Pagini

Expat in Canada

Expat in Canada

sâmbătă, 19 iulie 2014

Am urmarit si eu povestea avionului malaezian doborat in Ucraina si ceea ce s-a intamplat acolo, dincolo de detaliile tehnice pe care le las deoparte, mi se pare totul de-o subtilitate a destinului greu de suportat. Sa mori victima a unor situatii conflictuale oricum imbecile cu care n-ai avut si n-ai fi avut nicio legatura, dovada ca nu suntem nicio clipa in siguranta, iar viata noastra chiar e un capat de ata de care ne agatam cu disperare, in van. Cand esti martor unor astfel de evenimente, probabil ca iti vin in minte clasicele clisee ale lui Carpe Diem. Sa-ti traiesti fiecare zi ca si cum ar fi ultima. Ca ce chestie si ce-i cu asta? Multi dintre cei care au murit acolo asta si faceau. Isi traiau din plin viata inainte de-a le fi fost curmata fara ca macar sa fi avut timp sa-si dea seama. Ba cand vezi asa mai ca iti vine sa spui ca-i mai bine sa duci o viata de tot rahatul ca macar sa nu fie nimic dupa ce sa-ti para rau. Dar nu poti, nu te lasa inima sa n-o gusti pana la capat, oriunde in timp acel capat ar fi. Poate scriu aici numai platitudini, de parca cineva vreodata ar fi scris ceva concret, dar nu ma puteam gandi decat la toate desertaciunile astea ale noastre. Tot atunci murise si mama unui fost coleg de liceu, din cauza unui cancer, am aflat uitandu-ma in telefon, eram in metrou si treceam peste podul de la Broadview. Cerul avea lumina aia vie si aburinda de dimineata, semn ca pentru noi soarele rasarise inca o data, peste padure, peste toate acele masini care umplusera autostrada in ambele directii. Oamenii isi vedeau de nimicurile lor, de ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Asta mi s-a parut intotdeauna grotesc si de acea subtilitate a destinului greu de suportat si inca imposibil de inteles. Ca dupa mine sa continue totul de ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, sa realizez ca dupa nu contez asa cum iluzoriu as fi crezut o viata intreaga, de firul careia m-am mai si agatat cu disperare. Ca sa vezi a dracu' absurd. Sa nu mai ramana din noi decat un selfie pe un wall de facebook. C-o moarte tot suntem datori, cum intr-o poezie zicea Cosbuc, suntem pe dracu, ne ia cu japca.
Cu o zi inainte trecusem peste acelasi pod, ma uitasem la aceleasi masini sub acea lumina aburinda a diminetii care ma mangaia, diminetile sunt pentru mine binecuvantare, viata in forma ei proaspata, si ma gandeam atunci, ca asta imi venise pe moment in minte, ca acestia sunt oamenii 9 to 5, oamenii care fac roata macar sa se taraie, oamenii acelei ordini din ordinul careia si eu fac parte, care nu-si cauta sensul in razvratiri fara sens. Ii priveam cu indulgenta si-mi pregatisem un discurs importriva celor care le critica lipsa de imaginatie in viata fara ca ei, la randul lor, sa fie in stare macar de atat. Stiu ca a doua zi, sub imboldul evenimentelor la care, indirect, fusesem si eu martora, nici unii, nici altii nu pareau sa mai aiba dreptate. Si cu toate acestea nimic nu-i va impiedica pe oameni ca, parca dintr-o placere sadica, sa se agate in continuare cu disperare de firul lor de ata. Pentru ca oricata moarte ar fi in jur, nu-i mai puternica decat viata. Pe mine nu ma sperie moartea ca nu cred ca doare, ci lipsa de viata din ea. Pentru moarte nu contam, pentru viata, da. Asa ca pana la urma tot Carpe Diem ca oricum nu avem de ales.

4 comentarii:

  1. Imi place mult ce ai scris aici :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da, mersi. Faptul ca sunt singura acasa :)), glumesc si eu, si ploaia asta de toamna care a tinut toata ziua m-a facut putin mai patimasa. Ce putem noi sa facem? Asta-i viata.

      Ștergere
  2. ala era podul sinuicgasilor mai demult. :(

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ca sa vezi ironie la ce scriam eu mai sus :). Nu stiam chestia asta.

      Ștergere