Pagini

Expat in Canada

Expat in Canada

marți, 29 decembrie 2015

Cred ca am mai scris o data, daca nu ma inseala memoria blogului, cam anul trecut tot pe vremea asta, cred ca fix la ora asta, ca mie mi s-a nazarit pe cale naturala, nu din carti, desi am gasit-o si prin carti, o teorie foarte simpla, dar care sta la baza unei practici complete. Nu imi permite cuviinta sa o predic pentru ca nici eu n-am experienta, dar am tinut sa va impresionez putin ca si cand am fost la Deerhurst m-a palit aura in moalele capului. Teoria vine din buddhism si cum acum chiar citesc o carte pe aceasta tema, eu n-am stiut dinainte, dar intamplarea a facut ca tocmai despre acesta tema sa fie cartea, cu atat mai mult incep sa cred ca ma buddhesc, vorba lui Liviu. Ca sa intelegi mai bine, gandeste-te o masinarie a timpului care te catapulteaza...in prezent. Cand ai fost ultima data pe-acolo?...Sau poate macar te-ai ratacit...Daca nu-ti mai amintesti cum arata, inventeaza-l si poate ramai asa...Stateam lalaita pe canapea de-mi batea caldura de la semineu in talpi, si trageam dintr-o tigara electronica. Claudiu, generos, mi-a adus si mie una si mi-o umplea mai repede decat reuseam eu s-o golesc. Bobi se lauda singur din bucatarie ca el ne face chicken jerk si la dimineata "papardeala", si-atunci m-a intrebat Liviu ce mi-a placut cel mai mult la Muskoka, si e greu sa nu-ti placa ceva la Muskoka, dar cel mai mult mi-a placut c-a nins...
Stay tuned!

vineri, 25 decembrie 2015

Cred ca am o camera obscura built-in ca n-am avut nevoie de vreo tehnica, de care, de altfel nici n-am dispus, ca sa fac cea mai artistica fotografie supermodelului nostru astru selenar. Intr-un decor doar cu mine si ea, i-am admirat nuditatea, mangaiata doar de ramurile brazilor care ajungeau pana la ea si...clickclickclick...i-am furat cateva cadre pentru un album al meu, pe care decenta, venita de fapt dintr-o saracie a cuvintelor, nu-mi permite sa-l arat nimanui. Il tin pentru mine si pentru atunci cand in frustrarea zilelor la fel, il voi rasfoi ca sa tin minte la acest sincer moment in timp. Each moment for itself.
Wish I was an inukshuk...
Waiting for the sun of this Christmas Day to rise...

joi, 24 decembrie 2015

Selfie to leave the city behind...
Celebrating the Santa's birth...Va urez Merry Christmas si sa nu mancati pana crapati!

miercuri, 23 decembrie 2015

Cine imi face si mie sarmale? Ii dau una de pofta. Uite, am pregatit totul pe masa, numai sa vina cineva sa se apuce de ele. Ca eu n-am timp. In seara asta ma duc la mall sa fac shopping, iar maine dimineata am programare sa-mi fac unghiile la spa. Dupa ce vin de la spa nu mai pot sa-mi var mainile in umplutura sa mi le manjesc cu unsoare si funingine, dar o sa ma pot scarpina unde ma mananca.

luni, 21 decembrie 2015

Deci eu am inteles demult ca vremea e de cacat alb in Canada, iar iarna canadeza n-am contestat niciodata ca ma indispune, dar de data asta ma enerveaza rau de tot. Deci eu trebuia sa ma trag cu cainii, ca plecam peste cateva zile mai in nord, dar acum o sa ma trag cu porcul zburator, ca tot e de sezon. Afara-i cald si n-a nins un fulg toata iarna, desi de doua saptamani eu fac matanii pe site-ul meteo. Nu-i niciun bai, am ce face pe-acolo, va fi super fun, acum ca mi-am tras smartphone de ultimul racnet!!!

vineri, 18 decembrie 2015

Iar l-am buzunarit pe Mos Craciun ca am fost cuminte si draguta. I-au placut si lui Bobescu foarte tare de vreme ce mi-a zis ca seamana cu niste lingurite de pescuit.  

luni, 14 decembrie 2015

Cartea de curs pentru Contabilitate Financiara, pe care il gat azi, thanks God, e ca o caramida. Daca te bat cu ea la cap, lesini. Asa sunt eu acum. Batuta cu caramida asta in cap de vreo patru zile de-am inceput sa vad numere verzi. Nici nu mai tin minte cand a inceput cursul asta, dar am avut dificultati in a-i tine ritmul tocmai din cauza cartii. E foarte mare si grea si n-am putut-o cara nicaieri dupa mine. Am vazut ca are review-uri multe pe Amazon. Eu o sa ii dau o stea din motivul acesta. Ca si continut e ireprosabila, dar copertile alea cantaresc mai mult decat mine. Dar ce voiam eu sa zic, ca mi-a venit acum?...Una dintre marile challenge-uri ale emigrarii se zice ca este limba si asa si e. La inceput mai şontâc, şontâc, dar pe urma, altceva se intampla. Eu de exemplu, daca m-as intalni acum cu un contabil roman si-am sta de vorba pe chestiuni din astea cu care ne ocupam, ar zice ala, pe nedrept, ca am uitat romaneste. Pe nedrept, pentru ca in realitate n-am stiut-o niciodata. Contabilitatea, ca orice alta profesiune, este o colectie de termeni specifici, cuvinte adica neuzitate in viata de zi cu zi. Caci nu auzi prea des de revenue recognition, recourse liability, dismantling cost, salvage value si alte asemenea cuvinte interesante(!) care te baga in ceata ca nu stii ce-nseamna nici in limba ta, daramite in altele. Am enumerat doar cateva, de mi-au venit acum in cap, si chiar asa, in engleza mi-au venit, pentru ca in romana, eu nu le cunosc. Cum eu am invatat aici meserie, n-am avut niciodata ocazia, nevoia, si nici interesul sa le caut vreodata traducerea si, mai ales, adaptarea. I-auzi pe unii zicand tot timpul ca-i mai bine la munca in Romania, "ca acolo esti pe limba ta". Pai daca-i asa, eu mai bine "stau aici pe curul meu"...

vineri, 11 decembrie 2015

Azi a fost petrecerea de Craciun la firma. Am avut o tombola cu tot felul de cadouri cool: iPad-uri, fitbitzi, drone...dar bineinteles ca eu n-am castigat nimic. Asa-i daca nu m-am c*** in scaldatoare! N-am tras niciun loz castigator in viata mea. Eu nici cat prostii n-am noroc! Dar trecand peste asta, ca la ce bun sa insist pe-o treaba la care nu m-am priceput niciodata?...a fost foarte tare petrecerea. Altfel decat o banala cina la un hotel, cum se obisnuieste. A chemat patronul pe la noi o trupa de teatru interactiv. Teatru interactiv, eu am vazut prima data in Franta, iar o comedie asa de buna n-am mai vazut de cand mergeam la Nottara, in Bucuresti. Chiar am ras de cateva ori sa cad pe sub masa, mai ales de unii dintre colegii mei, care-s mai talentati decat m-as fi gandit. Caci teatru interactiv inseamna ca decorul teatrului traditional cade si auditoriul este adus pe scena. Spectatorii sunt implicati in piesa si devin parte din ea...Practic, in seara asta a avut loc o crima. Un coleg ne-a fost injunghiat c-un foarfece si urmand traseul a tot felul de detalii haioase, trebuia sa ne dam seama cine l-a omorat...Hai ca nu l-ai omorat tu, lasa sfiala si treci pe scena, si poate ne canti ceva, you will survive!!! Teatrul interactiv este un adevarat test pentru dezinvoltura, spontaneitate si imaginatie, ca astea se trag una din alta! Aia care-s mai slabi de inger se roaga sa nu le strige nimeni numele, ca la tombola. Eu macar grija asta nu o am. Peste mine nici "norocul" asta nu da :)))

 

miercuri, 9 decembrie 2015

Pe blogul meu s-a asternut zapada. Nu am mai lasat demult urme de pasi pe care sa-i urmati in calea voastra catre adevar. OMG, se vede ca sunt rupta in gura. Nici nu stiu cum am ajuns la munca in halul asta. Iar am ramas fara cafea acasa si cum nu m-am sculat de-a binelea, am adormit inapoi prin metrou, vai de capul meu, acum, dupa ce-am baut una si m-am mai revigorat, am zis sa dau macar o lopata ca sa nu credeti c-am murit, nu ca ar interesa pe cineva de soarta unui om de zapada...Ok, mai am cateva zile si termin cu examenul acesta care-mi afecteaza starea de bine si pare-se ca si pe cea de sanatate mintala. Dupa ce termin cu el, o sa imi savurez sarbatorile ca pe ultimele avand in vedere ca din ianuarie maresc doza si s-ar putea sa mor. M-a cocosat anul asta! La anul o sa ma calareasca. M-a intrebat asta noapte Bobi, de parca ceva mai palpitant nu avea si el de facut, ce mai e pe la mine pe la munca, asa tam-nesam. Ce sa fie? Pai nu stiu, e ceva? Ca nu te-aud si pe tine sa te vaiti ca oamenii. Si-asa si e. Job-ul parca nici nu e. Doar scoala asta ma streseaza. Acum, nu ma streseaza nici asta foarte tare, dar trebuie sa ma plang si eu de ceva ca altfel credeti ca sunt prea fericita!!! Sorry.

duminică, 6 decembrie 2015

Melodia aceasta îmi dezheaţă ţurţurii...

Ieri s-au facut 12 ani de cand m-am pupat prima data cu Bobescu. Pentru noi nu mai este ca in prima zi, e ca in melodia aia a lui Michael Bolton, Said I loved you, but I lied...Daca l-as intalni azi din nou ar fi poate din nou ca in prima zi, acum este tot ca-n melodia lui Michael Bolton...thiiiis is moooore thaaan...ziceti thanks God, ca eu numai in scris am voce. Atunci, in prima zi, as fi putut renunta la el a doua zi, fara paguba. Uite ca tocmai am ratat un barbat hot, ah, uite altul. Intre timp insa am cautat sa ne descoperim si cu fiecare zi care a trecut n-am aflat nimic altceva decat ca tot mai mult suntem amandoi la fel. Ne-am descoperit pe unul in celalalt, asa ca daca as renunta acum, as renunta de fapt la mine. Stiti articolele alea siropoase pentru femei amatoare care vor sfaturi cum sa-si retraiasca dragostea ca in prima zi? Sarmanele, daca numai pana acolo vor, au dreptate, e clar ca mai mult nu stiu. 
Singurul lucru care inca este la fel e ca inca nu pleaca in nicio dimineata de-acasa fara sa-mi strice somnul. Ma scoala sa ma pupe. Ca pentru ultima data. Pe principiul lui carpe diem. Daca ar fi sa mor azi, as sti ca am trait ca amorezii pana in ultima zi, nu doar ca-n prima.

vineri, 4 decembrie 2015

Mi-am luat liber azi, vorba vine, si studiind eu de dimineata cu tot zelul, ma mai opresc din cand in cand si mai sorb dintr-un pahar cu vin, hidratandu-mi astfel creierasul meu stors, cu maxime din intelepciunea mea debordanta, cum fac de obicei. Ma opresc la maxime deocamdata ca n-am timp de expuneri detaliate, dar trebuie sa zic ca mi-a venit acum cum ca eu e ca si cum studiez medicina, cu specializare pe cardiologie. Caci un business este ca un organism viu. The accounting is the heart and the cash is like the blood. Asta e maxima. Un specialist stie sa readuca si mortii la viata. Eu sunt in stadiul in care inca mi se face rau cand vad sange.

marți, 1 decembrie 2015

Bobescu a terminat azi cu examenele pentru P.Eng. E aproape un Professional Engineer. Intotdeauna a fost asa destept, si-n plus are si noroc la femei...
As mai scrie pe blog, dar n-am chef. Stau ca moarta in pat si ma uit la bec. Am adus cartea langa mine ca am si eu un examen peste doua saptamani. Ultimul pe anul acesta. Imi ajunge. De cand am ajuns acasa numai asta fac. Ma uit in tavan si ma gandesc la examen. Daca as gandi asa, dar uitandu-ma in carte, m-as face si eu desteapta. Ca noroc la barbati stiu ca am...

duminică, 29 noiembrie 2015

Un croissant cu unt in fiecare dimineata, o carte faina inainte de somn, un pad thai delicios cu islamic curry, ciocolata, Toronto, si mai nou, Canada Goose...Viata asta-i tare faina cand stii precis ce vrei de la ea. Le aveam pe toate de placeri si savori personale, dar am adaugat acum la colectie si draga mea haina de iarna care mie mi-a schimbat viata. Fara a folosi cuvinte imprecise si exagerate, chiar asta a facut pentru ca eu de cand ma stiu am suferit ca dracu de frig si n-am crezut niciodata ca as avea vreo scapare. Am inceput sa dezvolt sentimente indecente fata de ea. Mi se trage de la spiritul coiotului. My new buddy. Cum altii traiesc spiritul lui Mos Craciun cand vor ei, eu il traiesc pe-al lui Wile E Coyote. Avea dreptate unul cand zicea ca-i ca un pet. Serios, cand ii mangai blana, ma gandesc la el cu caldura. Muuulta caldura...Initial, nu m-am simtit foarte confortabil la gandul ca port o coada de caine salbatic la spate, ma speriasem putin. Daca ma musca?! Dar nu, sentimentul e transcedental. Suntem buddy-buddy. Oricum, ca sa se inteleaga si mai bine, in seara asta am luat la pas zona Don Mills in cautare de-un loc de beut. La pas, adica prin frig, chiar ger deja, pentru ca sambata seara fiind, asa ceva nu se gaseste decat daca intri cu miloaga din loc in loc sau cu cine stie ce noroc. Mai fratilor, dardaiau unii si altii pe langa mine, de n-ai vazut, cautau sa se aciuieze prin magazine sa se desclesteze, nu ca n-as fi stiut candva cum e, dar acum nu mai stiu, aflu cu mirare de la ei. Ca eu si my Wile E Coyote keep calm and drink on, ca-n poza de mai sus...

vineri, 27 noiembrie 2015

Vedeti coperta cartii de mai jos, aia cu moartea pasiunii, am terminat-o cu ea, nu am terminat-o de citit, ci cu ea de tot, I need a garbage bin around, ca o carte mai imbecila ca asta cu greu mai gasesc in memoria mea de cititor. De cititor de literatura, nu gunoaie cu pretentii literare. Citeam si ma umpleam de nervi. Dar nu subiectul ii e buba, desi...ci scriitura. E falsa, n-are suflet. Si foarte proasta. Cerul era ca o supa. What the fuck is this shit? Cu simtul meu acut al limbii, n-am putut-o inghiti, imi venea s-o scuip. Ca s-o salvez, m-am gandit ca o fi doar traducerea, ca are si multe review-uri bune, dar acum nici nu ma mai intereseaza sa aflu. Las-o sa-mi ramana in minte asa, ca una dintre cele mai imbecile carti de pe raftul memoriei, unde inca ma incomodeaza. M-am enervat destul. Nu-mi place sa-mi pierd vremea cu carti de retarzi mintal.
Dar citesc acum una care m-a facut sa trec peste paguba dinainte. Se numeste Wave si e scrisa de Sonali Deraniyagala. Am cules-o, ca pe o floare, dintr-o lista de 30 must-read books. Este la categoria grea, dar si la memorii, este jurnalul unei supravietuitoare. A tsunami-ului din Sri Lanka, din 2004. Nu este o carte despre tsunami, ci despre noi, cei umiliti de natura. Am inteles din cartea asta, asa cum n-am inteles din altele, ca nu tot timpul poti trece eroic peste orice, poate niciodata, dar cu atat mai putin dupa ce te-a biciuit natura pana a scos sufletul din tine. Femeii i-au murit toti deodata, inghititi hapsan de valul ucigas. Toti. Sot, copii, parinti. Totul. Cum te poti vindeca vreodata dupa asa ceva? Nu te poti. Natura poate. How dare you heal?, o intreba ea cand a ajuns prima data inapoi, acolo unde incepusera sa iasa flori deja printre ruinele peste care trecuse la un moment dat marea. De la soc, disperare, nebunie, negare, (ne)acceptare si inapoi, cartea e scrisa cu o finete scriitoriceasca de mare clasic. Te umpli de cuvinte si devii Sonali...Nu cred ca am cum s-o mai uit, ramane in minte...Caci atunci cand uitarea salvatoare e imposibila, memoria e de fapt cea care mantuie...

sâmbătă, 21 noiembrie 2015

Iote ce mi-am cumpărat!!! My new Rolls-Royce având în vedere că nu conduc!!! Dar asta e pe bune, nu ca aia de anul trecut când m-au ţepit chinezii, şi eu pe ei. 
De-acum sunt şi eu o Canada Goose ca atâtea Canada Geese zburătoare prin Toronto! Aşa-mi place că la noapte cred că mă culc în ea! Direct în parc! Cu geaca asta sunt ca o gâscă plecată în ţările calde. Să mă anunţaţi când pot să mă întorc!

duminică, 15 noiembrie 2015

Am ajuns aseara la Nathan Square dupa ce am luat-o la pas pe langa CN Tower intr-o plimbare sa ne asezam burtile pline cu bere ca am iesit iar la The 3 Brewers. Era plin de lume vesela, ca intr-o viata fara atentat, noroc c-am facut rezervare dinainte ca altfel nu mai apucam. Am stat aproape de semineu, am baut cate un pitch, am mancat un cassoulet, si-am plecat apoi spre centru ca voiam sa fac niste poze la simbolurile orasului, indoliate in culorile Frantei. Asa cum ziceam si mai jos, ce pot eu sa fac mai mult? Nici nu mi-am propus. "Rapiditatea" cu care o tragedie a venit una peste alta, doar pentru ca presa le-a prezentat asa, tragediile de fapt se intampla mult mai rapid, usurinta cu care o poza de profil a fost schimbata irational cu cealalta, eu inca nu i-am uitat pe oamenii din Colectiv, la nivel afectiv pentru mine n-a existat inainte si dupa, m-a aruncat asa intr-un soi de consternare, din care am luat urmatoarea decizie, sa-i zicem ca o schimbare temporara a pozei de profil: eu nu voi mai citi stirile, sau mai precis, nu voi mai lua parte la spectacolul lor cu marionete. Voi mai citi prognoza pe azi si hai, poate cea pe termen lung, ca ma intereseaza de Craciun. S-ar putea crede ca vreau sa-mi supun mintea ingustimii, ca nu poti trai asa, fara sa stii ce se intampla pe lume si in jurul tau, ba dimpotriva, caci oricum nu aflu, nu asa, asa o sa ii deschid, de fapt, orizonturile ca sa aflu astfel ce se mai intampla si cu mine. Daca mi-o bombardez la foc automat cu tot felul de stiri, cu care n-am nicio legatura, alta decat neputinta, nu-mi sunt altceva decat, ramanand in tema, un terorist al mintii. Pentru ca eu am constatat ca citind toate nebuniile astea pe internet, ma conectez direct la nebunie, parca sunt un USB, si incep sa fiu si eu nebuna. Parca e un game. Push the Start button si incepe spectacolul, fiecare sa-si dea cu parerea, unul mai prost ca altul. Pareri despre stiri, stiri despre pareri. Pana cand se schimba capul de afis si-apoi iar de la capat ad nauseam. Pe langa faptul ca imi creeaza o falsa impresie despre lume, una deprimanta, descurajanta si infricosatoare, caci capurile de ziar nu prezinta realitatea in toate tonurile ei, ci selectiv doar pe cele care fac rating, si cine face un rating mai mare daca nu moartea, moartea e super VIP, in chiloti, fara chiloti, in toate pozitiile ei indecente, asta pare ca-i tot ce ne intereseaza. Pe langa acest fapt cum spuneam, imi si devoreaza timpul in detrimentul treburilor mele, care nu stiu zau, de cand au devenit secundare? De cand spectacolul acesta dizgratios al lumii e mai plin de interes decat cartile pe care le am eu in biblioteca de citit, decat o piesa de teatru la care as putea iesi in liniste, un concert in aer liber, si tot ce am eu de trait in viata mea de zi cu zi, atat cat o mai am. Some day, we all die, Snoopy! True, but on all the other days, we will not. Voi fi unul dintre aia de traiesc pe alta lume, exact, in cea reala, a mea, nu in cea paralela, a altora. Nu trebuie nimeni sa imi dea dreptate, si nici sa se ia dupa mine, cu mine sau fara mine, spectacolul continua, atata doar ca eu nu mai am resurse sa-i platesc bilet. Asa ca mai bine stau acasa. Enjoy the show!

sâmbătă, 14 noiembrie 2015

Toronto e Paris
Am facut si noi o poza la centru ca...atata putem. Fara a fi cinica, si nici autoironica.

vineri, 13 noiembrie 2015

"Uite un mic adevar: Vei muri. As putea sa ma prezint cum se cuvine, dar nu este cu adevarat necesar. Ma veti cunoaste indeajuns de bine si cat de curand. Va rog fiti calmi in ciuda amenintarii precedente. Cateva alte mici adevaruri: Cateodata sosesc prea devreme. Ma grabesc si unii oameni se agata mai mult de viata decat era de asteptat". Moartea.

Nu stiu despre altii, dar mie mi-e frica de moartea asta de-mi face duhul pe el. Mor de frica de moarte. As muri de ciuda sa mor. Nu ca m-ar durea or something, dar prefer eternitatea asta care ma minte frumos pe-aici decat pe cea de dincolo. Trebuie sa-i fac vietii asteia o cinste, poate ne imbatam diseara, trebuie sa-i arat cumva ca o cinstesc, chiar daca uneori mai uit sa-i raspund la mesaje. Doamne, vorbesc numai in dodii, cred ca-s dusa rau cu pluta, dar m-am simtit foarte fragila in ultimele zile, o fragilitate care, culmea, parca mai tare m-a intarit!!!!

joi, 12 noiembrie 2015

Mi-am amintit de "moartea kilometrica". In Franta, moartea unui francez echivaleaza cu moartea a 3 est-europeni, a 9 sud-americani, a 11 oameni din Orientul Mijlociu si a 12 asiatici. Asta invatam eu in facultate despre proximitatea spatiala ca si criteriu de selectie a stirilor. Cu cat un eveniment are loc mai aproape din punct de vedere spatial cu atat valoarea de stire este mai mare pentru ca impactul psihologic si emotional cresc invers proportional cu distanta. Daca eram inca in facultate, ridicam mana si spuneam ca eu cunosc o exceptie.
Am citit atata zilele acestea, am vazut atatea, am facut chiar atatea!!! Nu ne-am putut unul abtine, daca nu de la scris sau manifestat cumva, macar de la un gand, si tot am fost acolo!!! Si daca s-a abtinut vreunul, tot n-a fost bine! Atata amatorism, atata stangacie, atata ridicol, dupa cat ne-a dus pe fiecare si mintea, si sufletul, si totusi Doamne fereste sa ajungem perfecti la astfel de momente!!!

marți, 10 noiembrie 2015

In seara asta am iesit sa celebram. Ne-am dus la Mr Greek pentru ca Mr Greek e pentru noi simbolul prosperitatii LOL. Acum cinci ani, la Mr Greek ne-am dus amandoi de mana, cu CV-ul in buzunar, sa ne angajam dishwasheri. Nu ne-au angajat c-am cerut amandoi acelasi post. "Do you wanna be a cook?", " No, a dishwasher ". " And you?" "The same". Cam pe-acolo eram si de-acolo am inceput totul...

luni, 9 noiembrie 2015

Se fac cinci ani de cand am aterizat in Canada. De fapt acum cred ca eram in avion. Daca m-ar fi intrebat pe-atunci careva unde ma vad peste un cincinal, nici n-as fi luat interviul, ca n-as fi stiut sa-i zic precis. Nu m-as fi gandit nicio secunda c-o sa ma strige azi oamenii pe-aici, "hey boss, what's up?" si eu o sa le raspund de sus, de la inaltimea acestui scaun de piele. No, mi s-a stricat azi calculatorul si m-au mutat provizoriu in cabina de lucru a sefului pe finante. Si asa am ajuns ciuca veseliei lor. Dar e bine, chiar si atat, cat imi mai permite pauza de masa sa zic, cred totusi ca cea mai mare infaptuire personala in tot timpul acesta a fost reorientarea si convertirea mea profesionala. Nimic nu cred ca a fost mai important. Pe restul le aveam ;).

duminică, 8 noiembrie 2015

Am fost ieri doar un pumn de oameni, nu mai multi. Nu stiu de ce au mers ceilalti, dar eu am mers ca sa-mi plang mortii si sa le-aprind o candela. Pentru ca saptamana acesta parca n-am avut pe nimeni la priveghi si m-am simtit mai singura si mai departe ca oricand. As fi vrut sa fiu si eu in Romania cu toti cei care s-au asezat in genunchi la capataiul mortilor nostri. La munca, auzisera cativa de tragedia noastra, dar nu era si tragedia lor, iar tacerea lor mi-a zguduit pamantul. Am incercat sa le povestesc unora, sa-i vad si pe ei cum sufera, dar nu am reusit. Indiferenta lor, de care nu-i condamn, caci poate nici eu n-am suferit atat pentru mortii lor, mi-a pus un nod in gat si am inteles o data pentru totdeauna ca sufletul meu e inca acolo. Ca drama romanilor e si drama mea. Noi am plecat la capatul lumii, iar unii dintre noi au plecat cu totul, caci am intalnit si romani care nu stiau ca unii de-ai nostri au murit. Sunt fericiti aici si nu le mai trebuie nimic. Si eu sunt fericita aici, asa am crezut, sau nu asa cum am crezut, caci inca imi sta pe suflet cat de departe m-am simtit zilele acestea de ei si cat de aproape de-ai nostri...Indiferenta lor nu m-a revoltat, atat doar ca m-a facut sa inteleg ca, asa cum bine remarcau cei care au realizat banderola de doliu de mai jos, asasinii huliti acum pe strazi nu au ucis doar oamenii din #Colectiv, ci au macelarit si sufletul a milioane de romani, iar unul dintre ele este al meu. Dar, pe bune acum, cand si justitia aia divina e incompetenta, ce pretentie sa mai am eu de la cea a noastra?...

joi, 5 noiembrie 2015

The new Government of Canada

Minister of Health is a doctor.
Minister of Transport is an astronaut.
Minister of National Defence is a Sikh Veteran.
Minister of Youth is under the age of 45.
Minister of Agriculture and Agri-Food is a former farmer.
Minister of Public Safety and Emergency Preparedness was a Scout.
Minister of Innovation, Science and Economic Development was a financial analyst.
Minister of Finance is a successful businessman.
Minister of Justice was a crown prosecutor and is a First Nations leader.
Minister of Sport, and Persons with Disabilities is a visually impaired Paralympian.
Minister of Fisheries and Oceans, and Canadian Coastguard is Inuit.
Minister of Science is a medical geographer with a PhD.

New titles include
Immigration, Citizenship and REFUGEES.
Environment and CLIMATE CHANGE.
There are scientists in the cabinet, and it is made up of 50% women.

Cine nu are un Trudeau, sa-l imprumute!!!

miercuri, 4 noiembrie 2015

Sambata, in fata Consulatului General al Romaniei la Toronto, romanii se vor strange sa aprinda o lumanare pentru sufletul celor care si-au pierdut viata in tragedia de la Colectiv.
Dumnezeu sa-i odihneasca in pace!
Condoleante familiilor indurerate!

luni, 2 noiembrie 2015

Faptul ca viata pentru noi toti ceilalti continua si ca moartea lor va fi uitata, caci traim cu pacatul uitarii, este cursul ingrat, dar firesc, al conditiei noastre, croite parca, precum Kundera spunea, in laboratorul unui mester (de) nepriceput. Am urmarit in ultimele zile reactiile oamenilor la tragedia care s-a intamplat, pana la urma o tragedie a tuturor. Macar prin lectia dura pe care ne-a dat-o, cu siguranta ne-a marcat pe toti, din pacate cu sacrificiul unor vieti nevinovate. Evenimentul are o incarcatura emotionala greu de cuprins in cuvinte, caci se scrie in interior, de aceea am fost si eu alaturi, atat cat doar emotiile ne-au permis, de cei care s-au solidarizat in durere. Caci toti vorbim acum despre solidaritate. Dar, trebuie sa intelegem ca solidaritatea inseamna mult mai mult decat atat. In cazul de fata inseamna preventie. Doar asa ne ajutam unii pe altii, nu atunci cand nu mai avem pe nimeni de ajutat. Caci noi nu-i mai putem ajuta cu nimic pe cei care au murit, dar ei ne-au ajutat pe cei care inca mai avem de trait. RIP.

duminică, 1 noiembrie 2015

Am fost in seara acesta la teatru si normal ca m-am maimuţărit si eu pe-acolo, macar sa fac spectacolul mai interesant. Daca va intereseaza sa-l vedeti pe Sherlock Holmes in act(iune), o sa va povestesc cu detaliu la cronica, dar nu acum, acesta este doar un teaser, ci dupa ce m-o scapa Dumnezau cu mila si de examenul de maine!
OMG cata cretinii!!! Am intrat acum intr-un magazin si canta All I wish for Christmaaas is youuuu. Am platit si le-am zis Merry Christmas!!! Mi-au si raspuns Same to you. F$$$-v-ar Stalin!!!

sâmbătă, 31 octombrie 2015

Alarma de incendiu din apartamentul in care locuiesc. 

Aseara m-am intors acasa cu un brat de prajituri. Dupa ce fusesem pe la mall sa mancam noodles, trecuseram in drum si pe la o cofetarie. Cand am intrat in casa, a deschis Bobi calculatorul in timp ce eu imi faceam de treaba cu dulciurile mele, ca nu stiam pe care sa o mananc prima data. Dar m-a intrebat asa pe un ton foarte ingrijorat, ma Fran, ce s-a intamplat in Bucuresti? tonul ii era atat de grav de fapt incat m-a si trecut un fior pe sira spinarii inca dinainte de a afla si eu ce anume. Am stat cred ca vreo doua ore apoi pe toate posturile tv pe care le puteam accesa online si ma uitam ca prostul, in tot timpul acesta incercand sa-mi imaginez muta prin ce-o fi trecut sarmanii oameni. Nu m-am mai atins de nicio prajitura. E prea trist si fara replica, alta decat tacerea de reculegere, si poate impropriu sa cauti vinovati tocmai acum, dar trebuie cautati pentru ca un drapel in berna nu-i va aduce inapoi pe cei morti, nimic nu-i va aduce, dar nici nu da vreo lectie practica pentru vreun viitor la fel, oricand probabil. Lasand la o parte faptul ca eu n-am inteles cat poti sa fii de nebun ca sa te joci cu chibrituri inauntru unui spatiu inghesuit, problema acolo a fost una, simpla, de health and safety, si lipsa unei educatii in spiritul lui better safe than sorry. Acesta este unul dintre cele mai de interes lucruri pe care le-am auzit prima data cand am ajuns in Canada si cu care nu eram deloc obisnuita din tara: Safety first. Si de ce spun asta? Pentru ca atunci cand am ajuns aici am fost suprinsa sa vad ca fiecare apartament de bloc, fie el de rent sau condo, fiecare casa, orice cladire efectiv, indiferent de marime, este dotata cu sistem si plan de reactie in caz de incendiu. Alarma de incendiu din apartamentul in care stau reactioneaza si la o oala uitata pe foc. Nu de putine ori au venit pompierii, politia si paramedicii la bloc, exact din motivul acesta. O oala uitata pe foc. Nu suna nimeni la 911, 112 sau mai stiu eu ce alt numar de telefon, pompierii se autosesizeaza la doar cateva minute, chiar inainte ca multi dintre localnici sa-si dea seama de fapt ce se intampla. Pentru ca sistemul este direct conectat la firefighters. Ţiuie alarma de-ti ia mintile, si la orele 3 ale diminetii, si oamenii STIU ca trebuie sa iasa din case. De cele mai multe ori, vin intregi coloane de sirene degeaba, dar mai bine vin degeaba decat niciodata pentru ca in situatia de fata prea tarziu inseamna niciodata. Asa cum, in lipsa oricarei masuri de preventie, tragedia e de-ajuns sa se intample o singura data. Legile pentru siguranta populatiei sunt foarte stricte, iar sanctiunile sunt mai drastice si decat moartea in focul Iadului.
Apoi, in firma la care lucrez, in mai putin de doi ani ni s-a facut de doua ori instructaj de reactie si evacuare in caz de incendiu. Ca eu ma intrebam si aseara, daca s-ar intampla ceva similar aici intr-un cinema sau club, unde sa zicem ca m-as afla si eu, ca in fond se poate intampla oriunde si oricui, ce-as face ca sa ma salvez daca nu tot ce au facut oamenii aia care au murit aseara arsi de vii? Poate n-as sti, si nici n-as mai apuca sa ma gandesc daca stiu sa fac mare lucru, dar administratorii locatiei trebuie sa fie instruiti cu ce ar trebui sa faca ei ca sa ma ajute si pe mine. Exact ceea ce ni s-a explicat si noua la locul de munca, atunci cand ni s-a pus in vedere procedura de health and safety in caz de avarie: unde sunt emergency exit-urile, unde se afla extinctoarele, cum si cand sa ne folosim de ele. In conditiile in care tavanul oricum are fire sprinklere built-in. Nu demult, chiar inainte de inceperea unui curs al meu pe seara, s-a pornit alarma de incendiu la noi in scoala. Am fost cu totii evacuati din cladire, care pe terasa din spate, care in fata, dar eu nu stiu nici acum daca a fost incendiu, daca n-a fost, ce anume s-a intamplat de-a tiuit alarma aia mai bine de o ora jumatate, pana m-am decis eu sa plec acasa, ca nu stiam daca se va mai opri vreodata sau nu. Insa, sa stiu eu ce si de ce nu era deloc important, nu pe moment, important era doar sa urmez intocmai instructiunile administratorilor de-a evacua incinta si atat. Dar discutiile acestea sunt mult prea avansate si, prin urmare, inutile pentru cazul de aseara. Pentru ca locatia respectiva, in primul rand, avea aviz de functionare in conditii de criminalitate.
Pentru cei care au murit e prea tarziu, nu ne ramane decat sa-i lasam sa se odihneasca in pace, dar cei responsabili, iar responsabil trebuie sa fie fiecare in parte caci logica "mie nu mi se poate intampla" n-a salvat niciodata pe nimeni de la moarte, trebuie sa se maturizeze, sa depaseasca o data pentru totdeauna starea de infantilitate si retard civic: cu focul nu te joci.

joi, 29 octombrie 2015

Au trecut deja doua luni de cand port Invisalign si cred ca deocamdata acesta este cel mai bun lucru pe anul acesta, care, aproape de necrezut, e deja pe sfarsite. Am inceput vizibil sa-mi dau seama ca structura danturii mele s-a modificat exact asa cum imi fusese prezentat initial, printr-o modelare computerizata, ca se va intampla. The work is still in progress, dar ceea ce ma bucura foarte mult e ca rezultatele acestea bune au devenit adevarate si cu deplina mea complicitate. E un tratament care-mi cere 100% compliance. Pentru ca un aparat dentar obisnuit nu poate fi scos de pe dinti la discretia purtatorului, dar Invisalign oricand. Cum insa existenta acestui corp strain nu este niciodata mai confortabila decat inexistenta lui, tendinta ar fi sa scot tray-urile din gura tot timpul, dar aici intervine ambitia mea. Nu am voie sa o fac pentru ca tratamentul da rezultate cu cat tray-urile sunt purtate tot mai mult: recomandat cel putin 22 de ore pe zi, cerinta careia eu m-am supus categoric. In aceste doua luni, au existat foarte putine zile in care sa nu am tray-urile pe dinti cel putin 22 de ore. Daca s-a intamplat a fost doar pentru o marja de cel mult o ora, cand am mai iesit prin oras. Pentru ca nu poti manca absolut nimic cu ele si nu poti bea cu ele nimic altceva decat apa rece, ceea ce inseamna ca si stilul meu de viata s-a schimbat foarte mult. Concret, orice masa care dureaza mai mult de 20 de minute ma streseaza foarte tare, iar daca imi aloc 10 minute in plus la cina, mi le dau ca si indulgenta, cel putin creierul meu asa judeca. Apoi, cafele sau orice altceva nu mai beau si nici nu mai mananc intre mese, fiindu-mi foarte nepractic. Pentru ca, dupa fiecare masa dintii trebuie spalati, no question. Spalarea dintilor nu poate fi amanata pe seara pentru ca tray-urile, odata puse la loc, impiedica saliva, care contine diversi agenti de curatare, sa ajunga la dinti, si asta poate duce la probleme atat de mari de sanatate dentara incat tratamentul pur si simplu sa nu mai merite. Adica ma spal pe dinti si la job, dupa lunch. La inceput, totul a fost a huge pain in the ass ca sa-i zic asa, ca-mi si parea rau ca m-am apucat, parca aveam botniţă si nu alta, dar acum e doar o rutina, m-am obisnuit.
Ceea ce este fantastic la Invisalign e ca nimeni nu observa existenta aparatului, aproape ca nici eu. Intr-o noapte m-am si sculat speriata ca visasem ca nu-l am in gura. In plus, dintii arata perfect pe toata durata, exact asa cum, de altfel, vor arata ei la final mi-a spus doctorul, cand ultimele tray-uri vor fi date jos si tratamentul gata. Singurul lucru pe care mi-l mai doresc este sa fie adevarat cum e acum. La finalul tratamentului sa-mi arate dantura asa cum arata ea sub tratament. Munca e asidua, dar zambetul meu frumos, senin si dragut asa ma inmoaie ca fac orice sacrificiu de dragul lui!

luni, 26 octombrie 2015

Daca de la munca n-as ajunge direct in ora, as sta si eu pe holurile astea de la scoala cu o Starbucks, pe canapea, si m-as pregati serios pentru examen, ca fetele astea din poza. Asa, eu cel mai serios ma pregatesc in metrou. Dar nu ma plang, e mai palpitant asa :).

duminică, 25 octombrie 2015

Mi-am poruncit sa nu ma ating cu un rand de blogul acesta pana pe data de 2 Noiembrie, dar uite ca pe sestache asa tot am intrat. Am un examen pentru care nu ma simt deloc pregatita si vreau sa-mi tin toata mintea adunata pentru el, sa nu mi-o mai imprastii cu alte prostii, pe blog sau mai stiu eu pe unde.
Aseara am facut o pauza mergand cu amicii in oras la o "cabana", Hogtown Smoke ii zice, unde gasesti cele mai bune ribs din univers. Dimineata inca o aveam in cap, foarte homey, cu niste masute joase din lemn si niste lustre facute din caldari de tabla. Cu mancare proaspata de ferma, bostanei de sezon si afumatoare in spatele casei. Afara ploua si inauntru era o umezeala placuta, numai buna sa te retragi din vant si vreme urata ca Halloweenul. BlogTo a nimerit-o bine de data aceasta cand a incadrat-o in review la the best in town. De data aceasta. Alte dati nu vreau sa-mi aduc aminte de calificative superstelare date unor fundaturi, nu acum, ca nu am timp. Cabana nu-mi era numai in cap dimineata, ci si in burta, ca eu care nu-s mare mancacioasa de porc, aseara am mancat ribshi ca porcul rozator. Dar si asa, mi-am propus sa ma trezesc azi cu noaptea-n cap, dar sa nu ma si culc in cap tot cu noaptea, ci mai luminata, asa ca mi-am agatat programul de pierdea cand beam cafea ca macar pe-ala sa-l invat. Mai bine ma bazez pe el decat pe mine ca eu cand am vazut dimineata ca sunt singura acasa, un moment de altfel foarte bun sa ma pun pe treaba, am plecat mai degraba la shopping prin cartier. Mai nou a inceput sa-mi placa Reitmans, semn ca si gusturile mai fac riduri, dar ca tot mi-e aici aproape, am zis ca putina relaxare inainte de studiu face bine la inima. Am vrut sa-mi cumpar poncho ca-mi place cum arata, doar ca aveau numai un size pentru toate inaltimile, si eu cum sunt mica, mai ca-mi ajungea la calcaie si am zis sa nu ma-mpiedic, asa ca m-am razgandit in favoarea unei vestute cu blanita despre care Bobescu mi-a zis ca arata de parca numai ce-am belit un sobolan...
Mi-am atarnat de geam deci programul pe noua saptamana si dupa cum se poate observa sunt prinsa-n el, ca el in perdeaua mea, asa ca, daca in urmatoarea perioada nu raspund la usa, creierul meu a devenit un porc. Mananca ribshi intelectuali - sa nu i se faca rau!!!

luni, 19 octombrie 2015

Cum am votat azi? Liberalii, cum am si zis. Cum am votat efectiv? Foarte repede. Cred ca 6 minute a durat cu totul. 3 cat sa ajung la centrul de votare arondat codului meu postal, acolo unde eram deci inscrisa pe lista, si alte 3, procedura de alegere. Era nevoie de un act de identitate cu poza, dar care sa contina si adresa de domiciliu, ceea ce in cazul provinciei Ontario, il indeplineste carnetul de soferi, duh. Am intrat in sectie, si pentru ca nu aveam la mine foaia electorala primita acum ceva vreme in posta, m-au cautat pe lista cu o rigla si m-au taiat de pe lista cu un pix. Mi s-a inmanat totodata buletinul de vot, o bucata de hartie practic, pe care erau listati reprezentatii din zona mea ai tuturor partidelor intrate in campanie. Parca erau vreo 6, intre care, pe langa cele luate in vizor de mine si cotate cu sanse in sondaje, era si un partid marxist-leninist, de exemplu. In dreptul fiecarui nume era un cerculet, in care trebuia simplu sa bifez sau sa pun un X, sau, la alegere, sa-l colorez complet. Pentru a fi valid, evident doar unul, in dreptul candidatului pe care il sustineam. Nu existau draperii din alea dupa care sa ma ascund, ci un scaun cu masuta la care sa ma asez, in fata careia fiind plasat un scurt paravan. Cercul in dreptul numelui l-am bifat cu un ciot de creion. Nu exista nicio stampila, iar numaratoarea cred ca se face pe acelasi sistem cu corectarea unor teste grila, ca la examen. Sa vedem daca Trudeau il trece, ca Harper inca ma rog sa-l pice si sa plece.

Update: Justin Trudeau este noul Prime Minister al Canadei. Dupa tot esecul, Harper a demisionat de la conducerea Consevatorilor, dar ceea ce intr-adevar a fost un soc pentru multi, Liberalii formeaza acum un guvern majoritar, ceea ce nici in cele mai optimiste sondaje nu-i aratau astfel. Aproape 70% din canadienii inscrisi pe liste au iesit la vot, ceea ce e clar ca-i ofera guvernului legimitate, dar si mai clar, ca cei mai multi voiau deja o schimbare. Cat de real change vom trai si vom vedea de azi incolo.
Azi sunt alegeri federale in Canada si dupa cum citisem pe toate forumurile de fb este sarbatoare nationala. Motiv pentru care mi-am luat liber. Am observat o similitudine intre alegerile canadeze si cele romanesti, cu acelasi cetatean turmentat care nu stie pe cine sa voteze, diferenta fiind totusi ca in Romania omul nu stia pe cine sa aleaga dintre toti o apa si-un pamant, aici insa nedumerirea venind dintr-o reala speranta in mai bine, si deci nesiguranta ca intr-adevar omul face alegerea cea mai buna. Ba chiar as putea sa spun ca am trait emotiile pe care le traieste azi Harper, va fi sau nu va fi? Il pic sau nu il pic? Caci tocmai azi am avut programat iar testul de soferi. La 12.30, tot la Oshawa, ca am zis, acolo l-am mai picat o data, dar macar stiu traseul ca pe Tatal Nostru pe care l-am si rugat de cateva ori azi sa nu ma arunce in strada. Sau macar sa nu fie prea agomerata. Apoi instructorul meu ma si invarte prin zona de examinare, ca acolo are voie. In Toronto, iti da amenda si daca traversezi ca pieton zona impricinuita. Emotii am avut, dar de bucurie de data acesta, la gandul ca poate scap odata cu bine, mai ales ca instructorul imi si spusese nu mai departe de ieri ca el nu are ce sa ma mai invete si-mi da 100% carnetul. Asa ca m-a luat la 10.30 de-acasa si cand am ajuns acolo, am facut o ora tot traseul de cateva ori, dupa ce il mai facusem si data trecuta, adica il stiam pe de rost. Traseul clasic presupune un viraj la stanga prima data de care i-am si zis instructorului sa nu-si mai bata capul ca-l am la degetul mic. Singura treaba imi era sa nu uit sa schimb imediat banda pe dreapta, ca in rest, nu era o intersectie de care sa ma sperii eu. Ca sa evitam insa orice gluma proasta a lipsei de sansa, instructorul mi-a sugerat sa facem si traseul la dreapta macar o data, desi mi-a zis el, e improbabil ca se va intampla, caci toti se duc la stanga, ca stanga e cu problema multora si examinatorii asta vor sa vada. Ne-am invartit cum ziceam vreo ora prin zona, si ne-am intors la centrul de examinare, ca sa ma inregistrez si sa-mi astept randul. Cea mai mare emotie trebuie sa admit, cu batai de inima chiar, a fost sa-mi vad examinatorul venind. Daca data trecuta m-a examinat un tinerel simpatic care m-a picat desi nu-i dadeam nicio sansa, acum am vazut-o venind literalmente pe baba cloanta. Dar samburele indulgentei mi-a zis ca orice om are ceva bun in el, poate pana la urma si baba asta cu fata de acid sulfuric...Asa ca m-am linistit tragand in piept aerul ce venea dinspre geamul meu deschis, unde doar muzica imi mai lipsea. Am iesit din lotul de parcare, uitandu-ma in toate partile for "the safety", vorba lui John instructorul, am marit viteza catre 50 jucandu-ma in oglinzi ca sa vada ca stiu sa sofez din privire si asteptam acum in orice moment sa imi zica sa fac la stanga. Dar baba oarba n-a zis nimic. Prima data, de mirare ce m-a cuprins, am zis ca n-am auzit-o eu vorbind. Dar chiar si asa nedumerita si deja confuza, am pastrat linia pe care eram, asteptand la semaforul care era rosu, ca sa ma duc deci tot inainte. Si m-am dus tot inainte spunandu-mi totodata ca instructotul s-o fi gandit la lipsa de sansa cand mi-a sugerat si virajul la dreapta, dar chiar asa ghinion sa am, nu i-o fi trecut nici lui prin cap, mai ales ca mi-a zis ca s-a rugat aseara la Allah pentru mine. Dar mi-a indicat apoi doar un viraj la dreapta intr-o strada pricajita dupa ce evident am oprit la stop numarand pana la trei, dandu-mi totodata si ragazul sa ma gandesc ca asta e clar ziua mea norocoasa. Era doar o straduta laturalnica pe care m-a pus imediat sa parchez paralel cu o masina care era in fata, ceea ce am si facut. Dupa care, intoarcerea din trei miscari, pe care de asemenea, am facut-o. Mi-am zis in gand ca asteia i-o fi foame si se grabeste inapoi de m-a adus pe stradute din astea de nu-mi era frica sa umblu nici cand nu stiam sa-nvart volanul. Mergand inapoi insa, nu mai tin minte in cate directii m-a pus s-o iau ca sa va zic precis, cert e ca drumurile au dus toate-n Iad, care, daca nu stiti cum arata, avea trei benzi mari, colcaite de masini. No problem, doar ca la cum nu ma mai asteptam, am zis ca nici nu mai vad bine, dupa ce crezusem deja ca am avut probleme cu auzul. Cum am intrat, mi-a si zis sa fac la semafor virajul la stanga. Eu eram pe prima banda evident, asa ca m-am uitat in oglinzi si blind spot ca la schimbat benzile sunt acum mai buna, si am ajuns pe linia din mijloc, dar pe cea din stanga, am intarziat uitandu-ma in spate, si n-am mai avut timp sa intru, ca era masina langa mine, iar a mea deja aproape de intersectie. Si eu, in loc sa-i zic ca de-acum ma duc tot inainte cu Domnul ca, desi greseala mea, nu mai am ce face, ma uitam ca moarta in partea stanga, desi era clar ca nu mai aveam nicio sansa sa ajung acolo. In mintea mea, desi nu cred ca mai aveam ceva in ea, chiar o fi fost sa fac virajul calare de-acolo. Eu ti-am spus sa te duci la stanga, dar tu te-ai dus unde ai vrut tu, asa mi-a zis, dupa ce imi daduse oricum verdictul, mergi inainte de-acum ca te-ai pozitionat total gresit. Eh, ce sa-ti mai si fac acum, dar ei nu i-am zis nimic, ca-mi era si frica sa ma mai uit o data la ea. M-am tot dus asa, cu nervii deja zvacnindu-mi in cosul pieptului sa-i sparga faţa, de-am bagat-o la indicatiile ei in niste balarii, unde am urcat-o pe bordura, ea zicandu-mi totodata s-o duc drept, inspre copaci. Right into the trees? am intrebat-o, dar fara gluma, ca asta-mi mai lipsea, dar nu mai intelegeam ce cauta cu mine prin boscheti. Ajunsesem de fapt la centru, doar ca prin spatele cladirii. Eu eram asa de-a valma si zdruncinata ca nici n-am realizat ca am ajuns inapoi. Instructorul ma astepta in fata, pe acolo pe unde vin toate masinile botezate, mai putin a mea, care a intrat prin spate. Pe mine m-a carat pe traseul pe care instructorul mi-a zis, dar cine stie ce prostii mai vorbea si el, ca in zece ani el n-a auzit pe nimeni sa se duca, de parca, dupa mintea lui, o fi fost interzis. Eh, acum, nu trebuie sa stii drumul ca sa iei examenul, si ironia sortii mele, eu nici n-am condus prea mult pe drumuri stiute, dar cata ghinionul frate sa ai sa te duca pe-acolo pe unde te astepti cel mai putin? Tocmai asta a fost, ca ma asteptam, desi eu nu trebuia sa ma astept la nimic. M-o fi mirosit ca il stiu pe celalalt pe de rost, si luandu-ma din alta parte, n-am mai stiut pe unde sa scot masina si m-a lasat iar repetenta. L-am picat iar, just in case ca mai era vreo indoiala. Pe motiv ca la virajul stanga, m-am pozitionat pe linia din mijloc, asta ducand, evident, la o situatie periculoasa. Si in cazul situatiilor periculoase, la fel ca si data trecuta, te pica fara ca celelalte sa mai conteze. A inceput ea sa imi explice apoi ca zana buna ce si cum, dar cum n-am intrebat-o, nici n-am ascultat-o, iar daca data trecuta am incercat sa ma mangai pe cap ca e ok, de data asta eram atat de nervoasa ca i-am si zis instructorului ca la centrul asta de examinare il rog sa ma mai aduca inca o data ca sa ii dau foc.

vineri, 16 octombrie 2015

Curcanul de Thanksgiving n-a fost usor de procurat. Pana la urma am sfarsit a lua unul congelat, asa cum nu intentionam, pentru ca cei proaspeti se dadeau cu bilet de ordine la Highland Farms, din ce-am auzit, iar la Adonis, unde am si fost sa luam, se terminasera si trebuia sa asteptam cine stie cat, ca nimeni n-a fost in stare sa ne zica precis cat o sa dureze pana vin altii. Am asteptat noi ce-am asteptat degeaba, dar ne-am dus apoi la Metro si-am luat unul inghetat de-a trebuit sa stau dupa el doua zile si-o noapte ca sa-l pot indesa cu diverse chestii ca mi-a dat colega o reteta cu cartofi dulci si salvie...Dar postarea mea, scurta ca un esspresso de dimineata, nu este despre curcan, ci despre o discutie in jurul curcanului, when you're supposed to be thankful for a lot of things...O discutie veche, dar mereu actuala...despre cum tara noastra, nimeni nu poate contesta, e frumoasa tare, dar tare pacat ca-i locuita. Nu e vorba mea, nici de unde vine nu stiu, dar e si din poporul nostru pentru ca eu acolo am auzit-o prima data. Societatea aia era acuzata de toate relele: ca-i corupta ca un cancer, ca romanii sunt hoti si spagari, nesimtitori la nevoile semenilor printr-o incorectitudine politica demna de toate puscariile, ca-s facatori de borduri, si la propriu, si la figurat, pe alocuri chiar primitivi si ignoranti intr-ale civilizatiei de zi cu zi, saraci si cu duhul si mai stiu eu cum, toate aceste metehne care ne-au pus de mult in capul listei negre a Europei si, din cate stiu eu, tot acolo suntem. Caci, de asemenea, nimeni nu poate contesta ca-i pe buna dreptate. Doar ca eu personal, desi si roman, nu pot fi acuzata de nimic din toate acestea, ca n-am furat in viata mea nimic, doar am fost furata, spaga n-am stiut niciodata sa dau, daramite sa o iau, nici la borduri n-am lucrat si nici oase putrede de morti n-am fost niciodata sa ling. Si nu ca ar fi rau sa lingi ceva, dar e, cand pui botul sa lingi moaşca la indemnul pios al unor reprezentanti ai Dracului. Cum pot fi eu deci de-acolo te intrebi, dintr-o tara cu care n-am nimic in comun? Nu pot decat sa ma gandesc ca nu m-am nascut si n-am crescut in locul potrivit. Pe undeva a fost o eroare, caci societatea aia, am demonstrat acum, nu mi se potrivea. De aceea am hotarat sa o schimb...cu alta. Ca sa nu ma schimbe ea pe mine. Numai daca n-as fi facut asta, as fi putut fi suspectata de disonanta cognitiva si, implicit, complicitate. Asa ca, atunci cand va mai gasiti cate unii sa-mi tulburati linistea pe blog cu diagnostice, macar nu mi le mai puneti ca babele. Pentru ca tocmai acesta nepotriveala va contrazice flagrant. Si nu are decat tangential legatura cu banii, banii fiind, de asemenea, sau ar trebui sa fie, efectul unei cauze juste. Daca muncesc cinstit, corect e sa fiu remunerata cinstit, ca altfel se numeste tot furt. Si tot acolo ajungem. Iar daca esti bine-mersi in Romania si doar gandul la si multi bani te-aduce incoace, nu-i rau, dar nici de mirare cand faci cale-ntoarsa. Prin urmare, doar daca n-as fi schimbat vreodata societatea aia cu una care sa mi se potriveasca mai bine, as fi fost pe drept acuzata de cacofonie cognitiva, altfel era clar ca-mi si placea. QED.

luni, 12 octombrie 2015

Am facut poza acesta aici in oras, in parcul de la Rouge River. M-am dus azi cu Bobi pana acolo cu gand sa fac niste poze la penajul pitoresc de toamna, ca sa nu-l ratez m-am gandit eu, doar ca la noi e vara indiana si copacii nu s-au desfrunzit inca. Iar cei care au apucat a se colora nu sunt inca mai frumosi decat valurile marii, caci m-am dus cu gand sa imortalizez un peisaj autumnal si am sfarsit cu unul estival.

duminică, 11 octombrie 2015

I am very thankful for a lot of things on Thanksgiving Day, but especially to my stuffy turkey. We've spent all this wonderful day together. What to do with leftovers though? Wrap them in aluminum foil and throw them out. I had enough...
"The Dominion of Canada was officially born on July 1st, 1876. The majority of Canadians were born in this country and this has been true since 1800s. However, Canada is often referred to as a land of immigrants because, over the past 200 years, millions of newcomers have helped to build and defend our way of life". Amin. Ca sa nu creada careva ca mi-am luat cetatenia si nu stiu istorie. In fine, sunt unii de parere ca numai frunza e de tara asta, daca ma intelegeti ce vreau sa spun, ca in realitate nu are nicio identitate, asa cum se bate cu steagul in piept. E doar o adunatura ca la Turnul Babel, pe care unii nu-l inteleg, dar nici n-au cum pentru ca intai trebuie sa-i invete limba. Tocmai acesta adunatura particularizeaza Canada de fapt. Multiculturalismul, care-i sta la baza, ca multe idei mai mari decat le-am putut noi duce vreodata, inseamna ca nu conteaza a cui esti, de unde vii si-n patul cui te culci, ce culoare ti-e pielea si la cine te inchini, atata vreme cat nici Dumnezeu nu ti-e deasupra legii. Legea e Dumnezeu, the rule of law. Bine, realitatea nu este atat de sofisticata precum teoria, dar ramanad in planul ideilor, voi avea intotdeauna o palarie plecata in fata tarii acesteia care a reusit cu brio, desi inca nu perfect, sa faca din multiculturalism blazon de stat. Asta de fapt este ideea care ma fascineaza pe mine in mod deosebit la tara aceasta, capacitatea cu care isi reclama identitatea tocmai din lipsa uneia. Caci multiculturalismul se manifesta paradoxal. Pe cat ii face pe toti la fel, tot pe-atat ii deosebeste. Unit si unic in acelasi timp, ca sa vedeti ca pana si cuvintele care exprima aceeasi idee, au aceeasi radacina, dar nu sunt identice.

A fost recent o poveste de presa cu o tipa care voia sa depuna juramantul de cetatenie purtand niqab, chestia aia de le-acopera unor femei islamice toata fata, de li se vad numai ochii. Stevie Harper, actualul (sper pentru ultima saptamana) prim-ministru, s-a manifestat impotriva (si ca sa devieze de fapt privirile, ca in lumea treia, catre un fes pe ochi, de parca toata campania lui electorala despre asta ar fi vorba). Pana la urma, tipa si-a depus juramantul exact cum a vrut ea, dar intr-o ceremonie privata. Chiar am urmarit evenimentul, si femeia parea foarte afectata de ceea ce jura. Inchidea si ochii cand ingana, altceva nu stiu, ca altceva nu se vedea. Imi povestea Bobi ca vorbea cu colegii la job despre situatia asta saptamana trecuta si unul dintre ei, canadian nascut si crescut in Canada din tata in fiu, spunea ca lui i se pare absolut normal ca femeia sa fie lasata sa depuna juramantul cum vrea ea pentru ca acum sute de ani, inaintasii au votat sa ne primeasca pe toti asa cum suntem si sa ne respecte intocmai pentru ceea ce suntem, atata vreme cat legal nu deranjam pe nimeni. Nu sunt toti canadienii atat de radicali totusi cand se raporteaza la acesta particularitate a tarii lor, ba unii chiar merg pe principiul "When in Rome, do what Romans do", adica lasa-ti zdrentele acasa si incepe a (te) purta ca noi. Doar ca in Roma canadeza se poarta si niqab si lucrurile deci se mai complica, de aceea, in privinta aceasta, eu personal, sunt de acord cu niqab-ul ca idee, de diversitate si fapt divers, dar ca manifestare, purtat efectiv la ceremonia de cetatenie, cam exagerat. Pe de alta parte o simbolistica extrem de puternica tocmai pentru aceasta idee.

De aceea, lunea viitoare eu voi vota liberalii...Initial am vrut sa votez NDP, dar Justin Trudeau e such a handsome guy ca m-am razgandit...

sâmbătă, 10 octombrie 2015

Eu sunt ca de sarbatori in plina gospodareala. Azi am razalit la un bostan de m-a luat benga. A durat toata ziua sa ma gat cu aceasta placinta traditionala de Ziua Recunostintei, pe care eu am facut-o dupa o reteta netraditionala la ochi, cum mi-am adus aminte ca o facea mama cand eram copil. Azi ca azi, dar maine am si mai multa treaba. Ma am de gospodarit si cu un curcan urias, caruia o sa-i indes in dos tot felul de chestii apetisante si delicioase si
Happy Thanksgiving si noua!!!

marți, 6 octombrie 2015

Am fost aseara la Casa Matthew la sesiunea de orientare pentru voluntariat. Cum e departe de mine, ba chiar nici nu fusesem vreodata prin zona aia, desi nu e departe de downtown, am plecat direct de la munca acolo si am ajuns cu vreo ora mai devreme. La adresa pe care o cautam eu, era o casa. O casa obisnuita, incadrata de alte case obisnuite. Am urcat treptele si am sunat la usa chiar daca stiam ca numai la 7 incepe. Am ciupit numai de sonerie, dar mi-a si deschis cineva, era o negresa. M-a doborat, de la foamea de dupa job, un miros de mancare de-am apucat numai sa-i balbai c-am venit cu refugiatul, dar ca am ajuns mai devreme si ca ma intorc mai tarziu. Atat, am vrut doar sa le zic ca sunt aici. Mi-a zis sa ma intorc la fara zece. M-am dus, ca era la dreapta un parc, de m-am plimbat vreo ora ca sa omor timpul. M-am uitat prin jur, poate era ceva de cumparat de la vreun magazin, dar in afara de-o frizerie si un magazin de prajituri inchis, nu era altceva pe-acolo. Si cum ma plimbam eu prin parc, admirand totodata si frunzele colorate din copaci, mai facand si-o poza, ma gandeam ca voi fi singura la sesiunea asta. Alura banala a casei m-a facut sa ma gandesc ca nu-i nimic special de capul ei. Dar m-am intors si chiar vizavi de casa, ca eram pe partea cealalta, o doamna tinea de mana o alta doamna, cam la varsta a patra, si aratau cu degetul inspre acelasi loc cu pricina. Ah, mi-am zis, si ele tot pentru asta au venit. Am trecut strada si am sunat iar. Mi-a deschis aceesi negresa si m-a invitat in vestibul, unde pe un fotoliu mai astepta un tanar, cu ochelari, studiind un flyer. Ah, deci chiar m-am inselat. Vestibulul era decorat in stilul interioarelor din Marile Sperante. Avea candelabre, un cufar mare, mobilier invechit...Imediat a venit si Ann, care s-a recomandat a fi fondatoarea casei de primire si probabil vazandu-ma ca ma uit asa pe toti peretii, m-a intrebat daca imi place, spunandu-mi totodata ca tot ce vad a fost donat de oameni cu inima. M-am asezat pe fotoliu si am inceput sa vorbesc cu baiatul ala cu ochelari, dar n-am apucat mult ca in zece minute, au tot inceput sa sune la usa oameni si oameni, gazda lasand-o pana la urma deschisa ca sa intre singuri. Ne-am facut vreo 30. Din cei 45 care cica se inscrisesera pe lista. Oameni tineri in general, cam de-o varsta cu mine, mai multe fete, dar si cativa baieti. Pentru ca in vestibul nu mai era loc nici sa arunci un ac, Ann ne-a zis s-o urmam, ca vrea sa ne arate gradina pe care ea a decorat-o dupa un design invatat la un curs luat la George Brown. Ne-am randuit care si cum am apucat pe-acolo si Ann ne-a intrebat apoi pe fiecare de ce-am venit pe la ei. Fiecare avea povestea lui, multi vorbitori nativi de limba engleza, canadieni de-ai locului. Unii venisera ca studiau Drepturile Omului, altii, si-aici si doamna de-a patra varsta, ca a ajuns intr-un punct in viata cand vrea sa dea inapoi macar o parte din tot ce-a primit ea. Eu i-am zis ca sunt din Romania, aratandu-le cu degetul steagul tricolor agatat in gradina, alaturi de alte zeci si zeci de steaguri din lumea larga. Le-am spus ca am venit pentru ca am vazut la televizor stiri odioase despre oameni ajunsi fara capatai din cauza unui razboi care nu-i al lor si ca reactiile oamenilor la traumele altor oameni nu mi-au placut, m-au revoltat foarte tare. Revolta aia m-a ridicat din fata calculatorului si m-a adus la ei. Le-am zis ca n-am venit de mila refugiatilor, mila e a celor care se uita la stiri. Am venit pur si simplu sa-i ajut, asa ca de la om la om. Fara filosofii in cap, ci dintr-un impuls practic pe care l-am invatat in Canada. Ca eu nu cred intr-un Dumnezeu care nu se implica. Asa am termint ce-am avut de zis, ca si ceilalti de altfel, si ne-am impartit apoi pe doua grupuri pentru orientarea propriu-zisa, adica o scurta trecere in revista a activitatii lor. Asa am aflat ca exista doua tipuri de refugiati. Cei sponsorizati, de guvern sau de diversi particulari, si ca acestia ajung in Canada direct rezidenti permanenti, si cei nesponsorizati, oameni care pur si simplu fug cat nu mai vad cu ochii de prigoana si nedreptatile altora si aterizeaza in Canada, ai nimanui, dand exemplul a doi adolescenti din Orientul Mijlociu, ajunsi pe-aici fara parinti. Ne-a zis ca diferenta dintre unii si ceilalti nu e niciuna, cu totii vin cam din aceleasi locuri, din 88 de tari au avut de-a lungul vremii, doar ca unii, mai norocosi, au reusit cumva sa capete dinainte acte, iar altii vin aici cerand azil. Dar si unii, si ceilalti au un comun visul la o viata mai sigura, departe de persecutiile deja indurate. Am pus foarte multe intrebari, cred ca eram singura care punea intrebari. I-am intrebat si cum ajung totusi in casa lor, vin direct de la aeroport? Cam asa ceva. Prin Crucea Rosie sunt trimisi la ei, direct de la aeroport. Si ca in casa asta gasesc prima data un pat, o mancare calda si-o companie primitoare. O casa care se sustine din inima oamenilor nu cu dare, ci cu dare de mana. Sau poate doar din prisosinta lor, dar tot aia e. Am intrebat apoi cat stau la ei? Si mi-a zis ca in jur de trei luni, pana guvernul le solutioneaza cazul, pentru ca apoi sa faca loc altora, ei deja avand dupa, posibilitatea sa ceara welfare sau drept de munca...Ne-a intrerupt la un moment dat in discutia noastra o fetita de vreo sase ani, din Etiopia era. A deschis stingherita usa si s-a uitat intai uimita la atata lume, apoi ne-a salutat zambitoare cu mana, luminand un pic si atmosfera innegrita deja de povesti pe care nimeni nu vrea sa le auda, cu atat mai putin sa le traiasca...Sunt peste 40 milioane de refugiati in toata lumea. Dar niciunul nu a devenit refugiat by choice. Cu totii isi cer doar dreptul la viata si la libertate...Ca si noi.

duminică, 4 octombrie 2015

The Martian...la film ;)
Am bagat ieri ca migul, cum se zice. M-am apucat pe la pranz, dar nu ma puteam concentra, ma distrau ba tableta, ba frigiderul, dar mi-am facut o cafea foarte tare, am un Keurig din ala de pot sa-i setez densitatea, si am facut-o ca pe esspresso. Parca am baut diesel ca nu mi-am mai oprit motoarele apoi pana spre noapte. N-am ajuns cu ele chiar la zi, dar mai e si azi si chiar daca nu termin, nu-i vreun bai, important era sa nu ma mai stiu cu ele adunate pe cap, ca incepuse iar sa mi se invarta smintit in toate partile. Mai ales acum de cand mi-am programat si traseul pentru carnet iar, ca am zis sa termin odata si cu ala pana la pastele cailor. Acum, sincer, nu ma mai duc cu entuziasm, parca nici nu-mi mai trebuie. Nu mai am nicio problema cu condusul, cel putin din punctul meu de vedere, dar eu s-ar putea sa n-am dreptate la materia asta, dar tot ma duc cu gandul ca ma pica inca o data. De condus pe-aici prin oras, il tot duc pe Bobi peste tot, vorba vine, ca de fapt el ma duce, asta e varianta cand pasagerul e mai ocupat decat soferul. Dar avand experienta testului trecut, ma duc de fapt sa-l testez eu pe domn inspector, sa vad ce defectiuni imi mai gaseste...
Apropo de asta, intrasem de curiozitate pe blogul fetei aleia de zicea ca s-a intors in Romania si scria acolo ca pe ea Canada a invatat-o sa piarda referindu-se si la examenele auto ratate si la niste interviuri neluate. Mie blogul mi-a placut, si chiar persoana din spatele lui, desi n-am cunoscut-o in viata mea dincolo de ce scrie. E foarte greu sa faci distinctia clara intre un blog de genul acesta si persoana care-l intretine, de aceea exista doar doua categorii de reactii la un blog personal. Iti place, si implicit, autorul, sau nu iti place. E un soi de chimie. Exact ca atunci cand te intalnesti cu omul ala intr-un context mai putin virtual...Bine, si mai sunt si cei care nu gasesc altceva mai bun de facut decat sa se bage in seama, dar ei nu intra in nicio categorie, sunt doar niste erori nefericite. Scria deci, pe langa faptul ca n-a gasit nicio motivatie sa cunoasca tara aceasta, ceea ce e in regula, e problema ei, ca a invatat-o de fapt sa piarda. Si pentru ca nu a luat niste interviuri, a picat examenul auto si nu stapanea limbile. Eu personal cred ca doar a interpretat altfel, cel putin altfel fata de cum am facut-o eu. De fapt, diferenta dintre mine si ea o da doar modul de raportare la aceleasi date, fara a sugera vreo secunda ca eu am dreptate si ea nu, ci doar ca fiecare avem drepatate in felul nostru, mai ales cand totul porneste de la motivatie. Nu poti sa pierzi o cursa inca de la start, mai ales ca am vazut ca si alearga. Daca mi-ar fi fost vreodata de fata, i-as fi spus chiar asta, dar lasand-o in pace, pentru ca sincer, in afara de a-mi da motiv de scris despre un subiect pe care l-am cunoscut si eu, nu ma intereseaza sa vorbesc despre ea, nu vad de ce orice ti se intampla in viata asta e musai sa capete conotatii din astea dramatice si degeaba filosofice, complicand-o astfel mai mult decat deja e. E foarte simplu de fapt. Daca nu stii limba, n-ai pierdut nimic, o inveti, daca n-ai luat interviul, hahaha, tu chiar vroiai sa-l iei, iar daca ai picat examenul auto, chiar ca n-ai pierdut nimic, il dai pana s-or plictisi aia de tine. Si eu am ratat interviuri, ba ce sa zici ca pe unul chiar l-am luat, si era bilingv, adica m-am mai si chinuit o gramada sa ma pregatesc, dar nu mi-a placut jobul si-am plecat pa dupa cateva zile, bocind ce-i drept, dar fara sa ma uit inapoi. Si eu am picat examenul auto, nici eu cand am venit in Canada nu stapaneam limba. Dar nu mi-a trecut niciodata prin cap ca ala era sfarsitul, cu toata deziluzia mea de moment si selfesteemul pe care nu-l mai gaseam pe nicaieri. Nu mi-a trecut niciodata prin cap ca as fi pierdut ceva, cand acel ceva nici nu era al meu, atata vreme cat nu-l platisem inca. Cu atat mai putin mi-a trecut deci prin cap sa acuz si sa fac pe cineva vinovat pentru mine. Pentru ca atunci cand eu nu am luat interviul, altul l-a luat. Privind acum retrospectiv, ala n-a fost decat inceputul cursei. Prin urmare, nu aveam cum s-o declar pierduta inca de atunci. Pe principiul acesta poti sa declari pierdut orice lucru care nu ti s-a intamplat niciodata. Oricat de logic ar parea, e absurd sa gandesti asa. Eu, prin imprejurarile sortii, am fost invatata sa platesc pentru ca lucrurile sa mi se cuvina. E modul meu de a ma raporta la viata, de aceea de exemplu, ca spuneam si mai jos, e foarte greu sa ma faci pizmas pe lucruri care nu-mi apartin. Pentru ca nu-mi plac lucrurile altora. Nu atat incat sa le fur, pentru ca si invidia e tot un fel de furt. Le-am avut si eu pe-ale mele, dar nu eram trecuta prin multe, tocmai de aceea. In fine, ideea e ca, desi pornim de la aceleasi date, pe mine, dimpotriva, Canada nu m-a invatat sa pierd, ci doar sa nu castig o cursa fara s-o alerg mai intai, ceea ce e o mare diferenta...Hai ca asta v-a placut si voua. Am niste texte in mine, de-mi aplauda si urechile. In plus, de ce un om atat de banal, ca mine de exemplu, sa aiba mereu pretentia ca orice i se intampla sa fie cu lauri?...Mai ales, cand in realitate, nici n-alerg vreo cursa si nici la Formula 1 nu m-am inscris inca. Pentru ca inca nu mi-au dat astia carnetul, desi, contrazicand tot ce am scris mai sus, l-am platit deja de doua ori. Dar sa ascultam mai bine un imn de duminica, sa ne simtim cu totii mai castigatori.

PS: Florian Pittis ar fi implinit azi 72 de ani.

vineri, 2 octombrie 2015

...de fapt vremea nu mai tine, dar tine cu mine, ca eu tot timpul cand verific prognoza, ma rog la ea ca la icoana ca sa arate asa...Sau macar asa. Mi-as fi frecat mainile daca loveau si niste trasnete si furtuni, dar ma multumesc si cu-atat, macar de nu s-ar mai opri degraba. Poate ma ajuta si cu studiul, cu care am ramas in urma, ca sa fiu indulgenta cu mine, ca-s de fapt tot pe la inceput. Am tot lasat-o de azi pe raspoimaine si-acum iar ma iau cu mainile de cap de stres. Dar, gata, am decis sa inchid obloanele peste tot ce-i afara si sa fac niste exercitii de relaxare weekendul acesta. Caci cum povesteam si alta data, e foarte stresant sa nu faci nimic. Bobi e cam in aceeasi situatie, asa ca ne-am propus ca weekendul acesta sa ne relaxam in doi. El intr-o camera, eu in cealalta.

joi, 1 octombrie 2015

Poza acesta am facut-o in Romania cred, nici nu mai stiu exact pe unde...Sunt putin melancolica odata cu venirea toamnei, si uituca totodata. Copacul ala seamana mult cu mine. E ca nuca-n perete.

duminică, 27 septembrie 2015

Pe mine ziaristii astia din Romania ma fac sa ma inchin, asa pacatoasa cum sunt eu. Am citit un articol in Adevarul ca o tipa a emigrat in Canada si dupa un an jumatate s-a intors in Romania. Asta-i tot, foarte interesant articolul. Scurt si la obiect. Iata-l aici. Deci eu nu zic nimic de fata asta ca n-o cunosc si nici n-am de gand, dar in ziaristica asta exista o chestie foarte importanta de care scribeţii astia n-au auzit. Asa-numitul concept al lui newsworthiness. Ce-i da unui fapt valoare de stire? Pai in cazul de fata nimic. Daca fata se intorcea dupa un an si jumatate si lansa din Romania rachete pe Luna, mi se parea corect sa-i dea faptului acoperire nationala si sa umple pagina cu patos patriotic, dar n-am citit, asa sasiu si pe diagonala, ca nu mi-am pierdut vremea, cum ca ar fi revenit cu vreun plan maret, ci doar ca s-a intors pe principiul c-a plecat ca sa aiba de unde veni. Sau ca-i placeau Carpatii or something. Si mie. Asta pe de-o parte. Pe de alta, si de la lectia cu documentarea au chiulit scribeţii. Auzi, cica "a renuntat la viata indestulata in Canada", asa zice in titlu, dupa un an jumate. Daca s-ar fi informat temeinic, ar fi aflat cu usurinta ca la un an jumate doar ti se pare ca esti in Canada, in realitate esti pe nicaieri. Ce viata indestulata dupa un an jumate, poate destula, dar cu sensul ala englezesc de enough is enough. Eu cred ca de fapt e invers, dintr-un loc sau dintr-altul emigrezi atat de usor doar cand ai foarte putin de pierdut. Deci sa-i dam cezarului ce-i al cezarului. Adica fetei pace, iar ziaristilor una peste ochi.

sâmbătă, 26 septembrie 2015

Iata un articol ( vezi aici ) care listeaza 20 de lucruri pe care ar trebuie sa le stie unul care are de gand sa se mute in Toronto. Vezi si-acolo primul punct, si atat, eu cu asta ma duc acasa, nu sunt rasista, nici nu-i plac pe cei care sunt, si n-am fost nici inainte de a veni in Canada. Spuneam mai jos ca e, poate, si o chestiune de obisnuinta prin zona, dar in cazul meu n-a fost doar asta pentru ca n-am avut reflexe inumane fata de aparentele nimanui de cand ma stiu...Pana una-intr-alta, imi vad de treaba cu voluntariatul, e o chestie in care chiar vreau sa ma bag, cu atat mai mult cu cat sunt in cautare si de activitati diverse, care sa ma mai scoata din monotonia zilelor la fel. Acum sunt in stadiul in care am fost invitata la o sesiune de orientare la o casa de primire, apoi voi avea si interviu, mi-au cerut si referinte, adica e un demers serios, pe care vreau sa il iau in serios, cu atat mai mult cu cat mi s-a si pus in vedere treaba asta, la sensul ca odata decisa sa ma implic, va trebui sa o fac, la fel cum o fac la job. Evident pe un program prestabilit in functie de disponibilitatea mea si de nevoile lor. Sorry daca prin comentariile mele am lezat starea cuiva, dar m-am enervat si-mi mai ies si eu din fire. Ma rog, nu pana acolo incat sa-ti sparg fata, dar am si eu limitele mele. Cand Mowgli devine Mugly, cateodata imi plac si mie glumele mele proaste.
...Voiam sa ajung insa la punctul 8, la cel din lista articolului de mai sus ma refer in cazul in care v-ati ratacit, dar nu stau mult ca nu stiu ce sa ma mai fac cu timpul asta al meu...Traiul intr-un oras eminamente multicultural are numai avantaje, dupa cum tot tin eu sa va explic aici. Sa ai la dispozitie 6,000 de restaurante, cu specific worldwide, si sa nu-ti ajunga o viata de om sa le gusti pe toate, cum ar fi. Si numai prin aceasta gastro-diversitate ajungem noi sa ne concentram pe ceea ce ne aduna, si nu pe ceea ce ne separa. Mai ales cand pentru mine sunt si lacasuri de buna-dispozitie alaturi de prieteni. Am facut o socoteala rapida si am dedus ca am avea nevoie de peste un secol ca sa intram, numai in Toronto, macar in cate unul pe saptamana. Saptamana trecuta am fost cu amicii la sushi, pe Bloor, ca asa am vrut eu, acum sunt pe fuga, asa ca inchei, ca mergem la clam chowder, ca asa vor ei. Dar gusturile nu se discuta, se executa.

duminică, 20 septembrie 2015

M-am gandit sa ma duc sa voluntariez pentru refugiati, sunt acum in cautarea unui case de primire, si o sa va povestesc de la fata locului cat de periculosi sunt. Nu o sa-i primesc in casa asa cum in mod ciudat isi pun unii problema, o sa ma duc eu in casa lor, ca oi gasi pe-acolo niste copii cu care sa ma joc sau sa-i invat niste engleza, sa fac curat sau sa le fac o mancare, bine, la faza asta s-ar putea sa fiu eu periculoasa, sa nu-i otravesc. Nu dispun eu de cine stie ce timp, dar in weekend cateva ore, sau dupa job cand nu am cursuri, pot s-o fac. Am mai fost eu odata, demult, ca parca a trecut un veac de cand am aterizat in Canada, pe la YMCA, apoi pe la Greenpeace, dar atunci scopurile mele erau ingrate. Auzisem ca e de bine sa faci voluntariat ca sa-ti gasesti job prin Toronto, si ma bagasem si eu in seama, desi cu adevarat, pe-atunci nici eu nu stiam ce-i cu mine, ba cred ca mai degraba aveam eu nevoie de ajutor sa aflu pe ce lume am ajuns, decat ei. Acum, nu mai este asa, si cum diferenta dintre mine si ei e doar ca soarta a fost cu mine mai generoasa si doar de aia nu sunt acum in locul lor, o sa le ofer niste timp, ca numai atata am, atunci cand timpul inseamna de fapt tempus fugit, non autem memoria...
Doar in paranteza, ca mi-am adus aminte...cautand acum niste astfel de locatii, si probabil ca vor mai aparea pe masura ce refugiatii sirieni vor veni in Canada, imi aminteam de centrul ESL pe la care ma duceam cand am venit in Canada, o asociatie de negri etiopieni, dar care functiona oarecum si ca centru de ajutorare pentru ei, unde m-am imprietenit bine cu profesorul. Long story short, ca s-a intamplat demult, eu am plecat de-acolo, asociatia intre timp s-a desfiintat, timpul a trecut, dar nu ne-am uitat, caci intr-o zi, de data mai recenta, ma duceam eu inspre library, cand la un moment dat, imi apare in fata un negru bucuros cu mainile ridicate sa ma imbratiseze. Cum nu mi-am alocat gandirii mai mult de o fractiune de secunda, am inceput sa-l imbratisez si eu tare crezand pe bune ca-i fostul meu profesor de ESL, fiind singurul negru pe care cunoscunadu-l la un moment dat, nu-l mai vazusem demult. Ne-am bucurat sa ne revedem, ne-am facut si selfie in mijlocul strazii, si-am inceput sa ne derulam amintiri comune, cand la un moment dat eu mi-am dat seama ca il intrebam de Mandea si el imi raspundea de Tandea si viceversa, ca-n sketch-urile cu Dem Radulescu, Dumnezau sa-l ierte, de pe vremuri. In realitate, wrong number, doar ne confundasem putin, el pe mine, si eu pe el, dar acum ca-i am si poza in telefon, o sa ne tinem minte.
In fine, am iesit aseara cu prietenii in oras, ne-am dus la sushi ca-mi era mie pofta, si-am inceput sa-i bat si pe ei la cap cu refugiatii incercand sa-i trag cu toata forta de partea lor, si m-a intrebat Bobi daca si-atunci cand mananc bine, intr-un restaurant cu lumanarele aprinse, ma gandesc la ei. Ce-i drept, daca te gandesti bine e greu sa nu iti stea in gat. Da, stiu si eu ca traim intr-o lume de mare cacat de care mi-e si rusine si ciuda, si e clar ca daca il asteptam pe Dumnezeu sa faca vreodata ceva pentru noi, ne bazam pe cine nu trebuie. Iar daca nu-ti arde de situatia asta, e ca-n vorba aia, daca n-ai nimic bun de facut, mai bine taci din gura.

marți, 15 septembrie 2015

Ce natie de cretini sunt romanii astia, mi-e si scarba, ca niciodata. Nu mai stau acum sa-mi pierd vremea numarand exceptiile, daca nu te simti, te excluzi singur, dar citeam articole din ziarele romanesti despre criza refugiatilor si atata rasism nu mi-a fost dat sa cred ca exista la acest popor de imbecili. Intelegeam la modul cel mai serios sa se planga ca n-au unde sa-i cazeze, dar nu sa-i gazeze. N-am niciun control, altul decat dispretul radical, asupra alora care din lipsa de ocupatie isi zoiesc peste tot bulendrele lor nespalate atarnand comentarii de care n-are nimeni nicio nevoie, dar de pe contul meu de facebook ii elimin rand pe rand pe toti aia de-si lasa la vedere darele de viermi nazisti.