Pagini

Expat in Canada

Expat in Canada

duminică, 15 februarie 2015

Poate ca ar trebui sa stau pe curul meu inca si sa nu ma mai cred asa viteaza, dar nu ma pot abtine cand vad cu atata incantare cum renasc din propria cenusa. Conduc din ce in ce mai bine, capat tot mai multa incredere cu fiecare ora pe care o fac si asta se vede in aroganta cu care o fac pe-a vitezomana, adica nu prea tin cont de panourile de viteza lol. Oricum, in realitate nu cred c-am fost niciodata atat de praf cum m-am autoevaluat inainte, cat va spun sigur ca n-am avut un instructor care sa ma invete meserie. Nici n-avea cum. Daca nu m-a invatat inseamna ca nici el nu stia. Cel putin meseria lui, aia de instructor, cu siguranta, nu.
...Acum am inteles unde era problema mea. Abia acum am inteles si eu ca in proportie de 98 % ochii conduc masina. Trebuie sa invat sa-mi folosesc ochii, la asta lucrez acum. In condus, orice miscare urmeaza traiectoria ochilor. God, e logic, unde mi-a fost capul, cu tot cu ochi zic? Inainte parca eram un orb, nu stiam sa-mi folosesc ochii, si-mi era frica. Tocmai de aceea imi era frica. Frica de masina din fata care ar putea sa intre in mine, frica de bordura in care as putea sa intru eu, frica de oncoming traffic, frica de pietoni...Nu-mi erau parteneri in trafic, imi erau toti dusmani, si eu nu faceam altceva decat sa ma ascund de ei in spatele volanului. Ca intr-un film horror in care niste fantome urate ma fugareau printr-o padure neagra si eu ma tot uitam inapoi dupa ele si ma impiedicam in fusta, in crengi, in gropi, si cadeam si plangeam, si el e ma prindeau si ma mancau. Dar nu trebuia sa ma uit inapoi, trebuia sa ma uit inainte. Asa si cu condusul. Imi spoream frica exponential, fizic indreptandu-ma catre ce-mi era mai teama, caci daca ma uitam catre un "obstacol", fix spre el ma si duceam, asta in loc sa-mi vad de drumul meu, la propriu, si de dreptul meu la el. Daca trecea o masina pe langa mine ma schimbam la fata si in visele mele erotice de sofer nu-mi doream altceva decat sa fiu singura masina de pe drum. Sa ma lafai singura prin tot asternutul strazii. Dar gata, acum ne-am imprietenit. Ma si salut cu masinile de pe strada. Imi fac loc sa trec, se dau la o parte, cu toate onorurile. Aia de au carnet probabil ca rad acum de mine, dar ce sa zic, chiar daca America au descoperit-o altii inainte, nu-mi pot lua mie dreptul de a ma bucura ca in sfarsit am descoperit-o si eu!

3 comentarii:

  1. Bravo! & Don't worry toti am fost in pantofii tai odata si toti ne am bucurat ca si tine.

    RăspundețiȘtergere
  2. @Elena: Da, mi-ai zis, dar eu nu credeam ca e teama. Ziceam ca imi lipseste abilitatea de a conduce, stii, ca la chinezi. Dar nu-i chiar asa.
    @Stefan: Ma bucur ca nu sunt singura, ar fi fost trist sa nu ma inteleaga nimeni :).

    RăspundețiȘtergere