Pagini

Expat in Canada

Expat in Canada

luni, 28 iulie 2014

Am vazut acum o stire pe CP24 titrata "Tornado hit Grand Bend" si intr-o poza trei copaci in rand scosi din radacini si doborati pe-o casa. Vreo casa de juma de milion. Am avut ieri zile ca ne-am intors teferi ca din Kitchener si pana aproape de Mississauga am venit cu tornada. La un moment dat chiar a tras Bobi masina pe dreapta pe autostrada ca ne cadea ploaia pe parbriz c-o ura c-am si zis ca numai un noroc ne mai salveaza de prapad. La Grand Bend am fost noi weekendul acesta. Eh, tornada asta care a fost aseara, sau macar thunderstorms si showere, trebuiau sa se manifeste cu talent in weekend. Dar prestatia meteorologica de saptamana aceasta a fost putin intarziata, in aplauzele noastre. A mutat tornada spre duminica seara, cand oricum nu ne mai preocupau deloc capriciile vremii. Aveam cazare booked de duminica trecuta de amigos. Ziceau ei ceva ca va ploua, dar nici pe noi, nici pe ei nu ne incomoda. Am zis ca mergem, mergem, gata, hai. Si in alta parte la o adica. Stiu ca eram intr-un magazin si numai ce vazusem un hanorac intr-o mega reducere si dupa ce ma invartisem sa-l iau, sa nu-l iau, hai sa-l iau, nu stiam daca sa-l iau galben sau rosu, mare sau mic, cu par sau fara par etc. Problema era ca nu gaseau cazare. Asta de fapt imi spuneau la telefon. Avusesera din nou altii grija sa nu lase si la altii. Si nu numai weekendul acesta, ci toata vara. Adevarul e ca nici nu sunt multe optiuni de cazare prin salbaticiunile astea. De aceea, in zona, camping-ul este foarte popular si multi canadieni prefera cortul in perioada estivala. Deci putine, dar si scumpe pe de-asupra. Dar eu am inteles logica din spatele preturilor acestora. Oameni la hotel nu pot fi cazati decat trei luni pe an, adica atat cat se poate bucura lumea in Canada, trei luni pe an, si atunci hotelierii baga si ei cat sa acopere macar jumatate din pierderile cauzate de iarna. Asta e handicapul Canazii. La faza asta merge in baston. Ma vedeti in cada aia...Da, eram foarte bucuroasa si visam sa fie acum iarna si numai zapada in jur si eu fierband acolo in jacuzzi...Ar fi o treaba, dar cine pusca trenului ajunge iarna in pustiu, ca-s probabil nametii cat hotelul. Sau daca ajungi, cum mai pleci...Bine, nu c-ar fi cu suparare sa hibernez o vreme pe-acolo...Cand sa ajungem, mai aveam vreo 6 kilometri, si noi inca eram in porumb. Il intrebam pe Bob exact ca proasta in papusoi, in mijlocul lanului, daca n-a gresit traseul, desi eu ii fixasem GPS-ul si el imi zicea, ca mai e timp sa ajungem la civilizatie. Spera si el adica. Se uita in zare sa vada vreun varf de asezare undeva. Dar era numai soseaua care se lungea pana hat departe, fara capat, ca pe un drum in ses intins perspectiva e infinita. M-a intrebat sau se intreba cand a avut timp porumbul sa se faca cat casa, ca numai in aprilie nici nu puteai iesi pe-afara. Si de ce nu are coceni? Il dau la vaci? Ba, lasa-l dracu, asta e GMO, porumbi din aia cu dinti. O sa ne ducem pe...Da, cu totii, acum tine drumul. Se uita aiurea pe pereti si pierde semaforul. Imi zice ca sunt eu stresata, dar chiar asa face. Si cand eram in Stratford isi lungea la volan gatul dupa un magazin cu lampi. Stratford e chiar un oras frumos. Am vrut sa ne intoarcem ca i s-a parut ca a vazut lampi turcesti intr-o vitrina si de cand isi doreste (!). Dar nu ne-am mai intors. Ne-am tot dus inainte si cand am ajuns la hotel a inceput sa ploua. Dar atata a tinut. Hotelul in pustiu, foarte aproape de Goderich, dar comparativ cu ce era prin jur, adica nimic ha ha, ursul, dar comparativ cu ce am fi putut gasi, calitate net superioara, hotelul fiind nou, curat, cu gust si nu atat de scump ca celelalte. Se numeste Dreamz Inn. si costa $ 165 pe noapte + tax. Si are vana cu bulbuci. Iar pe peretele din fata are Salvador Dali, The Persistence of Memory, iar in spate, are niste scaune din alea gen capsula in care te bagi cu totul si te balangani pana uiti de tine. In fine, noi am stat in camera cu amigos si am dat $ 60 in plus, dar per final iesind si unii, si altii mai ieftin fata de pretul standard. Si nu se pune la socoteala fun-ul in mai multi, care e priceless. Eu ii dau hotelului un rating de 5 stele, singurul inconvenient fiind ca fata de Grand Bend e la vreo 50 de kilometri de mers cu masina. Dar e plaja si in spatele blocului. Cum iesi din hotel, in spate, si mergi un pic, dai intr-un parc care aluneca de sus in lac, pe plaja, pe o carare ca un pod din lemn. Nu-i asa de mare ca cea de la Grand Bend, asta fiind cotata una dintre the best canadeze in zona ontariana, asa am auzit, n-am verificat, o fi, who cares, dar e buna si aia din spate, ca duminica, adica ieri, acolo am mers si ne-am lungit pe spate si am inchis ochii si am ascultat valurile si ne-am relaxat. Ne-am plimbat si pe faleza. Ne-am dat si-n leagane, ne-am jucat si pe telefon. In fine, mai lame putin decat sambata, dar ca sa nu treaca ziua degeaba. Dar sambata a fost really exciting. Grand Bend e ca un satuc de vacanta. La Grand Bend esti la mare pe bune. Soare, terase, muzica, muzica din chitara, milk shake, inghetata, zmee si Grand Bend e una din zonele renumite pentru spectacolul apusurilor. Noi n-am prins apusul decat pe jumatate ca s-a pitit in nori si n-a mai vrut sa se arate. E ok, am plans in pic, dar bine ca n-a plouat. Iar plaja, deschidere la Marele Lac Huron, ca orice plaja canadiana pana la urma, e si lasata prada salbaticiei, trasaturi wild ademenitoare. Palcurile alea de iarba crescuta in nisip si orizontul aurit al serii, e chiar fascinant. Aveam un feeling ca suntem de o luna in vacanta. Ca eram pe-acolo de multa vreme, nu doar de cateva ore. De fapt, parca eram acolo dintotdeauna. Pe cuvant, toata ziua ne-am mirat. Si nu simtisem numai eu ciudatenia. Dar stiu de ce. Pentru ca rupeam rutina, schimbasem totul. Schimbasem brusc decorul. Senzorial totul era diferit. Deodata nu mai auzeam motoare asurzitoare de masini, ci tipete de pescarusi si valuri de mare. Ati fost vreodata aici in nordul orasului? Ati incercat sa vorbiti la telefon? E imposibil. Zgomotul masinilor e pur si simplu asurzitor. Nu mai stateam pe scaun in fata unui calculator, ci cu sezutul meu princiar la o terasa si savuram un cocktail malibu, nu mai mergeam cu metroul spre aceeasi destinatie, ci fara tinta cu picioarele goale prin nisip, nu ma mai uitam la ceas, ci pe cadranul soarelui la apus. Pana si patul il schimbasem. Barbatul nu l-am schimbat. Am zis ca nu merita efortul. A fost fun si chiar un weekend cat o vacanta. Nu-mi ma mai dadeam dusa inapoi. Am vizitat si Goderich. Daca cititi pliante despre Goderich se spune ca Regina Elisabeta II a zis ca e "the prettiest town in Canada". O fi (fost). Un oras rupt in cur, pardon, de lume am vrut sa zic, cu multi ambulati vanzatori de antichitati, de vechituri, sau vorba lui C., gunoie. Dar din Goderich se vad proverbial apusurile de soare. Iar pentru un apus plin l-as mai vedea o data. Macar o data si tot in formula asta.

Back home and to our reality...:)

duminică, 27 iulie 2014

sâmbătă, 26 iulie 2014

miercuri, 23 iulie 2014

Eu gasesc ca job-ul meu este foarte challenging din simplul motiv ca e foarte usor sa fac greseli. Lucrez sub presiunea timpului si conditionata de proceduri si de alti oameni, nu prea pot amana multe chestii de pe o zi pe alta, prin urmare, erori pot aparea. Acestea fiind zise, vreau sa spun si ca mie nu-mi pace sa fac greseli. Da, stiu, nimanui nu-i place sa faca greseli. Nu, mie nu-mi place, adica nu-mi place deloc. Ma enerveaza, ma indispune, undeva prin creierasul meu, treaba asta calca pe tarlaua orgoliului si-l scoate din minti. Apropo de munca, azi am aparut in revista scolii, ca sa-i zic asa. Mi-a zis un coleg, care ma striga Elisabeth, sau Florence, sau cum ii vine, ca a vazut azi in ziar poza lu' sora-mea si ca arata mai bine decat mine. A fost editata revista interna si era acolo "o trimitere" si "un medalion" (termeni tehnici pe care odinioara ii stapaneam mai bine) pentru the next issue. No, bine, revenind la greselile mele, si dimineata am scris un comentariu complet agramat. Dar eu nu fac greseli gramaticale din nestiinta de gramatica sau nepricepere. Atunci din ce? Pornind de la acest exemplu banal, am elaborat eu o teorie aplicabila si la scara mai mare, ca, se stie, eu am multe teorii in mine. Exista doua tipuri de greseli. Cele care apar din nestiinta si din care, vorba cantecului, omul invata. De exemplu, trainigul pe care l-am avut la job-ul anterior se baza exact pe acest principiu. Eram lasata sa gandesc si sa fac singura, eventual sa gresesc cand nu gandeam prea bine, dupa care greseala imi era explicata pentru ca a doua oara sa nu o mai fac. Adica tipul de greseala pe care o faci doar o data, hai de doua ori, pana inveti, ca daca se intampla de mai multe ori, just go home. Din proprie experienta spun deci, ca astfel de trainiguri sunt extrem de eficiente. Si exista al doilea tip de greseala din care omul nu invata nimic. Pentru ca sunt greseli care nu apar din nestiinta, ci pur si simplu, cum naiba?. Greseli despre care se spune ca apar pentru ca omul nu este robot. Greseli pe care le faci din orice altceva numai din nestiinta nu. Esti, de multe ori, primul care isi da seama de ele, deci nu poate fi din nestiinta. Eh, aici e aici. Cand e vorba de o greseala gramaticala poate baiul nu-i prea mare, dar exista greseli care pot influenta mersul unei afaceri, care rup veriga, care in cascada duc la treburi nasoale extrem de serioase. Adevarat si pentru life matters in general. Iar intrebarea mea e, cum faci ca sa eviti astfel de greseli pe care nu le faci nici din nestiinta si nici din neatentie, ci pur si simplu din nimic explicabil sau logic? Iar raspunsul pe care mi l-am dat a fost, prin a ti le asuma si nu ascunzandu-le sub pres. Din doua motive. O data, pentru ca o greseala recunsocuta e cu adevarat macar pe jumatate iertata. Dar si aici e o treaba. Celalalt iarta o data, de doua ori, dar nu mai mult, ca daca e mai mult, din nou, go home, ca prostia nu-i scuzabila. Totusi recunoscand-o, dovedesti, in primul rand ca stii despre ce vorbesti. Si a doua oara si foarte important, pentru ca o greseala recunoscuta la timp si asumata poate fi eventual mai repede si mai ieftin reparata, cat inca este calda. Mi s-a intamplat mie chestia asta la munca si am aplicat teoria de mai sus si a functionat.

luni, 21 iulie 2014

Probabil ca intr-adevar timpii de procesare a dosarelor de cetatenie s-au scurtat foarte mult. Noi am primit deja ghidul acesta, a venit in posta azi, desi am aplicat dosarul pe la sfarsitul lunii februarie si ne-a fost returnat o data ca era incomplet. Din cate am inteles si eu, dupa primirea acestei brosuri, nu mai dureaza decat doua, trei luni pana la test. Cunosc un roman care si-a primit pasaportul recent, la numai 6 luni de la depunerea dosarului. Numai pana anul trecut, timpii de procesare se prelungeau si pana la doi ani.

sâmbătă, 19 iulie 2014

Am urmarit si eu povestea avionului malaezian doborat in Ucraina si ceea ce s-a intamplat acolo, dincolo de detaliile tehnice pe care le las deoparte, mi se pare totul de-o subtilitate a destinului greu de suportat. Sa mori victima a unor situatii conflictuale oricum imbecile cu care n-ai avut si n-ai fi avut nicio legatura, dovada ca nu suntem nicio clipa in siguranta, iar viata noastra chiar e un capat de ata de care ne agatam cu disperare, in van. Cand esti martor unor astfel de evenimente, probabil ca iti vin in minte clasicele clisee ale lui Carpe Diem. Sa-ti traiesti fiecare zi ca si cum ar fi ultima. Ca ce chestie si ce-i cu asta? Multi dintre cei care au murit acolo asta si faceau. Isi traiau din plin viata inainte de-a le fi fost curmata fara ca macar sa fi avut timp sa-si dea seama. Ba cand vezi asa mai ca iti vine sa spui ca-i mai bine sa duci o viata de tot rahatul ca macar sa nu fie nimic dupa ce sa-ti para rau. Dar nu poti, nu te lasa inima sa n-o gusti pana la capat, oriunde in timp acel capat ar fi. Poate scriu aici numai platitudini, de parca cineva vreodata ar fi scris ceva concret, dar nu ma puteam gandi decat la toate desertaciunile astea ale noastre. Tot atunci murise si mama unui fost coleg de liceu, din cauza unui cancer, am aflat uitandu-ma in telefon, eram in metrou si treceam peste podul de la Broadview. Cerul avea lumina aia vie si aburinda de dimineata, semn ca pentru noi soarele rasarise inca o data, peste padure, peste toate acele masini care umplusera autostrada in ambele directii. Oamenii isi vedeau de nimicurile lor, de ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Asta mi s-a parut intotdeauna grotesc si de acea subtilitate a destinului greu de suportat si inca imposibil de inteles. Ca dupa mine sa continue totul de ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, sa realizez ca dupa nu contez asa cum iluzoriu as fi crezut o viata intreaga, de firul careia m-am mai si agatat cu disperare. Ca sa vezi a dracu' absurd. Sa nu mai ramana din noi decat un selfie pe un wall de facebook. C-o moarte tot suntem datori, cum intr-o poezie zicea Cosbuc, suntem pe dracu, ne ia cu japca.
Cu o zi inainte trecusem peste acelasi pod, ma uitasem la aceleasi masini sub acea lumina aburinda a diminetii care ma mangaia, diminetile sunt pentru mine binecuvantare, viata in forma ei proaspata, si ma gandeam atunci, ca asta imi venise pe moment in minte, ca acestia sunt oamenii 9 to 5, oamenii care fac roata macar sa se taraie, oamenii acelei ordini din ordinul careia si eu fac parte, care nu-si cauta sensul in razvratiri fara sens. Ii priveam cu indulgenta si-mi pregatisem un discurs importriva celor care le critica lipsa de imaginatie in viata fara ca ei, la randul lor, sa fie in stare macar de atat. Stiu ca a doua zi, sub imboldul evenimentelor la care, indirect, fusesem si eu martora, nici unii, nici altii nu pareau sa mai aiba dreptate. Si cu toate acestea nimic nu-i va impiedica pe oameni ca, parca dintr-o placere sadica, sa se agate in continuare cu disperare de firul lor de ata. Pentru ca oricata moarte ar fi in jur, nu-i mai puternica decat viata. Pe mine nu ma sperie moartea ca nu cred ca doare, ci lipsa de viata din ea. Pentru moarte nu contam, pentru viata, da. Asa ca pana la urma tot Carpe Diem ca oricum nu avem de ales.
Ma plimbam ieri intr-un magazin de papuci si stii ca atunci cand te afli intr-un asa magazin iti vine sa si cumperi, nu numai sa te plimbi in papuci. Si mi-am cumparat acesti frumosi patonfi pe care ii vedeti in poza. Am glumit. Dar mi-a parut rau. Mi-a parut rau ca s-a terminat campionatul mondial de fotbal ca ar fi fost numai numai buni de dat un spitz in minge sau calcaie-n adversar, mai ales ca uitati, sunt aproape in culorile Braziliei. De fapt, daca ma uit si mai bine, sunt si in ale Romaniei, chiar mai degraba. Uite chiar ca numa' acuma vad. Mi-a parut rau si pentru ca poate se bucura si Bobi ca el tot timpul imi zice ca port papuci de pocaiti. As fi putut sa-i iau lui.
Erau si papuci de pocaiti, dar cand i-am vazut pe acestia, mi-au luat ochii. N-am mai cumparat nimic adica, am iesit pe usa magazinului, unde oricum intrasem de plictiseala si ca sa nu ma mai uit pe drum in gol, si gandidu-ma numai acasa, desi mai aveam inca jumatate de zi de care nu mai aveam niciun chef, am indraznit sa-i trimit un mesaj lui Bobi ca daca tot ajunge mai devreme, ca el vinerea are program de gravide, iar pentru mine e invers, sa faca comanda de-o pizza si promit sa nu-l mai deranjez cu nimic apoi de la jioc, ca-i stiam foarte bine programul. A primit cadou un PS4 cand a implinit 03 ani si de-atunci...stiu o treaba. PS3 si-a adus din Romania. Era acel lucru pe care il iei cu tine cand te duci pe-o insula pustie. As vrea sa scriu un review pe Amazon la PS4 ca e o foarte buna metoda de facut economie, de relaxare (a mea, ca el nu pare) si chiar de consolidare a cuplurilor. Nu mai mananca, nu mai bodogane prin casa pana ma termina de cap si se consolideaza ca o statuie in fata televizorului cu orele. Stiu ca e viu ca mai trec eu prin fata ecranului si atunci tresare. Nu mai stie daca ma duc sa cumpar lucruri de care el nu-i incantat, daca spal vasele sau altceva si e in toate de acord cu mine. Ca sa nu mai vorbesc de faptul ca tot PC-ul e la deplina mea dispozitie. Doar intr-o zi a facut urat, cand ne-am dus sa cumparam mancare. Ma hashaia acasa de-mi dadea impresia ca-mi facea un favor ca am iesit sa cumparam pita. In fine, am indraznit sa-i zic deci sa faca o comanda de pizza ca poate mananc si eu ceva saptamana asta. A facut. Am mancat si aveam toate motivele sa ma bucur ca e iar vineri. Caci eu in fiecare vineri ma gasesc intr-o dispozitie de inceput de vacanta, cu atat mai mult acum cand sunt singura acasa. Nu stiu pentru ce motiv ca nu plec in vacanta, ma uitam ieri ca vreau prin toamna ca la cat de scurta-i vara...de fapt, cred ca nu mai e vara demult, daca ma gandesc mai bine. E un pic invers, noi am dat direct din iarna in toamna. Cand plec dimineata la munca e frig de-mi dardaie gioalele mele goale si ma imbrac si cu suba peste, in metrou mi-e cald si ma dezbrac, cand ajung la munca si-i aer conditionat e iar frig si iar ma imbrac...Cand ies la pauza e canicula si iar ma dezbrac. Nu mai inteleg nimic. Ca sa revin la PS4, sunt deci singura acasa si, prin urmare, intr-o dispozitie extraordinara. Ieri, pentru ca ma plictiseam singura acasa, i-am zis lui Bobi sa mergem la cinema sa vedem Planeta maimutelor. Mi-a zis ca nu merge nicaieri si a inceput sa imi reproseze ca asa sunt eu (nu mi-a zis si cum!!!, dar nu cred ca era vreun compliment), ca el de fiecare data cand ma cheama la film, eu nu vreau sa vin si tocmai acum m-am trezit sa il tarai din casa, unde?, tocmai la film, motiv pentru care isi revendica dreptul de a ma refuza si el macar o data avand in vedere ca mi se dedica mie mereu. Foarte emotionant si m-am dus fericita sa ma culc.

duminică, 13 iulie 2014

A plouat toata noaptea asa cum au anuntat ca eu dorm cu geamul deschis la dormitor si m-a trezit de cateva ori. Si chiar daca dorm mai bine cand ploua si din toate anotimpurile, imi place ploaia cel mai mult, am avut mare noroc ca n-am ratat ziua de ieri, ca daca o ratam, alta nu mai pupam. Saptamana trecuta a fost cam frig in Toronto, dimineata era chiar bine racoare, nici nu stiam cum sa ma mai imbrac, dimineata era frig, apoi 30 de grade, ca vremea nebuna de Canada, intr-o zi ma imbracasem ca iarna si mai si transpirasem de la raceala, Doamne sfinte, dar ieri a fost o zi faina si de cum m-am sculat am sunat la Milton la o ferma sa intreb daca au cirese coapte in copac ca de asta primvara ma tot gandesc sa merg. Baiatul care mi-a raspuns la telefon mi-a spus, the story is ca nu mai au cirese in copac. S-au cules toate saptamana trecuta, dar au de vanzare culese gata sau capsuni pentru pick your own. Hmmm, thanks. Eu imi faceam griji ca inca nu s-au copt si sa nu ma duc degeaba pana acolo, nu ca le-au cules jihazii pe toate. Stiam ca sezonul incepe mai tarziu anul acesta din cauza iernii pe care am avut-o. Ferme cu cirese pentru pick your own nu sunt pe-aproape de Toronto. Cand spun pe-aproape ma gandesc la vreo 50 de kilometri cel mult. Asta din Milton cred ca este singura si are numai un acru de livada. M-am bucurat cand mi-a zis ca nu mai au pentru ca asta inseamna ca trebuie sa sun si mai departe, inspre Hamilton, spre Niagara, unde sunt mai multe ferme care au si visine, nu numai cirese. Asa ne-am dus la Two Century Farm, in Grimsby. Nu prea pot sa pronunt orasul asta, the city of grizzly. Norocul nostru a fost ca numai weekend-ul acesta au dat drumul la cules si spun ei ca ar tine si weekend-ul viitor. Eu nu cred pentru ca ciresii erau deja aproape goi. Lume multa pe-acolo. Dar visine vor fi. Visinii erau aplecati de crengi pana la pamant de fructe, dar nu erau coapte pana la capat inca. Cosuletul cel mic costa $18, unul mijlociu, $23, iar cel mare, $33. O nimica toata cand ma gandesc ca am ajuns acasa cu o jumatate de punga de cirese, pe care le-am tinut ca pe bibelouri toata ziua intr-un cooler in portbagaj, am mancat acolo pana ne-a mers burta in toate partile si ne-am si distrat de nu ne mai venea sa plecam. Ne-a si parlit soarele ca pe tractoristi. De cand le-a venit vremea, noi cumparam cirese aproape in fiecare zi, dar trebuie sa spun ca alea din magazin, acum ca am mancat si din copac, nu-mi mai plac asa de mult. Dar le mananc si pe alea, ce sa fac. In copaci nu rezista mai mult de vreo doua saptamani ca am mai fi facut macar cateva drumuri pentru alte cateva plinuri. Visine nu mai mancasem de zece ani, poate nu chiar, dar aproape. Maica-mea are, sau avea, unul in spatele casei si ieri cand am luat-o pe prima in gura am avut deja-vu. Trebuie sa imi fac tarta azi. Tot de zece ani n-am mai mancat cred...A fost fun. Take a look. Am stat acolo cat am stat si ne-am dus si la peste dupa, ca toata lumea sa fie impacata, dupa ce am trecut prin mall la Burlington sa stingem ciresele cu KFC. Aveam urgenta de o buda. Ne-am dus iar la Mountsberg. Noua ne place linistea locului acestuia, mai ales cand ajungem ca pescarii la ora 5 si nu-i nimeni pe-acolo. La 5 dupa-masa am vrut sa zic. Ne da o energie de radem ca prostii tot drumul inapoi.

Aveau si livezi de piersici
 
Captura
Iepurii de la Mountsberg
Alt selfie :)). Cica daca faci prea multe e clar ca ai probleme la bibilica. Whateve'...

joi, 10 iulie 2014

Colega mea de serviciu, adica sefa mea, are si ea pasiunea aceasta a cititului de literatura buna. Mi-a zis ca sotul ei mai cumpara carti de la garage sale, iar data trecuta le-a luat pe aceleasi pe care le mai avea si mi-a zis ca imi aduce si mie daca vreau. Dar mi-a recomandat-o pe aceasta, Sa ucizi o pasare cantatoare, un titan al literaturii americane moderne. La literatura, americanii sunt buni, cei mai buni. Cand vin seara acasa mai ies in parc, dar in ultima vreme nu prea am iesit pentru ca pana acum, pana aseara mai precis, am fost foarte bolnava, motiv pentru care nu am catadicsit sa ma ocup cu absolut nimic ca sa nu-mi zdruncin cumva starea totala de repaus. Sa fiu sincera, mie imi place sa fiu racita. Ca un copil bucuros ca-i curge nasul si nu trebuie sa se duca la scoala. Cam asa ma simt. Chiar daca eu trebuie sa ma duc. Ma priveste lumea mai cu indulgenta, ceea ce e minunat. Dar, din pacate, raceala a trecut.

duminică, 6 iulie 2014

Am vorbit serios cand am zis ca am racit in mijlocul verii si mai serios acum zic ca nu mi-a trecut, ba s-a agravat. Eu nu stiam ca boierii, eu stiam ca desteptii racesc vara. Cred ca sunt inteligenta rau de m-a palit in halul asta. Si are si simptome grave: am dormit azi in sapte reprize, n-am chef sa ma duc maine la munca, ba si sa vorbesc mi-e greu. Si nu ma simt deloc in forma si mai sunt si deprimata. Si am si nasul runny, dar numai dintr-o nara. E un fel de raceala speciala. Se manifesta printr-o dispozitie neobisnuita de a nu face nimic. Am reusit si eu numai, in pauza dintre doua reprize de somn, sa-mi umflu bicicleta. Bobi mi-a umflat-o. Ca de-o luna am tot zis. Inca nu am iesit cu ea, deci nu stiu de ce am umflat-o, deocamdata am lasat-o pe hol sa ocupe spatiul dintre bucatarie si camera astfel incat sa nu poti trece pe-acolo in niciuna dintre ele. Am pus-o in drum ca am zis ca daca uit cumva sa ies cu ea, poate ma impiedic de ea si-mi aduc aminte. Asta doar pentru ca am fost cu Bobi sa cumpar sapun si am vazut o fata care sa dadea cu bicicleta pe-acilea si mi-am adus aminte ca trebuie sa o umflu si pe a mea si cand am venit acasa, am urcat cu Bobi sa ducem sapunul sus si sa coboram apoi cu bicicleta in parcare. Ca mi-a umflat-o Bobi cu o masinarie care tot cadea in cap. Marfa de calitate de la CT. Compresor se numeste. L-am intrebat, nu ca m-ar fi interesat, dar daca tot am scris asa de interesant ca mi-am umflat bicicleta, am considerat ca era important sa spun si cu ce.

Iata si cateva poze interesante ca tot vorbeam mai sus de sanatate:

Stoe a venit pe la noi si ca sa nu ma simt data la o parte mi-a adus si mie un cadou. Nu e la misto cu raceala, dar n-a stiut ce sa-mi aduca. Santa Claus Iohannis. Din lipsa de idei, are imaginatie.
Am luat ieri pastile. Le-am luat pe toate odata ca sa treaca toate cele.  
Aseara am fost pana la Canadian Tire sa ia Stoe niste deodorante din alea de masina si ca sa nu ne ducem acasa, am zis sa ne asezam in drum, la aceasta terasa, sa bem o sangria si sa mai barfim oamenii de pe strada. Am intrat in restaurant sa cerem locuri afara si chelnera ne-a spus ca afara nu se poate ca terasa e plina. Terasa era plina cum vi se pare si voua in poza. I-am zis si ei ca nu-i nimeni afara, sa se uite si ea, a zis ca stie, dar dupa, n-am mai inteles nimic, zicea ca ospatarii trebuie sa duca mancarea celor care sunt deja. Pai nu e nimeni. Da, stie, dar...Poate rezervasera unii nunta in spelunca asta. Cu astia...apai ne-am dus acasa.

sâmbătă, 5 iulie 2014

Am racit bocna in mijlocul verii. M-am dus ieri la munca in chiloti si afara erau 12 grade. Cand am ajuns imi era parul sculat pe mana si asa a ramas vreo jumatate de ora. Dadeam asa cu palma peste el sa-l asez la loc si tot ca maciuca statea, asa de frig imi era. Cred ca asa am racit pentru ca m-a apucat deodata prin mijlocul zilei si progresiv pana m-am culcat m-a doborat. De la tigari. Am deja doua sapamani de cand nu mai fumez si am trecut si testul de care eram curioasa. Sa stau aproape de unul care pipa si sa-i miros fumul. Azi e ziua lui Bobinescu. M-a ajuns din urma ca implineste si el 30 de ani, la multi ani, si numai buni, si am avut prieteni la noi aseara, care si-au aprins tigarile pe balcon la mine. Si n-am avut treaba. Cum puteti ma, sa bagati mizeriile alea in gura? Duamne fere!. E adevarat ca nici n-am simtit nimic ca aveam nasul infundat de la raceala. In rest, e ziua lui Bobinescu dupa cum ziceam si nu stiu ce sa-i cumpar cadou. Niciodata n-am stiut ce sa-i iau si pe el nu ma pot baza. Ca daca il intreb ce vrea, nu vrea niciodata nimic. La femei e mult mai simplu. Femeile intotdeauna vor ceva, intotdeauna se gaseste cate ceva de dorit, nu-i paguba ca n-ar fi. Probabil ca o sa-mi cumpar eu ceva daca el tot nu vrea nimic. Imi cumpar eu ceva de ziua lui. Trebuie sa ma gandesc bine pentru ca as vrea sa imi iau de ziua lui un cadou care sa il incante. Intr-o dimineata, zilele trecute canta melodia aia, femei, femei, e plina lumea de nebune...Si ii zicea si lui Stoe pe Skype ca toate femeile sunt nebune. Ca tot veni vorba, Margineanu mai are o melodie nebuna, Aprinde o tigara se numeste.

La multi ani lui Bobinescu! Sa traiasca si sa infloreasca!

joi, 3 iulie 2014

Cunoasteti senzatia din unele dimineti in care te scoli din pat foarte bine dispus, ca dupa un somn plin de 12 ceasuri? Ca mine acum. Nu stiu despre altii, dar eu nu de putine ori am avut senzatia ca viata aici nu se opreste niciodata in loc si am avut mereu feelingul ca inca mai am ceva de facut. Tot timpul mai sunt lucruri de pus la punct si multe perspective in aplicare la un moment dat, existand chiar indulgenta amanarii fara niciun risc. Aici nu este niciodata prea tarziu pentru a te apuca de ceva, fie ca e vorba de a o lua de la capat sau macar de a te upgrada. Chiar daca urmeaza un curs al ei, oamenii nu obisnuiesc sa se raporteze la varsta ca sa isi justifice viata. Nu se lasa prinsi in inertia anilor care trec. Stim foarte bine ca am fost obisnuiti sa credem altfel, daca ai trecut de 50 de ani poti sa te duci singur la groapa, nu mai astepti coloana, dar aici nu e nimic in neregula sa mai faci niste cursuri la 40 de ani, de exemplu, sa-ti iei licente la 45, sa aplici CV-uri ca sa-ti schimbi job-ul la 60 si chiar sa-ti rezolvi tarziu frustrari din copilarie. Mai bine infantil decat ca paralizat in ultima etapa a vietii. Am intalnit multi astfel de oameni. Si eu am inca multe in plan, pe mai multe planuri, si chiar daca in varsta inaintez pe an ce trece, perspectivele acestea sunt tocmai armele cu care lupt importiva lor si-mi dau mereu senzatia ca viata abia incepe. Unii ar spune ca e dovada de instabilitate si nesiguranta, eu as zice ca exact dimpotriva.
Varsta deci, nu conteaza, iar in ceea ce priveste circumstantele, acestea se mai si schimba. Vor zice unii, bine, dar nu toti...Normal ca nu toti. Doar cei care au inteles ca viata chiar nu are varsta.

marți, 1 iulie 2014

Selfie de Canada Day. Cand nu mai fumezi pe la terasa, tre sa faci totusi ceva.
Doamne, ca mi s-a intors stomacul pe dos asa de dimineata, pe o zi atat de frumoasa (!). Mi-am cumparat niste struguri zilele trecute si stiti vorba aia, la asa cacat nici mustele nu trag, am lasat strugurii afara si nu s-au umplut de musculite ca alte fructe. Era ca si cum o caisa, o zarzara, un mar inceput si o felie de harbuz muscata si niste struguri in mijloc stateau uitate pe masa ca intr-un tablou de natura putreda si mustele roiau peste caisa si bazaiau peste zarzara si peste celelalte, dar de struguri fugeau de facusera vortex in jurul lor. I-am aruncat in cosul de gunoi ca nici gust de struguri nu aveau. Si alta treaba care m-a scarbit asa de dimineata, ca m-am trezit azi la 9, cu fata intoarsa, dau sa intru pe facebook si vad o poza din Romania in care unii, pe unii ii mai si cunoscusem, se tineau de un drapel din ala colorat de gay. Dar nu drapelul m-a scarbit, mie chiar mi se pare simpatic ca-mi plac culorile, ci atitudinea aia de oameni cool pe care mi-o aruncau intre ochi. Hai ba, ma lesi? Crezi ca ma intereseaza cu cine si pe unde o iei tu? La unii nici nu era cazul, doar voiau sa fie si ei cool si interesanti, sa-i bage si pe ei cineva in seama si asta m-a enervat de mi-a stricat ziua. Misunau pe strada cu carpa aia colorata in mana sa se simta si ei ca altii la case mai mari, carora le imita si...dar sa nu mai continui. Oi berce. Daca fac altii, hai sa fim si noi in rand, sa stam la coada. Aveau pancarte din alea pe care scria in engleza, te doare mintea...Si-apoi te miri de ce-s tigarile addictive...Sa nu ma intrebati de ce ma intereseaza. Pai ma intereseaza pentru ca ma enerveaza, adica imi afecteaza starea si sunt direct responsabili pentru ea, caci stiti vorba aia, nervi tari si tutun. Adica nervi am, dar tutun nu. Vrei sa te lasi si toti conspira impotriva ta. Si ieri a fost sfarsit de luna si in contabilitate vine scadenta si totul trebuie sa fie terminat odata cu ultima zi. A fost o zi aglomerata si chiar stresanta si cum ma grabeam sa termin, m-a dus instant gandul la dracu, dar pac, virtual mi-am tras una peste urechi, de mama, stiti cum ma durea, de durere mi-am revenit, ba chiar lucram si mai cu spor. Ok, revin, dar ma duc sa misun si eu pe strazi cu o carpa colorata ca sa fiu cool. Happy Canada Day!