Pagini

Expat in Canada

Expat in Canada

luni, 23 martie 2015

Toata lumea se plange de sarea pe care canadezii o toarna cu cisterna pe drumuri. Ca se strica strazile, ca le rugineste tablaria masinii si toate alea. Eu in schimb am toate motivele sa ma bucur ca am avut atata sare asta iarna. La sfarsitul lui Decembrie, mi-am cumparat niste ghete de iarna grea. Daca e sa ma intrebati pe mine, niste ghete incredibil de urate. Dar erau de-o marca impermeabila, care cica nu lasa sa intre frigul, apa, zapada, adica se laudau ca-s anti orice napasta cu care ne luptam noi pe-aici. Asa urate, le-am purtat toata iarna, zi de zi, pentru ca nu numai ca tineau foarte cald, dar erau si foarte confortabile. Inainte de a mi le cumpara, ma schimbam de papuci cand ajungeam la munca in unii mai comozi. Dupa ce mi-am luat ghetele astea urate, n-am mai simtit nicio nevoie.
Numai ca, frigul, asa-i, nu intra, zapada se scurgea intr-adevar de pe ele, dar sarea ramanea. Eu le stergeam, ea se punea la loc. Asa ca dupa o vreme am renuntat. Din negre se facusera albe. Dar erau ok, no problemo, ghetele ma multumeau perfect. Acum vreo doua saptamani insa, cand trecuse iarna si ma scuturasem si eu de sare, eram la scoala si cand sa-mi ridic picioarele pe masa, joking, vad ca ghetele mele au aerisire. Li se facuse flenduri fâşul. Atunci am vazut eu, in ziua aia. Pe moment mi-a parut foarte rau de ele, ca le mai voiam macar si pe perioada verii. Dar dupa momentul ala m-au luat nervii. Adica am dat atatia bani ca sa se rupa in mai putin de trei luni. Bun asa. Ia stai ca le duc eu inapoi. Dar n-am mai gasit chitanta pe-acasa, cine stie de cand o aruncasem. Aveam doar cutia, si nici nu mai stiam sigur ca-i a lor. Lasa de-acum, asta e. Si-asa erau urate, mi-am zis. Si-am uitat. Aseara insa am dat peste ele in hol si m-au luat iar nervii, asa ca dimineata le-am bagat in traista, nici nu m-am obosit sa le curat de sare, am printat statementul de la banca sa tina loc de chitanta, si mi-am facut drum pana la magazin. I-am zis lu' doamna de la casa ca am venit doar sa returnez niste ghete pe care le-am purtat toata iarna, si acum, ca a trecut, nu mai am nevoie de ele. S-a holbat doamna la mine, dar eu am scos ghetele, asa pline de sare, si i-am zis ca sunt inca in perioada de gratie si vreau sa i le dau inapoi ca o fi fost sarea cat casa, dar iarna-i iarna, si poate sunt eu nesimtitoare la loss-ul companiei voastre, dar si voi sunteti la fel de nesimtitori la loss-ul meu, ca eu am vrut ghete de iarna canadeza, si banuiesc ca stiti ce-i aia, e cu sare, nu prostii ce mi-ati vandut voi. Asa ca acum suntem chit. Voi mi-ati luat banii, eu vi i-am luat inapoi.

sâmbătă, 21 martie 2015

Chiar aveam nevoie de o sambata tonica, pentru ca am niste treburi de studiat, iar eu sunt atat de obosita ca nu ma pot aduna. N-am dormit deloc asta noapte ca am udat patul si a trebuit sa ma culc pe canapea. Nu, nu m-am pişat in pat, dar am un obicei, o trauma cred deja, de care nu m-am tratat, ramasa inca de pe vremea cand eram studenta prin caminele din Bucuresti. Am stat si prin Grozavesti, si prin Regie, ca toti studentii amarati, si cum n-aveam dulapuri pe-atunci in care sa-mi oranduiesc lucrurile marunte pe care le detineam, le aruncam pe jos. Asa se face ca si azi, langa partea mea de pat, chiar vizavi de noptiera, sad in destrabalare carti cu care ma delectez inainte de somn, ipoade uitate pe Flipboard, sosete de care m-am descaltat, clame de par, sticle cu apa...Ieri, cand sa beau si eu o gura din apa mea minerala de sub pat, m-o sunat careva si cand oi fi dat sa si raspund, in loc s-o arunc de unde am luat-o, am aruncat-o pe pat, dar, din viteza, fara dop. Si uite asa n-am putut sa ma culc chiar in canal si m-am chircit toata noaptea pe canapea, ca Bobi m-a alungat de pe partea lui. Cand eram studenti eu-l primeam pe partea mea. Asta e din seria mama prostilor e mereu gravida. Sau boul baltii, tot aia.

vineri, 20 martie 2015

Azi e Ziua Internationala a Fericirii. Frumoasa zi de-ar tine-o toata lumea! Ca ceva, ceva tot te face fericit si pe tine! ONU a intocmit un paylist cu cateva melodii care genereaza o stare sufleteasca deplina. Printre ele si aceasta de mai jos.


Am ascultat-o si eu, dar pe mine m-a intristat mai degraba. Ca-mi aduce aminte de Jamaica. Dar e-o tristete draga si delicata dupa fericirea de atunci. Ca toata vremea aia buna am dansat pe ritmurile lui Bob Marley! Am cautat albumul si am dat si peste poza asta. Tot de atunci.

Deci gold memories make me happy. De aia mi-am facut blog despre mine. Blogul asta ma face fericita!

PS: Numai ce-am booked un short trip la Montreal pe long weekendul de Paste! Asta e din seria last minute decision! Ca tot n-am fost pana acum. Vedem si noi ce-i pe-acolo.
Meniul de la 10 noaptea. O cina romantica, pentru ca ne-a venit invitatia la juramant ;)

miercuri, 18 martie 2015

Mi-a zis Bobi sa ma duc cu el la sala in seara asta, dar l-am refuzat de lene. Dupa ce am halit singura jumate din puiul meu preferat, am zis ca mai bine alerg pe-aici pe pagina si ajunge pe azi. Si chiar aveam chef sa zic si eu ceva azi, dar acum m-a luat somnul. Asa ca mai bine m-as culca pe pagina si-as incepe sa visez. Cum ar fi ca a venit si la noi primavara. Oricum, nu fac urat acum, zic doar asa, ca n-am avut anul acesta decat doua luni de iarna grea. Daca as castiga la loto asta ar fi singurul motiv pentru care as pleca in alta parte. Dar cum n-am nicio sansa, ca nu joc, nu-mi mai ramane astfel niciun motiv.
Eu din Romania voiam sa plec, de aia am si facut-o, si nu din cauza vremii, acolo era mai cald si tot voiam sa plec. Aici e mai frig si nu conteaza. Deci nu e vremea motiv de duca, sa fim seriosi. E doar motiv de vorbit aiurea atunci cand ceva mai de Doamne sfinte n-ai. Evident, in cazul meu. Pe mine ma deranjeaza, dar nu intratat incat sa-o consider un dezavantaj care sa ia fata avantajelor de pe urma carora imi trag foloasele. Ca sa se inteleaga mai bine, dau un contra-argument. Daca m-as duce in alta tara unde ar fi frumos afara si vara toata ziua, dar nu m-as bucura de confortul vietii de aici, vremea nu mi-ar tine de cald. Ideal ar fi sa nu am optiuni, ci sa le am pe toate, adica si confortul de acum, dar si o vreme mai buna, dar cum nu-i chiar asa, atunci gandesc in felul urmator, ma raportez la certitudine, masura suprema in toate, ca sa iau o decizie, sau macar sa mi-o sustin c-o parere pe cea deja luata. Ca in vorba cu gaina din mana si cocosul de pe gard, ceea ce stiu precis acum e ca am confort, sau macar ca ma aflu intr-o zona de confort la care, mie personal, mi-ar fi foarte greu sa renunt. Cand zic confort, ma refer la well-being. Daca m-as muta, as avea, intr-adevar, certitudinea vremii mai bune, dar nimic altceva, iar eu vreau by default ce am acum, si bonus vreme mai buna, ca sa aiba sens mutarea. Prefer deci prima varianta, macar sunt sincera, atata timp cat am stabilit ca, in ceea ce ma priveste, vremea de-afara nu-i motiv de decizii capitale, nici macar un dezavantaj major. Eu urmaresc starea vremii doar ca sa stiu cum sa ma imbrac cand plec de-acasa, dar nu ca sa plec de tot. Asta e ca si cu concediile, ca si cu multe altele. Se stie ca partea asta de lume e foarte cheap la capitolul acesta. Dar din nou apare un pop-up care imi spune ca eu prefer sa ma bucur de fiecare zi a anului, sa-mi traiesc placut zi dupa zi, ca intr-o vacanta continua, si nu doar o luna pe an. Evident ca intr-o lume ideala as vrea si una, si alta in the same time. Dar cum nu-i chiar asa, din nou, bag in ecuatie avantajul certitudinii, si, ca si in exemplul anterior, e cert ca acum eu zi de zi sunt bine, imi garanteaza mie cineva ca mutandu-ma o sa am toate astea, dar si bonus cateva zile de vacanta in plus? Nu? Atunci vira! N-am timp de prostii.

sâmbătă, 14 martie 2015

Ati baut vreodata Forty Creek? E un fel de cappuccino alcoolizat. M-ati crede vreo alcoolista, dar chiar viciata cronic nu sunt, insa cateodata mai trag la masea cate-o masura de tarie, dar asa, mai de buna calitate, si pe weekend sa fie, ca in timpul saptamanii la cat de ametita ajung acasa, si un strop de alcool m-ar baga direct in coma, mai ales ca nici nu tin la beutura. Dupa un pahar pot spune ca am consumat deja abuziv, iar dupa al doilea ajung in stare de ebrietate avansata. Bere nu prea beau. Prea slaba. Lol. Cateodata, dar nu merge tot timpul. Bobi e bautor inrait de bere, eu nu prea. Iar de cand m-am lasat si de fumat, chiar ca nu ma mai ademeneste deloc, ca la mine mergeau combo. Dar imi place si vinul ala de gheata cum ii spune, facut pe la Niagara. Adevarul e ca o sticluta de esenta, n-as putea-o numi altfel, are vreo 100 de ml, sau 200, costa vreo douazeci de dolari, treizeci, dar e dulceata lui Dumnezeu. Asa ceva...Dar gata cu alcoolul, ca va imbatati si eu vreau sa vorbesc despre soferie. Stiu, stiu, s-a plictisit deja lumea, dar adevarul e ca universul meu este meschin de limitat in ultima vreme. Am cateva activitati mari si late care imi obsedeaza tot timpul, asa ca despre ce altceva sa si vorbesc. Azi am condus de parca n-am fost eu, cred ca eram beata. Foarte bine, aproape fara greseala si fara prea multe indicatii din partea lu' domn instructor. Putin sa zic ca am ametit-o cu three points turn, dar a fost ok. Mai am inca niste probleme la datul cu spatele. Dar n-am mai incurcat semnele, iuhuuuu!!! Am condus atat de bine ca i-am zis apoi lu' Bobescu, cand ne-am dus sa cumparam perne, ca vreau eu sa scot masina din parcare. S-o scot singura. Am ajuns la subsol si m-a trimis la volan, unde m-am asezat eu confortabil, mi-am tras scaunul, mi-am reglat oglinzile, L & R, el statea afara, m-a pus sa dau geamul in jos ca sa ii aud instrutiunile, si m-a intrebat, pana sa pornesc motorul, daca am apasat frana tare. Tii frana apasata pana la fund? Da...Las-o moale. Ai tras scaunul la tine? Da...Da-l inapoi. Frana trebuie sa o apesi pana in punctul in care masina ar fi stat pe loc (!). Sau cam asa ceva. N-am inteles nimic. Dar ca n-am inteles eu, chiar nu se pune. Mi-a zis ca incepem de-acum orele impreuna in paralel cu cele pe care le fac cu domn' instructor. Inca de dimineata ma sculase cu noaptea-n cap sa iesim pe strada sa exersam, cand inca lumea dormea, dar n-am putut, voiam si eu sa mai dorm. Mi-a zis ca ma va invata ca pe Karate Kid. Primul lucru pe care trebuie sa-l invat in soferie este sa spal masina. In fine, ca m-am pierdut cu ideea, am iesit din parcare la suprafata, de una singura si m-am tot dus, fara el, pana mi-am dat seama ca daca ma prinde politia imi ia carnetul pe care nu il am. Cu G1, asta pe care il detin eu, un fel de carnet de soferi pentru handicapati, nu pot conduce fara insotitor, ci doar daca pe bancheta din dreapta e un copilot cu cel putin 4 ani de exeprienta si G full. Pot adica sa conduc cu domn instructor in rezerva Bobescu, dar singura nu am voie. Asa ca maine dimineata, la prima ora, ma scoate in strada. O sa fiu un fel de vitel care suge la doua ţâţe.
Ce-ti fi zicand voi cand cititi cat ma lupt eu cu volanul asta, dar nu-mi pasa ce crede lumea despre mine. Chiar daca eu zic ca asta e o judecata cu dublu standard, menita doar sa salveze niste aparente dubioase, caci oamenii spun ca nu le pasa ce crede lumea despre ei doar atunci cand e de rau. Daca e de bine, le pasa. De exemplu, ca scrisesem de examenul meu, i-am povestit sefei mele si ea, bla, bla, bla, bla, mi-a zis ca e un rezultat excelent si ca e musai sa-mi doresc mai mult de la meseria asta ca sunt bright. Chiar asta e cuvantul pe care l-a folosit. Intelegeti, bright, adica un fel de astru cum ar veni. Eh, atunci, n-as fi putut sa spun ca nu-mi pasa ce crede ea despre mine. Imi pasa foarte tare. Putea sa o spuna si de mai multe ori ca nu m-as fi suparat. Nu i-as fi spus niciodata, I don't care what you think about me. Asa e deci cu vorba asta. Acum, trebuie remarcate diferentele sa nu cadem in capcane, caci una-i ca mi-a zis ea mie ca-s bright si alta sa-i fi zis eu ei...

miercuri, 11 martie 2015

Un scor bun, nu ca nu ma asteptam, dar am fost un pic pissed off cand mi-am vazut foile. Nu de scor in sine, ci mai degraba de motivul care mi l-a dat in jos de la 100%. Bine ca am facut problemele mari, fara greseala si nici prea mare efort, dar am ametit doua intrebari la rahaturile True/False si un multiple choice. La True/False, whatever, n-am tocit suficient, dar la multiple choice n-am inteles intrebarea, adica n-am priceput ce voia sa zica, nu-mi era clara cerinta. Am bifat si eu acolo ba cat m-a dus capul, ba la plesneala, dar niciodata n-am avut noroc sa aleg din prostie varianta corecta la o intrebare de genul acesta. Acum nu ca mi-as fi dorit sa am si sa-mi iau examenul pe baza de soarta, dar daca tot am stiut mai tot, ce era sa ma ajute sansa o ţâră, acolo unde nici nu era vorba de lipsa de cunostinte sau de gandire prea multa, ci de-o confuzie la nivel de exprimare. Sau cel putin pe mine asta m-a derutat. Poate doar pe mine, inca nu stiu. Ca n-am apucat sa discutam ieri testele, dar data viitoare, poate imi va explica si mie despre ce era vorba in propozitie. Eram convinsa de cand am iesit din examen ca pe aia am facut-o praf si chiar ieri dimineata cand ma duceam spre munca incercam s-o refac in minte ca sa ii gasesc o logica si nu reuseam. Dar ca sa vorbesc ca fotbalistii, sunt multumita de rezultat, sunt inca la nivel A, chiar A+ raportat la nivelul ontarian de notare, dar nu e 100%, ceea ce nu ma face multumita 100%.
Nu stiu insa unde ma aflu prin comparatie cu ceilalti colegi ca aici nu afli niciodata alt scor decat pe-al tau. Vine profesorul, iti pune foile pe masa, cu fetele in jos si cam atat. Competitia e doar cu mine insami pentru realizarea scorului maxim. Si e probabil singura ocazie cand imi pot proba iscusinta cu scorul maxim obiectiv si nu cu scorul maxim subiectiv, adica cel dat de ceilalti partasi la test. Caci in viata reala, cand te duci la un interviu, de exemplu, ales e cel mai bun dintr-o gramada. Chiar daca nivelul gramezii este foarte low. In situatia acesta stiu doar unde trebuia sa ajung. Daca ajungeam acolo, eram perfecta per se, evaluarea raportata la oricine altcineva era secundara. Cum n-am ajuns acolo, din nou, evaluarea raportata la oricine altcineva este secundara si nu inseamna nimic altceva decat ca mai e loc de improvement. Mai simplu, I don't care ca altul a fost mai slab decat mine atata vreme cat eu am fost slaba comparativ cu obiectivul de atins, care reprezinta stadiu de desavarsire, masura perfecta. Acesta este the way to go, for sure, dar pe de alta parte ma gandesc ca tocmai pe baza acestei idei, nimanui n-ar trebui sa-i pese ca celalalt ii stie scorul, fie ca e cel mai bun, fie ca este foarte slab, de aceea nu inteleg exact logica din spatele acestei "discretii". E un mod de a te pune impotriva firii umane, dar nu mi se pare totusi ca o imbunatateste astfel. Sau poate imi scapa mie una, alta. In fine, s-a terminat, acum trebuie sa-mi concentrez eforturile pe practice set, care nu este altceva decat o simulare practica a vietii reale la un loc de munca. Este vorba despre un caiet, kind of, care m-a costat vreo 50 de dolari, si care include invoice-uri, statement-uri, credit memo-uri, check-uri, ba chiar un "filing room", si, in general, tot felul de documente suport al unei firme ipotetice careia trebuie sa-i intocmesc financial statement-urile. Nu ar trebui sa-mi fie prea greu, doar time consuming, pentru ca este exact ceea ce eu fac zi de zi la job.

duminică, 8 martie 2015

Ni s-a oprit apa de la chiuveta. Pusesera jos anunt ca o opresc ieri, dar probabil n-au mai apucat si au oprit-o azi, cand nu ne-au mai anuntat. Lucreaza niste baieti la o teava care a facut patinoar in parcare. Inundatie am vrut sa zic, dar suntem in Canada, dupa o luna in care ne-a inghetat si mintea. Oricum, azi dimineata am simtit primavara. Desi afara nu sunt mai mult de 0 grade, de la -30 e totusi ca de la 0 la 30, schimbarea tot la fel o simte omul. Imi batea soarele in ochi, ma distra, de aia am si condus asa de bine, vorba vine. Incurcam semnele, apoi ma si rapezeam la volan, dar cand zic ca incurcam semnele, nu la cele de pe strada ma refer, ci la alea de la mana mea, de stanga si de dreapta, ceea ce domn instructor mi-a zis ca-i o greseala foarte mare, of course ca e, pe care el nu intelege cum pot s-o fac. Dar sa explic de ce nu intelegea el greseala mea si de ce inteleg eu acum ca e inadmisibil s-o repet alta data. E foarte bun domnul meu instructor pentru ca are o metoda de explicatie pentru fiecare prost in parte. Atunci cand nu functioneaza logica, ceea ce mie mi se intampla, stie el o ruta ocolitoare, pe care ma duce, pentru ca, in cele din urma, tot la destinatia lui sa ajung. Ruta buna de folosit si data viitoare, si data viitoare, caci pana una, alta, drumul, daca nu cel mai scurt, macar cel mai sigur, e cel deja cunoscut. Asta pana cand, cu indulgenta timpului, voi deveni si eu mai inteligenta in ale soferiei si voi putea s-o iau si eu, ca tot omul, pe scurtatura. Incurcam semnele pentru ca, inutil, complicam lucrurile. Nu m-am gandit ca ar fi o logica simpla intre a face la dreapta si a ridica semnul in sus si a face la stanga si a da semnul in jos. Eu asumasem acest dat ca fiind o conventie, pe care trebuie sa o invat si s-o tin minte, dar, hei stupid me, semnalizatorul este amplasat acolo unde mana mea stanga sta pe volan, righto...cand fac la dreapta, mana mea stanga se ridica in sus, prin urmare si semnul tot in sus va merge, iar cand fac la stanga, mana mea stanga se duce in jos pe volan, deci, si semnul tot in jos se va duce. Sau si mai simplu, semnalizatorul urmeaza linia de directie a volanului. Normal ca nu era greu, dar eu nu asa m-am gandit. Apoi, imi creste adrenalina cand apas acceleratia. Adica imi place viteza si acolo unde nu-i deloc necesar, si cum ziceam, ma mai si reped la volan. Bottom line, sunt mult mai bine acum, fara indoiala, doar ca inca mai am caderi, ca sa le zic asa, ale privirii spre botul masinii, ceea ce este foarte wrong, semn ca inca sunt tensionata. Cand merg pe strada, pe picioarele mele, nu-mi urmaresc pasii, nu-i asa? Nu ma uit in botul papucilor, ca daca m-as uita in botul lor, n-as mai vedea pe unde merg. Ma uit larg, inainte, iar picioarele ma duc, acolo unde ochii ii indreapta. Asa si cu masina...Voi repeta asta pana imi va intra si mie in cap...Am observat ca problemele astea le am dupa o pauza mai lunga intre ore.

...In alta ordine de idei, la multi ani mamelor din lumea-ntreaga, cum era pe timpuri. Am fost si noi aseara sa sarbatorim 8 Martie. Ma rog, eram deja acolo cand ne-am adus aminte ca trebuie sa si sarbatorim ceva. Am fost la un bowling undeva printr-un subsol, nu stiu zona, ca n-am fost atenta unde ne-am dus, stiu doar ca nu aveam semnal la telefon in hruba aia. Am vrut sa postez un selfie, cu fata mea de minge de bowling, dar thx God ca n-am putut, pentru ca dupa aia mi-a trecut. V-as putea arata insa panoul de contabilizare a punctelor ca sa vedeti cu ce atitudine de invingator am inceput. Cum am terminat, nu spun, ca ati crede pe buna dreptate ca ma laud. Nici nu mi-a incaput numele pe panou de mandrie. Ca sa va ajut sa interpretati datele din tabel, cifrele reprezinta, in opinia mea, numarul popicelor ramase nedoborate. Nici la scoala nu aveai note asa de mari, vorba cuiva...
...Pentru ca am terminat repede, desi era destul de tarziu, am zis sa mergem undeva sa mancam. La McDonalds ar fi vrut unii, dar nu toti s-au pus de acord, si cum necum de-acolo am ajuns la Copacabana!, undeva downtown. Asa scrie la intrare, ca la literele alea din mijloc nu merge curentul. Am gasit un pic mai greu intrarea in restaurant ca era dosita dupa niste draperii, ca la cluburile de orgii. Si pe buna dreptate, ca orgia a fost acolo, si nu alta. Restaurant brazilian. Am intrat, si pana sa ne gaseasca o masa, am aruncat noi o privire in jur si ni s-a parut ca lumea e imbracata mai altfel, nu ca noi. Dar ne-am linistit repede la indemanul lui Bobi ca daca le dai bani nu se mai uita nimeni daca te-ai imbracat sau nu, la cum, nici atat. Era plin de lume si mirosea a gratare. In fiecare restaurant miroase a ceva, ca atunci cand intri intr-o casa, si cum e mirosul, asa-i si casa. Cu hainele ne inselasem, cu mirosul nu, hainele insa erau chiar prea bune pentru scaunele si mesele de cazarma la care am fost oranduiti si deodata pusi in tema ca e restaurant de tip ALL YOU CAN EAT. Cand am auzit, pe moment ne-a parut rau. La ayce te duci ca sa mananci nu cat poti, ci pana nu mai poti. Doar ca era 11 noaptea. Si cum ne gandeam noi asa, sa mancam, sa nu mancam, numai ce ne pune unul pe masa o ţepuşă in care era infipt un picior de miel la rotisor. Ne intreaba care si cum vrem, si incepe a daltui la ea, si, cu niste ustensile speciale, luai bucatica si o puneai pe farfuriuta, langa niste farfurii mai mari cu legume si side-uri. A plecat, dar n-a apucat sa se mute la cealalta masa, si cei de si-au luat miel, sa-l si inghita, ca a venit altul de ne-a pus pe masa o ţepuşă in care erau infipte cuburi roz-maronii de somon perpelit. Care si cum vrea, ala da, ala, da, a plecat, a venit altul, cu cuburi de pui picant, apoi cu porc in sos parmezan, filet mignon, in mai putin de jumatate de ora ne-a indopat de nu mai stiam ce-i cu noi. Era tarziu, si rezemati de spatare, nu visam decat si la un bed all inclusive. Acum, nu asa trebuia procedat. Daca va duceti, nu trebuie sa va fie teama ca nu mai trec ţepuşele pe la noi si-a doua oara. Mai puteti si refuza o tura, doua, atat cat sa lasati mancarea sa mai faca niste loc. Oricum, o experienta interesanta si de intrat in coma pentru cei carora le plac steak-urile. Eu nu prea sunt mare amatoare, am mancat doar pui si somon, dar cred ca si de data asta am patit-o exact ca si cu coastele...

sâmbătă, 7 martie 2015

Daca primavara tot nu vine, m-am gandit s-o inventez. My lil' birds. Uite asa o sa le si cheme: pasaricile Lil'. Trilu Lil'. Cu acesta ocazie, am bagat azi la dos bradutul de Craciun. Poate nu era inca momentul, dar nu mai puteam nici eu astepta cu-atata infrigurare...

joi, 5 martie 2015

Jucariile mele. Ziua mea a inceput azi la 5, sa ma mai pregatesc putin pentru diseara, ca ieri a fost una din acele zile cand am cazut lata in front. Ma cred eu viteaza, dar cateodata mai ud si pantalonii. Se va termina, ca la toata lumea, la noapte. Dar o zi intreaga cu jucariile mele dragi, in mintea copiilor, ce-mi pot dori mai mult de la viata?! Poate doar un 100% la examen?!...

Later edit, next day: Ii zic aseara lu' Bobescu ca trebuie sa vina mai devreme sa ma ridice, ca avand examen, cum termin, pot pleca. Si ma gandeam ca hai, o ora asa, mai mult sau mai putin, ajunge, ca doar sunt fast, imi mai spune Speedy. Am iesit la 9 din examen. A inceput la 6. Erau nici mai mult, nici mai putin de 9 pagini cu probleme, de cand le-am vazut i-am dat mesaj lu' Bobescu sa astepte ca-l anunt eu daca mai scap de-acolo. Daca te uitai la paginile alea de sus, ai fi putut spune, fara sa gresesti prea mult, ca este un examen greu. Dar asta daca doar priveai desfasuratorul si nu stiai nimic. Mie nu mi s-a parut greu. I had fun. E ca la culturisti. Ce-i asa de greu sa iei in brate 100 de kile daca exact aia ai invatat sa faci? Cam asa si cu examenul meu. Doar cand esti varza-i totul greu.

miercuri, 4 martie 2015

Ce-am vrut eu ieri sa zic in postarea de mai jos, dar n-am prea apucat cum trebuie ca eram in metrou si doar incercam sa fac drumul a parea mai scurt, e ca ieri, de exemplu, am ajuns acasa dupa vreo 14 ore de la momentul in care am scris acea postare. La munca prima data, dupa care la cursuri, pe seara. Nu e in fiecare zi asa, dar aproape. De-o vreme sta astfel treaba, dar cum mai spuneam si alta data, nu ma plang, pentru ca mi-am facut-o cu mana mea. In ultimul timp insa n-a fost vorba doar sa fiu plecata 14 ore de-acasa, dar orele au fost foarte pline, foarte grele, ca niste sacose pe care le aduc pline ochi de la piata. Abia sa le pot cara. Am de terminat practice set-uri pentru cursuri, am partial maine, midterm cum ii zic canadienii, care valoreaza vreo 35% din nota finala, ceea ce este foarte mult, in plus, la job e in desfasurare sfarsitul de an fiscal. La cursuri, am tinut pasul pe parcurs, nu as fi putut lasa totul pe ultima suta de metri oricum, pentru ca nu as fi facut fata orelor, care se desfasoara in asa fel incat sa te keep updated in timp ce tragi dupa tine toate informatiile din urma. Dar in mod paradoxal, parca sunt masochista, pe mine tocmai aglomeratia asta ma incanta peste masura, imi da o energie inepuizabila, vreau sa nu se mai termine cum ziceam si mai jos. Nu vreau sa zic la nimeni, adica n-ar fi bine sa auda sefa mea totusi ca eu n-as vrea sa i se mai termine durerile de cap. Dar, daca se termina, macar sa inceapa altele, ca nici n-am gatat bine cursurile acestea si ma gandesc deja la urmatoarele. Care imi vor acoperi si vara. Dar nu conteaza. Nu le fac programul in functie de alti factori, ci ele devin un factor in functie de care le fac pe celelalte...Asta, pe de o parte ma gandesc, din fire, ca mi-e mai bine cand sunt ocupata, nu cand ma plictisesc. Stii ca in dex, neocupat mai poate insemna si liber, la mine e invers. Te poti plictisi si cand esti ocupat, e adevarat, am cunoscut situatia pe pielea mea. Nu e cazul acum insa pentru ca activitatile actuale imi fac o reala placere, am mai spus parca, dar ma repet ca numai asta am in cap. De aia nici nu vreau sa se termine. Nu ma intereseaza o finalitate in sine neaparat, cat satisfactia de a fi implicata mereu. Cateodata sunt foarte obosita pe seara, pic lata si nimic altceva cand ajung acasa, nu inainte de a manca totusi, dar alteori nu. Cu cat sunt mai aglomerata, cu atat sunt mai putin obosita (!). Stiu, is dusa cu pluta, dar chiar asa sta treaba. Am trecut aici in Canada prin toate cele. Dar asta e cea mai pe val chestie care mi s-a intamplat. Or fi sacosele alea grele, dar cand ma gandesc la ce-am in ele, parca nu-mi mai pasa asa de tare.

marți, 3 martie 2015

Am in cap o melodie a Bad Boys Blue, aia, A Train to Nowhere. O fredonam mai adineaori pe scarile metroului, ma chinuie talentele pe care nu le am. Dar asa e dimineata. Sunt a morning person, si nu ca ma trezesc cu noaptea in cap, desi e adevarat si asta, dar pentru ca e momentul zilei cu gandul la care ma culc seara. Am o pofta de viata incredibila cand lumina din casa e inca mai puternica decat cea care intra de-afara pe geam. Nu ma copleseste ideea unui nou inceput de zi, decat daca e ziua mea sau am cine stie ce carente in organism, dar in zilele obisnuite, dimineata simt mereu un soi de neastampar si nerabdare de copil care tocmai a primit alte jucarii. In perioada asta, sunt extrem de aglomerata, o sa zic de ce alta data, ca acum sunt in metrou, dar nu ma copleseste deloc, dimpotriva, vreau sa nu se mai termine, vreau si mai mult. In mod ciudat, aglomeratia aceasta de indeletniciri, una peste alta, imi dau rostul zilelor, pe care dimineata le simt cu si mai mare avant si in fata unei cafele le sortez pe caprarii, ca sa stiu care si cum vine prima data...Uite, s-a scumpit iar metroul, dar tot e mai bun decat masina. In masina, no texting, no fun, in metrou, m-am intalnit deja si cu lumea, pe blog I mean. Let's do another day!

duminică, 1 martie 2015

Cand am ajuns acasa marti seara, mai erau niste bucati de coasta ramase de cand am mers noi la Baton Rouge saptamana trecuta. Altceva n-aveam de mancare. Luase Bobi coasta cea mai lunga din meniu, pe aia de 16, dar n-a putut s-o manace pe toata, si ceruse to go ce i-a ramas. Eu de cate ori am mers la Baton Rouge am comandat tot timpul altceva, peste, hamburger, de am ajuns de ras in colonia noastra, ca tot timpul ma duc la restaurant si comand numai prostii, care nici mie nu-mi plac. N-am cerut niciodata coasta, desi la Baton Rouge pentru coasta te duci, dar nu ma prea omor cu porcul. Dar cand am mancat marti resturile alea, am zis ca-n viata mea n-am gustat ceva mai bun. E posibil sa fi fost si eu prea infometata, dar am si zis atunci ca la Baton Rouge mergem si saptamana asta. Ne-am dus cu ai nostri, ca ne place sa mai mergem pe weekend prin bucatariile toronteze, mai bem un cocktail, mai halim un meniu, dar de data asta am iesit de ziua mea. Am primit cadou un puloveras simpatic, culoarea mea preferata, frez, asa ii zice, cel putin asa il vad eu. Ca acum nu mai inteleg nimic, nu stiu daca si voi cunoasteti nebunia cu rochia aia de pe internet, pe care unii o vad black&blue si altii white&gold. Eu o vad white&gold, si sunt convinsa ca-i asa pentru ca eu asa o vad. Le-am aratat-o ieri si lor si toti o vedeau ca si mine cu exceptia unuia, care era tot la fel de convins ca si noi ca rochia e de fapt black&blue. WTF? Cand l-am auzit, am incercat sa ma uit la ea pe toate fetele, cu becul stins, cu becul aprins, dar tot ca mine era. As vrea si eu s-o vad black&blue, mi se pare mai fancy s-o vezi black&blue, si am impresia ca in realitate chiar asa este, dar cum poate fi asa in realitate daca eu nu asa o vad? In realitate este cum o vad eu, ma gandesc. Am citit cateva explicatii avizate, dar tot n-am inteles mare lucru. O chestie de cromatica si daylight pe care ochii nu le disting la fel. Faza tare cu rochia asta e ca fiecare crede despre celalalt ca glumeste, daca nu, cert e ceva in neregula cu el.

Cand mai calc stramb pedala de soferie, o sa-i zic lu' domn instructor ca am vazut diferit culoarea semaforului. Domn instructor ce culoare crezi ca are semaforul?...Fusesem si eu ieri sa-mi iau niste pulovere, dar asta e foarte nimerit pe gusturile si nevoile mele. Mai frumos decat l-as fi putut alege eu. Cand l-am vazut am crezut ca e prea mic totusi, XS, parca era haina de copii, si mi-ar fi parut rau sa nu-mi vina, ca e chiar simpatic. Dar e numai bun. Te intrebi la ce bun sa-si ia femeile atatea boarfe cand cad dulapurile pe ele. N-as putea sa dau un raspuns care sa reflecte vreo explicatie logica, dar mie mi se ia de ele, si oricat de mult mi-ar placea cand le cumpar, dupa o vreme nu-mi mai plac. Asta nu inteleg eu, de ce ma plictisesc atat de repede de ele, dupa ce trec de pe raftul magazinului in dulap la mine. Unele raman pe-acolo prin dulap cu lunile, chiar anii, aproape nepurtate, timp in care, desi claie peste gramada, ca n-am niciodata ordine in dulap, imi zic mereu dimineata ca iar n-am cu ce sa ma imbrac. Ca eu zic ca am cu ce sa ma imbrac atunci cand imi si place haina pe care o iau pe mine, daca nu-mi place inseamna nu am cu ce sa ma imbrac. Mereu ii spun lui Bobi ca iar n-am haine, si el crede ca-s nebuna, dar asta nu inteleg barbatii, ca a avea dulapul plin cu haine nu e acelasi lucru cu a-ti si placea vreuna. Ca sa nu mai zic ca in mod ciudat plictiseala de o haina sau efectul de nou se reflecta la modul cel mai serios in starea de spirit. Si asta de cand ma stiu...Nu degeaba se zice ca haina il face pe om lol.
...In fine, deci am fost de-am comandat si eu o coasta, ca-mi ramasese mintea la ea toata saptamana, buna rau, si am zis ca nu vreau s-o mai ratez si de data asta. Mi-am luat tot de 16, dar mie nu mi-au ramas resturi. Am mancat-o pe toata. Uita-te in poza, ce portie de oameni finuti ca mine. Costita afumata, cu sos bbq si sweet potatos, fried, god. Nu stiu unde a incaput, dar s-a asezat bine. Apoi, deserturile iar sunt bune, le vedeti in poze. Creme brulee de trei feluri, toate deodata. Am colega la job care mereu zice ca toate ca toate, dar desertul nu e niciodata for share. Si uite asa te chinui sa-l mananci singur. Serios, am mers in multe restaurante prin Toronto, unele dintre ele sunt vai mama lor, dar de departe Baton Rouge e deocamdata printre favorite. Macar la categoria franciza, si tot e cel mai bun. Oricum, zic deocamdata ca sunt atat de multe si atat de diferite ca n-as indrazni sa dau o nota finala pana nu trec pe la toate. Cu iarna asta, ce sa si faci? Mai stam la o vorba, tot sa mai iesim din casa, chiar daca tot inauntru ne ducem. Oricum, cred ca deja pot spune ca am scapat cu viata si anul asta. Caci si anul acesta iarna a fost mai ciudata decat de obicei. N-am avut cine stie ce friguri pana in februarie, pe alocuri ba a fost chiar cald, dar februarie ne-a lovit cu niste temperaturi sa nu le putem duce, si a tinut-o asa zi de zi, toata luna, bine c-a fost scurta. De-acum, primavara desi nu vine, nici friguri si zapezi din astea nu vor mai fi, poate prin iunie putin, dar nu mai mult.