Pagini

Expat in Canada

Expat in Canada

sâmbătă, 25 octombrie 2014

Cod Galben

Toronto, sub Cod Galben.
Mi-am luat intre timp o vacanta binemeritata si de pe aici, nu de alta, dar sa am mai mult spor si sa spun numai lucruri interesante. Caci mi-am zis deja ca de-acum inainte nu intentionez sa mai las a trece jumatate de an fara sa-mi iau un concediu, fie sa plec undeva, fie sa stau acasa sa ma hodin. Cate o saptamana la sase luni, una prin iarna tarziu, alta prin toamna, caci vara am unde ma duce saptamana de saptamana, nu-i nevoie. Deocamdata n-am de unde mai mult. Dar voi avea bineinteles si tot anul si atunci mai revizuiesc ce si cum. O saptamana nu e mult, dar nici nu pot sa zic ca e nefolositoare. Caci saptamana aceasta, prima dupa ce am revenit din vacanta parca am fost alt om, alt om fata de cel din perioada cea de dinainte de-a pleca. Sa va explic si de ce. Mie imi place sa ma duc la munca cu spor. Adica sa ma trezesc dimineata inviorata, cu fata la soare, ca sa zic asa, desi nici eu nu stiu ce vreau sa zic, nu cu fata la cearceaf si sa ma duc la munca bucuroasa ca ma duc acolo si bineinteles nu in alta parte. Daca tot trebuie sa ma duc, nu e ca si cum daca m-as intrista s-ar schimba situatia si nu va trebui sa ma mai duc, asa ca mai bine ma bucur ca ma duc. Cand nu se mai intampla astfel, something is wrong with me. Asa stand condititiile, in perioada de dinaintea plecarii, luntrile mele morale erau tare scufundate. Ma sculam cu moralul vraiste, executam un ritual care deja incepuse a ma plictisi si ma taraiam la lucru, ca ce altceva puteam sa fac si eu? Eh, acum, dupa ce am revenit, nu mai e asa, caci mi-a revenit si moralul la suprafata, starea mea e supraexcitata si la munca lucru intr-o veselie ca nu-s nici astia prosti degeaba, prosti, evident, la sensul ca ne platesc din buzunarul lor, cu marinimie, perioadele de gratiere. Adica, a-ti placea sau nu la munca e doar o chestiune de vacanta, nu de munca. De aceea, dara am ajuns la concluzia ca o data la sase luni imi iau o vacanta si macar una de revigorare. Am inteles acum de ce se si duc foarte des canadienii in acealeasi locuri in concediu, cateodata cautand si sa dea bani foarte putini pe acele destinatii. Pentru ca interesul lor este sa se odihneasca. Si nu e ca si cum nu s-ar putea odihni in patul lor, dar soarele, marea, briza, pe care ei in Canada nu le au, au alte efecte asupra starii generale de bine ulterioare si necesare. Cam de asta. E ca si cum si-ar lua catrafusele si ar pleca la mare. Unde, cum altfel, se simt foarte bine, daca nu, macar altfel decat in mod obisnuit, chiar si pentru o scurta vreme. Adica scurta, asa cum si trebuie, cu masura, pana nu incepe a nu mai avea rost si a se plictisi, caci si sa stai ca trantorul, fara nicio activitate nu tine prea mult fara a duce, paradoxal, tot la caderea moralului. Scapa ei pentru o saptamana, doua de trafic, cumparaturi si spalat haine, dar daca si asta ar tine prea mult, ar avea nevoie de o vacanta de munca, tot ca sa scape de rutina care, invariabil, tampeste. Incepe deci a ti se uri cu binele si iar nu-i bine, caci bine nu-i oricum. Asa ca mai bine ti se face scarba si te-apuca lehamitea de munca, decat de vacanta🗽 . In fine, anul acesta eu insa sunt chiar si mai smekera. Pentru ca nu mi-am luat primul concediu decat acum, in decembrie mai am unul hihihihi. Ca niciodata, de sarbatori, incepand cu Craciunul si pana dupa Sf. Stefan, Vasile, Ion si care mai e, la munca la mine e lacatul pus si chiar sa vreau sa ma duc, dar nu vreau, nu m-ar primi oricum.
Acestea fiind zise, eu nu stiu ce-o sa fac azi ca sa nu treaca ziua degeaba, desi trece oricum. In afara de faptul ca iar merg sa ma scormone la dinti, nimic programat nu am, desi, ce prostii vorbesc, am revenit, de curand, la acelasi program. Ma gandeam ca as putea poza foliajul, adica frunze prin copaci, un fel de cai verzi pe pereti ingalbeniti de toamna. Super!

duminică, 19 octombrie 2014

Yah man!

Acum ca mi-am facut rugaciunea, asa ca inainte de masa, sa va zic si unde am fost. Pun poze si le atarn cateva explicatii foto, ca spun totul si-s mai frumoase decat o mie de cuvinte palide de-ale mele. Yah man! Asa se saluta jamaichezii. E un fel de No ardelenesc pentru ei. Am fost in Montego Bay, un oras situat undeva in nordul insulei, in asa numita parohie St. James, fiind una dintre cele mai mari localitati, evident pastrand proportiile si gandind relativ la marime, avand in vedere ca toata Jamaica e cat GTA-ul nostru, sau pe-acolo. Scriam mai jos de oaza pentru ca atunci cand stateam eu cu coatele sprijinite de balustrada terasei, sau de care mai degraba ma tineam bine, dupa ce tot bausem fara retinere cocktail dupa cocktail, caci erau colorate si nu ma puteam abtine, mi se aburea capul de filosofii. Dar nu era totusi ca si cum nu vedeam bine sau gandeam prost, caci resortul in care ne-am cazat chiar arata ca o oaza. Sau ca o insula, ca tot vorbim de apa. Avea un infinite pool care parea ca se varsa in mare si daca stiai de unde sa te uiti, aveai impresia ca ai esuat in paradis. Hotelul se numeste Iberostar Grand Rose Hall. Sunt mai multe care incep cu Iberostar, dar Grand e cel mai tare. Noi, cu bratarile noastre, ne puteam duce sa mancam la celelalte hoteluri, dar cei de la celelalte hoteluri nu puteau veni sa manance la noi. La ei se termina masa la 8.30, a ajuns pe la urechile mele care evident aplaudau, dar la noi puteai sa mananci 24/24 fara sa te saturi. De exemplu, luai micul dejun de cum te trezeai, dar puteai sa te duci sa te culci la loc, apoi te trezeai si mai luai o data micul dejun, dupa care venea pranzul, intotdeauna la Port Maria, pe malul marii. Dupa ce luai pranzul, puteai sa te muti un pic mai la dreapta, pe plaja, unde bucatarii gateau pe loc si mai luai o data pranzul. Pana il terminai, numai bine, venea cina. La cele cateva restaurante cu dichis din statiune. Bine, nu pentru noi, ca noi am avut "nesansa" sa prindem a face rezervari numai la 9 seara si pana la 9, noi apucam de mancam la bufet. Un bufet cu toate cele. In fiecare seara, se schimba meniul. Adica specificul. Si asa se face ca eu am mancat in fiecare seara numai pui jerk de-al lor, de care vreau sa invat sa fac si eu, taietei din ardei gras si discuri din rosii si castraveti. Asta excluzand celelalte mese, unde tot aia am mancat. N-am mancat in viata mea ceva mai bun. Si multe prajituri cu sarlota, delicioase, facute toate de la zero, cu oua si toate cele, de un maestru bucatar spaniol, care ne-a zis ca are prieteni in Brasov si un alt maestru bucatar din Vancouver.
Numai bine ce-am ajuns, ca am fost serviti la intrare cu sampanie si ni s-a spus ca vom avea patul king size, yah man, ca aia era ;), cand de fapt king size era totul, si la propriu, si la figurat. Camera imensa, cu hamac "in curte" si vedere in oaza verde de palmieri, acoperisuri de paie si baldachine. N-am avut la timp inspiratia sa cerem ocean view, fara ca aceasta insa sa fie vreo paguba, avand in vedere ca in camera n-am facut decat sa ne schimbam pentru o noua zi. Hotelul are toate facilitatile imaginate si neimaginate, de la bai romane si dusuri suedeze, petreceri nocturne pentru toate gusturile si mai ales, servicii de super clasa. Jamaicanii, spre deosebire de cubanezi, acum ca tot imi vine sa fac o comparatie, desi nu ar trebui, sunt oameni cu atitudine. Si vorbesc engleza, ceea ce face o mare diferenta. Si conduc pe alta parte, care, dupa cum ei ne-au zis, este the right side. Cand vorbesc de atitudine, o atitudine de bun simt si umor, nu tupeu, sa nu credeti ca ma refer doar la cei din resort. Nu am pretentia sa spun ca as sti ceva despre ei sau despre tara lor pentru ca un timp atat de scurt nu mi-ar fi permis mai mult decat o impresie. Dar este vorba despre acea prima impresie despre care intuitia iti spune ca nu te poti insela prea mult. In resort cel putin, se purtau pana intr-acolo incat iti dadeau impresia ca nu-i meriti. Te tratau cu o sinceritate, pe care, sincer, n-am mai intalnit-o nicaieri.
Hotelul era de-o curatenie sclipitoare si nu zic asa, doar pentru ca n-am cuvinte, ci pentru ca totul, pur si simplu, sclipea, uitati-va mai jos. Si jamaicanii la fel, si, din nou, nu ma refer numai la cei care lucrau in statiune. Sunt oameni foarte curati si frumosi. Au un fizic foarte placut, mai ales femeile. De barbati nici nu mai zic. Caci am ajuns in varful muntelui, la Mausoleul si Casa Memoriala a lui Bob Marley unde si acolo, in varf de munte, oamenii erau tare ingrijiti si, intr-un mod curios, mai toti imbracati in uniforme. Nu sunt chiar atat de saraci, nu precum cubanezii, desi am vazut, spre munte, niste localitati foarte prapadite. Dar nu arata peste tot asa. Mai la poale se prezinta destul de normal. Revenind, hotelul sclipea dupa cum ziceam, avea covor rosu intins peste tot si mirosea exotic, a trandafir, de la aceste lumanari, aprinse pe fiecare pervaz.
Cand am facut rezervarile, cu vreo doua, trei luni in urma, inconstient, nu am tinut cont de vreme. Am luat in Octombrie pentru ca in Canada se termina vara si nu mai era de iesit in weekend-uri si nici rabdare prea multa nu mai aveam sa mai asteptam inca vreo luna, doua. Desi acum m-as mai duce o data. Dar, desi se spune ca luna Octombrie este cea mai paguboasa, fiind timpul uraganelor, noi am avut parte de-o vreme foarte buna. Cativa stropi de ploaie doar cand si cand, care n-au facut altceva, decat, pe mine cel putin, sa ma incante si mai mult. Ceea ce am respirat intens si in Cuba si, in aceeasi masura in Jamaica, au fost insa diminetile tropicale. Aici chiar nu am cuvinte sa le descriu pentru ca nu ma pricep sa descriu ceea ce mi-e atat de nefamiliar. O senzatie proaspata de inceput de lume...
...aceeasi ca de capat de lume pe care o ai, intins pe nisip, cu picioarele in mare, privindu-le noaptea cerul...
Aici dansam eu la o nunta...Daca tot nu m-au invitat si pe mine, m-am invitat eu.
Recitaluri seara de seara...
...si multe grade. Fierbinte, parca ia foc!
Amestecurile lui Bobi pentru body building.
Sticla cu paine despre care ne-a soptit o familie de pensionari canadieni din Nova Scotia, care au stat pe plaja langa noi si care ne-au invatat si pe noi smecherii invatate de ei de prin excursiile in care au fost. Ultima data cica fusesera in Atlanta sa inoate cu rechinii in acvariu. $350 costa.
Daca bei toata ziua, poti sa dansezi toata noaptea. Muzica din aia cu mesaj, I will surviveeeee, cu Gloria Gaynor.
Acesta a fost drumul spre Nine Mile, un sat situat in varful muntelui in parohia St. Ann, unde cantaretul de muzica reggae si activistul pacifist, Bob Marley, s-a nascut si unde este inmormantat, intr-un imens mausoleu din marmura, alaturi de fratele sau.
Aici a debarcat Cristofor Columb...
Am oprit sa ne cumparam water shoes, cu $14 bucata.
A fost un drum lung pana sus si pentru ca strada sapata in munte este foarte ingusta si sinuoasa, soferul claxona practic non-stop. Un pas gresit pe langa si ne duceam la sigur in fundul vailor virgine. Nu am putut face foarte multe poze pe traseu din viteza autobuzului, dar credeti-ma pe cuvant ca e once in a life time experince, la fel de spirituala ca si cea din postarea anteriora, caci din orice calatorie tot se intoarce fiecare mai destept, si fara sa fie. Poti asocia drumul pana acolo cu viata lui Bob Marley, si nu numai a lui, nici el n-ar fi vrut numai cu a lui. Dintr-o fundatura a ajuns practic unul dintre emblemele vii ale omenirii.
Daca va intrebati ce-i cu matza asta, ia uitati-va la fata ei. Era drogata. Cand am coborat din autobuz, ni s-a propus un spliff a day care keeps the doctor away. Vindeau marijuana la punga de-un leu...
Acesta este patul lui Bob Marley, iar femeile au fost avertizate sa nu-l atinga, caci unde punea el "mana", punea si Dumnezeu mila. A avut foarte multi copii cu foarte multe femei.
Inauntrul acestei incaperi Bob Marley este ingropat. Nu am avut voie sa facem poze in interior. In Jamaica, mortii sunt ingropati in curte pentru ca statul sa nu le ia pamanturile. Orice casa avea mormintele in spatele curtii, o imagine destul de bizara, dar nu neaparat intr-un mod sinistru. Unele morminte aratau mai bine decat casa.
Cand sa plecam, ni s-a defectat camioneta, iar copiii acestia faceau misto de noi, ca tot aveau de cine.
Cascada Dunn's River, situata langa Ocho Rios, una dintre cele mai mari atractii turistice din Caraibe, pe care am escaladat-o dupa cum spuneam mai la vale si unde chiar era sa-mi pierd chilotii ca ne aruncau de pe stanci si ne luau valurile. Ne-au pus sa ne pupam sub cascada si noi ne-am pupat, ce era sa si facem?
Aici m-am aruncat in cap din barca in adancuri, am inotat cu pestii multicolori si cu "rechinul" printr-un culoar de corali si sculpturi acvatice care n-au egalare terestra. Cand am vazut cascandu-se acel hau marin sub mine nu m-am panicat deloc, atat doar ca m-am minunat foarte tare. Apa era crystal clear, si cum soarele patrundea pana la fund o slefuia ca pe diamant.
Bobi lua lectii de scuba diving in piscina, cu un englez venit in resort in schimb de experienta.
In drum spre Laguna Luminoasa. Cand ne-am intors, din nou am trait o senzatie incomparabila, uitandu-ma la orizont spre mal incercand sa-mi dau seama unde se termina luminile orasului si unde incep stelele. Asta in timp ce vantul tulburat de viteza barcii imi smulgea parul din cap, intr-un mod foarte placut.
Oaza cea de zi cu zi (cititi si voi postarea anterioara). Asta e intreaga idee.
Rastafari flag on the sky, dovada ca sunt un bun fotograf.