Pagini

Expat in Canada

Expat in Canada

sâmbătă, 27 decembrie 2014

Cand am facut noi rezervarea pentru Craciun la Horseshoe Valley, pe 2 Octombrie - anul acesta -, aveam in minte o fotografie ireala, cu brazi ingropati in nameti, miros si trosnit de lemn ars, ferestre aburinde, pe care sa fi incrustat eu cu deştul Craciun fericit! si-un smiley face, luna plina, urla lupul, okay, ati inteles, o cabana in the middleofnowhere si noi band o bere, un vin rosu, in fata unui semineu care ne proiecta umbrele vesele pe toti peretii. Eu i-am zis fotografie ireala la sensul figurat, doar ca lucrurile au fost ireale la sensul cat se poate de propriu. Adica nu s-au intamplat deloc asa. Desi au existat aproape toate conditiile ca fotografia imaginara sa-si gaseasca compozitia in realitate (deci se poate si invers, faci intai fotografia si cauti apoi locul pe unde ai facut-o), adica brazi am avut, si semineu, si fereastra aburinda, pe-a lupii am facut noi, a existat un element, sau mai degraba n-a existat acel element, care ne-a stricat tot decorul. N-am avut deloc zapada. A fost ca si cum ne-am dus la o nunta, ne-a furat unul mireasa si nu ne-a mai adus-o inapoi. O singura data in viata mi-am dorit si eu sa ninga si ca-n povestile de groaza, doar sa ninga, dar n-a nins deloc. Ce vedeti in poze e doar incercarea disperata a reprezentantilor statiunii de-a tine totusi oamenii pe-acolo si cat de cat veseli in ziua de Craciun. Zapada artificiala care acopera doar partiile de ski si autostrazile alea pe care ne-am tras noi cu cauciucul.
Am fost cinci cu totii si singurul care a refuzat sa se arunce in gol, cu curul indesat in gaura plina cu apa a colacului, a fost Bobi. Dar cum e un lucru binecunoscut, nimeni n-a cerut mai mult, caci Bobi face parte din categoria oamenilor cu zero intentie de expunere la risc. Orice presupune 0.0000 % risc de a-si rupe vreun picior, vreun coeficient de picior, vreo mana, vreun cap etc, el se retrage din joc. Se autointituleaza "Lasul". Inainte de a traversa strada, el asteapta sa se faca semaforul de doua ori verde pe principiul ca e mai sigur decat o singura data (!). Eram deci cinci cu totii, dar cu colacul ne-am dat doar patru, toti deodata, cate trei, cate doi si de unii singuri. Dar intotdeauna fast spinning, adica ne invarteam pana ni se bulbucau ochii si ni se urca stomacul in gat. Era acolo in varful dealului cate un Horseshow staff a carui singura treaba era sa traga bine de sfoara colacului ca pana jos sa ajungem cat mai ametititi de la acea rapida rotatie in jurul axei noastre. Am avut cateva ture chiar reusite, adoptand urmatoarea strategie. Ma asezam cu sezutul meu princiar in gaura colacului in care, dupa cum am spus, se topise zapada si baltea apa, imi relaxam capul pe spate, de nu mai vedeam decat cerul si norii si auzeam asa, ca de departe, muzica din difuzoarele suspendate, amestecate cu propriul ecou. Cand imi dadea drumul, miscarea aceea de rotatie facea ca cerul sa se invarta deasupra mea, parca zburam in cerc si singura reactie era sa strig in gol de placere. Iuhuuuuu! Acestea erau singurele momente fabuloase, ireale, caci odata ajunsa jos, ma adunam ametita, apucam sania de sfoara si o taraiam dupa mine, urcam dealul, pe o banda rulanta, in sir indian, unii dupa altii, doar pentru a repeta acele cateva secunde frenetice...
...Nu ne-am cazat noi chiar la o cabana, ramane pe data viitoare, caci fotografia imaginara inca isi cauta locul, ci am inchiriat un apartament, mobilat si utilat cu toate cele. Am avut la dispozitie, fara a trebui sa caram de acasa, desi noi am carat, si furculite, si cutite, aragaz, frigider, cafetiera si cuptor cu microunde, bai, dormitoare, si camera de oaspeti cu sofale si foc de lemne. Da, le-am avut pe toate in bagaje, altfel nu-mi explic cum de-au fost atat de multe de ne-a luat azi juma' de dimineata sa le adunam la loc.
...Pe traseu incolo, care ne-a prins in seara de Ajun, n-am fi avut vreme de peripetii, caci drumul nu-i mai lung decat o naveta pana la munca. Horseshoe e langa Barrie, la o pedala de Toronto. Dar si-asa n-am nimerit intrarea in statiune si ne-am tot dus. Eram pe-aproape si s-a pornit deodata o furtuna, de nu mai vedeam cu farurile in fata noastra. Nu ningea, ploua cu bulbuci de nu mai faceau fata stergatoarele, iar de pe strada se ridicau din loc in loc niste valatuci albi de ceata de ne invaluiau ca-n zona crepusculara. Ajunsesem prin padure si nu mai reuseam sa citim GPS-ul. Am facut slalom printre copaci, prin bezna, sa nimerim drumul inapoi. In plus, se innegrise si Bobi de suparare, ceea ce facea bezna si mai si. Era in pragul nebuniei, de vreme ce injura de cele sfinte in noaptea de Ajun toti copacii in care inca nu intrase.
...Dar am ajuns cu bine si dupa ce am debarcat, am mers cu totii de ne-am cerut cheile de la casa. N-au fost insa cu totii incantati de noua noastra locuinta de Craciun, unii ar fi vrut un miros mai modern, si nu statut de mobilier invechit. Dar cum gusturile nu se discuta, se iau asa cum sunt, ceea ce le dispacea lor, imi placea mie. Iar in gusturile mele nu e bine sa aiba nimeni incredere. Apartamentul avea doua camere, una mare cu oglinzi si un pat king, si una mai mica, mai rustica, cu doua paturi single si-o oglinda. Draperiile si pilotele inflorate o miscosaru si mai mult, iar cele 30 de grade pe care mi le fixam la termostat, desenau in ea un decor interior numai potrivit. Chiar au propus o tragere la sorti, ca sa nu fie cu suparare, caci voiau cu totii camera cea mare. Tragere la sorti pe care eu am refuzat-o. Nu intentionam sa pun la incercare norocul pe care de obicei nu-l am. Spre suprinderea celorlalti, eu voiam camera cea mica. Spuneau ei ca zic doar asa, ca sunt eu cu prea mult bun-simt, ceea ce este adevarat, in general, dar nu si in cazul acesta. Era foarte intima, as fi luat-o acasa, mi-a placut, inainte de somn, sa citesc cateva ore acolo. Niste amintiri din copilarie...Stabilimentul e mai vechi, iar renovarile abia ar fi ajuns pe la niste etaje superioare in buildingul in care am stat noi. Din ce am auzit, ca nu m-a interesat. Nu este in toata statiunea asa, dar pe alocuri, te intoarce in timp. Pe cativa pereti, erau atarnate niste tablouri cu scene ale unei vietii de prin anii '70, chiar mult mai devreme, cu skiori, golfisti, genul de tablouri pictate pe tabla si mancate de rugina pe la colturi. Iar cand am mers la piscina, bazinul nu era modern, asa cum am vazut la DreamzIn, cand am fost la Grand Bend, ci mi-a dat mai degraba senzatia de bai. Mie nu mi-a displacut, dimpotriva, e ceea ce mi-a placut, in contextul respectiv. Poate ca tablourile erau lasate pe pereti ca parte din idee. Oldie...Micul dejun in schimb, acea placere de neegalat pe lume a voiajorilor, avea loc intr-un spatiu cu design actual, si cu vedere spre partii. Doamne, cum e sa te uiti pe geam, la schiori, prin aburii fierbinti ai unei cafele cu lapte...Era ziua de Craciun si m-am gandit ca as putea sa string atunci Mosule, daca nu e prea tarziu, mi-as dori o vacanta care sa tina toata viata!!!
Ca veni vorba, asta la dimineata, dar pe seara am mers si la Crazy Horse, un restaurant tot la botul partiei, cu doi schiori ornamentali asezati comod intr-un telescaun agatat de tavan, unde am comandat o supa crema calda de ciuperci care nu mi-a placut deloc, n-am putut-o manca nici de ciuda c-am dat si bani pe ea, dar fara ca asta sa fie cuiva de mirare, ca eu intotdeauna comand, din greseala, ce nu-mi place...
...La Horseshoe e frumos de ajuns oricand ca ai ce face in orice sezon. E foarte aproape de metropola si numai bun pentru escapade, dar din cauza acestei vremi putrede, buna pur si simplu de scos definitiv din calendar, n-am facut noi cine stie ce pe-acolo, nu ca mi-as fi propus neaparat, dar ca idee, nu altceva ce n-am fi putut face si acasa la o adica, dar am fost impreuna cu prietenii nostri, ne-am simtit bine, si cum creierul e pe cat de destept, pe atat de usor de prostit, faptul ca am schimbat decorul ne-a dat tuturor senzatia ca suntem mult mai departe de casa, ca suntem cu adevarat plecati intr-o vacanta.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu