Pagini

Expat in Canada

Expat in Canada

luni, 1 decembrie 2014

Cred ca am devenit foarte bilingva. Nu ca folosesc doua limbi in paralel, ci pentru ca am inceput sa vorbesc doua limbi in aceeasi propozitie tot mai des. Nu e sindromul Raducioiu, dar tot un sindrom e. Ca e o chestie comuna la foarte multi imigranti si nu numai romani. La inceput, cand ii auzeam pe unii mixand cuvinte din limbi diferite in aceesi fraza, imi ziceam ca o fac on purpose, ca-s snobi si n-au maniere, ca tortureaza limba romana ca niste calai fara inima. Acum, si eu fac la fel. Si nici nu-mi pun problema ca asa vreau sau nu vreau, ci asa imi vin la gura. Nu e sindromul Raducioiu pentru ca se manifesta cu precadere la cei cu mai multi ani la activ prin strainatate si nu la cei abia veniti. Si cei abia veniti o fac, dar e o diferenta vizibila intre ei. Diferenta e data de naturaletea cu care frazele ies astfel. Daca cei abia veniti vor sa arate ca stiu si ei cealalta limba (vorbesc din proprie experienta) si se screm sa le imbine, la cei mai vechi invers se pune problema. Ei trebuie sa se forteze sa nu iasa asa. Saptamana trecuta, am fost in pauza de masa la un supermarket cu o colega de munca din Serbia originara si vorbeam despre diferentele de vreme back home. Si mie imi statea pe limba, dar nu imi venea cum ii zice la ceata, iar ei cum ii zice la gutuie. Un fel de nu mai stiu cum ii zice la grebla. Alteori, in plain English, iti ies cuvinte neaose. Stai o tzara, sorry, just a sec. Si asa ajungi, spunea, in ani sa nu mai stii nicio limba cum trebuie si inventezi constructii de fraza numai de tine stiute. In fine, acum mi se pare doar amuzant. Ti se fastaceste brain-ul (hai ca asta e intentionata) pentru ca ajungi sa folosesti cele doua limbi in proportii similare si nu mai stie nici el de capul lui. Dar femeia avea dreptate cand zicea ca ajungi sa nu mai stii niciuna, ca pe prima o sufoci cu anglicisme, iar pe-a doua n-o vei sti oricum niciodata ca la mama ei. Iata despre ce am ajuns eu sa scriu la 4 ani de la debutul acestui blog. Pe atunci vorbeam despre cum citesc eu in engelza, traumatizata, carti de duzina prin metrou ca sa fortez intrarea in mood-ul limbii straine, sa nu ma fac de ras in fata altora, si despre ce handicap e limba asta noua si despre cum nu voi ajunge eu niciodata s-o vorbesc fara trac. Acum tot despre un handicap vorbesc, dar de alta natura. Pe parcurs deci, s-a mai adaugat unul.
Mi-am adus aminte de asta si aseara cand am fost cu amicii la centru sa mancam de ziua Romaniei o mancare traditionala japoneza, ca a fost o vreme neobisnuit de calda si ne-am si plimbat pe strazi, si ne-am amuzat teribil, asa e tot timpul cu ei, pe seama lamei, limei, lemei, cu ă din a, cu doi de mm, care o fi cuvantul mai potrivit sa ajungem ca in matematica la o concluzie, ajungand intr-un final la concluzia ca n-am fost niciunii pe la scoala.

Un comentariu:

  1. Zau ca asa e... eu vorbesc de mixtura germano-romana, dupa 20 de ani! La serviciu ma trezesc ca raspund din cand in cand cu cate-un "da" convins, taman in mijlocul frazelor teutone! Am crezut ca mi s-au tocit si mie neuronii, insa ma linistesc afland ca e normal, ca se mai confrunta si altii cu asemenea probleme... lingvistice.

    RăspundețiȘtergere