Pagini

Expat in Canada

Expat in Canada

vineri, 30 ianuarie 2015

Azi am avut o ora pregatitoare cu domn instructor Bobescu. Vi-l recomand cu siguranta si incredere. Nu stiu cat cere ca mie nu mi-a luat nimic, a zis ca ne descurcam noi dupa. Mi-am tras pe mine geaca reflectorizanta si m-a dus Bobescu intr-o parcare. La Target, care, uite, decat sa plece invartindu-se, mai bine s-ar face poligon. Hai, manutele sus, si fara miscari bruste. Asa am inceput, usurel, dar spre final i-am zis sa nu ma mai pistoneze la cap, sa nu mai dea atatea indicatii cat sunt eu la volan.
Am avut ieri o reactie foarte uluita cand mi-am dat seama ca e ultima zi din luna. Eu ma refeream ca-i ziua mea cea mai aglomerata ca am inchidere de luna la job si mai mult de lucru decat in oricare alta zi, dar colegii mei au inteles ca ma mir ca-i sfarsit de Ianuarie deja. Dar ma miram intr-adevar si ca-i sfarsit de Ianuarie deja. Sfarsit de Ianuarie e totusi inceput de an, deci n-ar fi cine stie ce, dar cand ma gandesc ca numai de curand a fost Craciunul, de nici beculetele de pe strada n-au apucat a se raci, imi dau seama ca e ceva ciudat cu timpul asta al meu, parca imi scapa printre degete. Nu vreau sa spun ca as vrea sa treaca greu, ci ca as vrea sa am mai mult control asupra lui si nu stiu cum. Sunt foarte ocupata in ultima vreme si el absorbit astfel in tot felul de lucruri in care sunt prinsa, si parca ma alearga, nu-mi apartine. Nu stiu daca eu dupa el sau el dupa mine, dar tot fuga se cheama. Vorbeam cu cineva despre chestia asta si mi-a zis ca asa trece timpul in tara asta. Adevarul e ca numai ce-a fost luni, acum e vineri iar, my favorite F word, asta e gluma trista de facebook, si toate zilele sunt la fel si poate ca si lipsa asta de varietate il condenseaza. Exista totusi si o parte buna in faptul ca azi e ultima zi din Ianuarie si ca timpul a trecut atat de repede. Iarna nu mai poate tine mult si odata ce se duce ni se mai variaza si viata, ca vom putea iesi mai mult pe-afara, sa ne mai bucuram si noi. Ca iarna pe-aici nu-i altceva decat sechestru la domiciliu. Nu ma plang de iarna asta totusi. N-a fost una grea deloc. N-am avut zapada decat de vreo doua ori, inclusiv cu cea de ieri, si nici prea frig n-a fost. Dar nu stiu, m-am trezit cam depressed, mi s-a luat de toate, si parca simt nevoia si de altceva. Maine am primele ore de soferie. Mi s-a luat si de astea si nici macar nu le-am inceput.

joi, 29 ianuarie 2015

Am un coleg la job care de cand am ajuns in firma asta ma sperie. Astea sunt glumele lui din program. A avut cateva bune de tot, ca era sa-mi sara inima din carcasa, dar in ultima vreme am dezvoltat un al saselea simt si nu prea mai are succes ca-l simt de la departare. S-apoi, una dintre rezolutiile lui pe anul asta a fost sa nu ma mai infricoseze pe mine cu aratarea lui. Nu prea se tine el de rezolutie, dar eu da, de ale mele. Daca am zis am zis. Ieri l-am sunat pe domn instructor si am stabilit primele ore de soferie pe saptamana aceasta. Acum, ce sa zic, mi-a luat mult, dar nu m-a preocupat pe mine treaba asta in mod deosebit, apoi sunt si foarte lenesa, adica de cate ori am de obtinut o hartie ori smth si chiar de dat un telefon, imi ia ceva pana ma pornesc. Cand eram mica o puneam pe maica-mea sa se duca, sau macar sa vina cu mine, acum nu mai am pe cine ma baza ca Bobi ma trimite repede la plimbare. Ceea ce nu-i prea frumos din partea lui, ca in mare parte pentru el o fac. A dezvoltat in mine un sentiment de sfiala. Tot timpul ma acuza ca de aia nu poate el bea o bere in oras. Dar intrebarea e, daca ii rezolv lui problema, cum mai beau eu? Ni s-a intamplat de multe ori sa mergem "prin vecini" sau cu amicii pe la bodega si el sa se uite cum nevasta-sa bea si s-o roage sa plecam acasa. Situatia mi-a creat oaresce inconveniente totusi, nu prea mari, dar cat sa fie. A fost o faza la job, cand m-am angajat, trebuia sa fac niste drumuri pana la banca, adica era parte din sarcinile mele, dar pentru ca nu aveam carnet se ducea sefa. Asa ca, intr-o vreme, dezvoltasem o sfiala si fata de ea. Intre timp, n-a mai fost necesar, dar sfiala a ramas ca i-am promis ca imi iau carnetul. Chestie cu care ii luasem ochii oarecum ca atunci a fost momentul cand am constatat cu uimire ca eu de fapt n-am carnet nici macar cat credeam eu ca am, ca-l ratacisem, si-a trebuit sa merg sa cer altul. Pe care l-am pierdut iar. Dar l-am gasit intr-un final. Il tineam pe post de semn de carte.
Deci, in mare, pare a fi o datorie fata de altii...Si-apoi stiti cat de rea e datoria. Cat despre mine, o fac si pentru mine, la sensul ca imi va fi mai la indemana sa ma duc singura in oras sa cheltui banii.
"In ce stadiu sunt?"...Sper, pe langa aceste inconveniente stricte, sa ma tratez astfel de niste traume pe care le am inca de pe vremea lui Basescu ca sa zic asa, cred ca si mai devreme, cand cu carnetul meu romanesc am reusit odata sa sparg masina lu' frate-miu in silinta mea de a o parca in curte. Era in spate un copac, nu stiu cine-l pusese acolo, de care o buseam de cate ori o dadeam inapoi. Eu auzeam tunaturile, dar nu stiam ce are. M-am si dat jos de cateva ori, dar n-am vazut nimic. Am parcat-o la linie perfecta dupa vreo ora, dar dupa ce i-am scos toate matele, stare indoielnica pe care o constatase frate-miu a doua zi cand a plecat cu ea si-i atarna in vant bara din spate, pana i-a cazut de tot. Nici el nu stia de unde. Phiu, e doar o Dacie de cacat, cum de unde? Apoi, alta istorie cu erou, gen Hercule, am ajuns la un magazin, voiam sa cumpar lamai, si dupa ce am condus tot drumul cu frana de mana trasa, de-am scos tot fumul din ea, am si "parcat-o" pe un postament de am tunat-o si de bara din fata. Nu mai reuseam sa scot masina de pe bordura in care o infinsesem pana la botul unei fantani, si am rugat oamenii de pe strada sa ma ajute s-o ridic!!!. Am incercat eu apoi s-o scot ca noua, vopsind-o cu periuta de dinti. As fi fost un owner priceput la o companie de casat. M-au injurat si camionagii de mama cand m-am pozitionat pe contrasens si stateam in mijlocul strazii neintelegand de unde atata ambuscada...Ca eu nu prea le am cu stanga si cu dreapta, ma orientez greu la orizontala. "Du-te in pizda ma-ti domnisoara", asa mi-au zis. Si-acolo m-am dus de-atunci, dar gata, am decis sa ma nasc din nou. Asa ca ieri, cand am vorbit cu domn instructor si m-a intrebat in ce stadiu sunt, i-am zis ca in stadiul foarte avansat, de praf spre pulbere. Dar incepand cu acesta saptamana toate traumele mele nu vor mai fi decat o amintire trista demna de dat uitarii. Ala care ma aplauda va avea un free ride de la mine, dupa ce imi iau G2. Din prima, of course.

duminică, 25 ianuarie 2015

...motiv pentru care m-a trecut Bobi la cura. Ca la taraba.
Te trezesti uneori cu fata la soare, alteori cu fata la cerşaf. Eu m-am trezit azi cu fata la cerşaf. Si-o cafea imi era ciuda sa-mi fac, dar m-a facut Bobi sa rad si mi-am revenit o ţâră. Si m-am pornit deodata sa-i povestesc cu aprindere ce-am visat asta noapte, dar cred ca era acum spre dimineata, de am si tinut minte cu lux de amanunte. Chiar ca lux, ca nu numai ca eu nu prea tin minte ce prostii imi trec noaptea prin cap, dar nici n-am mai visat nimic de-un car de vreme, si viata mi se pare trista cand nu visezi. Parca l-am invatat pe dinafara, asa l-am memorat, doar putin la final cred ca l-am amestecat. Si daca tot povestim intamplari, de ce n-ar fi si visele niste intamplari de povestit, mai ales cand sunt asa de palpitante si traite cu atata intensitate...Am visat ca ma aflam intr-o situatie fara iesire, ca in fata unei fundaturi, plina de scaieti. "Ajunsesem din Canada in Romania pentru trei zile. Si trebuia sa ma duc de la Bucuresti acasa la ai mei. Am ajuns in Gara de Nord, aveam bilet, dar, fara sa verific ora, linia si alte cele, m-am suit in primul tren parcat. Abia dupa o bucata de drum, am realizat ca nu era trenul in care trebuia sa ma sui, ci unul care ma ducea spre Constanta. Asa ca am coborat precipitata la urmatoarea oprire, intr-o halta cu un nume pe care nu l-am tinut minte. Aveam o stare confuza si-mi batea inima, mai ales cand am vazut ca telefonul meu nu mai avea bacterie (eu cand textez pe telefon un mesaj, inainte de a termina cuvantul, telefonul ca-i inteligent imi selecteaza singur cuvantul, asa ca uneori telefonul poate sa nu mai aiba bacterie si nu baterie) si nici portofelul meu rosu nu-l gaseam in geanta. Dar am gasit 1 milion din ala vechi romanesc, albastru, de am reusit sa-mi iau un bilet doar pana la o urmatoare halta. Dar, iar nu m-am uitat pe bilet, dovada ca nu invatasem nimic din experienta oribila prin care inca treceam, si de data asta am pierdut trenul de tot. Era foarte colorat, ca de jucarie, si ma uitam dupa el cum se tot duce. Aproape ca plangeam in halta aia plina de buruieni, si-mi batea inima de stres si se mai si innopta afara. Spre final, nu mai prea tin minte ce s-a intamplat, daca s-a intamplat ceva sau am adormit si a inceput alt film, cert e ca m-am trezit, vorba vine, ca eu inca dormeam, intr-un tren, care, de fapt, era o barca, si ma ducea pe o apa tropicala habar n-am unde". Bobi m-a intrebat, si, ce inseamna visul asta? Cat esti de blana si in vise?...Dar nu de asta m-a facut sa rad, ca ce-i drept, in vis si eu incepusem sa ma indoiesc ca sunt in stare de ceva de vreme ce nu sunt in stare sa nimeresc un tren in gara, ci ca mi-a zis ca se duce la magazin sa ia cele de trebuinta ca sa faca penne capri. Asa face de fiecare data. Sambata ne vedem de obicei cu pritenii nostri prin oras si de cate ori mananca ceva, vine acasa si vrea sa faca si el. Asa am ajuns eu sa mananc chicken pulao si alte pulao-rii pe care le gateste ca un maestru bucatar innascut numai dupa ce vede si se ia dupa altii. Aseara chiar am ajuns la un restaurant pe Danforth, pentru cei care nu stiu, Danforth, adica Greek Town, este cea mai populata zona cu restaurante pe metru patrat din lume, si chiar a fost unul bun. Nu-i intotdeauna usor sa gasesti un restaurant bun in Toronto. Se numeste Il Fornello. A fost atat de bun ca mi-a dat cosmar Il Fornello. Cand de la extaz la agonie nu-i decat un pas, adica.
Eu le zisesem categoric ca mananc doar praji, ca sa nu fie prea mult pentru ora aia deja mult intarziata, si ca in stilul caracteristic propriu si unicat, daca eu intotdeauna comand ce nu-mi place, acum la un restaurant unde nu aveam ce sa comand si sa nu-mi placa, n-am comandat nimic, decat un tiramisu. Dar m-am infruptat bine din farfuriile celorlalti, pana am mancat mai mult ca ei. Cand am ajuns acasa si m-am culcat, parca aveam o chiatra de moara in stomac si trebuia sa dorm pe ea. Si de aici vise cu palpitatii. Ha, ca veni vorba de palpitatii si de mancare, ca mi-am amintit, am zis si eu saptamana trecuta sa-i fac o ciorba buna lui Bobi, nu din alea lungi ca la Moldova, si i-am facut o ciorba de burta, galbena, cu oua multe si smantana, de care eu nu m-am atins nici macar s-o gust, dar a dat saracu' n indigestie de joi era sa nu se duca la munca de rau ce-avea. Mi s-a parut amuzant, cred ca doar mi s-a parut. Ca si acum.

sâmbătă, 24 ianuarie 2015

Am mai zis eu o data ca nu prea-s dusa pe la biserica, motiv pentru care voi fi atat de nesimtita incat sa-mi barfesc vecinul, ala de care ziceam eu o leaca mai la vale ca se da cu capul de pamant la ore fixe. Stiu cand se roaga ca da cu tamaie de i-apuca dracii pe toti pacatosii din bloc. Descultului astuia ii put labele ca la soareci morti si da cu un şprei de-mi mor mie mustele din casa. Nu stiu sigur daca se ploconeste plin de respect, pardon, se roaga am vrut sa zic, dar ce draq face, karate? Ca de cate ori ies din casa, sa-mi verific hainele la spalatorie sau mai stiu eu ce, se opreste si se face ca de fapt isi bate in usa, pe care de altfel o tine de clanta, deschisa. De ce afara cu el din casa, si cu picioarele goale, intr-un stadiu avansat de putrefactie, depaseste puterea mea de judecata limpede. Sau, cand ma duc si eu sub sacii mei de gunoi ca sa scap de ei, si se preface ca se uita aiurea pe tavan inchipuindu-si (riscul meseriei lor) ca eu nu-mi dau seama ca-i nebun de-a binelea. Ori imi scapa mie ceva, ori pe bune, oamenii astia nu-s pe treaba lor. Te-ai putea intreba ce Dumnezeu o mai fi si ala care rade in halul asta de tine si te pune sa te porti exact ca un ţăcănit? Cand, de fapt, zic eu ca-i invers, mai degraba ei rad de Dumnezeu si-l iau de smintit...

joi, 22 ianuarie 2015

Asta este ceea ce numesc eu intrebare cu o singura varianta de raspuns. Adica, l-am intrebat pe Bobi, Bobi, imi iau si eu un inelus? Cate variante de raspuns puteau sa existe?... Daca existau mai multe variante de raspuns, nu-l mai intrebam. 

duminică, 18 ianuarie 2015

Ca ma ocup cu contabilitatea, m-am gandit sa scriu despre cum este sa contabilizezi treburile altora, lasandu-le, din altruism (!), balta pe-ale tale. De invidie. Aici, in Canada, comunitatea de romani e mare, dar nu asa de mare atunci cand vine vorba de contabilizat caprele de peste gard. Adica romanul cauta sa se uite peste parleaz tot la roman, in general. As alege totusi sa nu cad in cursa generalizarii, insinuand ca toti ar vrea capul caprei vecinului, odata pentru ca nu suntem cu nimic mai exclusivi decat alte natii, invidia fiind insusire umana si nu numai, comuna, si pe de alta parte, hai ca nu suntem toti la fel. Sunt unii care macar se pretind ca nu-s. Voi vorbi deci la general, dar fara sa generalizez...Deduc eu din puterea mea de analiza profunda asupra a toti si toate, dupa cum ati observat, ca unii oameni devin invidiosi pe altii atunci cand acei altii sunt mai cu moţ. Respectivii devin invidiosi pe un moţ pentru ca ei nu-l au, dar ar vrea, sau il au, dar nu-i asa frumos. Asa spune dictionarul despre invidie: ca unuia ii e ciuda pana la suparare pe moţul altuia. Doar ca, din foile mele de observatie, am dedus ca unuia, hai sa-i zicem "Romanul", asa sa-l cheme, ii creste raca indeosebi atunci cand il cunoaste pe celalalt intr-un fel sau altul. Fie ca-i e prieten, sau mai grav, neam, fie ca, ramanand in schema, e vorba de alti romani si nu stiu eu prin ce logica e de la sine inteles ca daca suntem romani, suntem automat si "vecini". Deci fa-te, ma, ca nu-l cunosti!!!
La origini, fara a avea eu prea multa invatatura in ale psihologie, psihiatriei sau whatever, invidia porneste dintr-un instinct. Acel instinct cu care suntem cu totii inzestrati din nascare - ca orice dobitoc: patruped, biped sau unicelular. Instinctul fiindu-ne lasat mostenire din vietile anterioare ale neamurilor noastre moarte spre conservare, nu-l putem judeca ca-i bun sau rau, dar cum ne folosim noi de el, DA. Romanul are doua posibilitati sa-l manevreze:
 1. ucide cu el capra vecinului (vorba vine, adica ii pare rau c-o are, e invidios, si chiar ii doreste raul, care, daca se intampla, il incanta), ramanand astfel, nici mai mult, nici mai putin decat cu o capra moarta pe constiinta. Daca Romanul omoara capra altuia pentru ca el n-are, se bucura ca acum vecinul nu mai are capra, dar nu se poate bucura ca el are. Vor fi doar doi vecini fara capre. Dar ii poate face in ciuda ca uite, ba, acum nu mai ai nici tu capra!
 2. nu ucide capra, ci Romanul devine prieten cu vecinul si-l mai iscodeste despre ovina. De unde o are, cat a dat pe ea, cu ce-o hraneste. Invata de la vecinul care a fost treaba si cine stie, poate intr-un final, va avea si el o capra. Adica ii va putea arata ca iata, amice, acum am si eu capra!
Ma rog, avand in vedere ca in ambele situatii tot la egalitate se ajunge, probabil ca unii prefera calea mai ingusta...
...Dar, asta ca asta, e veche, eu insa am alta dilema vizavi de subiectul acesta. Ca n-ai capra si vrei si tu, inteleg, dar cand ai, ce-ti mai pasa daca vecinul are sau nu? Hai sa traim! Dar nu...Caci sunt unii care parca dinadins cer altora sa le omoare caprele. Striga in gura mare, uite vecine ce capre am eu! Si nu de fericirea lor. Ci parca nu-s fericiti pana nu-si vad caprele moarte.

sâmbătă, 17 ianuarie 2015

Ce vedeti in background: am ajuns moarta de foame intr-un magazin alimentar si mi s-au activat cele mai suspecte pofte. Am cerut la departamentul de muraturi tot ce aveau cel mai iute. Asa le-am si zis, sa-mi dea tot ce au picant pe-acolo. Ca stiti cum se zice, daca te duci flamand intr-un magazin de mancare iti vine sa cumperi tot magazinul. Si ca tot sunt in ultima vreme la faza "de ce?" sa va mai povestesc o descoperire. Ia duceti-va flamanzi intr-un magazin de haine...Efectul e total invers: nu veti cumpara nimic.
“One who speaks only one language is one person, but one who speaks two languages is two people.” Acesta este un proverb turcesc. Sau cel putin asa spune pe internet. M-a intrebat ieri o colega daca mie nu mi se pare interesant ca vorbesc la munca alta limba decat cea de-acasa. Nu mi se mai pare tot timpul, adica n-am mai stat demult sa ma gandesc la treaba asta, dar cand ma gandesc, e intr-adevar uimitor. Lasand la o parte faptul ca ma dezbrac de una si ma imbrac cu alta cand plec dimineata de acasa, ca una e prima si alta e second, cel mai tare ma uimeste acum ca la job romana imi pare, de fapt, straina, la sensul ca atunci cand, intr-un context sau altul, o folosesc parca nu-i la locul ei acolo, ceva nu-i natural. O simt instrainata, parca nu o recunosc. Intr-o zi, de exemplu, a trebuit sa-mi sun dentista pentru o programare. Dentista mea e romanca. Si vorbind cu asistenta ei la telefon, tot romanca, aveam un feeling ciudat, nici nu stiu cum sa-l explic. Era despre o chestiune de business (eu ducandu-ma sa-mi repare maselele), iar in mediul in care eram, cand eu sun pe cineva, sun numai in chestiune de business, ca un businessman ce sunt, si vorbesc engleza de obicei, nu romana. Cu Bobi cand vorbesc de la munca la telefon insa, nu-i chiar asa weird. Weird e cand il sun eu, iar el raspunde si-ncepe sa-mi vorbeasca in engleza. E intr-un moment in care nu poate vorbi cu mine si totusi cand vorbeste asa cu mine, engleza capata de data aceasta nunta aia straina despre care mai sus spuneam ca o am cu romana. Pentru ca eu cu el vorbesc romana de obicei, logic, nu engleza. Deci cred ca pana la urma creierul iar a facut treburile de capul lui. Sunt doua, dar el le-a pus pe caprarii. Ca sa fie sigur ca nu se-ncurca in ele. Parca mi-l imaginez. Una la stanga, alta la dreapta.
Un prieten imi zicea ca lui situatia asta cu limba i se pare cea mai dificila parte la un job in Canada, ca imigrant. Sau intr-o tara straina, ca se aplica oricui. Eu, personal, nu mai cred asta acum. Dar a fost destula vreme. E cel mai dificil hop in perioada de struggle, cat limbile nu sunt inca separate in modul despre care povesteam mai sus, si cand lupta asta te suge de energie intratat incat iti scade si self-esteemul pana la lehamite. Dupa, nu mai ai treaba.
Si mai convingator, cred ca am mai povestit cum la inceput, tot timpul mi-era teama ca nu voi reusi sa fac switch de la una la alta si atunci cand mergeam undeva unde trebuia sa vorbesc engleza, luam un ziar din cosul de gunoi, vorba vine, si-i citeam in metrou un articol pana la saturatie. Scopul era doar sa schimb macazul limbii, sa intru in alt mood, adica in engleza. Si reuseam intr-un fel, dar de trac tot nu scapam. A fost mare struggle intr-adevar. Dar ti-am zis, pana s-au rupt una de alta, pana la divort. Si-a vazut apoi fiecare de drumul ei si acum, la job, dupa cum ziceam, am ajuns ca romana sa mi se para straina. Ati inteles nuanta.

miercuri, 14 ianuarie 2015

Ma bag si eu in seama, dar am o nelamurire. Am cautat pe google, dar nu mai avea, ca sa zic asa, adica n-am gasit nimic despre chestiunea acesta care ma framanta si pe care incerc sa o dezleg, desi nu cred ca am toate datele la mine. Fiti atenti. Vi s-a intamplat vreodata sa va amintiti deodata niste chestii pe care nu le-ati facut niciodata? Stiu suna cam bizar, dar nu e, ca n-am formulat eu cum trebuie. S-o iau altfel. Acum cateva saptamani ajung acasa de la munca. Stateam pe pat, mancam o portocala si ma uitam la emisiunea lui Banciu. Deodata, din senin adica, si fara vreo legatura cu emisiunea, iar cu portocala nici atat, imi vine in cap ca am facut la munca o mare, mare greseala cu o factura. Big mistake, no joke. Trebuie insa neaparat sa mentionez ca eu la munca nu realizasem chestia asta. Pana la acel flash, nu am banuit macar ca ceva ar fi fost in neregula cu factura mea. Nimic, nimic. Puteam sa traiesc forever cu impresia ca factura mea e bine. Ba, nici prin cap sa-mi treaca de ea, o factura ca oricare alta, n-am in cap facturi de obicei, nu ma gandesc niciodata la ele. Adica, pana mea, nu e bizar sa-ti aduci aminte chestii pe care nu le-ai facut?...In fine, ce s-a intamplat dupa nu mai conteaza chiar asa de tare, cert e ca ma pistona pe creier situatia, am mers a doua zi la munca, am marturisit...si intrebarea sefei a venit: "Dar cum ti-ai dat seama?" "Pur si simplu mi-am dat, asa, din senin". O fi crezut ca fac misto de ea. Buun, zic, nu e prima data cand mi se intampla sa-mi aduc aminte tot felul de chestii ca nuca-n perete...Numai cu ceva vreme mai inainte, tot asa, cu niste prajituri...In fine, cand credeam si eu ca sunt inzestrata supranatural se trezeste Bobi in weekend, sambata la prima ora, si-mi spune ca trebuie sa mearga pana la job ca a uitat ceva afara. "Ce-ti veni, ma?". Si a inceput sa-mi povesteasca cum statea el cu o seara inainte pe pat si se uita la un film si cand tocmai isi intindea oasele, asa, deodata, din senin, l-a fulgerat in creier ca un junghi, ca n-a bagat nus'ce inauntru, adica si-a amintit de-un lucru care nu s-a intamplat niciodata. Eu nu inteleg. Cum asa, eu nu stiu nimic despre nicio greseala, dar deodata, fara nicio legatura cu imprejurarile imediate, imi dau seama de ea, si se mai si dovedeste a fi adevarata...Voua vi s-a intamplat?...Ma rog, asta ma intereseaza mai putin, ce ma intereseaza pe mine e care-i chestia? Ce se intampla pe aici?...

joi, 8 ianuarie 2015

Apropo de ce s-a intamplat in Franta, de multe ori m-am intrebat daca freedom of speech ar trebui sa aiba punct terminus. Am vazut pe google cateva caricaturi ale Charlie Hebdo si nu sunt neaparat pe gustul meu, dar fara ca asta sa legitimeze vreodata vreun atac ca cel care a avut ieri loc la Paris. Nu de atitudinea criminala a atacatorilor vreau sa zic, aceasta e impardonabila in absolut orice context si rezultat al unor minti descreierate. Nimic nu poate justifica violenta, cu atat mai putin libertatea de exprimare. Dar, to be honest, in ambele sensuri. Adica, ma intrebam doar daca sub paravanul libertatii de exprimare omul este indreptatit sa spuna chiar orice fara a tine cont de ofensa adusa unui individ sau unei mase de indivizi. Este un subiect foarte sensibil si extrem de greu de definit pentru ca nu stiu cat poti include libertatea de exprimare in categoria liberatii de felul "libertatea mea se termina acolo unde incepe libertatea celuilalt", atata vreme cat cuvantul in sine nu aduce daune corporale directe. Adica, pe de o parte, sa impusc cu sange rece pe cineva este incalcare a libertatii celuilalt, dar ofensa adusa prin cuvant cuiva este sau nu este incalcare a libertatii?
Au fost cazuri de oameni concediati de prin diverse redactii ca ar fi publicat cuvinte ofensatoare la adresa evreilor, exista un caz deschis acum de o universitate de dentisti din Halifax care investigheaza si vrea sa ia masuri impotriva unor studenti care ar fi publicat pe facebook mesaje misogine...Cum ar veni, pentru unii e muma, pentru altii ciuma. Repet, scriu acestea doar pentru a intelege ideea de libertate de exprimare, nu pentru a intelege comportamentul criminal al unor fanatici. Nu asta ma intereseaza.
Personal, eu nu cred ca sub paravanul libertatii de exprimare esti indreptatit sa aduci ofense gratuite, fie ele si verbale, nimanui, fie ca e vorba despre un singur individ, fie ca este vorba despre o masa de indivizi, asa cum nu sunt de acord ca "politically correct" poate fi folosit ca paravan impotriva unor nedreptati sociale. Daca esti musulman si omori, ce treaba are sula cu prefectura? Faptul ca esti musulman nu-mi poate ingradi mie dreptul de a avea o opinie asupra comportamentului tau desantat. Cred ca libertatea la nivelul lumii de azi se afla undeva la mijlocul acestor doua sintagme: freedom of speech si politically correctness. Pot ele convietui in buna pace? Nu stiu sa raspund. Totusi cand oamenii le folosesc ca scuza pentru devieri comportamentale, la nivel social nu putem vorbi de nicio libertate, nu una de nivelul secolului in care traim, ci de una la nivelul Evului Mediu. Este exact ca in cazul religiei si a omorurilor in numele ei. Oamenii ajung sa transforme niste idealuri intr-o bataie de joc.
PS: Daca eu iti spun tie in fata ca esti prost intr-o atare situatie e acelasi lucru cu doar a descrie situatia respectiva si a te lasa pe tine sa tragi concluziile? La nivel verbal suna diferit, dar in ceea ce priveste gandul meu totusi e acelasi lucru. Avem voie sa formulam in cuvinte exact ceea ce gandim? Sau gandul poate fi manipulat prin cuvant pentru ca efectul la nivel comportamental si social sa-i fie altfel?...

miercuri, 7 ianuarie 2015

Vreau sa scriu numai un gand, ca se scapa pe el, cum ar veni, nu mai poate sa se tina. Gandul n-are nicio legatura cu vremea de afara, presupunanad ca acesta e singurul subiect mai de Doamne iarta-ma despre care ati putea crede ca mi s-a nazarit saptamana aceasta, foarte pustie de altfel, dar nu in vreun sens rau. Nici bun. In niciun sens. Vremea asta canceroasa i-as fi zis, dar are mai degraba boli venerice, caci dupa ce si-a batut joc de noi, acum isi face iar de cap...
Dar sa revin la gandul meu. Am inceput saptamana asta munca. Au fost primele zile dupa un sir mai lung de libere petrecute pe langa casa omului si am putut sa constat mai indeaproape un lucru. Mie imi place la munca sau, ca sa va fac pe plac, imi place sa scalvagesc, nu e prima data cand o zic. Dar pe bune. Pentru mine nu-i ca pentru altii, un chin sau o belea de care nu stiu cum sa fac sa scap. Zic pentru altii pentru ca asa se lauda, cum ca abia asteapta ei sa iasa la pensie sau whatever. Ca sa intelegeti mai bine ce vreau sa zic, trebuie sa fac insa un U turn si revin.
Citesc acum o carte scrisa de J.M.Coetzee, prima din trilogia lui de memorii romantate, in care isi descrie el anii copilariei, dar nu ca Ion Creanga, no offense, ci altfel. La persoana a treia, atat cat sa o faca universala, dar atat de universala ca pe mine m-a stors de energie. E foarte evocatoare. Scrie si despre copilaria mea, dar nu pentru ca intamplarile din viata lui de pusti ar fi fost intocmai ca ale mele, ci pentru ca incita perspectiva adultului asupra anilor de-atunci, aduncand in felul acesta copilaria tuturor la un numitor comun. Copilaria privita din spate, peste umar. De aceea, odata parcursa cartea, mi-au revenit in cap multe chestii din pustimea mea, foarte intime, dar nu ca intamplari in sine, ci, din nou, ca perspectiva actuala asupra lor. Zice autorul la un moment dat ca neamurile lui, adunate la ferma, trageau un pui de somn dupa cina si obsinuiau apoi sa bea ceai impreuna si sa-si aduca aminte de toate cele, stiti cum fac neamurile, in general, cand se aduna gramada. Si scrie el ("el" nu are nume, e doar "el"): "They like to be nostalgic about the past, but none of them want to go back to it. He does. He wants everything to be as it was in the past". Si eu sunt uneori nostalgica dupa trecut, si m-as intoarce acolo daca ar fi posibil, dar e ciudat cumva ca nu stiu daca as vrea sa ma intorc inapoi ca si copil, asa cum eram, sau ca un copil, dar cu mintea de adult, cu mintea pe care o am acum. Dupa ce am descoperit atat de multe chestii despre lumea asta, nu stiu daca mi-ar mai placea sa ma bucur de viata ca un copil, dar sa nu inteleg totusi de ce o fac...Dar cum slava Domnului nu-i posibil nici una, nici alta, sa trecem mai departe...
Numai ca gandul meu despre care voiam sa va spun la inceput pe bune ca s-a pisat pe el acum. S-a tinut cat s-a tinut, dar dupa ce am tot vorbit aiurea, n-a mai putut nici el. Gandul era, referitor la faptul ca a ma duce la munca e o delectare, nu de alta, dar sa va aduceti aminte de unde am plecat, gandul era ca eu si cand eram la scoala, tot asa eram. Mie imi placea sa ma duc la scoala. Nu eram ca alti copii care se bucurau ca vine vacanta. Serios. Eu am fost tocilara, fara nicio gluma. Invatam la toate materiile pe de rost si nu as putea sa ma laud ca as fi chiulit vreodata sau am fumat in buda. Acum, pe bune ca v-as zice adevarul. Daca ar fi altul si nu asta. Dar stau acum si ma intreb, de ce era asa o lauda sa fumezi in buda? Sau chestii din astea? Ca erai rebel, righto? Si ceilalti aprobau, ba si parintii pe ascuns. Asa ziceam pe-atunci ca erau rebeli, nu tembeli. Ca inteleg, acum, sa fii rebel, adica impotriva regulilor, atunci cand regulie te duc la ceva rau. Dar sa fii rebel impotriva unor reguli bune...Exista si oameni maturi care dau dovada de asemenea tembelisme, dar n-as vrea totusi sa discut despre retarzi, ca-i tarziu de-acum oricum. In fine, cum ziceam, am inceput lucru si e bine, ca altfel incepeam sa ma sui pe pereti prin casa. Ca atunci cand eram la scoala si ma plictisea vacanta. A fost bine si in vacanta, dar, ca sa pastrez logica, toate lucrurile frumoase tin putin, mai ales in America. Somn usor! Aveti nevoie de odihna daca ati citit pana la capat!

duminică, 4 ianuarie 2015

Va trimit la film!

Are you paying attention? Acesta este un quote din filmul pe care l-am vazut asta noapte. Demult n-am mai vazut asa un film, unul pe care sa-mi doresc a-l revedea imediat dupa ce am iesit din sala de cinema. Este genul pentru care mi-as pierde toate noptile ca sa ma uit incontinuu. Specia dupa care eu plang ca-i foarte rara la cinema, cauza pentru care nu gasesc tot timpul cu adevarat o placere in a ma duce pana acolo. Despre The Imitation Game vorbesc. Poate ca mi-a placut atat de tare si pentru ca l-am vizionat intr-o pozitie foarte comoda. Eu am o problema cu salile, si in general cu randurile de scaune, ca-n avion, ca nu pot sa-mi cracan picioarele sau sa mi le lungesc in fata. Trebuie sa mi le tin inghesuite langa mine si mi-e foarte peste mana ca sa zic asa, desi vorbesc de picioare lol. Chiar citisem un articol despre man-spreading, despre barbatii care-si cracaneaza picioarele prin metrou, de nu mai au loc si altii, zic ei din motive biologice...pentru mine e mai degraba un motiv care tine de claustrofobie. Intamplarea insa din categoria "tot raul spre bine" a facut sa descopar locul unde o sa stau eu de-acum sa ma uit la filme in sala de cinema. Am ajuns tarziu, cu nici zece minute inainte de a incepe si desi era 10 noaptea, sala dadea pe-afara de populime si n-am avut nimic altceva a face decat sa ne asezam pe scanele din fata. Dar n-au fost chiar cele din fata, fata, in alea trei randuri de tre sa-ti dai capul pe spate ca sa te uiti la televizor, ci cele din spatele celor din fata, primul pe linia celor de sus, dupa platforma aia de le separa si pe care se plimba oamenii cand intra in sala si-si cauta loc. Scaunul meu are o bara in fata, si pot sa-mi pun frumos acolo, ca la cuier, picioarele ca sa nu ma deranjeze in timpul vizionarii...
...Mi-a placut filmul pentru ca este foarte human. N-are efecte speciale, ţâţe pe-afara si nici umor de doi bani, din ala de vezi prin comediile romantice ordinare...ca sa fac o paranteza, eu nu stiu cum pot rade oamenii la prostiile alea, stiti la ce ma refer, ca nu-mi vine in cap niciun exemplu. Mie nu-mi vine deloc sa rad, mi se pare prea ca de la ţară, de-mi vine sa plang. N-are nimic din ingredientele unui film pentru retarzi deci, le are pe toate cele necesare unui film exceptional, sau, cel putin ale unuia care pe mine sa ma foarte satisfaca emotional si chiar intelectual. Are oameni, are idei, are prejudecati, are umor, e tragic, e maret, are eroi, are solutii, are viitor, desi este despre trecut. Actiunea filmului se desfasoara in timpul celui De-al Doilea Razboi Mondial si scenariul este bazat pe povestea reala, desi romantata, a lui Alan Turing, cel care astazi este considerat a fi parintele inteligentei artificiale, cel care a construit prototipul primelor computere. Filmul scoate la iveala un fapt care a fost tinut secret de guvernul britanic mai bine de 50 de ani. Cum a construit Alan Turing primul "computer" pentru a decoda Enigma Machine, strategia comunicationala nazista, scurtand astfel razboiul cu pana la peste doi ani si salvand milioane de vieti. Filmul romanteaza genial o viata de erou al umanitatii, dar calcata in picioare de aceeasi "umanitate". Alan Turing era homosexual si a fost castrat chimic, caci cei in serviciul carora s-a pus atat au inteles. Dar din fericire, prostia umana, desi universala, e totusi combatibila si nu poate avea niciodata castig de cauza, tocmai datorita acestor oameni. Si acestor tipuri de filme. Caci la zeci de ani de la evenimentul in speta, macar partial, lumea nu mai este atat de homofoba. Macar partial a priceput ca inainte de orice "indreptare" sexuala, creierul e-n alta parte. Fie ca vorbim de oameni cu orientare sexuala diferita, fie ca vorbim despre femei. Daca veti merge la film, la care chiar va rog sa va duceti, pentru ca ideea sa fie si mai elocventa, veti vedea cum filmului ii lipsesc total, dar fara a li se simti deloc lipsa, scenele sexuale (sau pornografice, ca de cele mai multe ori despre asta este vorba). Nu mai tin minte sa fi vazut de curand sau macar sa fi remarcat chestia asta in vreo pelicula recenta. Este un film istoric, despre razboi, un razboi impotriva prejudecatilor in primul rand. “Are you paying attention? Good. You will listen closely and you will not judge me until you are finished”, ca sa inchei citatul cu care am inceput. Este un film diferit despre oameni diferiti care fac lucruri diferite pentru ca lumea sa fie altfel.

vineri, 2 ianuarie 2015

Pinned to the wall.

La inceput de An Nou vine si vremea "rezolutiilor". Gata, am agatat 2014 in cui, ca pe un tablou, langa toti ceilalti peste care timpul a asternut praful, ca atunci cand ma voi uita peste ani la el, amintirea lui sa-mi fie asa cum a fost si el. Un an linistit. Citeam la un moment dat intr-o carte, mai demult, nici nu mai stiu in ale cui amintiri, imi place sa-mi scald indecent ochii in amintirile altora, caci e singura forma in care fictiunea face tandem perfect cu realitatea, citeam, cum ziceam, ca era pe-atunci in vremea razboiul, dar viata lui, a celui despre care citeam, desi rotita in marele angrenaj al lumii, n-avea nimic de-a face cu vrajba. Cam asa ceva mi-a fost si mie anul. E ca intr-o fotografie de sus, cu cat mai sus, cu atat mai neclara, dar cu focusul care se restrange si se restrange pana la mine, pana devin un punct definit, singurul punct pe care il pot defini...
Lasand la o parte aceste vorbe goale, mai concret, ca la horoscop, in amor mi-a mers cel mai bine. N-am reusit sa scap de sot si nici el de mine, ne tinem scai unul de altul, ca raia, si cu cat parca anii trec cu atat mai raiosi devenim. Asta la sectiunea dormitoare, cat despre parinti, frati si prieteni, e bine ca mi i-am stiut bine, ca altfel nu mi-ar mai fi fost nici mie. Despre cariera si bani, nu mi-a mers nici aici rau, caci desi nu ma dau banii afara din casa, pe care inca nu mi-am cumparat-o, nici nu le tin socoteala. Si-apoi, nu-s eu musai carierista din nastere, dar faptul ca tot anul acesta mi-am gasit un locusor unde sa merg cu drag si unde sa-mi fac treaba atat cat sa mi-o aprecieze si ceilalti, pot bifa sectiunea cu verde. Cu sanatatea, nici aici n-am stat prost, n-am trecut pe la spital niciodata, doar cateva pastile de cap am mai luat din cand in cand, si mai ales m-am lasat si de fumat. Desi, imi vine cateodata sa ma apuc de capatul unei tigari ca de-o teava de esapament, vorba cuiva. Numai acum cand am mers la Horseshow i-am cerut amicului C. macar putin si n-a vrut sa-mi dea, halal prieten! Acum, la toate se putea si mai bine, caci intotdeauna e loc, asa se zice, dar eu nu pot sa evaluez profitul decat pe ce-a fost, nu pe ce-ar fi putut sa fie. Si-acum mai depinde si de cum ma uit la mine! Decat sa ma critic toata ziua, mai bine ma incurajez, aceasta tot o forma de critica fiind, dar mai progresiva. Ca n-am fost crescuta cu biciul. In plus, anul trecut pe vremea asta, nu mi-am dorit nimic, asa ca raportat la nimic, tot e bine.
Acesta fiind bilantul, payables and receivables, am o doleanta mare pe anul acesta. Din categoria nu cer prea mult, cele de mai sus vreau sa ramana cel putin la fel, cand mi-o fi mai rau adica macar asa sa-mi fie, dar pe langa, vreau sa ma duc sa fac poze de pe Grand Canyon, asta dupa ce imi iau un super wide angle, acesta fiind urmatoarea excursie pe care o am in cap, in al meu, ca cea trecuta a fost in capul lui Bobi, si asa am zis ca facem, una el, cealalta eu, dar nu stiu cum naiba sa fac ca ma cheama si maica-mea pe-acasa si nu prea am timp de toate ca stau cam prost cu perioada de concediu (apropo de ce ziceam mai sus ca intotdeauna se poate si mai bine). Sa vad daca s-o putea s-o impart pentru amandoua si sa nu imi dea cu rest. Daca nu, inlocuiesc eu Romania cu alta destinatie mai scurta, atat cat sa carpesc golul si o ramane cu ea pe anul urmator caci din grija providentei binevoitoare, nu mi-o lega Dumnezeu sacul la gura prea curand. Dar nu asta este marea doleanta. Si daca nu reusesc nici in 2015 toamna sa fac treaba asta, o mostra de indolenta innascuta din partea-mi nici ca se poate mai doveditoare. Vreau sa-mi iau carnetul de soferi. Ala cu care sa si conduc. Ca unul am, dar nu-mi foloseste la nimic, in fine, nu la ce trebuie. Faptul ca nu mi l-am luat pana acum vine din expresia tandra cu care ma alinta Bobi zi de zi: "Un om cu-asa durere in cur ca tine nu exista pe planeta!". Si eu te iubesc.

joi, 1 ianuarie 2015

La multi ani 2015! Sa nu ne dezamagesti!

La multi ani! V-ati distrat aseara? Noi parca am fost la o nunta. Petrecerea de Revelion la care ne-am inscris noi si cu prietenii nostri, carora si pe aceasta cale le ur numai de bine si spor in toate cele, multumindu-le totodata ca ne plac si ne iau asa cum suntem, s-a tinut in Vaughan, tocmai intr-o sala de nunti. Asta undeva la vreo 30, 40 de kilometri de casa noastra. Nu ca n-am fi stiut-o de la inceput, am stiut, dar ne-am bazat pe capacitatea de a ne descurca noi cumva cu transportul, pentru ca nu aveam de gand sa ne deplasam nicicum cu masinile avand in vedere ca a fost bufet suedez la beutura.
Am fost ieri putin la munca si mi-am facut inchiderea de luna, deh, asta e, cineva trebuia sa-si sacrifice linistea ultimei zile, nu-i bai, I don't mind, mi-a placut sa umblu singura prin firma si sa-mi fac de cap. N-am stat decat cateva ore, dar asa a zburat vremea ca am ajuns pe noaptea acasa. Bobi nici camesa nu si-o calcase. Mi-a zis ca a vrut, dar nu a stiut de unde sa inceapa. I-am tavalit-o eu o tzara, dupa care repede, repede si eu cu gateala, ca aveam intalnire la prietenii nostri, la ora fixa, cu gand sa luam impreuna cu taxi pana in Vaughan. Pana la ei ne-am dus cu metroul, moca, a pus TTC la dispozitie trenuri gratis toata noaptea, ca sa nu drink and drive. Politia si postase pe Twitter poze cu niste camere de puscarie sub un status cam in bataie de joc: "Daca nu vrei sa-ti iei camera de hotel, au ei camere rezervate". Nu era inca 7, ca de la 7 se dadea drumul moca la metrou, dar s-a bagat Bobi in seama cu vanzatorul de tichete, is it free now? Si ne-a lasat asa. Cand ne-a vazut asa frumosi...Nu stiu cum se face ca n-am nimerit statia in care trebuia sa coboram, m-a incurcat Bobi ca el era cu directiile, dar se luase deja cu berile cat am fost eu plecata de-acasa, si n-a mai vazut-o pe cea dreapta. Ne-am tot dus asa pe jos kilometri intregi, asa am avut eu impresia, era un ger de ma dezmembra, si nici n-aveam nimic pe mine. A trebuit pana la urma sa-i sunam pe prietenii nostri sa vina sa ne adune dintr-o parcare, unde stateam morti de frig si zbieram unul la altul...

...Am ajuns mai tarziu o tzara, sa nu deschidem noi cheful, ca batranii, ne-am zis, dar era deja petrecerea in  tot toiul cand am intrat in sala, de ne-am si mirat. Ringul plin de lume care dantuia, iar muzica racnea de nu te auzeai om cu om. Ne-am gasit masa, cu numarul 18, pe care erau doua farfurii cu niste aperitive. Pana sa faci insa o miscare au si disparut. Le-am mancat eu. Frate, mi-era o foame de vedeam in dungi. Nu mancasem nimic toata ziua, ca n-am mai avut vreme si de treaba asta. Tocmai aduceau ospatarii pastele, dar pe mine vazandu-ma ca mananc altceva, m-au sarit. Proasta organizare cu masa, zic eu. Au azvarlit toate cele peste noi si n-au mai venit sa debaraseze. Ajunsesem sa bem din paharele altora, nu mai stiam care si cum vin. Sarmalele, ca petrecerea a fost romaneasca si mancarea cu ceva condiment traditional, nici n-a mai apucat nimeni sa le manance, ca s-au racit. Si-apoi nici prea buna n-a fost, daca e sa ma intrebati pe mine. La cati bani am dat, mai era loc. A fost petrecere romaneasca, dar nu vina de romani, ca nu romanii serveau, romanii se distrau. Si cum se distrau!!! Dansau de rupeau podelele in toate ritmurile. Dar frumosi, mai mare dragul iti era de ei si te-ncingeai laolalta. Doi DJ au selectat muzica, muzica buna, mai veche, mai noua, dar mai toata buna. A fost pe-acolo si un cantaret care schimba atmosfera, fara a fi necesar. Cand incepea el sa cante, se golea ringul. Se retragea lumea la auditie. Iar cand lua o pauza, se umplea iar locul de talpi inveselite si deja dezgolite. Am dansat si noi, demult n-am mai dansat asa, din toate incheieturile de apucasera sa si trosneasca precum lemnele uscate, si ne-am distrat, Bobi cel putin, cel mai tare, desi nu cred ca-si mai aduce aminte. Dar momentul de la miezul noptii a fost suprem. L-am trait cu o senzatie de multumire vie si satisfactie sufleteasca combinata cu un soi de melancolie, to be honest. O combinatie dulce-picanta. Poate am si ajuns la varsta in care bucuriile autentice trag dupa sine si putin din reversul lor. Prea trece timpul si-a-nceput sa ma framante...
Acum, sa va zic o treaba, ca de paranteza...Petrecerile acestea de romani in Canada...au si ceva ce-n Romania poate n-as mai apuca. Ca-n Romania m-as duce laolalta cu oameni de varsta mea. Iar eu am 30 de ani, si daca e sa compar cu media de varsta a emigrantilor romani canadezi, daca nu am cel mai putin, la sigur am foarte mult sub medie. Si petrecerile lor, cel putin acestea organizate prin restaurante, au si ceva neaos, mi-aduc aminte de vremea parintilor mei, care ascultau muzica la magnetofon. Fara ca asta sa fie de rau, e doar patina generatiei, n-ai ce-i face. In care ma regasesc doar la sensul ca stiu si eu versurile melodiilor pe care le ascultau ei. Catalin Crisan, Dida Dragan, si toti acesti mezozoici, despre care eu personal nu stiu daca mai traiesc sau nu...Bailando si Life is Life...Pacat de cantaret...a fost muzica pentru toata lumea, pana una, alta, sa nu ne fie nimanui cu suparare, desi era asa o ceata ridicata de la aburii sampaniei si vinului rosu incat ce mai conta care si cum! Dar era o ceata faina...
Noi ne-am distrat, eu cel putin, mult mai bine decat anul trecut, am ramas cu un gust tare placut si-mi vine s-o iau de la capat, am fost cu prietenii nostri, ne-am facut selfie ca Ellen DeGeneres si vedetele de la Hollywood, ca am vazut ca se poarta si-apoi si mie imi place...Hai sa plecam acasa, zic. A trebuit insa sa stam pana la spartul gastii, ca daca nu am venit primii, am plecat la sigur ultimii, ca o ora pe ceas nu ne-au raspuns taximetrii la niciun telefon. Aveau oameni pe strada, ce sens a se mai tarai pana in Vaughan dupa niste ametiti. Bun asa, dar noi ce facem, cam in ce parte o apucam? Pe-aici nu-i ca si cum prea ai ce face, s-o iei la o adica pe jos, daca ti se intampla vreuna ca asta. Deja ne trezisem din toate cele cand ne gandeam ca suntem pe punctul de a fi alungati in strada si abandonati in ger. Bobi de dezorientare plecase cu paharul dupa el...caci am reusit cu limuzina pana la urma printr-o aplicatie pe telefon, la Uber, o taximetrie mai noua, despre care nu stiu eu prea multe decat ca-i urmaream prin satelit masina, cum se deplaseaza pe autostrada cu bucurie spre noi. Am platit taxi-ul mai mult decat ne-a costat petrecerea, ceea ce ne-a stricat tot cheful, dar, vazand partea plina a paharului lui Bobi, nu mai mult totusi decat daca nu venea deloc! Hai la multi ani si sa fiti sanatosi!
Happy Happy New Year!!! Sa va mearga struna.