Pagini

Expat in Canada

Expat in Canada

joi, 21 mai 2015

De cand m-am intors din Boston, n-am avut timp nici sa descarc pozele, ce vorbesc eu, nici macar sa-mi desfac bagajul n-am apucat. E inca imprastiat tot prin living. Sunt ocupata rau, sau bine, nu stiu exact, pana seara tarziu toata saptamana, dar zic ca pe sambata ma adun si eu pe la casile mele, cum se zice. Adica o sa scriu pe larg, o sa pun si filmulete, ca acum nu am ragaz si nu vreau sa-mi strict placerea, cum am tot facut recent, plictisind si auditoriul cu pozele mele interesante, nu zic nu, dar care nu intereseaza pe nimeni...
Dar ce m-a indemnat totusi sa mazgalesc cateva randuri, prin metrou ce mai apuc si eu cate-o ţâră, a fost o discutie pe care am avut-o acum inainte de a pleca de la lucru, cu colega mea. Ii aratasem o poza cu fata mea de marmota rasarita prin fata unei cladiri a Universitatii Harvard, o sa vi le arat si voua, ma mai gandesc, si-am ajuns de-aici la niste filosofii foarte bune, si realitati, despre perspective si unghiuri de abordare in our life. Ma gandeam ca eu m-am nascut intr-un oras atat de mic, dintr-un cotlon infundat de lume, ca si un vis de marime medie s-ar fi lovit fatal de zidurile lui si l-ar fi electrocutat si ucis inainte de vreme. Era prea mic, si la propriu, si la figurat, pentru vreun zbor inalt. Cum era poezia aia a lui Blaga, Dati-mi un trup voi muntilor...Singurul admis era cel one way out. Ceea ce de altfel am si facut. Am luat cateva lectii de zbor, in imaginatie prima data, si apoi dusa am fost. Fara doruri inutile, fara sentimente natale. To be honest, eu n-am niciun feeling pentru orasul in care m-am nascut. Nada. Doar legaturile mele de sange, dar astea nu prea au legatura si cu el. Unii isi canta plaiurile in care au facut ochi, eu, din pacate, n-am voce. Acolo am facut ochi, dar m-a lasat fara grai.
Ca sa revin la niste cuvinte mai normale totusi, cel mai mare vis permis in orasul ala era si este si acum sa fugi cat mai repede de-acolo. Asa ca am tintit cel mai sus si am profitat de cel mai inalt vis ingaduit. Si cu cat am fugit mai repede, si mai spre capatul lumii, cu atat orizonturile mi s-au largit, s-au largit tot mai tare, drumurile au inceput sa mi se deschida si mai mult in fata, si privelistile asupra vietii mele, concret, dar si in general, au devenit si ele tot mai mari. Acum, sunt si oameni care le-au avut dintotdeauna la indemana, ar fi avut sansa sa nu-si piarda vremea ca mine, dar n-au stiut ce sa faca cu ele. That's exactly my point. Limitarea a pornit din interior catre afara, si nu invers, ca la mine in orasul natal, which is a huge difference. Asta e ceea ce mi-a oferit mie plecarea. Perspectiva. O plaja mai mare de optiuni peste care sa ma intind in voie si tot sa-mi mai ramana loc. Perspectivele nu-mi sunt infinite nici acum, dar sunt infinit mai mari, si cu cat mai mari, cu atat mai bine. Caci totul merge in cascada...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu