Pagini

Expat in Canada

Expat in Canada

luni, 29 septembrie 2014

Nu-i nici ziua mea si nici vreun alt eveniment nu sarbatoresc, dar azi am primit si de la soacra mea ceva. Pe langa altele, de departe, aceste castroane sunt cele mai frumoase. Sunt luate chiar de la Hurezu.
Am fost ieri la botezul unui copilas si rog sa-mi admirati outfit-ul purpuriu. Ca nu am cu cine. Bobi, in loc sa ma admire pe mine era ocupat sa se admire pe el.


Sambata ne-am dixtrat aici. Sorry de noise, nu stiu ce sa-i fac. Ca sa intri totusi, e ceva. Piece de resistance: focul. Mai degraba, testul de rezistenta, caci trebuie sa stai o ora jumate la coada. Tot timpul. Te dor picioarele, salele, capul...

...dar le tratezi dupa!

sâmbătă, 27 septembrie 2014

Cand am inceput liceul, se mutasera ai mei de la bloc la casa. Dupa o vreme, imi auzisem din gura maica-mii ca lumea din noul cartier ma barfea cum ca as fi cu nasul pe sus si nu-i salut pe strada, ca sunt ingamfata ca am parul lung (!). Aveam parul lung pe-atunci ce-i drept, nu-l mai taiasem de cand aveam vreo 8 ani si l-am tinut asa pana am intrat la facultate. Parca eram Rapunzel. Mi se naruia mie universul de existenta lor, ca eu nici nu vedeam pe unde merg, ba nici nu-mi pusesem problema ca trebuie sa ma bage in seama doar pentru ca trec pe langa ei. Dar asa era pe-acolo, trebuia toti sa stie de toti, fara a-i interesa cu adevarat, cand nu puteau afla, inventau, si erai astfel luat cu japca in noua comunitate. Asta n-a facut ca apoi sa fie altfel, ba dimpotriva le uram drum bun si cale batuta in continuare. N-am simtit-o ca pe-o dojana in urma careia sa-mi revizuiesc defilarea pe strada lor, dimpotriva am inceput sa-i detest. Acesta era motivul pentru care abia asteptam sa plec la facultate, intr-un oras mare in care nimeni sa nu observe, cu patos, ca le invadez decorul urban. De aceea am dezvoltat de-a lungul vremii o fobie, ca cea de spatiile inchise, fata de comunitatile inghesuite. Si la stat, si la sfat. Cand invatam la Bucuresti si mergeam acasa, in vacante, nu-mi placea sa ies pe strada, decat ca pasarile de noapte. Asa si anul trecut, cand am mers la ai mei, le-am zis, daca ma cauta careva, sa le spuna ca nu sunt acasa. Salbaticia mea nu se atenuase, ba dimpotriva se acutizase. Caut eu pe cine vreau, nu pe cine se nimereste. Mama a inteles si de aceea mi-am petrecut vremea cu ei, nu mi-am pierdut-o cu altii. Si nu pentru ca as ascunde eu ceva, poate doar pe mine de ei, dar de ce n-as evita, daca pot, sa ma scald in troaca altora ca sa nu ajungem a ne asemana. Ca sa ajung mai aproape de prezent, acum imi convine jena, stinghereala altora, de a incerca a ma invada pe chestiuni irelevante. De aceea, eu cand ma gandesc la Romania, am afinitati mai mari cu locul unde am devenit un anonim, decat cu cel in care, printr-o nefericita intamplare, m-am nascut.
...Pornind de aici, ceva, ceva vreau eu sa zic. Se zice din prostul popor ca nu trebuie sa pleci urechea la vorbele lumii si ca nu trebuie sa te intereseze ce spun altii despre tine. Ba pe mine poate m-ar interesa ce spun si ce cred altii despre mine. Ar putea fi o cale de stapanire mai buna a propriei persoane. Caci nu te poti dezvolta chiar de unul singur, e imposibil. Nu este posibil sa nu tii cont de nimeni din jur, toata viata ne e un drum prin ceilalti. Asa, de exemplu, devin prietenul cuiva, prin ceea ce crede el/ea despre mine. Asa exista cele patru ferestre a lui Johari, instrument psihologic de autocunoastere, iar una dintre ele reflecta ce nu stiu eu despre mine, dar stiu altii. Si as putea afla de la ei. In interesul de a ma corija, daca e cazul, sau, simplu, de a le sti si eu. Doar ca ceea ce ar sti altii despre mine trebuie sa porneasca dintr-o evaluare a lor obiectiva ca s-o si bag in seama, si nu umbrita de vreo patima, fie ea de rea credinta, sau din prea multa admiratie. Evaluarea trebuie sa fie adevarata, iar adevarul nu poate iesi nici din rea credinta sau prostie, ca in exemplul cu care am inceput, si nici din vreun cult al personalitatii. Aici vad eu problema cu gura lumii, care ar trebui sa fie altceva decat ce s-a impamantenit a fi. Nu ca exista, ci cat de capabili sunt ceilalti sa evalueze, obiectiv, pe cineva dincolo de orice animozitati irationale, dar mai mult cat suntem noi capabili sa le acceptam venind din partea celorlalti, de asemenea, fara a intra in conflict cu vreun cult al propriei persoane, destul de slaba incat sa-si acorde mereu circumstante atenunate? Asa ajungem sa tinem mereu acesta fereastra inchisa. Unii poate ti-ar spune adevarul, dar nu au curaj, pentru ca, pe cealalta parte a baricadei, cat curaj ai tu sa le-o deschizi? Caci ne e mai la indemana sa ne ascundem dupa patimi, si de-o parte, si de alta. Dar care ar fi totusi axa de raportare obiectiva?...Ma rog, era o idee...

Later edit: Am intrat in propria capcana. In exemplul de mai sus, trebuia, nu sa fug de ei, ci sa le spun ca sunt prosti fara sa se supere.

vineri, 26 septembrie 2014

Salut. Eu m-am apucat de citit din cartile primite, n-am mai avut ragaz sa mai astept doua saptamani si nici sa stau dupa voi. Am inceput cu cea a lui Filip Florian. Are o scriitura exceptionala baiatul asta, ii zic asa de parca l-as cunoaste. Foloseste ca suport narativ un fir istoric, intronarea lui Carol I la Bukarest, dar intamplarea nu-i decat secundara, poate nici macar. Putea foarte bine sa se agate de orice alta data istorica imemorabila si de orice alte personaje eroice sau mai putin, ceea ce ma angreneaza intr-o lectura adanca si placuta este inzestararea lui scriitoriceasca. Cand citesti, aluneci pe fraze bine oranduite in cuvintele perfect alese, dar mai ales, are mult umor. Caci omenescul, de fapt subiectul principal, reiese din modul sugubat al autorului de a-si vedea personajele, de a si le trata si de a vorbi despre ele. Despre falca umflata deasupra unui molar cariat al lui Karl de Hohenzollern, despre gandurile dentistului cum ca tot ce e monoton tampeste (bravo!!!) sau ca tristetea si prezentul seamana cu cacatul. M-am bucurat ca mi le-a trimis ca eu sunt cam in paguba pe-aici cu lecturarea in romana. Si din cand in cand mi-ar mai placea. Eu lecturez big time si engleza, nu-i problema, dar cu romana e oarecum diferit, probabil. Sau poate doar e fizic mai usor.
...In fine, atunci cand lecturezi, ai viziuni. Ca sa minimalizez, vizualizezi descrierile dupa experienta anterioara a mintii tale, chiar daca e diferita de cea a autorului. Tu te gandesti la ale tale, el s-a gandit la ale lui, dar ajungand intr-un final la o chestie universala. Eu am vizualizat, citind cartea lui Filip Florian, Gara din Brasov, desi nu se vorbea deaspre asta. Adica Gara din Brasov era un fel de ideal platonic al garilor din lume, sau sala de asteptare din Gara de Nord, cu McDonalds, desi cu lectura eram pe la Viena. Sala de asteptare din Gara de Nord mai inteleg, dar cu aia din Brasov, n-am inteles, ca eu n-am fost prea des pe-acolo. Imi aduc aminte ca atunci cand citeam Viata pe un peron a lui Octavian Paler, aveam viziuni cu gara din Sinaia sau cu niste mlastini din balariile copilariei mele. E un soi de inducere nostalgica individuala, pana ajungi la radacinile comune. Ai viziuni, ca un drogat. Am zis viziuni, nu halucinatii. Eu la tablete si alte techs apelez doar cand altceva nu e de facut. Eu citesc carti din hartie adica. De aceea si vorbesc de greul care imi e sa fac rost de ele. Dar am o pila la Bucuresti, si i-am zis ca dozez bine o lista, i-o trimit, punem banutul jos si ea imi trimite marfa. S-a facut. Nu o mai puneam pe drumuri daca rezolvam mai rapid altfel, dar am incercat cu Amazon si Dumnezau cu mila lui, mi-o iesit barba si mie. Ultima data am comandat o carte nou aparuta, Baricadele, de Andrei Craciun. Un fost coleg care s-a nascut cu darul cuvantului scris bine ticluit. Nu mai tin nici eu minte cand am facut comanda, dar o facusem, tocmai de aia, ca sa am o carte in romana pe sezlong, cand colo, prin 23 August, cu mult dupa ce o adaugasem eu la cart, mi se transmite ca mi-a fost livrata si ca va ajunge intre 24 Septembrie si 27 Octombrie. Ooooookk. Ca sa nu mai zic ca platesti livrarea cat nu face cartea. Alta data, am comandat una de Mircea Cartarescu si a ajuns mai repede ca venise de la Montreal, dar, fara vointa mea, e in franceza. Ma saturasem, asa ca am vorbit cu pila mea de la Bucuresti si ma rezolva o data pentru totdeauna. Facem lista, cu doze, substanta stupefianta tare pentru viziuni exuberante, transferam banii, primim marfa.

duminică, 21 septembrie 2014

Sa cred eu ca m-a uitat pe mine lumea din Romania ar fi o blasfemie, caci iata ce cadout am primit eu de la prietena din Bucuresti. Un evantai. Mi l-a trimis prin cineva care avusese drum pe-acolo si a tinut ea sa puna ceva si pentru mine. A venit la tanc, caci acusica plec in concediu si am nevoie de o gura de aer proaspat. I love you!!!
Nu sunt intr-o dispozitie prea buna nici eu, e totusi duminica, 6.30 a.m., dar daca esti in cautari de plictiseli de weekend pentru relaxare, iti fac eu azi o propunere, dar ca sa nu ma injuri, lasa-ma sa-ti explic. Iti plac jocurile? Esti smart, rapid, detail-oriented si te bucuri sa fii provocat? Perfect atunci. Dar si daca niciun detaliu dintre cele de mai sus nu ti se aplica si, in plus, esti si foarte plictisit, dar foarte plictisit, ca nici sa mori nu-ti vine, si asta e perfect. Te poti duce la escape games. The real-life ones. O chestie relativ nou aparuta in Canada, si in alte parti ale lumii, dar care devine tot mai populara, din ce am auzit si eu. Cand am zis ca lumea e din ce in ce mai smart, nu m-a crezut nimeni. O gramada de oameni sunt pe trend si-l intretin, adica se duc sa simta cum e sa evadezi. Si la propriu si la figurat. Caci, ce poate fi un joc altceva decat o incercare de evadare din cotidian? Cum poti sa-l numesti dar atunci real-life? Anyway, imi scapa. Deci fii atent. E un fel de punere in scena de Agatha Christie, dar cum mie nici romanele politiste nu-mi plac, zic ca sunt cea mai in masura sa va explic despre ce e vorba. La inceput au fost jocurile video, alta moarte a pasiunii mele, Room-Escape. Conceptul: trebuia sa evadezi din niste camere incuiate cu lacate, dupa ce gaseai cu ajutorul simbolisticii si matematicii avansate, niste clue-uri. Trebuia sa fii atent la detalii, sa faci un calcul, eventual sa fumezi o pipa ca Hercule Poirot, pana gaseai numerele perfecte, rezolvai puzzle-ul, bagai cifrul si desfaceai lacatul. Intrai apoi intr-o alta camera si o luai de la capat ca un detectiv, din care camera trebuia iar sa iesi in alta si tot asa, intr-un timp limitat, ca nu aveai toata ziua. In fine, niste oameni intreprinzatori s-au gandit ca acest concept poate fi implementat cu succes, si ce succes, si in viata reala. Si asa a aparut Real-Life Room-Escape Games. La care am fost si noi ieri. Nu stiu despre ceilalti, dar eu fac parte din cateforia a doua descrisa mai sus, nici prea smart, nici prea...Am ajuns acolo si am fost bagati intr-o camera obscura, cu peretii de piatra si niste cufere misterioase pe jos, in care toti, eram 7 cutezatori, au inceput sa misune foarte concentrati. Numai eu nu stiam ce cauta. Eu nu stiam ce trebuie sa fac. La un moment dat am vazut, ca asta intr-adevar faceam si eu, ma uitam la ei, am vazut deci, cum astupau cu un soi de discuri niste gauri in pereti astfel incat sa match-uisca niste simboluri. Eu nu intelegeam de unde le scot, dar, in fine, am renuntat sa ma mai si intreb. Cum-necum au iesit din prima camera in a doua si m-am dus si eu dupa ei bucuroasa ca am reusit. Acolo iarasi. Se uitau pe pereti, vedeau Luna, se uitau prin toate gaurile, iar pe jos era un schelet care se uita la noi. Am observat ca are un cutit in mana si am crezut eu ca semnifica ceva. L-am luat in mana si il analizam foarte atenta. Am abandonat, caci am vazut ca are o palarie pe cap, pe care i-am luat-o si mi-am pus-o mie. Au cerut si un hint o data la un puzzle mai complicat, la care ei s-au gandit bine, eu, nu prea, caci eram un fel de cel mai prost din curtea scolii, adica au sunat un prieten, stiti vorba aia, de intr-un final am ajuns teferi pana in ultima camera. Rata de reusita a evadarii cica ar fi undeva la vreo 20%. Dar iti zic eu ca pe alocuri, sistemul mi se pare voit malitios. Noi nu am evadat, dar eu nici nu mi-am dorit, ca mie-mi placea acolo. Chiar as fi stat mai mult. Sa fi fost si un pat...poate gaseam ceva pe sub el.

luni, 15 septembrie 2014

Ma intreba cineva mai jos daca in Romania nu ma mai duc, asta dupa ce de curand si maica-mea m-a intrebat daca la anul, in august, nu ma duc acasa. Nu i-am zis ca nu ma duc ca probabil ma voi duce, dar ca sa fiu sincera pana la capat, asa cum am fost si cu ea, n-am aproape nicio nevoie. Si nu ca simt vreun impuls snob de-am renega obarsia sau ceva penibil de felul acesta, dar, pe bune acum, ce sa fac acolo? Casa, job prin Romania n-am, planuri, nici atat, subrezenia orandurii neaose cu greu ma mai preocupa, din aceste puncte de vedere deci, viata mea e mutata complet in Canada. Pai nu, in vizita, ati spune, ca n-a zis nimeni sa vii de tot. Stiu, doar ca voiam, inainte de toate, sa scot in evidenta ca m-o fi legand de patria muma doruri si-o limba strabuna, dar altceva nimic atunci cand vine vorba de viata in fineturile ei concrete. Viata mea, cu toate ale ei, e completa aici. Aici am un loc de munca la care merg in fiecare zi, aici imi platesc chiria luna de luna, aici ma intereseaza cat mai au de gand sa creasca preturile la case si chiar cine va fi primar, aici imi oranduiesc banii de salariu, aici am planuri impreuna cu sotul meu, aici...aici am muncit pentru toate impreuna. Aducandu-mi acum aminte de vorbele lui Gilbert, ca locul acesta intai te ingenuncheaza si-abia apoi te ridica. Din toate punctele de vedere, asa este. Sau, cel putin pentru mine, asa a fost. Iar oamenii se ataseaza de experientele lor, indeosebi atunci cand ele sunt bune. Asa ca, sa vin in vizita ca sa vizitez ce? Eu am vazut toata Romania inainte de a pleca. Literalmente. Si datorita job-ului care era de-asa natura. Doar in Maramures n-am fost. Le doresc tuturor sa vada macar jumatate din cata Romanie am vazut eu pana sa plec. Daca deci se pune problema in termeni turistici, mi-am castigat dreptul sa-mi petrec zilele numarate de concediu si banii pe vizitat si alte locuri, mult mai interesante, caci lumea larga are multe de oferit si noi prea putin timp de pierdut, iar Romania nu-i buricul lor. Iar asta nu are legatura cu vreo teorie a Canazii de care am scapat demult si nici cu vreo injosire a valorilor patrioretarde romanesti. De aceea, sper sa nu-mi filtreze nimeni vorbele, desi oricum nu dau doi bani pe filtrele nimanui, caci nu intentionez sa zic nici ca Romania nu-i frumoasa si nici ca nu merita vizitata, nici ca as uri-o sa nu se inteleaga, ca s-ar intelege foarte prost, ci doar ca, la modul concret, nu ma mai leaga nimic de locurile alea, prezentul meu nu mai are nimic de-a face pe-acolo, ca sa ma mai inflacarez, ca odinioara, la vreo vizita cu emotii. Amintiri doar, dar de aceea sunt amintiri, ca apartin de trecut. Iar acestea se sedimenteaza incetul cu incetul sub altele noi. Stiti doar ce-mi lipseste? Si la asta m-am gandit de multe ori, de foarte multe ori. Chiar fantezie, as putea spune ca-i pentru mine. Este vorba despre o situatie in care multi romani sunt astazi. Rezultat al unei crime morale de care eu stiu pe care sa-i fac responsabili, dar sa lasam asta. Mi-ar placea, mi-ar fi placut, sa merg la ai mei o data la doua saptamani, sau macar o data pe luna, sau macar din an in Pasti, sa stam impreuna la masa, sa mancam, sa radem, sa povestim, ca in familie, ca-ntr-o familie normala. Asta imi lipseste si doar pentru asta ma mai duc. Intr-o numaratoare inversa, din pacate, dar fireasca. Nu o data la doua saptamani, dar macar o data la cativa ani.

duminică, 14 septembrie 2014

Ne-a claxonat tare cineva in plina strada. A inceput Bobi sa-l milostiveasca de toate cele la rand, cand colo era un frate roman care ne recunsocuse dupa tatuajul patriot pe care Bobescu a tinut sa si-l imprime pe curul masinii. A inceput sa-i rada mustata si mi-a povestit cum alta data, recent, il claxonase un vasluian. Stia si de unde era ca se oprisera la semafor, dadusera geamurile jos si statusera la cateva palavre. As pune cateodata filmulete de pe strada ca avem o camera in masina care ruleaza mereu, dar sunt toate descantate de poeziile lui Bobi, pe care le recita la foc automat de nici cinci secunde macar nu pot sa tai. Am fost azi iar la sala, am inceput sa merg regulat, n-am mintit cand am zis, cu atat mai mult ma simt acum motivata de cand Bobi a tinut sa-mi spuna ca intra intr-un amplu proces de body building. Mi-e ca nu m-o mai vedea de nasul lui, mare trauma. Inainte de a ne duce la sport, cand s-a sculat a fost sa ia de la Canadian Tire o masinarie de facut smoothy. Tot pentru body building. Dar e bun si pentru mine ca si mie-mi place. A luat unul cu 50% reducere, iar de cealalta jumatate si-a luat stergatoare. Daca dadea 100% nu-si mai lua stergatoare. Dupa sala, iar m-a tarait la magazin, de m-am enervat iar, sa ia ce vedeti pe lista aia de si-a compus-o dimineata. Vad ca a compus in engleza, bun asa. Foaia a rupt-o din carnetelul lui Blizzard, pentru cei care nu stiu, e un joc sau o firma de jocuri. Carnetelul e bun sa scrii item-uri (?) sau sa notezi ca sa nu uiti numele superororilor, pardon supereroilor.

sâmbătă, 13 septembrie 2014

Sunt bune toamna ;)

Uite ca acum m-am asezat si eu sa scriu ca si uitasem cum e, desi azi sunt cam intr-o ureche. Nu, nu e o gluma proasta de-ale mele, dar iar am fost la dentist de mi-a facut o operatie care a necesitat anestezie, si n-am simtit toata ziua partea stanga. De fapt, o simteam umflata ca dupa bataie cand in realitate arata normal, doar ca era paralizata. Si pentru ca nu puteam sa mananc, doctorita mi-a zis sa nu mananc ca sa nu-mi mestec limba fara sa-mi dau seama, am incercat totusi ca nu mai puteam si eu de foame dupa o zi intreaga si cand am vazut ca nu pot sa mestec deloc, m-am culcat un somn de dupa-masa. E fain somnul de dupa-masa, chiar placere, mai ales ca eu nu prind vreunul decat extrem de rar. Acum ca m-am trezit insa, simt o durere la dintele lucrat. De aratat, arata foarte frumos, dar cum dureri de dinti n-am avut totusi pana cum, sper doar sa fie un efect usor post-anestezie ca m-a sfredelit cu bormasina, si nu ca m-o fi deranjat pe-acolo mai mult decat eram inainte. Mi-a reparat un dintisor care se ciobise si care a si sunat alarma ca ceva nu mai pare a fi in regula. Mai am doua appointment-uri pe anul asta, ca vreau pana la sfarsit sa-mi scot dintii la patru ace, adica sa-i fac sanatosi, ca estetic vorbind, vorbim mai tarziu, asa mi-a zis doctorita. Ei nu arata rau, sunt normali asezati in gura, curati, numai ca am eu o frustrare care mi-a chinuit copilaria. Am suferit intotdeauna ca am strungareata intre lopatarii de sus si simt ca a venit momentul revansei. Cat priveste costurile, noi pentru anumite lucrari, nu ar trebui sa platim nimic caci preturile sunt acoperite de asigurarile de la serviciu. In general, o asigurare acopera 80% din pretul lucrarii, iar restul de 20% este luat eventual de pe asigurarea sotului, sau sotiei respectiv. Teoretic. Noi insa nu avem decat o singura asigurare, caci eu am declinat-o pe a mea, fiind inclusa ca sotie pe asigurarea lui Bobi. Si angajatul plateste o parte a acestei asigurari, suma nu este foarte mare pe an, dar am facut noi o socoteala si am ajuns la concluzia ca nevoiele noastre, inclusiv cele dentare, nu sunt atat de mari incat sa renteze ca per final sa platim la doua asigurari anual, asa ca am ramas pe una singura. In plus, eu mi-o pot activa pe-a mea oricand la o adica, dar deocamdata nu este necesar. Ca de exemplu, azi trebuia sa platim undeva la $400 si am platit $80. Asta si pentru ca a facut si Bobi cleaning, pe langa ce m-a lucrat pe mine.

In afara de problemele dentare, suntem bine, sanatosi, pe-aici a venit toamna, pe-alocuri chiar iarna din cate-am auzit la radio, nu mai e deloc de iesit in weekend-uri pe-afara, asa ca nu ne ramane decat sa ne plictisim prin casa, mai citim, mai un jioc, mai facem o mancare, mai mergem si la un restaurant ca sa ne aflam in treaba. Trebuie sa va povestesc la ce restaurant am fost saptamana trecuta. In Romania nu am auzit sa existe
Sush-ul
conceptul de manancipananumaipoti, sau ayce, adica all you can eat. Adica platesti un bilet ca sa-i zic asa ca e ca la spectacol si manaci timp de doua ore pana nu te mai poti ridica de pe scaun. Pentru ca scriu acum ceva ce s-a intamplat hat, hat, saptamana trecuta nu mai tin minte detaliile savuroase ale mesei noastre copioase, dar cum putea fi altfel decat o experienta inedita in care ne-am ras mult. Am fost la sushi all you can eat. Nu ca am fi noi morti dupa sushi, dar ma saturasem sa mananc cinci zile pe saptamana mazarea care nu mi se mai termina in frigider si ne-am luat amicii de-o toarta si ne-am dus cu totii sa schimbam o tzara rutina papilelor. Mai fuseseram si inainte la alte restaurante de gen, doar ca acesta era altfel. Nu era cu autoservire, adica nu te duceai ca boul si-ti bagai botul prin toate caldarile, erai servit din meniu, ca pe oamenii cu pretentii. Servire dupa servire fara oprire. Dar nu prea ne convenea noua pentru ca
Banane cu patrunjel
ospatarul, cel putin cel care venea pe la masa noastra, era foarte tarait. Comenzile veneau greoi si era pe timpul nostru, ca numai doua ore puteam sa mancam, nu aveam toata noaptea. Asa ca mare parte din atmosfera, pentru ca muzica nu era, decat vuvuzeaua aglomeratiei de ochi mici si supraponderali, era data si de uitaturile noastre noatre consecvente la ceas insotite de un hamait neprietenos. In plus, ospatarul nostru, eu ziceam ca-i japonez, ceilalti ca-i chinez, corean, un bastinas oricum, era si foarte ametit. Se uita in alta parte cand ceream una, alta din meniu si apoi trebuia sa repetam. Ne aducea la masa si ce nu cerusem vreodata. Noi oricum nu stiam ce cerem, dar si asa, tot ne dadeam seama. La un moment dat a venit alt ochi mic de a inceput sa descarce pe masa noastra niste borcane cu gel verde, cred ca vreo 20. Cand ne-a observat nedumerirea, ne aluneca si pestele crud din gura, noi uitandu-ne unii la altii ca nu ne dadeam seama cine-a
comandat otrava, a inceput sa le incarce la loc si a plecat. Mancarea...mai ales comenzile mele au fost foarte apetisante. Cu sos mergeau toate. Fara, niciuna. Mai ales bananele prajite. Pe care le-a scuipat lumea inapoi in farfurie pana sa descopere sosul panaceu. Comandam diferit si apoi mancam unii de la altii, din gura altuia, tot asa. Oricum, la finalul ospatului ne-am ridicat usor de pe scaun. N-a fost ca prin alta parti, unde dupa masa aveai senzatia ca l-ai inghitit pe Mos Craciun. Mai bine asa poate, desi la ayce te duci sa-l mananci pe Mos Craciun. Mi-am adus aminte de asta si pentru ca asta noate nu prea am putut sa dorm si Bobi mi-a zis ca o fi fost de la ceaiul verde de saptamana trecuta. In loc de apa, japonezii serveau ceai verde, adica o parere de ceai verde era, un fel de apa chiora, calda si cu miros, dar cu efect lung pare-se.

vineri, 12 septembrie 2014

Daca as fi vreo persoana plina de aroganta si de vreo importanta v-as zice sorry ca am disparut iar. Pentru ca imi si place mie sa-mi imaginez cum stateati voi cu pagina deschisa si dadeati refresh la fiecare secunda poate, poate s-o updata, iar eu nimic. Sorry deci. Nu ca pe voi v-ar interesa si ca mie mi-ar pasa. Dar cum toata lumea le cunoaste pe toate, nici nu stiu ce sa mai scriu pe blogul asta. Sorry my little blog! Mai ales ca in ultima vreme nici timp n-am avut sa ma gandesc ca sunt ocupata cu munca si putin nestatornica mintal. Dar mai am mai putin de-o luna si imi iau si eu concediu. Trebuie, ca am ajuns de-mi pierd focus-ul in a matter of seconds, daca-i numai asta si nu m-o cauta soon, soon de Alzheimer. Nu stiu daca vi s-a intamplat, dar eu chiar dau semne din ce in ce mai accentuate de ramolire. Intotdeauna am crezut ca e ceva in neregula cu mine, se va vedea si mai jos, acum sunt convinsa. Dar mai am o luna de munca si plec in vacanta si cum nu am un an la dispozitie nici postarea asta s-o termin, in care oricum nu stiu ce vreau sa zic, zic doar ca din punctul meu de vedere si, evident, din perspectiva unui muncitor la norma zilnica cu perioada de concediu micut, exista doua tipuri de vacante pe care le pot avea. Una de explorare, in care ma duc sa vizitez vestigii si alte minuni, cum de curand s-a intors o colega din Spania, unde ne povestea ca a alergat fara suflare dintr-o parte in alta doua saptamani ca sa nu piarda nimic din ce era de vazut intr-o tara in care probabil nu se va mai intorce niciodata, dar care i-a placut foarte mult, si una in care s-o frec la plaja, sau oriunde, dar sa nu trebuiasca sa alerg carecumva un cm patrat, ci sa trandavesc, adica sa ma refac ca sa o pot lua din nou la mana in cerc. Eu agreez prima varianta, ca preferinta, dar nici a doua nu-i de colo. Nici una dintre variante de fapt nu este mai prejos decat cealalta, caci depinde de motivatie si de conjuctura. Noi vom merge acum in Jamaica, adica s-o huzurim la plaja cum ziceam, in octombrie exotic, pentru ca exact de asta am nevoie. A fost un an foarte aglomerat, psihic vorbind, pe care deja-l simt in spate ca sa-l mai aglomerez cu alta alergatura. La noi in familie e una tu, una eu, ca asa-i frumos. De data asta a ales Bobescu, ca asa-i el, se baga-n fata. Numai ce m-am certat cu el in parcare. Pai cum daca eu i-am zis ca trebuie sa mergem la croitor sa-mi scurtez pantalonii si la biblioteca sa ridic niste carti, iar el sa cumpere bureti de spalat oale, dar in parcare si-a amintit ca vrea sa curete filtrul si ma punea pe mine sa-i tin nu stiu ce dop. A iesit un taraboi, nici nu vreau sa-mi amintesc. Ne-am impacat apoi, ce era sa facem? Apropo, ca tot veni vorba de masini si de Bobi cu spume la gura si fum in urechi din cauza gaurilor mele la acoperis. Eu nu conduc. Ma rog, povestea e mai lunga si a inceput in Romania, dar eu o fac scurta ca sa termin mai repede. Adica experienta mea anterioara in domeniu, aflata inca in fasa, s-a terminat cu un sofer de tir care, pe acelasi sens de mers, dar cu masinile fata in fata, mi-a urat un sincer: "du-te-n pizda mati!". Voi povesti data viitoare cand o sa am mai mult chef ca e de rasul lumii, ca de ce n-ar rade toata lumea daca tot e?. Asa ca la vreo doi ani dupa ce am ajuns in Canada, taraiata si-atunci de o cunostinta care-mi purta si mie grija, ca eu nu parea sa am vreuna, iar Bobi renuntase demult si de tot, am reusit sa-mi iau si eu G1. Pentru cei care nu stiu, e un fel de piciorul broastei al carnetului de soferi. Cu chiu cu vai atat am putut si eu. Ca sa trec la next level, ceea ce pentru mine era un huge step, trebuia sa iau niste ore cu un instructor. Dar nu stiu cum naiba s-a intamplat un ghinion ca mi-am pierdut carnetul. In fine, se mai intampla mi-am zis, m-am mangaiat si pe cap, dar din pacate a durat vreun an sa-l fac din nou. Adica a durat doua saptamani sa-l fac din nou, dar a durat un an pana m-am dus sa-l fac din nou. Am platit 25 de dolari parca replacement si acum vreo luna si ceva, poate doua, am primit in posta alt carnet si am zis ca acum trebuie sa sun musai un instructor sa fac niste ore. Am si facut rost de un numar de telefon al unui instructor de succes. Si acuma tin'te de scaun sau de burta, frate, mi-am pieeeeerdut iar carnetul!!!!! Unbelievable! Nu-l mai gasesc nici pe asta. L-am cautat si-n cur, nu-i nicaieri. Eu cred ca e semn de la providenta, ca semn al starii mele de om prost a fost prima data, a doua oara deja chiar nu mai tine de mine.
PS Morala: Vorbeam cu o prietena din Romania si-si amintea cand ne intorceam acasa de la serviciu, ca lucram impreuna pe-atunci in Pipera, si eu imi puneam cartela de metrou semn prin carti si habar n-am pe unde mai apucam, si de cate ori o cautam, n-o gaseam, si-mi tot luam asa bilete cat un alt abonament in plus. M-am schimbat mult. Asa am inceput sa injur.

joi, 4 septembrie 2014

Am foarte multe lucruri sa va spun si foarte importante, dar aveti putintica rabdare, acum chiar nu pot, ca sunt ocupata in ultima vreme cu un proiect foarte ambitios care imi mananca timpul precum cariile. Nu stiu cat va dura, dar cred e grav. Am tot fost pe la doctor, la stomatolog adica, si nu stiu cu ce m-a spalat pe la maselele de minte, cert este ca de ceva vreme altceva nu mai am in cap. Am inceput sa visez ca sug mancarea cu paiul. Asa ca si in seara acesta, ca in multe altele, i-am transmis lui Bobi ca trebuie sa mergem iar la magazin sa-mi iau buruieni proaspete ca mi-a zis doctorul ca trebuie sa am o alimentatie sanatoasa de-acum incolo. Gingiile mele nu ma mai iubesc si cica trebuie sa ies mult la aer si sa fac sport. Nu stiu exact care ar fi legatura intre sport si dinti, dar am inceput sa fac si sport. L-am tarait eu pe Bobi dupa mine la sala si nu invers de si-a facut si cruci. Am fost de nu stiu cate ori de am alergat pe treadmill si am si pedalat de mi-o iesit inima ca sa am o dantura sanatoasa. Si cand am ajuns azi in magazin, m-am dus direct la raionul dental, raionul meu preferat, vorba lui Bobi, de unde mi-am luat tot felul de provizii, asta dupa ce numai zilele trecute mai luasem cateva. Am gasit si Parodontax. In Canada cica nu este, dar eu l-am gasit la magazinul polonez. Am sarit in sus de bucurie si am luat vreo 6 cutii. M-a indemnat Bobi, in stilul lui, evident, sa-mi iau oja, sau acum nu-ti mai faci unghiile, ca-ti faci dintii haha. Am acum si o oglinda speciala cu care ma uit in dinti, oglinda, oglinjoara, cine-i cea mai nebuna din tara? Mi-am facut raft separat in baie ca sa depozitez proviziile si mi-am cumparat si periuta de dinti mobila, de aia de-ti da gratis in avion, si pasta de dinti de voiaj, ca sa am si la munca. Ori ma obsedeaza proiectul, nu de alta, dar n-am crezut vreodata ca o sa mi se intample tocmai mie, ori m-a blestemat careva cu vreo 7 ani de bad sex. Revin, ma duc sa ma spal pe dinti.