altii. Am inceput inca de-atunci sa cautam un hotel, si-am fost o vreme vexati pana la depresie ca preturile pe camerele din centru erau pe la mii si mii de dolari pe noptile pe care le aveam noi de zabovit pe-acolo. Undeva si la $9000 (!). Nu intelegeam ce se intampla, de unde si pana unde sa fie Bostonul o destinatie atat de exclusivista, dar aveam ulterior sa aflam si de ce. Aveti deci si voi putintica rabdare ca drumul e lung pana acolo. Pana la urma, am gasit ceva la sute si sute de dolari, mai la periferie, dar intr-o zona foarte buna avand in vedere ca, spre bucuria lui Bobi, beraria era chiar la colt. Lu' asta daca-i dai o bere buna si-o companie destinsa, poti sa-l culci si-n sant. Dar una peste alta, e un oras foarte scump oricum. Am plecat sambata dimineata, dupa un traseu, pe care nu are rost sa-l lungesc si eu mai mult acum, ca am lucruri mai interesante de povestit de la fata locului, unde si acum, ca si atunci, eram nerabdatori sa ajungem. Asa ca o iau pe scurtatura si zic doar ca am facut cateva popasuri, unul mai lung la vama, ca se lungea cardul de masini inca de pe Podul Pacii, n-am reusit sa trecem cu noaptea-n cap asa cum stabiliseram ca ne-am mai intors de cateva ori. Am mai uitat pe-acasa niste ochelari, apoi o pereche de slapi...si s-a tot intarziat. Bagajul il facusem de dimineata si cand esti pe fuga mai scapi din vedere periuta de dinti, uda, de obicei, si alte accesorii absolut necesare la drum lung, cum ar fi cerceii, pe care am uitat, de asemenea, sa mi-i iau, producandu-mi pe moment destul de multa lehamite si dand vina pe Bobi. Ne-am vorbit de la inceput sa ne tinem sau sa ne pisam pe noi daca nu mai putem, ca aveam de gand sa ajunge pe zi acolo, nu de alta, dar sa nu avem apoi impresia ca am pierdut ziua degeaba. Doar in urma unor plecaciuni si reverente cu mana la burta, ingaduinta si mila soferului nostru n-au mai facut fata, si ne-a permis sa ne luam micul dejun cand deja am intrat in America. Am mancat pe fuga un sandvish cu pui, atat cat sa ne stea in gat, am luat si niste gogosi de la Tim Hortons si n-am mai oprit apoi decat inca o data sa mancam o inghetata de la McDonalds si sa ne dezmortim un pic membrele deja atrofiate si vezicile. Dar si asa, am ajuns pe zi la hotel, inca nu se innoptase cand am intrat in oras. Ne-am aruncat bagajele pe cate un pat, marcandu-ne astfel fiecare teritoriul, ne-am spalat o ţâră, cred, eu nu-mi aduc aminte s-o fi facut si pe asta, si-am plecat imediat la oras. Pe care l-am nimerit cu greu ca asa o increngatura de autostrazi, poduri si tuneluri pe sub apa ziceam noi, dar cine stie de fapt pe unde erau, si pe unde eram noi, ametiseram deja, ameteala care ne-a urmarit toata vacanta, ca am plecat de-acolo si tot aveam impresia ca Bostonul e un oras atat de alambicat si de confuz ca ne-a scapat printre degete si n-am inteles nimic. Era si periculos cand ma gandesc ca intrai pe autostrada direct de pe niste stradute laturalnice, semnalizate cu STOP, daca ati mai vazut vreodata asa ceva. Sau treceri de pietoni rosii, atat cat sa te puna in garda ca nici pe-acolo nu se trece. Un trafic infernal pentru noi, invatati de la Toronto cu mai multa organizare stradala totusi. Cu chiu, cu vai insa am ajuns downtown, unde parca ne-am luat o piatra de pe inima cand am parcat masina undeva subteran, de era sa n-o mai gasim. Ne relaxasem ca dupa o cursa offroad. Mai ales cei trei crai cu care eram cand vedeau pe strada atatea caprioare cu doua picioare in fustite imbietoare in bataia vantului, care pe noi ne taia la oase. Abia acum intelesesem si urarea de bun venit in graffiti pe un zid la intrarea in oras: "Have a bad day!". Cautam un Legal Seafoods, ca stiau prietenii nostri ca au mancare buna, si-apoi eram la Boston, si fructele de mare sunt cu traditie. Eu nu m-am omorat niciodata sa manac ganganii acvatice, nu prea-mi vine, dar am mancat clam chowder, si nu o data, ci de doua ori, ca nu te poti duce la Boston fara sa mananci supa de scoici....Acum ca eram satui, ne-am intors la hotel si sa facem party in camera, incepand cu un paharel de lichior de piersici pe care il cumparasem eu, dar s-a spart petrecerea noastra inainte de-a incepe ca am cazuti lati.
...Ne-am sculat a doua zi, si-am zis sa mergem la muzeul de arta. Ne place tututor sa ne mangaiem ochii in picturile celebre ale lui Paul Cezanne, Vincent Van Gogh, Monet si apoi ori de cate ori ajungem pe undeva, ne incantam putin cu cultura bell arte. Am vazut si alt Picasso, si, cum sa nu, mi-am facut selfie cu tabloul. Acum, ca tot veni vorba, mie mi-au placut intotdeauna tablourile still life, apropo de Paul Cezanne, profunzimea aia stagnanta a lucrurilor in detaliu, o vaza cu flori langa un ceas care a stat si un glob pamantesc langa un pahar cu vin rosu, o pereche de bocanci langa un foarfece, o buburuza pe-o piersica muscata, o cireasa pe sub masa, tot felul de aranjamente din astea in dezordine. Ceea ce ar trebui sa va spuna voua ca sunt innebunita si dupa arta contemporana. Ca sa vezi, ca am trecut, e adevarat, si pe la sectiunea de arta la zi, dar din care nu inteleg niciodata nimic, asta e si ideea, chiar daca pe frontispiciu era scris, ca scuza, ca toata arta a fost la un moment dat contemporana. Ce sa inteleg eu dintr-un tablou cat peretele cladirii pe care erau agatate cu lipici, cred ca de niste scolari, bucati de hartie creponata. Poti sa inteleg orice, mai ales lipsa de imaginatie si talent. Explicatia nu-i atat de rudimentara, desi pentru mine cam asta e. Arta, de-a lungul secolelor, a reflectat istoria gandirii, iar daca inainte frumusetea era cea care o stimula, si era creata pentru placerea simturilor si rafinamentul gusturilor doar de catre cei inzestrati si pentru cei cu stare, arta contemporana, prin rejectarea traditiilor, vrea azi sa scoata in evidenta toate unghiurile din care lumea poate fi vazuta si judecata. Astfel, orice poate fi considerat arta, si cica nici macar nu trebuie sa fie creata, e suficient sa se afle intr-o galerie. That's bullshit. Explicatii in favoare pot fi gasite la orice, dar astea nu pot tine loc de ceea ce subtilitatea omului ca fiinta tainica are cel mai de pret: imaginatie, talent si geniu. Dar, mulandu-ma pe trend si dand tamp din cap ca sunt de acord, desi nu sunt, lipsa de talent e un talent in sine. E si asta un punct de vedere...Hai sa plecam de la muzeu ca n-ati inteles nimic. Ne-am intors totusi sa ne lasam inca o data ochii mangaiati de geniul lui Van Gogh pe Ravine, si schitele lui Leonardo DaVinci si Michelangelo, aduse tocmai de la Florenta, cateva portelanuri cu impremeuri filigranate, si viori Stradivarius, si am iesit apoi in gradina din spate, care arata ca o piscina verde, in care-mi venea sa ma arunc si sa zac acolo toata duminica. Am baut doar o cafeluta la suprapret de muzeu, am mancat un cookie, am rezumat noi ca a trecut deja jumatate de zi si n-am vazut nimic, si ca ar fi cazul sa ne indreptam totusi catre Gradina Publica, inima orasului central din Massachusetts, si-apoi sa facem o plimbare pe malul urban al oceanului Atlantic. Am luat-o la pas pana ne-au crapat talpile, dar a meritat ca de cum am ajuns la portile raiului si nu alta, ne-a salutat George Washington. Ii trona statuia la intrarea parca intr-o alta lume. Aranjamente florale cu parfum de liliac si lalele albe, salcii ganditoare pe malul unor lacuri in miniatura, cititori tolaniti pe gazoanele tunse scurt, machiate la cel mai dichisit salon de design urban. I-am strabatut aleea dintr-un capat in celalalt, indreptandu-ne totodata cu graba spre cel mai apropiat restaurant, caci dupa ce ne-am potolit foamea de cultura, trebuia s-o potolim si pe cea din stomac, care ne chinuia inca de dimineata. Bobi si amicul C. au zis ca mergem la Mike's Pastry, ca e obiectiv turistic si au acolo cele mai bune canoli. Era undeva prin centrul italian al orasului. Am luat-o iar la pas, ne-am odihnit putin in cimitir, care era vederea in fata a unor blocuri de locuit, sau poate doar mi s-a parut, dar locuia acolo, si Paul Revere, figura cu istorie al orasului Boston si-am zis ca macar o poza sa-i punem si noi. Coada la Mike's era pana in partea cealalta, in orice parte te-ai fi uitat. N-am mai oprit, ne-am facut doar o cruce si-am plecat mai departe, gandindu-ne ca la intoarcere toata lumea asta buluc se va fi imprastiat si noi ne vom putea bucura in voia de-un canoli cu ciocolata si-o inghetata de prune. Tot am mers apoi, pe Commercial Road, paralel cu faleza, si parca nu se mai termina, ne era o foame de nu mai puteam, si nu gaseam nicio bodega-n drum, dar am ajuns undeva pe lakeshore la un moment dat, la un dining cu draperii bordo si terasa afara. Noi ne-am asezat la terasa, unde am intepenit de frig tot asteptand la mac & cheese, de s-au si gainatat pasarile din cer pe noi. Nu mai reuseam sa scapam de rahatii de pe geci. Dar nu ne-am plictisit pentru ca intamplarea a facut sa fim si martorii involuntari a unui live robbery. Intrasera trei negri la furat intr-un balcon, dar n-as putea sa va povestesc mai multe pentru ca de cum am vazut ne-am facut ca nu vedem ca ne era frica sa nu ne impuste. Asa ca am platit repede fara sa zicem ca am vazut si filmul, am plecat de-acolo, si nu stiu cum naiba am ajuns la Mike inapoi in 3 minute. Abia atunci realizasem ca, sa ajungem la restaurantul ala de unde tocmai plecasem, noi am inconjurat, fara sa stim pe unde umblam, toata cladirea, cand singura treaba pe care trebuia s-o facem era sa deschidem usa. La Mike's inapoi era tot la fel. Asa ca am facut si noi varf gramezii ca sa nu ramanem mai prosti ca ei. Desi i-am facut un scandal de mari proportii lui Bobescu ca mi-a luat doar un canoli si nu doi cum i-am dictat, sa nu va imaginati acum ca era ceva nemaipomenit. Erau bune, intr-adevar, dar nici chiar asa. Pe continentul european, si in Romania, patiseriile astea sunt pe toate drumurile, dar in America sunt cine stie ce. Am uitat sa zic o chestie, care s-a intamplat inainte de Mike's. Am fost la Fenway Park, cel mai vechi stadion de baseball din lume. Avem printre noi un amic pasionat de sport, va garantez ca e greu sa gasiti pe cineva care sa stie tot ce misca in sport asa ca el. Si i-am facut pe plac, ca doar am venit impreuna. Daca nu-i faceam pe plac, se ducea oricum singur sa vada sediul celebrilor Boston Red Sox. M-am pozat si eu pe-acolo, ne-am facut selfie de fb, ma dadeam mare, am dat si-un check-in, desi eu habar n-aveam despre ce e vorba si nici ce caut pe-acolo...
...Eu voiam sa vad balenele, bifand astfel accomplished unul dintre cele mai dorite vise ale mele din copilarie. Alaturi de alte cateva pe care inca le tin pentru mine, pana la proba contarie. Ne-am imbarcat pe vapor din Boston, desi mai plecau si de la Gloucester si Cape Cod, cel mai estic punct al Americii. Valurile urmau sa fie mari, ba am fost sfatuiti sa si renuntam contra rambursarii si-unui alt ticket free in alta zi. Nu eu, nu noi, nu mai aveam nici timp, si nici rabdare. Urma sa ne aventuram pana la patru ore in largul oceanului si posibil sa avem rau de mare. Cui ii pasa? Daca ar fi stiut careva cum e treaba, poate tuturor, dar asta a fost pretul celui mai spectaculos show acrobatic pe care mi-a fost dat sa-l vad vreoadata in viata. Cand a sunat goarna de plecare ca un cantec de balena, li se putea citi tuturor pe chip bucuria aia total legitima a fericirii. Faceau din larg poze cu Bostonul, selfie-uri cu catargul Americii, pana cand tarmul a disparut si a inceput totdata sa ne ia pe toti, cu diferite grade de intensitate, un rau de la stomac sa ni-l intorca pe dos. Aveam deja seasickness, un rau inuman, de neimaginat, care ii facea pe unii sa-si balangane capul lesinat dintr-o parte in alta, sa-si vomite organele interne in pungi distribuite deja de echipaj, si chiar sa-si doreasca sa se arunce in apa din cauza unor atacuri de panica. Ne mai alinam raul cu bomboane de ginger. Ne-am proptit cu totii pe unde am apucat pentru ca miscarile valurilor ne destabilizau de tot echilibrul. Un pas gresit si eram pe jos. Si mie imi era rau, dar nu foarte, foarte tare, poate putin mai rau decat un rau de masina, si mai mult la intoarcere l-am simtit. Altora isa nu le mai trebuia nicio balena si cu cat se gandeau mai mult la drumul inapoi, cu atat vomitau mai tare. Radierea de pe fete de la inceput nu era acum decat o greata de nestavilit pe niste fete livide, aproape moarte. Cabina deja mirosea a spital de boli digestive si unii s-au imbolnavit si de cap. Chiar nu au mai iesit deloc de-acolo. Ne duceam deja prea in larg, si tot speram ca vaporul sa se si opreasca, cand am simtit motorul incetinind si deodata in difuzor, 9 o'clock. Era cadranul imaginar spre care sa ne indreptam ca se vedeau deja balenele la orizont. Am avut ocazia sa prindem si-un breaching, acel salt in aer, erau atat multe de la un moment dat nu mai stiam in ce parte sa ne uitam. Norocul nostru chior a fost ca doua balene erau foarte atrase de barca noastra, chestie care zicea echipajul se intampla foarte, foarte rar, si se numeste hostage. Am fost tintuiti o ora in mijlocul apei, nu exista nicio posibilitate ca barca sa fie mutata pentru ca ele stateau sub ea. Ieseau din cand in cand doar sa faca acrobatii in aplauzele noastre, de parca stiau ca ne bucura, sunt animale acrobate, si sa ne spele pe fata cu apa iesita din gaura aia a lor de pe spate. A fost ceva senzational. Plesneau apa cu coada atat cat sa ne stropeasca, ne intorceau spatele, erau humpback whales, faceau tumbe, ne clatinau barca, isi scoteau fata din apa si se uitau la noi, dupa care se ascundeau si ieseau iar. Se jucau. Si totul in mediul lor natural de viata. Eu eram speechless. Si singurele cuvinte pe care mi le mai inghiteam erau: gentle giants si o senzatie interioara pe masura. Ma incerca un sentiment foarte, foarte puternic de tandrete. N-as putea sa spun exact de ce, dar asta este exact ceea ce simteam in momentul in care le vedeam. La intorcere s-a intalnit si un rechin cu noi, se plimba singuratic pe toate intinderea aia a oceanului. Si cu doua foci, care-si scoteau curioase capul din apa ca sa vada si ele ce se intampla. A fost o experienta neobisnuita chiar si pentru echipaj, chiar daca obisnuit sa faca traseul balenelor aproape zilnic.
Mai bine uitati-va la poze ca eu nu mai pot conduce. Am vazut si "cetatea" Harvard, si ca va zisesem la inceput, preturile la hoteluri se ridicasera ca am nimerit tocmai la vremea faimoasei absolviri. Era orasul plin de robe si togi. "Congratulations Billy!", scria si sus, la benzinaria de langa hotel. Nu stiam cine-i Billy cand am ajuns in prima seara, dar dupa ce ne-am mai dumirit ce se intampla de fapt pe-acolo, a intrebat amicul cand ne plimbam prin campus, crezi ca Billy de la spalatorie de la noi a terminat si el acum?...Am vazut si MIT, arhitectura caruia arata, am zis noi, ca o pictura de Dali. The Persistance of Perfect Memories...


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu