Pagini

Expat in Canada

Expat in Canada

duminică, 29 iunie 2014

Nu-mi amintesc cand am vazut ultima data Toronto atat de gol. Si in parc suntem numai noi si Bieber. (Acesta este unul din simbolurile canadeze. E prima data cand vad unul)
Eram bucuroasa tare ieri. Si sunt in continuare. Bobi, un barbat foarte gentil, care ma incurajeaza mereu, a tinut sa ma incurajeze si de data asta, nu inteleg de ce te bucuri ca ai facut si tu ceva normal, asa mi-a zis. El n-a fumat niciodata si ii e greu sa inteleaga. Adevarul e ca nu-i nimic de inteles. Sa fii sclav pe bune si sa mai si crezi ca-ti place. Eu asa inteleg sclavia. Sa faci ceva impotriva vointei tale, in mod inutil si fara a exista vreo necesitate la mijloc. Necesitate venita din legile naturii impotriva carora nu prea ai ce sa faci. (Ca mai sunt si legile noastre nu tocmai drepte, e perfect adevarat). De exemplu, atunci cand te duci la munca nu esti sclav daca aceasta este solutia de procurat bani de mancare si toate cele trebuincioase traiului. Daca alta solutie nu e, atunci nevoia te pune la munca. Bine, altii fura, dar tot la munca se cheama ca sunt. Vorbeam cu cineva in Romania si veni vorba de toti puscariasii de elita, si nu numai de acolo, thanks God, datorita lor sunt aici si nu din cauza...si mi-a zis in gluma, ca-i mai bine sa ai dosare penale decat sa n-ai bani. In fine, pe mine ma amuza oarecum cei care zic ca lor nu le place sa munceasca pentru altii, adica sa fie angajati undeva, sclavi. Auzi, cica munceste pentru altul. Si expresia in sine mi se pare stupida. Pai nu muncesti pentru altul, ci pentru tine in primul rand, ca daca nu ai avea o nevoie vitala de a o face, ai sta acasa, daca tot nu-ti place. Deci o faci din necesitate, dintr-o necesitate a ta. Nu te obliga nimeni sa trudesti contra vointei. Faptul ca se nimereste a munci intr-o firma care apartine cuiva, asta e, nu te opreste nimeni sa-ti deschizi si tu una, daca esti in stare si ai cu ce. Si vei fi astfel patron. Vei munci pentru tine, de parca nu tot munca se cheama, ba eu zic ca si mai si. Dar, de unde am plecat si unde am ajuns.

Pe la noi pe aici e un fel de long weekend. Ziua Canadei e marti, adica luni se lucreaza si marti e iar liber. La un moment dat ne gandisem sa ne luam liber luni si sa ne ducem la Montreal, dar nu stiu de ce nu ne-am mai luat. Asa, ca atunci cand vrei sa faci ceva si nu mai faci, fara vreun motiv. Cum ar zice Bobi, lipsa de organizare. Asa ca a ramas sa ne ducem la iarba verde azi macar, dupa ce ieri am facut carare prin magazine. Imi zicea o colega ca familia ei, adica ea si sotul ei, ca are copiii mari, nu stau acasa niciun weekend in timpul verii. Se duc in camping, departe de Toronto, unde isi rezerva locuri inca din februarie. Ar costa vreo 90 de dolari pe weekend sa te duci cu cortul intr-un parc provincial sau national, dar acum nu mai e nimic de facut, pentru ca totul este deja rezerevat. Mi-a povestit ca fac plaja, se plimba, citesc, noaptea fac si foc. Mi s-a parut foarte fain ce-mi povestea. Are ani de zile de cand toate verile ii sunt rezervate in afara nebuniei urbane, fara sa inteleaga cum se pot duce altii sa se inghesuie la mall doar ca sa-si dea banii pe toate prostiile inutile. Imi spunea ca dupa doua zile in plina natura, se intoarce la serviciu ca dupa o vacanta. Si o cred. Interesant, poate ma voi gandi si eu la chestia asta. Dar cum pana la anul mai este, ieri am fost pe la magazine, ca sa va zic o chestie acum. Acum ca m-am lasat de fumat, imi cumpar numai prostii. Pentru ca zic, atata vreme cat nu mai dau banii pe tigari, de ce sa nu-i dau pe altceva?! Psihologia mintii inguste...

Si am descoperit un magazin in care ne-am plimbat cu gura cascata pana am ajuns sa ne curga din gura. Da, era un magazin de mancare. Se numeste Adonis si abia a fost deschis in Toronto, cred, eu nu auzisem de el pana acum, am inteles ca la Montreal ar mai fi. E un supermarket libanez pe care l-as asemana cu polonezii la care mergem noi de obicei, doar ca acesta este mult mai aproape de noi. Este situat in complexul comercial de la Eglinton cu Victoria Park. De cum am intrat pe usa am stiut ca e libanez, dupa miros. Au atat de multe sortimente pentru bbq de nu stii la care sa te opresti. Intrasem sa vedem si noi despre ce e vorba ca tot eram in drum spre alt magazin in care voiam sa-mi caut, naiba mai stie ce. Si mi-am luat lipii proaspete, facute acolo.

sâmbătă, 28 iunie 2014

Dupa cum ziceam, am o saptamana de cand m-am lasat de fumat. Acum chiar o am. Vorbind cu parintii lui Bobi, maica-sa despre taica-su a zis ca si  Ion s-a lasat. De 20 de minute. Deci la mine chiar se pune. Fara gluma, nu mi-as fi imaginat ca este atat de usor. In afara de vreo doua momente, care insa au trecut foarte repede, totul a fost ca si cum n-as fi fumat niciodata. Si cand ma gandesc ca eu am avut momente in care, desi imi doream, credeam ca nu voi reusi niciodata sa renunt nici macar o zi! Eram dependenta si, subconstient, orice lipsa de nicotina, imi provoca teama. Nu vorbesc acum cu nefumatorii pentru ca ei habar nu au ce inseamna. Nici sa nu se apuce in cazul in care ii bate gandul ca vreodata sa afle. Daca o vor face, vor ajunge sa creada ca este greu sa renunte si nu le vor ramane apoi decat mustrarile de constiinta ca s-au apucat. N-as putea sa explic ce s-a intamplat acum de mi se pare atat de usor. Am mai avut tentative, dar atunci nu eram foarte convinsa ca voiam sa o fac si picam prada oricarei tentatii imediat. Acum nu mai este asa. Renuntarea a venit la pachet cu o ura incredibila si cu regretul ca nu am avut taria sa o fac mai devreme. Cand ma gandesc la tigari, imi vin in minte toate momentele penibile legate de ele. Iar cand imi vin in minte aceste momente penibile, imi scade self-esteemul si imi creste pe de alta parte ca le-am dat dracului. Nu fumam 10 pachete pe zi, ci doar vreo 10 tigari, dar dependenta era suficient de mare incat sa cred ca nu voi fi in stare sa renunt vreodata. Caci, ziceam mai jos ca un amic mi-a zis de o carte cu ajutorul careia s-a lasat de fumat. Nu a fost prima oara cand mi-a zis de ea. Dar de fiecare data inainte refuzam sa o citesc. Pur si simplu era ca dracu' in mine, iar orice metoda buna sugerata de careva in ideea de a renunta parca era o cruce. Analogia nu-i deloc deplasata pentru ca exact asa functioneaza tigarile. Zilele acestea insa am zis sa ma uit prin ea. Eram deja hotarata sa renunt, asa ca nu mai aveam nicio temere. Este o carte foarte populara si de mare succes, despre care auzisem de la mai multi, dar niciodata n-am avut curiozitatea sa vad despre ce e vorba. Este vorba despre binecunoscuta metoda usoara a lui Allen Carr, care reuseste sa explice foarte bine procedeul prin care nevoia de nicotina isi face culcus in organism exact ca un monstru pe care trebuie sa-l hranesti zi de zi, ajungand exact ca un sclav. Crezand ca fumezi ca vrei si ca iti place, cand, in realitate, tu n-ai niciun cuvant de spus. Asta pana nu te hotarasti sa renunti. Si de ce campaniile antifumat sunt ineficiente. Daca intereseaza pe cineva, cartea poate fi downloadata de aici. Daca nu aveti curiozitatea sa o deschideti, e clar: ori sunteti nefumatori, ori fumatori.

Intre timp, iata cu ce am inlocuit tigarile. Ma simt foarte bine ca am facut-o. Poate e stupid, dar simt ca si cum ar fi o mare realizare a mea ;).

 

marți, 24 iunie 2014

Incep prin a ma lauda si a zice ca m-am tinut de cuvant. De-o saptamana m-am lasat de fumat. De patru zile, dar am zis sa fiu ingaduitoare cu mine. Am mai avut astfel de tentative, dar niciodata nu a fost ca acum. Bine, e adevarat ca de fiecare data am zis la fel, dar acum chiar este altfel. Ca sa povestesc un pic din experientele mele de proaspat nefumator, poate intereseaza pe cineva, m-am gandit eu in felul urmator: daca iau mouse-ul in gura si incep sa-l sug sau, nu stiu, camera asta video de pe masa si o bag in gura, e stupid, nu? Adica as parea putin ca am sisi la boneta. Eh, de ce ar fi fumatul mai putin stupid avand in vedere ca gestul in sine seamna perfect cu cele descrise mai sus? Deci nu e nimic interesant, e doar adictie. Acum ca m-am lasat de-o saptamana am sentimentul ca am inceput o viata noua. Am inceput sa mananc pepeni, cirese si multe alte fructe din astea. Zic eu asa, dar nu glumesc deloc, zarurile au fost deja aruncate, nu ma mai intorc din drum nici macar pentru una pentru ca dupa ce te-ai lasat de fumat, sa te abtii la a doua tigara e mai greu decat sa te abtii de la prima. Asa am citit eu pe internet. Apoi, m-am laudat unui amic si mi-a zis ca el s-a lasat cu ajutorul unei carti, nu stiu cum se cheama si nici nu ma intereseaza ca nu ma apuc acum sa citesc carti tehnice, dar mi-a zis o idee foarte buna, cum ca exprimarea acesta, "renunt la fumat" este eronata, ca in definitiv nu renunti la nimic, dimpotriva, ai numai de castigat. Poate nu mare lucru, dar macar mai multi ani la pensie, bani, timp si distractie. Pe toate le pot justifica, dar n-are rost ca teoria chibritului o stie toata lumea. Acum, pe mine in continuare nu m-ar deranja daca s-ar intampla doar ocazional, dar, eu n-am reusit niciodata asa. Totul sau nimic, asa functioneaza la mine. Dar nu vreau sa mai vorbesc despre asta pentru ca vorbind e semn ca ma gandesc inca si vreau ca si gandurile acestea sa le stalcesc ca pe tigari sub talpa. Gata, am incheiat discutia si subiectul.

Ok, si acum ca v-am dat niste lectii din experienta mea de nefumator, as vrea sa va dau niste lectii intr-un domeniu mult mai generos si de interes popular. Eu merg acum spre patru ani de cand am plecat din Romania in Canada. E ca si acum m-as apropia de o absolvire avand in vedere ca as fi putut sa termin o facultate intre timp. A fost ca o facultate, practica mai mult, din care am extras seva intelepciunii mele cu care pe acest blog va las de fiecare data masca. Acest blog este ca un fel de lucrare de doctorat. Dar ca sa termin cu prostiile, ziceam asa, ca daca acum ar veni la mine cineva si m-ar intreba, ca la un examen: "noi abia am aterizat, stiu ca esti de ceva vreme pe aici, sfatuieste-ne si pe noi ce-ar trebui sa facem ca sa ne fie bine?"...M-as bloca intratat incat mi s-ar parea ca aceasta este cea mai grea intrebare care ar fi putut sa-mi pice. N-as sti ce sa le spun. Chiar nu as sti ce sa le spun. Mie tot ce a fost (si este in continuare), cu bune si rele, mi-a parut o experienta atat de personala incat si daca as fi eu in locul celor care, sa presupunem, m-ar intreba, nu as sti ce sa-mi zic mie. In afara de chestii din alea de ghid, pe care oricand le poate gasi oricine pe internet, ca te duci la banca si-ti faci card visa sau iti iei SIN ca trebuie daca iti cauti job, HST e 13 % in Ontario sau daca te doare gatul te duci la Walk-in-Clinic, ca trebuie sa vorbesti cat mai bine engleza, chestii din astea si cam atat, dar nu as fi in stare sa ofer nimanui absolut nicio directie. Pare ca in cei aproape patru ani de absolvirea carora ma apropii nu am invatat nimic. Dar sa stiti ca am zis totul, chiar daca pare ca n-am zis nimic. As fi putut sa inchei postare cu fraza asta si era ok.
Le-as zice totusi niste lucruri, dar nu ca pasi de conduita obligatorie, ci ca fapt divers asa, la o tigara, pardon, la o vorba, daca tot am sta de vorba, sa nu ramana daca nu le place. Sa ramana doar daca le place si daca inteleg si accepta deschis lucrurile asa cum sunt: bine pe cele bune si tot asa. Si asta fara sa aiba vreo legatura cu cat de greu le poate fi la un moment dat. Poate sa-ti fie greu si dupa 10 ani, dupa ce 8 a fost ok. Ca situatiile se schimba in viata. Dar daca nu le place si pace, eu zic ca n-are rost sa isi puna viata in stand by, just to buy more time cum zice englezul, folosind cea mai parsiva metoda de amagire a timpului: eu oricum vreau sa ma intorc (presupunand ca aceasta le e directia). Nu-i decat o sabie cu doua taisuri. Daca tot vrea sa se intoarca, ce rost are sa mai ramana? Viata e scurta. Daca exista o solutie mai buna, orice ar presupune asta, ar fi si pacat sa-si piarda timpul si sa-si osandeasca zilele prin Canada. Dar daca nu are o solutie mai buna, atunci sa se obinuiasca cu ideea ca a ales totusi cea mai buna solutie macar din cele pe care le avea. Si sa-si concentreze energia pe aceasta si nu pe la un moment dat, undeva, pierzand, in felul acesta, momente prezente din vedere. Fara ca asta sa excluda ca odata si odata chiar sa se intoarca sau sa se duca in alta parte, dar nu vad sensul la a se gandi tot timpul la asta, de parca altceva cu care sa-si ocupe mintea n-ar mai exista. Aici nu intra in discutie cei care stau o perioada pentru ca au un scop si stiu asta de la inceput, ci acei care folosesc acest tertip de cumparare a timpului doar ca sa-si justifice deceptiile pe care le traiesc constant din motivul acesta, daca acesta este motivul.
Apoi, as mai spune sa nu astepte nimic de la nimeni, sa nu astepte niciun ajutor. Ajutorul este ca respectul. Se castiga, nu se cere. Am zis doar sa nu-l astepte, nu sa nu-l primeasca.
Si in final, ca o sa petreaca cel mai mult timp in compania lor personala, viata e mai insulara pe aici, prin urmare pe ei se vor cunoaste cel mai bine, sa cultive aceasta relatie si sa-i lase pe toti ceilalti in plata lor. Ca examenul acesta nu se da in fata nimanui. Nici macar nu exista vreun examen.

duminică, 22 iunie 2014

Am mers azi la African Lion Safari, langa Hamilton, cam la vreo suta de km de Toronto. S-a dus Mowgli sa-si vada prietenii. Iata cum arata pe acolo. Pozele nu sunt extraordinare pentru ca sunt facute pe geamul autobuzului. Am preferat sa mergem cu bus-ul pentru ca am intrebat pe cineva la intrare daca sar animalele pe masina si mi-a zis ca se poate intampla sa faca si prostii. Dar ne-a cam parut rau apoi, pentru ca in afara de maimute care, intr-adevar, erau foarte prietenoase si incalecau toate masinile, ca sa le dea lumea de mancare, restul animaleleor nici nu ne bagau in seama. Leneveau la soare.

vineri, 20 iunie 2014

Happy Thursday! Ce-a zis ala, ma? Happy Thursday! Era sa mor de ras si nu alta. Ne-a salutat ieri la intrarea in Metro un homeless dupa ce scosese o tigara...de sub cutia postala. Apropo de asta, am si eu o problema. Mi-am pus in cap sa ma las de fumat, dar problema nu e asta, ca de vrut, vreau de mult, problema e ca nu reusesc sa pun in practica teoria. Azi mi-a zis o colega ca ea s-a lasat acum 29 de ani de pe o zi pe alta. N-avea sens s-o intreb cum a reusit ca de-atunci cred ca a uitat. Ca dau bani pe ele e una, as putea sa-mi iau Mercedes in loc, dar cum nu pot sa-l fumez, motivatia nu ma inspira. Dar in ultima vreme am inceput sa ma gandesc mai bine la treaba asta, sa nu-mi afecteze sanatatea. Dar cand esti sanatos, nici asta nu pare a fi o motivatie care sa inspire. Vad eu. Probabil te lasi cand te lasi. Eu am zis intotdeauna ca nu sunt dependenta de acest prost obicei, doar ca nu am gasit inca motivatia sa-l inlocuiesc cu altul. Haha. In plus, eu nu pot sa scriu pe blog altfel. Asa ca atunci cand m-oi lasa de fumat, m-oi lasa si de blog. Cum ziceam, obiceiuri proaste.
Nu prea stiu ce sa scriu acum, e Happy Friday, the second favorite F word, si tocmai am zis ca ma duc sa devorez o pizza pana nu ma devoreaza pe mine foamea. In rest, ca de obicei. La munca, daca n-a mers, macar am mers. Glumesc si eu, sau macar incerc, sunt ok, am inceput sa ma obisnuiesc si sa-mi placa chiar mai mult decat ce faceam inainte. Ce ma surprinde doar, dar intr-un mod foarte ciudat in ultima vreme, e ca nu mai simt timpul cum trece. Nu stiu de care parte s-a intamplat ceva, dar, pur si simplu, raman fara replica in fata lui. Am trecut la alt level. Acum nu mai zic, cand s-a facut iar seara, ci cand s-a facut iar vineri. Ma plangeam ca de o boala si imi zicea cineva ca ar fi varsta. Cica dupa 30 de ani, trece timpul mai repede. Eu nu gasesc nicio logica si nici macar vreo legatura, dar poate vreuna o fi de vreme ce mi se intampla si mie. Apropo de munca si de timp, stiti reclama aia la europarlamentare care se dadea in Romania? Cu trebuie sa dam ceasul o ora inapoi ca sa fim in rand cu Europa? Acolo cand zicea, v-ati gandit vreodata ca atunci cand sunati pe cineva, bla, bla...nici eu, frate, si la mine nu e vb de o ora. Si azi ii sunasem pe unii prin alte parti si-mi zisese un tip la telefon, aici la noi e 6.30, nu e inca in fata, dar ii pot lasa un mesaj. Ce ma surprinde de fiecare data nu e ora pe care, din neatentie, o nimeresc, ci faptul ca aia sunt la munca la ora aia. I-am zis lui Bobi treaba asta si el mi-a zis, tu, si eu sunt la munca la ora aia. Avea dreptate, nu m-as fi gandit, ca eu la ora aia inca dorm de rup si visez frumos.
Si ca tot am ajuns aici pentru ca aici m-au adus cararile nebanuite ale randurilor mele intortocheate si pline de scaieti, tu ce vrei sa te faci cand vei fi mare? L-am intrebat si pe Bobi, el ce voia sa se faca atunci cand era mic? Nimic, asa mi-a zis. Si dorinta i s-a implinit. Ce vrei sa te faci cand vei fi mare e o intrebare pentru copii. Eu voiam judecatoare, actoare si multe alte chestii. Judecatoare ca era bunica-mea necajita ca-i luase un neam cumatru de socru mare o bucata de pamant si nu mai stia ce sa faca si am zis ca o sa-i fac eu dreptate. Actoare ca doamna Rotaru, careia i-am prapadit Atlasul Geografic, mi-a dat un rol important intr-o sceneta despre planeta maimutelor si am fost urs. Fram mi-a ramas de-atunci, si de la nume. Si acum mai am colegi care cred ca asa ma cheama de vreme ce si acum tot asa ma striga. Recunosc ca alta data nu mi-a placut rolul si m-am dus la traforaje. Am auzit odata un copil ca voia sa se faca macara. Eu nu am copii, dar cred ca intrebarea asta e tare stupida, daca parintii o pun copiilor la modul serios. Copiii nu sunt constienti de abilitatile lor si mai realist, nu stiu nimic despre piata muncii si cararile nebanuite ale vietii lor ce va urma. Iar cand un parinte pune astfel de intrebari copiilor, se pare ca nici ei nu au habar. Copiilor li se pot descoperi sau isi pot descoperi de unii singuri, in timp, inclinatiile, unii chiar tarziu, pe baza carora, eventual, sa se indrepte catre o ocupatie. Ca foarte multi, asta ajungem sa facem. Sa ne ocupam cu ceva, nu sa ne traim visele din copilarie. Exista oameni care practica anumite meserii din pasiuni innascute, asa cum exista cei mai multi care, mai degraba, ajung sa le placa ceea ce la un moment dat fac si chiar sa fie fericiti, bravo lor! Nu e acelasi lucru si nici macar nu-i rau. Bob, de exemplu, este in acte inginer constructor. L-am intrebat daca il pasionau constructiile, construia adica zgarie-nori prin spatele blocului comunist in care a crescut, de cand l-a adus soacra-mea pe lume, si mi-a zis ca nu. Dar de placut acum, ii place. Adica, exact ce ziceam mai sus. Suntem adaptabili si nu ne defineste doar o meserie atata vreme cat suntem in stare sa facem mai multe de-a lungul vietii, ci altceva, iar asta am inteles-o cu atat mai bine dupa ce am emigrat. Cu atat mai mult cu cat pe-aici se practica. Nu e nimic in neregula sa auzi de oameni care isi schimba orientarile sau macar se upgradeaza la varste inaintate. Ca firea te vrea, este adevarat. De aceea unii sunt mai buni decat altii intr-un domeniu sau altul. Chiar incepusem zilele trecute sa citesc And the Mountains Echoed. V-am zis ca am luat-o de la biblioteca. Autorul, imigrant in SUA, pana sa devina scriitor de best-seller-uri a fost medic. Poate o sa ma retrag si eu intr-un basement la un moment dat si o sa scriu memoriile unui ratat. Dar mai am nevoie de timp. Sa ma ratez intai. Hai ca asta a fost buna. Haha. Sau Zola, care a lucrat intr-o firma de shipment. Apropo de cartea lui Khaled Hosseini, imi place cum incepe, cu acea poveste in poveste, despre un div, o creatura mostruoasa care venea din cand in cand intr-un sat despre care se povesteste si lua cate un copil ofranda. Personajul principal al povestii nu s-a putut obisnui cu ideea despartirii abuzive de fiul lui cel mic, motiv pentru care s-a dus peste mari si tari sa omoare creatura si sa-si ia baiatul inapoi. Doar ca, odata ajuns acolo, div-ul i-a aratat cum fiul lui duce o viata fericita, intr-o gradina paradisiaca, alaturi de alti copii fericiti ca si el. Barbatul a fost pus in situatia de a alege intre a-si lua baiatul acasa si a-l osandi la o viata grea, asa cum obinsuiau oamenii din satul lui sa aiba, sau chiar la moarte, asa cum multor copii din satul lui li se intampla, sau a trai fara el, dar stiindu-l fericit acolo unde era. Nu am terminat cartea, dar banuiesc ca e o aluzie la emigrare, autorul manifestand predilectie catre astfel de subiecte. In astfel de situatii, chiar mai mult decat copiii, parintii sunt cei care sufera si sunt pusi in situatia de a alege. Nu vreau sa mulez povestea pe emigrarea din Romania ca Romania nu e o tara atat de grava, dar esenta in ceea ce-i priveste pe parintii unor astfel de copii cred ca ramane valabila. De multe ori m-am gandit la mine, ca sunt departe de ei, dar niciodata la ei gandidu-se la mine cat sunt de departe. Si ca tot am adus vorba de carti, am luat ieri de la biblioteca The Colossus of Maroussi, singura carte scrisa de Henry Miller pe care nu am citit-o inca. Am inceput-o si pe asta. Ca asa am eu un alt prost obicei, de a incepe sa citesc mai multe carti in paralel, riscand, evident, sa nu termin niciuna. M-am hotarat sa nu mai fac chestia asta. Raman deocamdata pe Miller. Nu-mi place ceva la cartea asta. A subliniat unul cu o carioca randuri total neimportante si tind sa ma concentrez mai mult pe ele. Le citesc si de doua ori sa inteleg de ce cel dinainte le-a considerat demne de scos in fata. Asa cum facem si in alte situatii. Ne concentram pe sublinierile neinsemnate ale altora, pierzand esenta...cartii, in cazul de fata. Si ca, dintr-un tic verbal, tot bat multe apropo-uri, da, e si apropo de ce ziceam mai sus.

duminică, 15 iunie 2014

Ziceam la un moment dat ca eu cred si in sansa asta de a schimba lucrurile. Nu intotdeauna in bine, din pacate, dar uneori decisiv, fie ca e intr-un sens sau celalalt. Sa zicem ca un om are un goal, cu totii avem macar unul, un goal prin care el isi defineste stabilitatea in viitor, nu un goal ca trebuie sa ajung in seara asta la piata sau la supermarket. Catre goal-ul resptectiv se indreapta, nu cum spun autorii de carti retarde, pentru ca atunci cand omul isi doreste, universul conspira in favoarea lui, ci se indreapta prin hard-work, vorba englezului, in primul rand. Valabil macar pentru cei multi. Daca persevereaza cu adevarat, jumatate de drum, sa zicem, poate mai mult, poate mai putin, e parcurs. Restul e sansa. (Asta nu inseamna deci ca intotdeauna trebuie sa ridicam sansa in slavi ca ne-a binecuvantat, si nici sa blamam doar lipsa ei, atunci cand lucrurile nu ies asa cum ne-am fi dorit).
O sa dau un exemplu din viata mea personala recenta. E un exemplu banal, dar cred ca elocvent, pentru ideea despre cheremul sansei. (Inca o paranteza si gata, si in situatia cand din lipsa de sansa nu iese o treaba o data, perseverenta ramane totusi pe alta data). Cand am obtinut job-ul pe care il am acum. Care imi place si cu care sunt ok. Repet, este doar un exemplu banal, folosit ca suport pentru ce vreau sa zic. La un moment dat, intr-o zi obinsuita la munca, intr-o discutie ca fapt divers cu sefa mea, mi-a spus, lucru pe care eu nu aveam de unde sa-l stiu pana nu mi l-a spus, asa se intampla de obicei, behind the scene, ca in ziua in care am avut eu interviul, mai fusesera intervievate patru fete, si un baiat ar mai fi trebuit inaintea mea, dar el nu se mai pune pentru ca a sunat la firma sa anunte ca nu mai poate ajunge si sa intrebe daca interviul ar putea fi rescheduled pe motiv de...vreme. Si imi aduc foarte bine aminte ca exact in ziua respectiva fusese in Toronto o furtuna de zapada, dar nu va puteti imagina ce furtuna de zapada! Teroare si nu alta! Incepuse pe la 12 sa ninga, eu la 4 aveam interviul, si pana sa ma pun la drum, zapada ajunsese pana la genunchi. Si inca ningea ca la nebuni si batea un vant de ma muta de pe drum! Tin minte bine ca iesind de la metrou, am gresit ruta, luand-o in partea cealalta, am realizat ca ma duc aiurea si m-am intors apoi, dar drumul n-a fost altceva decat o lupta pe bune cu nametii, cu atat mai mult cu cat eram si contra-timp si apoi cand mergi prin zapada, pasii sunt mult mai greoi si numai anapoda. Am ajuns acolo cu vreo 10 minute inainte desi plecasem cu vreo doua ore mai devreme, cu pantalonii uzi leoarca si eu numai apa. Eram cam praf. Aratam oricum si in orice fel, doar pregatita pentru un interviu, nu. Si in astfel de conditii, nici chef nu mai ai de lucruri serioase, iti vine sa-ti bagi picioarele, inapoi in nameti si sa te duci dracului acasa. In fine, ca tot eram acolo, m-am recules, dar ce tin minte e ca vreo 5 minute cei doi care m-au intervievat au vorbit despre cat de minunata sunt ca am reusit sa ajung la interviu pe o asemenea ninsoare. Evident ca atunci nu stiam de ce vorbesc atata despre vreme, canadieni, canadieni, dar sa trecem la subiect, cu atat mai mult cu cat mie nici prin cap nu mi-a trecut ca vremea e motiv sa nu-ti mai vezi de treburi. Ceea ce si in mintea lor a fost. Gandidu-se ca daca la interviu nu poti ajunge ca ninge afara, de ce ai face vreun efort sa ajungi la munca, zi de zi, ca poate ploua afara...si te retine. Si am ajuns sa ma gandesc ca poate asta a accentuat diferenta. Nu stiu de fetele celelalte, dar poate ca baiatul ala ar fi fost mai bun, profesional vorbind, doar ca negasindu-se la timpul potrivit (sic!), mi-a purtat mie noroc.

sâmbătă, 14 iunie 2014

Dimineata a facut Bobi un research si a vazut ca noua ne-au fost trimise acasa cartile alea din care trebuie sa studiezi pentru cetatenie, din aprilie cica ne-au fost trimise, dar la noi inca nu a ajuns nimic. Or, daca ma gandesc mai bine, cred ca au ajuns si pe noi ne-au indus in deruta pentru ca ne-a venit o data de la posta o foaie sa ne prezentam la oficiu, dar noi ne prezentasem cu o zi inainte cu o alta foaie, ca trebuia sa ridic eu o carte de conta pe care o comandasem de pe Amazon, si am crezut ca e acelasi lucru si nu ne-am mai dus si a doua zi. Bine, nu stiu daca intr-adevar asa a fost, e doar presupozitia mea preliminara, trebuie sa adancim cercetarile si sa investigam mai in amanunt pana dam de ruta cartilor ratacite.
In alta ordine de idei, azi am vrut sa ma trag cu bicicleta. La noi, la Moldavish, asa se zice. Te tragi cu bicicleta, sau cu masina, in ultima instanta si cu calul. Dar, cand sa dau la pompa, ca rotile erau atrofiate, una cu podeaua, de cand n-au mai dat si ele o tura, am vazut ca pompa mea nu trage sau nu sufla, cum sa zic mai bine? C'est foutu, vorba francezului. Asa ca acum trebuie sa ma tarai pana la Canadian Tire sa-mi iau pompa noua. Daca stiam ca e atat de lucru, nici nu ma mai apucam. Adevarul e ca m-am si chinuit mult. Am scos pompa din debara, pana am dat de ea, mi-a luat ceva ca intrase prin papuci, apoi am sters bicicleta de praf, si de bicicleta mi-a fost greu sa dau, as putea sa spun ca era in pamant, sedimentata.
Dar si in alta ordine de idei, ca sa ajung totusi si la subiect, a inceput campionatul mondial de fotbal si eu n-am voie sa misc prin casa. Acum, am depistat un moment in care Bobi doarme de am indraznit. Trebuie sa-i cer scuze cand s-o scula. Doar intre frigider si inapoi la sefu' am voie. Sa fiu eu daca n-a avut dreptate englezul ala misogin care a facut o lista cu ce n-au voie femeile sa faca in timpul meciurilor. Prin Toronto, vezi pe toate strazile masini multe cu tot felul de steaguri atarnate. Germania, Italia, Brazilia, tot felul de natii sunt aici. Si romani sunt, dar ei n-au steaguri. Ei sunt doar mandri. Ca sa intelegem cum e asta, e chiar buna. Ca atunci cand se zice ca tristetea pentru mort trebuie sa o simti in suflet, nu sa te imbraci in negru. Adica daca sunt mandru, ce-mi mai trebuie si accesorii? Obsesia aceasta patologica si irationala s-a vazut si in cazul Simona Halep, ca tot veni vorba de sport, desi nu despre sport e vorba. Doamne, ca nu-mi venea sa cred ce-mi citesc ochii. In loc sa vad pe net dezbateri asupra jocului celor doua, dezbateri impartiale, ca tot nu ma pricep, poate mai invatam si eu cate una alta, voiam cu adevarat sa inteleg cat e de buna, era un soi de unde dai si unde crapa. Sau ce treaba are sula cu prefectura? Se certau daca trebuie sau nu trebuie sa fim mandri sau sa nu fim mandri, dar trebuie sa fim, dar nu se cuvine, shut the fuck up, ca tenismena Simona Halep a ajuns pe locul doi. Bineinteles ca performanta ei este absolut venerabila, si trebuie sustinuta, bravo ei, dar pana una alta, deocamdata n-a castigat nimic. Obiectiv vorbind. Ca asa e in tenis. Trofeul tine cu cel mai bun, nu cu romanul. Dar asta am adus-o in discutie numai ca sa ma inteleaga lumea mai bine. Ca sa-mi fie cu iertare nedumerirea asupra unei chestiuni atat de evidente, dar nu pricep ioc dementa asta a romanilor cu mandria. Fara steag. Si canadienii se dau proud, dar la ei mai intelegi ca-s spalati pe creier, dar noi, neam de oameni destepti, suprauman de destepti, niste dumnezei rataciti pe Terra, de frunce, mai ca as zice ca Romania e un fel de Ardeal la Lumii, de unde mania asta?
Uite ca in loc sa-mi umflu bicicleta, m-am umflat iar in piept, poate explodez.

miercuri, 11 iunie 2014

Cum e sa stea vremea sa ploua asa pe seara, atat cat sa-mi faca interiorul mai intim, si sa o asculti pe Mirabela Dauer? Cea mai buna voce a Romaniei ever. E mai romantioasa, dar eu sunt mai ramasa in urma in privinta aceasta, nu mi-am ajustat frecventele si nici nu tin neaparat cand vad tendintele, inca ii ascult inca pe astia mai vechi, unii si morti de-a binelea, oricat de depasiti altora le-ar parea. E bine. Azi e o zi cand nu am venit de la serviciu obosita, in sfarsit. Oboseala de dupa job nu-mi convine pentru ca imi da sentimentul ca-mi mananca din timpul meu liber. Lucru care in ultima vreme s-a intamplat frecvent. Saptamana trecuta a fost crunta, ce-i drept. Dar aceasta e deja altfel, semn ca poate ma mai adun si eu pe la casa mea, cum se zice.
...Eu am emigrat in Canada ca sa lucrez 8 ore, sa dorm 8 ore si alte 8 ore sa fie la latitudinea mea. Mi-am dat seama, de fapt, ca si de asta vreau sa emigrez dupa ce ofiterul in charge cu un seminar tinut la ambasada povestea frumos despre acest split al unei zile, cand am mers noi la unul dintre ele inainte de a pleca. In momentul acesta, in ceea ce ma priveste, lucrurile exact asa stau, cu sporadice inconsecvente e drept, semn ca pe mine omul nu m-a mintit cu nimic. Tot spun unii ca aia mint, ma rog. Ba chiar am luat-o mai matematic si am ajuns la urmatoarele procentaje: avand in vedere ca eu lucrez 35 de ore pe saptamana (din cele 40 cate sunt oficial, 5 reprezinta pauza), si nu fac, personal, nicio exceptie din statisticile canadeze, asta inseamna ca din cele 168 de ore cate are saptamana, eu ma spetesc, doar putin peste 20 %. Putin peste 30 % dorm, si la latitudinea mea, adica timp liber, raman aproape jumatate din orele pe care saptamana mi le permite. Asa cum am mai zis, faptul ca in Canada te rupi cu munca nu este altceva decat un mit, in care si eu, la un moment dat, am crezut, pana nu am vazut cu ochii mei ca nu-i deloc asa. Cel putin, in ceea ce ma priveste, dar nu numai pentru ca mai cunosc si eu pe unii, altii, si pana una, alta, nu stiu pe nimeni obidit de orele de munca. Dupa cum se poate lesne observa din aceste simpliste calcule ale mele, job-ul imi ocupa cel mai putin timp. Nu-mi cere nimeni nici sa ajung mai devreme si nici sa stau peste program. Intensitatea orelor de lucru este alta aici, nu contest, dar nu timpul in sine. Cat esti la job adica, muncesti. Ca de aia esti acolo. In timpul liber, care imi ocupa cel mai mult timp, poti sa ai hobby-uri, poti sa inveti, poti sa te plictisesti, sa-ti plangi de mila sau sa-ti fie lene, poti orice, depinde de cat esti in stare si de cat vrei. (La intrepatrunderea dintre job si timp liber ar fi, in multe situatii, commutingul, adica naveta. Pentru unii este o problema, si pe drept, pentru mine insa nu neaparat una foarte mare, avand in vedere ca in ora de dus si in cea de intors, circuland, pentru ca imi permit, cu mijloacele de transport in comun, eu imi gasesc de treaba).
Aceste calcule sunt foarte importante pentru ca eu desi par si ma comport de multe ori dezorganizat, in sinea mea macar, cred ca lumea se duce inainte doar prin disciplina si organizare. Ganditi-va la Soare. Ganditi-va ca tot ce are o logica in lumea aceasta functioneaza ciclic si cu regularitate, la program. Cred ca de-a lungul lumii acesteia si omul tot asta a cautat mereu si asta l-a facut intotdeauna fericit. O ordine, in care sa gaseasca un sens, sau macar o directie. (Revenind totusi, nu este suficient numai sa lucrezi la job doar 8 ore pe zi, ci ca acele ore sa fie eficiente. Ca daca merg degeaba, adica fara sa primesc un salariu care sa imi permita sa traiesc si eu o viata de om acolo, abia aia se numeste sclavie. Dar aceasta este alta poveste.) Din punctul acesta de vedere si evident al meu, o avea tara aceasta hibele ei, dar ce-i al ei, e al ei. Bottom line, am vrut sa spun urmatorul lucru: eu nu am voie sa ma plang de lipsa timpului liber pentru ca matematic vorbind si ce poate fi mai adevarat decat matematic vorbind, este clar ca acesta nu lipseste. Ceea ce lipseste este organizarea lui.

duminică, 8 iunie 2014

Pastrand proportiile acolo unde se cuvine, sunt in ultima vreme ca un condeier in fata paginii albe. Ma uit in ea ca in hau. N-am nicio idee, nici o furnicatura de degete, trec zilele pe langa mine fara niciun rand. Si nu e ca si cum mi-ar placea, dar n-am ce face. E mai puternic blancul decat dorinta mea de a poseda blancul. Inainte eram mai jucausa, acum parca m-am epuizat. Dar acum ca sunt singura acasa, ma bucur nespus. Ma cert cu Bobi de la calcultor ca eu nu pot sa scriu in voie decat pe PC, iar el sta la "jiocurile" lui tot pe PC. Monopolizeaza calculatorul, nu-i pasa ca si eu am nevoie, cand ii zic nu ma aude, ma trimite sa stau pe tableta si cand ma duc, vine si mi-o ia ca sa citeasca stirile. Ca sa nu mai zic ca e fix tableta mea. I-am zis sa-si cumpere, sa nu mai puna mana pe a mea, dar nu vrea, ca cica nu-i trebuie. Pffff...Si cum sa nu ma bucur cand pleaca de acasa si imi raman mie toate jucariile!!! Nici nu stiu pe care sa pun prima data mana, asa de tare ma bucur. Mai ales ca de ieri am trecut pe Bell. Pe Primus i-am bagat in ma-sa.
In lipsa de idei inchegate, cersind ingaduinta tuturor, voi arunca aici niste cuvinte desirate, ca pofta mai vine si mancand, mi-as dori sa fie ca niste petale de flori, dar nu-s nimic. Macar ca un cantec pentru prieteni. Dar cum voce n-am, macar sa ma lalai. Nu stiu ce am facut saptamana trecuta. Trece saptamana asa. Pac. Si cum ii ziceam ieri prietenei mele, nu stiu daca din fericire sau din pacate. Cum o fi ca nu conteaza. Plus ca n-am avut o stare interioara prea precisa. Eram cam trista, va rog sa-mi respectati tristetea, nu ca ar fi existat si rationament in care sa fi fost infipta, dar mi se mai intampla. Tot timpul am fost o labila si nu e ca si cum ma laud acum. E ca si cum vreau sa fac ceva si nu stiu ce. Ca paradoxal n-am chef. Am fost putin sedata de tristete, dar sa nu-i mai zic tristete, as vrea totusi sa imi pastrez doza de tristete pentru cand oi muri, mai melancolica asa, si singura tresarire am avut-o cand am vazut pe strada un salcam. Era roz si picura roua din el. Si eu am scos telefonul din rucsac si i-am facut o poza. Foarte bine. O am in telefon. I-am aratat-o si colegei mele ca nu stiam cum ii zice in engleza. Acacia. Dar nici ea nu stia. Stia doar ca atunci cand era mica ii manca florile ca erau dulci. Ca si mine. N-am nimic in cap in afara de o melancolie care ma ciupeste din cand in cand ca tantarii si ma scarpin cate-o saptamana ca astia canadezi fac bubele mai mari, sunt mai veninosi. Ati vazut poza de mai jos cu parcul ala inverzit? Foarte frumos. Si mie mi-a placut. Dar ce-am uitat sa va spun e ca era plin de tantari. Si aveau toalete departe. Si cand m-am dus in tufis m-a agatat unul de picior de m-am scarpinat o saptamana si inca ma mai scarpin. Azi dimineata, ma imbracasem cu pantalonii sa ma duc pana la biblioteca pentru ca e acolo un bulgare de zapada. Ca tot am inceput sa ascult si colinde. Alea erau florile mele preferate cand eram mica. Azi nu stiu daca mai sunt, dar au ramas simpatice in mintea mea si imi produc o oaresce tulburare, ca un desert, cand le vad. Ca un desert, nu ca un deşert, ca nu-s atat de dusa. Am vrut sa le pozez ieri. Ma duceam cu Bobi la magazin si am trecut pe langa copac si i-am zis cand ne intoarcem sa opreasca la popas. Dar a uitat. Mi-a zis razand ca-i pare rau. De ca si cum l-as crede. Nu e ca si cum nu-i depistez ironiile. Ne-am dus ieri la un magazin care se numeste SuperStore, unde noi nu prea mergem ca nu e deloc in drumul nostru si nu ne-a intrat in obisnuinta, dar ne-am dus pentru ca auzise Bobi ca acolo s-ar gasi seminte kosher. Nu stiu de ce ii trebuie, dar nici nu l-am intrebat, doar m-am dus cu el. Am gasit o branza cu cranberries. Si mi-am cumparat si alimentele mele preferate. Orez cu lapte. Imi place orezul ala cu chimicale din magazin. Eu mi-am facut acasa, dar nu a iesit ca ala din magazin. Am orez care se pastreaza bob cu bob, iar mie imi trebuie din ala de se stalceste ca budinca. As putea sa va arat stocurile mele de orez cu lapte, ca altceva ce sa va arat?. Alta chestie pe care am facut-o saptamana trecuta e ca mi-am cumparat inelus. Exact asa. Inelus. Ineluuuuss...vorba lunga a lui Bobi cand i-am aratat nota de plata. Si nu numai inelus, dar si cercelus, si mai multe chestii. Cred ca am intrat in saptamana modei. Ca altii in a chioara. Mi-am luat inelus cu piatra turquaz. Mi s-a parut ca s-ar potrivi cu starea mea de spirit insulara pe termen lung. Ce-am mai facut saptamana trecuta? Mi-e foarte greu sa-mi aduc aminte. Daca nu as sti ca a trecut fara ca nimic excitant sa se intample, m-as speria ca am amnezie de nu mai tin minte mai nimic. Dar nu, acum scriu aceste randuri si intre timp le si citesc, si imi dau seama printre aceste randuri de care nu incetez sa ma minunez de o chestie. Chestia este foarte interesanta, cel mai interesant din ce am aberat pana aici. M-am mai gandit o data, ba chiar de mai multe ori. Ba chiar si la dus...dar ziii odataaaa! Viata asta asa simpla. Aoleu, mda, foarte interesant. Liniara, ca sa zic mai bine, urcusuri si coborasuri deloc proeminente, parca perfect adaptata spatial, n-o disturba mari tristeti, din cand in cand labilitatile mele vremelnice, dar astea nu se pun, nici fericiri prea mari nu am in afara de cele pentru sotul meu (cand nu sta la calculator), pentru ziua de azi, n-as putea sa zic de ce, dar ma rog, o bifez asa, din astea, tot simple, nici dorinte n-am prea mari, de aceea nici invidii, talentele nu ma chinuie, bani n-am, dar nici dorul nu li-l duc, nu da nimic pe-afara, ca sa nu mai lungesc vorba, sunt o mediocra. Dar mie imi convine oarecum ca sunt o mediocra pentru ca astora ca mine li se permit multe, poate cele mai multe. Doar ca din toate cate putin. Ca daca tot traim mediocri macar sa nu murim prosti.

sâmbătă, 7 iunie 2014

Even reading in sexier this way
Voua vi se intampla sa vorbiti singuri? Ma rog, mie nu mi se intampla, e o chestiune frecventa, adica nu accidentala. Pe strada ma abtin sa nu par nebuna, dar in casa sunt de-a binelea. La munca, cu sonor destul de abtinut totusi ca sa nu disturb prea tare auditoriul, le-am zis ca talk to myself ca sa keep track. Si macar de-as fi singura. Stiu ca altii la dus, de exemplu, canta, eu vorbesc, ca de cantat nu ma recomanda nici vocea, nici talentul. Vorbesc despre tot felul de chestii pentru care inventez tot felul de cheia sol. Cred ca este totusi o chestiune extrem de intima despre care n-ar trebui sa vorbesc cu voce tare. Dar daca e sa merg pe fir, si pe blog tot de una singura vorbesc, asa ca no worries. E ca un hobby. Aseara, vorbind singura din nou, am ajuns intr-un punct in care m-am blocat. Ma intrebam cum se epilau femeile in antichitate si
mai tarziu. Citind in adolescenta mea carti cu actiune in acea epoca a crinolinelor, ma fascinasera intotdeauna rochiile femeilor de-atunci si mi-as fi dorit sa traiesc in acele timpuri doar ca sa port si eu una. Gen Natasha Rostova. Care intotdeauna mi-a indus ideea unui etern feminin. Dar aseara m-am gandit mai bine si desi presupunerea mea nu se bazeaza pe nimic dovedit in vreun fel, am scos-o din burta, cred ca purtau crinoline si din alte motive, motive care atenueaza acel etern feminin inchipuit. Macar daca e sa le raportez la timpurile noastre mai noi si mai ingaduitoare. Chiar am rememorat, cu aceasta ocazie, o perioada a mea din liceu cand mergeam la biblioteca impreuna cu o colega. La un moment dat, eram in sala de lectura si lecturand dintr-o carte, al carei nume nu-l mai tin minte, ajunsesem la un pasaj in care se explica modul in care femeile romane isi ondulau parul. Cu fierul inrosit. Ne daduse asa impresia ca isi bagau o teava in foc si apoi in cap. Si ce tin bine minte e ca ne-a trantit pe jos un ras isteric, acel ras interzis, in locuri interzise, de a trebuit sa iesim din sala ca altfel riscam sa ne dea ei oricum. Aseara, am dat totusi un google search pentru ca intrebarea ma preocupa si am inteles ca in antichitate se inventase o penseta (auch...) in vederea inlaturarii pilozitatii nedorite, dar la care aveau acces numai femeile de bine, nu toate amaratele. Ca si aici e o chestie. Femeile care in visele lor erotice s-au gandit macar o data, in tineretea lor, ca ar fi fost cumva sa fi trait epoca acelor crinoline nu-si pun problema ca s-ar fi putut sa fi facut parte din clasa din care s-ar putea sa fie si acum. Adica a plebei, ca sa nu-i zic altfel. Asa ca mi-am revizuit gandurile. Nu mai vreau sa risc a fi trait in acele timpuri. Azi cochetaria e accesibila oricui si numai o femeie stie ce inseamna sa porti cu tine o pereche de maini cu unghiile inrosite. Sau altfel, dar bloody red le-am gasit extrem de atractive intotdeauna. Ca sa fac o paralela si pe intelesul barbatilor, e mai ceva ca atunci cand se duc ei la bar cu amicii sau cand isi masoara caii putere sau centimetrii. Ma rog, daca nu sunt din categoria barbatilor care fac unghii, cum mi le-a facut mie azi unul, parca mai frumoase ca niciodata. Se spune ca barbatii sunt mai buni la facut mancare decat femeile, poate ca si esteticieni sunt mai fini. Mie personal, nu mi se par deloc interesanti astfel de barbati, dintr-un anumit punct de vedere, ca anuleaza impamantenitele principii de gen la care eu inca ma mai raportez tocmai pentru ca gasesc magnetismul interesant atunci cand e bazat pe ceea ce celalalt nu are, dar nu despre asta era vorba, ci despre faptul ca treaba si-a facut-o bine, ceea ce eu cautam si ceea ce ii face interesanti in sine, din alt punct de vedere. Sorry, dar mi se par atat de simpatice ca nu m-am putut abtine. Dupa cum spuneam.

duminică, 1 iunie 2014

Bunica-miu, Dumnezau sa-l ierte, avea obiceiul ala de-l aveau toti mosnegii inainte sa se scoale inainte de scaparatul soarelui. Il inteleg cand stii ca se culcau cu pasarile din curte ca nu aveau ce face. N-aveau tv-u, tablete si alte ghidusii din astea care sa-i tina treji. Se culcau devreme din lipsa de ocupatie. Avea bunica-miu, tata batranu' ii ziceam noi, o galeata din tabla si o umple cu zapada tin eu minte, dar cred ca era cu lemne, si o tot hodorogea, o mai si scapa, aprindea becul in odaia aia inghesuita de-i faceam rugaciunile matinale si-l trimiteam la toti sfintii de sub plapuma. Isi batea picioarele de prag sa si le scuture si tinea si usa deschisa de ajungea pana sub patura frigul ala taios de dimineata. Ma rog, am scris aceste randuri ca sa justific cumva ca erau oameni, dar asta mai demult, care se sculau devreme ca nu aveau somn ca se culcau devreme ca altceva mai bun nu aveau ce face. Bobi al meu l-a mostenit pe bunica-miu, ca sa zic asa, desi n-are nicio treaba. Asta nu dorme nicioata si nici nu m-ar interesa, dar nu ma lasa nici pe mine. Azi dimineata, nici nu rasarise soarele, vine si ma intreaba daca nu vin la un gratar. I-am zis sa ma lase sa dorm c-oi veni, dar el mi-a zis ca acum trebuie. Cum acum ma, ai innebunit? E noapte afara. Era imbracat, gratarele pregatite, si mi-a zis ca trebuie sa mergem devreme sa prindem loc. Ca sunt locuri amenajate pentru BBQ in parc, dar pentru primul venit, primul servit. Pana la urma a ramas ca se duce el inainte si apoi o veni sa ma ia si pe mine. Asta dupa ce mi-a zis ca daca ma duce acolo si lasa pe mine sa ocup locul, daca el pleaca sa cumpere carbuni sau gheata, cand vine ma gaseste in strada. Ca ma alunga altii. Ma lua intr-un fel la misto.
Ca ieri ne-am dus la film. La un film superxciting am fost. Am ajuns primii si am ocupat cinci locuri ca mai asteptam doi amici. Ca sa intelegeti situatia, aici sunt cinematografe care nu dau locuri pe bilet si imaginati-va cele cinci locuri din capatul din dreapta al unui rand cum intri in sala. Eu stateam pe al treilea, iar Bobi il ocupase pe al patrulea, mai era unul liber in dreapta lui, si alte doua in stanga mea. La un moment dat pe Bob l-a sunat unul dintre amici si i-a zis ca nu mai ajunge ca s-a blocat in trafic. Ok, no problem, se ridica Bobi sa merga sa ceara banii inapoi pe bilet. Dupa ce a plecat, au venit doi romani ca sa le zic asa, doi cetateni, care m-au intrebat daca sunt ocupate locurile si eu le-am aratat ca sunt ocupate cel din dreapta si cel din stanga mea. Dar asta insemna ca inca un loc in dreapta si un loc in stanga mea, cele periferice adica, puteau ei sa le ia. Dar era ciudat. Era un barbat cu un copil si de ce am fi stat noi trei intre ei. Asa ca le-am dat locul de langa mine, pe care inainte il ocupase Bobi, si am ramas noi cu locurile din margine. Cand a venit Bobi si a vazut ca nu mai are scaunul lui, dupa ce ca am ajuns primii in sala tot in margine va sta adica, s-a luat de cetatean, dar eu i-am zis sa lase cetateanul in pace ca eu le-am oferit cu marinimie locurile noastre. Pfuuuuaaaaa, a inceput sa se jure si sa-si faca cruce ca de-acum vine singur la film, sa se dea cu capul de scaun. Eu ma uitam la el de am crezut ca a inceput filmul. Mai mancam si cate un popcorn in timp ce-l vizionam in actiune. La un moment dat am zis sa-i arunc popcornul in cap ca apa n-aveam, dar nu avea sens sa stric orzul pe-un cal naravas. Dar hai ca m-am plictisit eu sa scriu prostia asta, cu precizie matematica neinteresanta, daramite voi sa o cititi. Ok. Am fost la XMen. Sper sa nu radeti de mine, sau puteti sa o faceti, whatever, dar eu ma asteptam ca XMan sa fie un supererou, nu mai multi supereroi. I-am mai vazut, si nu cred ca doar o data, dar nu stiu de ce tineam eu minte asa. Imi plac foarte mult supereroii ca inspira in oameni un viitor luminos, dar eu nu prea fac diferenta intre ei. Si dupa ce a inceput filmul eu tot asteptam sa apara XMan, ca
Zorro sau Batman. Mi-a luat ceva pana sa inteleg la ce film am ajuns. Oricum, un film extraordinar, vorba lui C. cand am iesit, totul e bine cand se termina. A tinut
mai bine de doua ore, timp in care eu m-am simtit ca Mr. Bean la cinema. Imi venea sa imi bag cucurigii in nas, sa-i arunc in decolteul aleia din fata, nu mai puteam de plictiseala si nici somn nu aveam. Dar ultima jumatate de ora a fost superxciting. Era vorba despre viitor cred. Daca ai avea posibilitatea sa te intorci din viitor ca sa schimbi cursul unor intamplari din trecut, un fel de a te scarpina in urechea dreapta cu mana stanga. A, dar ce-am uitat sa zic. In mare deci, mi-a placut filmul foarte mult ca ma uitam la cum arata Hugh Jackman si ma tot intrebam, are you a fucking mutant? Ma blura man, xman, de aia nu prea eram atenta la ce era vorba pe ecran. Asa mergi tu pe strada? Intr-o secventa isi incordase bicepsii, iar mie mi se bulbucasera ochii, mi se lipisera de ochelarii mei 3D si nu mai reuseam sa-i dezlipesc. Fiecare cu ce poate. In fine, am plecat de-acolo fericiti ca am vazut un film superxciting, si daca tot era tarziu am zis sa gustam viata de noapte. Bine, viata de noapte o poti gusta si dormind, dar ne-am indreptat totusi catre o terasa si cautand ceva unde lasa oamenii sa fumeze, ne-am asezat la una, eu nu tin niciodata minte cum se numeste zona aia, e pe langa Lindt, dar am plecat ca nu era voie. Pana la urma am decis sa mergem in Distillery Historic District, adica Centrul Vechi cum ar fi al orasului. Dar ne-am intors intai acasa sa ne imbracam ca era racoare. Ce e azi? 1 iunie? Am stat ieri la terasa cu geaca de iarna pe mine. No kidding. Dar ne-am distrat. Mai ales pe seama asta.