Pagini

Expat in Canada

Expat in Canada

duminică, 31 august 2014

E lesne de vazut cum starea de spirit a canadianului creste pe masura ce zilele saptamanii trec. Lunea e ca in berna. Lumea amortita, trista, daca nu chiar intr-o conditiune de nervozitate intensa, cand cel mai indicat lucru pe care oricine il poate face e sa se fereasca de celalalt. Cum zilele se indreapta spre weekend, ca un ac pe un cadran starea se schimba pana la polul opus, cand indicand vineri, toata lumea zambeste, e relaxata, ingaduitoare, nepasatoare si foarte toleranta cu ceilalti. Caci canadianul traieste pentru weekend-uri. Mai ales pentru cele lungi, ca cel de acum. Vorbeam ieri cu pretenii nostri despre vara aceasta, care iata se gaseste azi in ultima ei zi calendaristica si le ziceam ca imi pare rau ca trece, dar ca n-o regret, caci i-am turat capacitatile cat am putut. Ieri, Piratul din Caraibe, adica fratele C., ne-a invitat la o plimbare pe apa, pe o salupa cu motor pe lacul Ontario, cu plecare de pe Harbourfront. Transpiratii reci, nervi mocniti, am crezut ca nu mai ajungem la ponton sa ne luam barca rezervata, pentru ca in Toronto nu mai exista spot liber in parcari, toate lot-urile fiind full la ora la care ne-am dus noi, adica pe la doua, trei. Si nu pentru ca in Toronto nu ar exista parcari. Ne-am invartit in cerc, in patrat, inapoi, inainte, uitandu-ne si pe sus, dupa avioane, caci era si un show aerian, de nici pe-acolo n-am fi avut loc, hurducaindu-ne prin toate cotolanele acestui oras-santier, tipand unii la altii, ba razand unii cu altii, sau de altii...vazusem pe geam unul care mergea nervos pe trotuar si vorbea singur de nici n-am zis ca nu s-a coborat din vreo masina si ca nu ajungem imediat si noi ca el. De fapt, ce zic eu ca nu era parcare, toata strazile se tranformasera intr-o parcare. Dar am reusit pana la urma, dupa vreo ora, cu vreun sfert de ceas inainte de ora stabilita, printr-un noroc al prostului care ne-a salvat, sa prindem si noi un loc al uneia care numai ce pleca. La vreun kilometru si jumatate de mers pe jos, dupa indicatiile GPS-ului pe care il pornisem ca sa tinem si noi bine cararea pana la mal avand in vedere ca habar n-aveam pe unde suntem. Am ajuns, ne-am primit instructajul, Piratul din Caraibe a semnat documentele de safe si security pentru noi toti, ne-a luat cum ar veni sub carma lui, ne-am imbracat cu vestele de salvare, pe care le-am luat dintr-o cocioba de langa red umbrella, desi cu Piratul din Caraibe cine ar fi avut nevoie de vesti de salvare? M-as duce cu el si in Groapa Marianelor fara sa-mi fie frica sau macar teama ca as ajunge cumva la fund. La cum tureaza motorul mai ca ai zice ca e frate cu Sinbad the Sailor. S-a asezat lumea in spate, eu in fata, in fata capitanului, caci fusesem insarcinata cu notarea istoriei si aventurii in jurnalul de calatorie.  Cand am trecut prima data prin tunel, pe sub pod, sub care nu stiam daca se ne pupam sau sa ne certam, eu am adormit, dar m-am trezit cand a tipat un pasager din spate la al nostru capitan caci se vedea barca la orizont inspre care noi ne indreptam cu toate velele. Si am inceput sa notez din nou. Ne-a placut, dar mai bine uitati-va in jurnalul meu de calatorie mai jos si dati-i nota. Cand am adus cu bine barca inapoi la ponton, eram toti batuti rau in cap, de soare, si mergeam pe toate cararile, dar si asa toate cararile ne-au dus la han pe mal, unde am halit caci nu mai mancasem de o saptamana, asa ne golise aventura de toate cele.

joi, 28 august 2014

Incaltata bine, imbracata si mai bine, cu pachetelul la ziploc in geanta, ma duceam dimineata la munca mea cea de opt ore si sa nu ma plictisesc prea tare in ora pe care-o aveam de drum, citeam un articol despre foame in ultimul numar al revistei National Geographic, revista la care eu am abonament. O primesc in fiecare luna in posta. Scria acolo despre life style-ul ca sa-i zic asa al unei specii pe cale de disparitie, cei cativa vanatori-culegatori care inca mai populeaza planeta, relicve ale unor timpuri Slava Domnului, demult apuse. Asta numai dupa ce ieri, in pauza de pranz mancandu-mi pachetelul pe o banca la soare, ca sa mai vad si eu ce se mai aude cu lumea asta nebuna, citeam un articol, acesta, pe care daca va e lene sa-l deschideti, va spun eu ca este despre unii care jecmaniti de civilizatia care le-a furat libertatea, caci asa se exprima articolul, au ales calea sigura spre redobandirea ei, adica fuga in padure. Dar cititi si va minunati si voi, caci a devenit in ultima vreme printre multi un cliseu mai jenant si decat cel al turmei. Asta mi-a adus aminte si de un film pe care l-am vazut nu demult, Into the Wild, un film foarte bine cotat (!), care, bazat pe o poveste reala, prezinta viata unui absoluvent al unei prestigioase universitati americane, care, de asemenea, a fugit de lume in Alaska, unde finalmente a murit, caci asa cum zicea unul intr-un comentariu pe IMDB, natura nu are mila de toti fraierii. M-am poticnit putin in goliciunea creierului meu spalat bine ca ceva eu n-am inteles. Exista multi care vad in civilizatie o adevarat carcera unde libertatea oamenilor e sortita mortii sigure si vad evadarea, eventual prin boschetii din padure, ca pe suprema eliberare. Si am luat-o cu inceputul, cu mine adica. La modul imaginar, ca practic, never ever. Sa zicem ca as tuli-o si eu in padure. Dar neluand cu mine nimic din ceea ce civilizatia sau hai sa-i zicem traiul printre oameni, evolutia sociala pana in punctul de azi, a creat. Nici macar hainele de pe mine. Ajunsa in padure, m-as trezi a doua zi, presupunand ca am dormit bine in copac bazaita de tantari, si m-as uita in scorbura, ca de unde frigider, sa vad daca e ceva de mancare. Cateva buruieni, vreo doi bureti, dupa care mi-as da seama ca trebuie sa ma pun pe vanat de pasari, pe care daca le-as prinde, eventual din zbor, le-as manca cu tot cu pene. Halal libertate! Mi-e foame si asta imi ocupa tot timpul. Pai nu mai bine ma duc eu la cuibusorul meu de opt ore? Dar sa zicem ca n-as fi atat de rudimentara si ca de fapt, traiul in padure ar presupune mai degraba o evadare spirituala. Mancare nu imi trebuie, deci. Si cam cum? Carti nu as avea pentru ca doar evolutia sociala, prin opunerea la salbaticie, prin interconxiuni si metaconexiuni interumane, le-a produs, iar eu fugind departe, le reneg. Daca as lua carti, nu as fi decat un ipocrit, ceva de genul nici calare, nici pe jos, sau, in varianta mai cunoscuta, si cu slana in pod si cu porcul in cotet, ca sa n-o zi pe aia indecenta. De calatorit n-as putea calatori ca doar civilizatia aceasta furacioasa de libertate, prin munca asidua si zi de zi a unor oameni, a creat mijloace de deplasare, fara ele fiind efectiv imposibila mobilitatea pe distante considerabile. Atunci nu mi-ar mai ramane decat sa ma uit in gol si sa meditez adanc pana m-ar lua somnul. Dar la ce mi-ar folosi? Si carti sa am cu mine, la ce mi-ar folosi o cunoastere pe care sa nu o pot executa? Sa nu pot cu ea ajuta pe nimeni, nici macar pe mine, de vreme ce-as trai prin pustiu. Ia, hai, lasati-ma cu vrajelile astea de doi lei caci eu ma simt foarte bine in confortul vietii pe care civilizatia mi-a facut-o posibila. Iar daca pentru confortul acestei vieti trebuie sa platesc cu libertatea, fie, platesc cu libertatea. Acea libertate de multi prost(i) inteleasa. Sa ma pot duce la un doctor atunci cand imi cade un dinte, sa am o carte pe care sa o citesc pentru o cunoastere aplicabila si nu degeaba, si un avion la dispozitie sa mai vad si alte locuri, alti oameni, alte forme de viata, viata in general. Si multe altele. Si viceversa, ceilalti sa vina la mine sa le stau la dispozitie cu ce sunt in stare. Oamenii acestia vanatori-alergatori sunt niste inadaptati conditiei lor de oameni, niste dizabili ca sa fiu politica corect, si nici pe departe asa cum se cred, niste gasitori ai vreunei pietre filozofale. Ca nu suntem pe-aici pentru a trai pustnici si pentru nimeni, ci dimpotriva, pentru a ne ajuta unii pe altii. Sa ne sprijinim unii pe altii intru mai bine. Cu cat mai multa civilizatie, cu atat mai bine. Doar astfel ajungem la spiritualitatea suprema, nu gandind profund la nimeni si nimic. Libertatea individuala si cea sociala puse la comun, ca sa nu traim in disonanta. Sunt destui pe lume care traiesc ca vai de ei. De ce sa alegi tu a fugi din societate, chiar si cu gandul doar, cand mai degraba te-ai implica activ, daca tot esti destept, sa creezi conditii mai bune, aici, pentru cat mai multi? Stiu, e un mod idealist de a pune lucrurile, dar chiar si asa, mai demn decat prostia din capul lor. Argumentul suprem al celor care fug sau al celor care imbratiseaza ideea sau macar al celor care blameaza constant lipsa lor de libertate (desi, cel putin teoretic, o au pe toata) e ca inainte oamenii cum traiau? Pai ce, traiau bine?...A, stiti cum m-as duce sa traiesc in padure sau oriunde departe de civilizatie? Doar daca s-ar duce toata lumea. Singura nu raman.

duminică, 24 august 2014

Ieri a fost o zi terifianta, o zi de tortura, care m-a supus la chinuri fizice violente inca de cand m-am sculat. De fapt, m-a sculat Bobi la 6. Mi-a zis ca de cand astepta sa ma scol, de unde am dedus ori ca el s-a trezit la 4, ori ca n-a dormit deloc, fara ca vreuna din variante sa ma surprinda. Va asigur ca n-ati vazut mos senil care sa se scoale asa cu noaptea-n cap ca Bobescu. Si precum mai ziceam, nu ca mi-ar fi pasat daca nu ar avea un stil pervers de a nu ma mai lasa nici pe mine sa dorm in weekend-ul meu liber. La 7.30 eram in drum spre Starsky sa cumparam mancare. La 7.30 dimineata adica. Va asigur ca n-ati vazut mosneag senil cu asa nerabdare de a deschide magazinele de mancare asa cum e Bobescu. Ca sa se inteleaga si mai bine contextul, canadienii se trezesc in wk pe la 10, 11, si asta se poate lesne constata dupa numarul de masini de pe strada. Asta era si ideea lui. Sa mergem devreme sa nu prindem aglomeratie. Mi-a dat totusi ragazul ca inainte de a pleca in excursie sa beau si eu o cafea si sa mananc un fou-fou, caci luasem de cu seara de la greci si cum eu seara nu mananc, exact ca-n sketch-ul ala cu Draga Olteanu Matei, am lasat pe-a a doua zi. Mare greseala ca asa intr-o fuga l-am mancat de numai ce nu mi-a stat in gat. Ne-am luat cele de trebuinta gurii, o tona de dulciuri suficiente cat pentru doi uscati, si sa ne intorcem ca aveam programare la dentist. Eu care n-am avut ever probleme cu dintii, n-am o plomba in gura si nici durerea de dinti n-am stiut vreodata cum e, am observat in ultima vreme ca ma cam supara gingiile. Si eu sunt din aia care pana nu pica pe jos de durere nu se duce la doctor. Stiu, dizabilitatea mea mintala la capitolul acesta e cronica, dar acum ca imbatranesc, ar cam trebui sa ma tratez. Dupa cum ziceam, nu m-au durut nici dinti, nici masele vreodata, iar cele mai plictisitoare discutii intotdeauna mi se pareau cele despre dantura si stomatologi. In fine, am mers sa fac un X Ray si Dumnezaule, m-a torturat si nu alta o ora si jumatate, caci ceea ce face de obicei altora in 10 minute, mie nu putea ca-mi venea sa vomit. Cand imi baga scula aia in gura, o impingeam cu limba, ma sculam in cur si o scuipam, mai aveam un pic si o muscam pe asistenta de manusa. Dupa ce a reusit sa ma scaneze in gura, ma tot intrebau daca am tije sau alte chestii straine pe la masele. Nu, n-am nimic. Alien, imi zice. Dupa ce a examinat doctorita plansele, am fost pusa sa fac cateva din nou caci la unele ii muscasem microscopul numai de unde nu trebuia si ii iesea batul ca si cum era infipt in dintii mei. Hai, inca o data. Si am luat-o de la inceput.
Am venit acasa si am tras un somn de infrumusetare cateva ore, imi dereglasem de tot ecosistemul de la atata schingiuire, si mai bausem si apa cu sare. Trebuia doar sa imi clatesc gura ca sa imi adun gingiile la loc, dar eu gandingu-ma la altceva, am si inghitit-o. Bleah. Apoi, ne-am dus cu amigos la oras sa ne bem grijile. La distilarie, caci acolo merg oamenii de bine. Distilaria e un fel de Centru Vechi al Bucurestiului, doar ca are 3 terase. Dar are o istorie interesanta, pentru cei care o stiu, caci ieri ne-am uitat cu multa preocupare la o expozitie de sticle goale si la o casa cu creveti in geam, pe principiul, o cravata, doi creveti, vorba cuiva. Sa cautam un loc, ne indreptam spre cea la care mai fusesem si am zis nu, sa incercam mai bine altceva ca acolo nu-mi place ca n-au prajituri. Ne-am asezat astfel la una care avea scaunele de tabla, reci, de mi-a facut pe loc sezutul stop cardiac.
Si am inceput sa simt cum bate vantul. Mi-era un frig, sa ma pis pe mine si nu alta. Cand cu comanda, zic, mie adu-mi un ceai, si fierbinte sa fie, ca doar e vara la Toronto. Am stat cat am stat, am vazut ca unei paciente de la o masa alaturata i-a adus chelnerul o patura si i-am zis sa-mi aduca si mie. Cred ca a uitat de mine, m-a uitat in frig, si am inceput sa tremur. In timp ce stateam la masa si mancam fish cakes, care ma ardeau in cerul gurii atat cat sa nu ma mai concentrez la cum ma musca frigul de dos, radeam de niste natarai care faceau coada la o terasa alaturata. Era coada mare, si se facea tot mai mare. Intr-un final am priceput si noi de ce. Terasa avea un foc in mijloc si niste radiatoare suspendate sa dea caldura la pacienti, un fel de radiatoare cum erau sprinklerele in Romania la unele terase, de aruncau cu apa sa se racoreasca lumea. Un fel din alea erau, dar invers. Aia stateau la coada, ca voiau sa se aciueze ca gusterii la caldura. Si cum necum, ne-am trezit si noi stand la coada aia. Mai aveam vreo doua ore de parcare, poate mai putin, riscam sa ajungem ca-n bancul cu iepurasul care se duce la urs sa-i ceara o tigaie, sa ajungem la intrare adica si sa trebuiasca sa plecam, dar am stat, ca altceva mai bun oricum nu aveam de facut. Ne-am uitat intre timp la filmulete cu Ice Bucket Failure, ca sa ne radem putin de altii, sa-mi torn eu gheata in cap, nici sa-mi dea mie toti banii. Mi-ajunge cata frigu' indur! Dar am prins si noi un loc, chiar aproape de foc, de-am putut sa ne incalzim o tzara, am mancat un burito, ca era mexican restaurantul si canta muzica saltareata, a baut Bobi o bere caci fratele C. ne-a plimbat cu masina lui. Si ne-am intors acasa unde m-am culcat, caci era prea de-ajuns pentru o singura zi.

joi, 21 august 2014

Inca un lucru inainte de a pleca la munca, hmmm, mi-o revenit cheful...inca un lucru despre vacante, despre perioada de concediu de care se bucura canadienii. Unii nu se bucura prea tare atunci cand stiu ca incep cu doua saptamani pe an. Majoritatea. Asta in cazul in care nu a existat o negociere prealabila pentru mai mult, perioada de concediu fiind considerata un beneficiu la fel ca si salariul. E putin, dar nu acelasi lucru se intampla in cazul celor care au fost loiali unei firme. Loialitatea insemnand ani de zile prestand cu sarguinta si interes la acelasi loc de munca. Senioritatea aduce dupa sine multe beneficii cum ar fi perioade de concediu mult mai lungi, zile libere la nevoie fara explicatii prea multe si alte beneficii de care un nou venit aboard nu prea are parte. Bine, acum si doua saptamani sunt bune daca te poti bucura de ele din plin. Ca daca ai jumatate de an, dar nu poti decat sa stai in fotoliu si sa te uiti la tv, care-i afacerea? Deci, loialitatea este cauza unor efecte favorabile pe care le castigi in timp. Cu toate acestea, loialitatea nu aduce cresteri de salariu atat de mari cum le-ar putea aduce mutarea la alte job-uri. Si in felul acesta, fiecare dupa socotelile lui. Daca ar fi sa ma intrebe cineva pe mine, eu as alege prima varianta. Stabilitatea este mai importanta pentru mine decat banii in plus. Asta daca ar fi sa aleg. Ca daca e dupa cum prefer, ar fi stabilitate si bani in plus, pe principiul decat sa-ti fie rau mai bine sa-ti fie bine :).

miercuri, 20 august 2014

Am citit zilele trecute acest articol despre cum se traieste intr-una dintre cele mai sarace tari din Europa, adica Republica Moldova. Grav, cu josul in sus, precum covorul ala pe care cei din poze il au atarnat pe pereti in loc sa-l puna pe podea. Pornind de aici mi-am adus aminte o zicala foarte raspandita printre romani ca asta e, dar daca ai bani e bine oriunde. Referindu-se la ei, personal, daca au ei bani, nu toata lumea, ca daca s-ar referi la toata lumea ar fi truism. Ba bine ca nu-i fix asa cum zic ei. Acum, din partea mea, o fi si vina faptului ca sunt mai comunista din fire, dar eu nu vad care o fi binele ala cand tu ai de toate, iar cei de langa tine macar, nici ce manca. Cata decadere, moralmente vorbind, mai mare decat asta vreti? Si-acu' ca muri si Dinu Paturica, Dumnezeu sa-l ierte, caci de morti numai de bine, am lucrat la ziarul patronat de el cat am fost in Romania. Si odata s-a facut o intalnire de gradul 1 la un hotel in Bucuresti, ca sa ne vorbeasca patronul si directoratul despre chestiuni importante. To be honest, nu-mi aduc aminte nimic despre ce era vorba, sincer, nici de ce m-am dus, tin minte doar cum povestea nea Dinu cum se duce el in Germania in fiecare dimineata cu avionul particular sa-si bea cafeaua. Wow!!! Mie imi plac oamenii astia, dar ca Parazitilor, cu banii facuti de ei, si nu de "tata". Dar de morti numai de bine. Daca nu i-a strans vreodata jena, o incepe dracu sa-i stranga pe toti. De aceea, imi place mie sa traiesc pe-aici. Ca oamenii saraci nu sunt atat de saraci incat celor bogati sa li se faca jena de averea lor. Totusi, povestea un coleg care s-a intors din vacanta, ca a fost pe coasta de vest cu un cruise pana in Alaska si a trecut prin Seattle si ce l-a frapat a fost cat de multi homelessi erau la fiecare colt de strada. Eu habar n-am cum ajung astia homelessi pe aici, daca stiti voi mai bine, spuneti-mi si mie. Eu cred ca pe langa instabilitatea job market-ului si alte chestiuni ce tin de economic, general valabile, aici, prin locurile acestea, e si o chestiune de alegere personala. Adica se intind mai mult decat le permite patura. Cred ca aceasta este diferenta intre a trai in tarile sarace, unde nu exista patura, ca au furat-o unii si pe a altora ca sa aiba sub ce se intinde ei din plin, adica sa le fie bine lor, ce mai conteaza ceilalti, si a trai in tarile mai avansate, unde inca mai exista marja de alegere. Pa, pa. I have a job to get done today!

marți, 19 august 2014

duminică, 17 august 2014

Acum ma doare si capul si am si ragusit. Dar numai bine imi revin, fac o cafea, am trecut aseara pe la Tim de am luat un croissant pentru dimineata, asa ca imi iese imediat noaptea alba din cap. Am plecat pe la vreo 3 de acasa ieri, Bobi a fost inainte pe la magazin de a luat niste pelerine de ploaie pentru ca se anutau 22 mm, eu imi luasem si sosete in rucsac, ca m-am incaltat cu tenisii si ma gandeam ca o sa ma ude si sa am cu ce ma schimba. Am fost la Corona Sunsets, pe Toronto Island. Acest eveniment se intampla si la Ibiza. Da, eu cred, dar la noi e altfel. Chiar primise amigos un mesaj dupa ce postase o poza pe fb. Unde sunteti, fratilor, in Siberia, de aveti toti geci pe voi? Voi intelegeti doar ca la Ibiza femeile danseaza in sutiene, noi, cu subele pe noi. Deci e altfel. N-am mai fost pana cum pe insula, desi stiam ca e frumos acolo de la multa lume. Am luat feribotul care era inclus in pretul biletului pe care l-am platit pentru eveniment, $ 62. Cand ne indepartam de oras incepuse deja sa ploua si batea vantul de se clatina barca cu noi. Dar nu era frig, ne-am scos pelerinele pe care le-a luat Bobi de la Dollarama si ni le-am pus pe noi de aratam ca regii, coro(a)nele ne mai lipseau. Dar le-am luat si pe alea de la beraria deschisa chiar la poarta spre incantarea lui Bobi care venise cu metroul. A baut Bobi o bere ca in gara, a baut-o si pe a mea, ca de fiecare data. De mentionat ca lui ii place berea, dar cand iesim in oras se da pe suc, din cauza mea, asta in cazul in care nu isi face mila fratele C. sa ne plimbe el cu masina acasa. Ca Bobi nu conduce beat, iar eu nu conduc deloc.
Am ajuns la locul faptei, ne-au perchezitionat cei de la securitate si m-au pus sa-mi arunc sticla mea de Perrier la tomberon. Daca nu vreau sa o arunc, mi-a zis, pot sa o las acolo la piciorul lui si cand mi-e sete sa vin sa beau. Vazuse probabil ca m-am intristat si voia sa faca ceva pentru mine. Cand am ajuns noi era ceva lume, dar nu atata cata era cand am plecat. A fost multa si numai buna. Tineret, nebuni, simpatici. Ne-am dus imediat pe plaja ca mai era o scena si acolo. Nisipul era ud, se lipea de papuci, iar Ontario era atat de agitat si nu intelegeam de ce. O atmosfera atat de frumoasa pe mal si el suparat ca dracu. Dar s-a linistit vremea, s-a linistit si n-a mai ploua un strop dupa. Am dansat, nu puteai sa nu dansezi, chiar daca muzica a fost de..., de fapt n-a fost deloc pe gustul meu, zic doar atat. Mie asta nu-mi place deloc la cluburile astea. Muzica asta house, fara versuri, fara nimic, numai dum-dum-dumb. Dar atmosfera era atat de faina, avea muzica ei, incat cealalta nici n-a mai contat. Eram si o tzara ametiti ca aveam Corona la discretie, care costa 9 dolari una, dar cui ii mai pasa? 9 dolari just cash, dar avusesera grija sa aduca niste ATM-uri mobile, de la care sa alimentezi si unde se facuse coada. Corona, your 5 to 9, e o reclama pe la metrou. Daca muzica asta trista rau nu ma incanta pe mine deloc, altceva in schimb imi place indeosebi la orice distractie pe-afara. Ziceau multi ca nu stiu canadienii sa se distreze. Ce vorbesti, ma? Eu n-a fost o data sa ies in oras si sa nu faca toti banii. Chiar daca beau, trag pe nas sau ei stiu, o fac in legea lor si n-are nimeni treaba cu ei si nici ei cu altcineva. Se simte bine fiecare in felul lui, cuminti, fara a-i deranja in niciun fel pe ceilalti. Tocmai de aceea, atmosfera devine foarte relaxata si lipsita de orice inhibitii. Iar noi suntem oricum tot timpul cu amigos. O sa va arat poze mai bine. Ca noi am plecat pe la 10, dupa ce incepuse Moby sa "cante". Am luat feribotul inapoi, spre oras, care sub luminile noptii chiar straluceste ca o bijuterie.