Pagini

Expat in Canada

Expat in Canada

sâmbătă, 31 mai 2014

Ieri dimineata m-a sunat Bobi. De vreo 10 ori si n-am auzit nici o data. Pana la urma m-a prins pe fix. Dadea sa moara. Il durea capul si tinea sa faca un caz din asta. L-or fi deocheat femeile. Zicea ca trece pe la mine pe la munca sa-i dau OHIP-ul. Mi-a zis ca ma doare in cur de boala lui, ca el ma cauta ca un disperat, aproape mort, si eu sigur am muzica pe maxim si dansez prin casa. A Train to Nowhere si Hungry for Love ca dimineata ma trezesc fresh dupa 12 ore de somn neintors. Si aseara am adormit pe la 6. Nu stiu ce-i cu somnolenta asta, dar cred ca ma omoara si commuting-ul in perioada in care si la munca sunt solicitata deja de cateva luni bune, chiar daca in drum inapoi caut un loc in fata si ma culc pe bancheta din metrou. Metroul din Toronto e si cuseta pentru toti adormitii. Ai impresia ca nu se mai satura de somn si dimineata si seara. Si cu siguranta si weekend-urile se resimt, caci asa cum ziceam mai demult, ne obosim mai tare decat ne odihnim. Ne-am aruncat ca nemancatii si acum nu ne mai revenim. Asta iarna nu eram asa. Iata ca e si iarna buna la ceva. Apropo de iarna, azi mi-am savurat satisfactia aruncarii la depozit a puloverelor si hanoracelor cu blana pe care pana mai luna trecuta le purtam pe toate unele peste altele. Deci e clar. In Toronto exista doua anotimpuri: Iarna si Iunieiulieaugust. Asa ca am decis ca azi si maine sa mai stam dracului si pe la casa noastra. Am zis poate imi scot bicicleta de la naftalina si ma invart putin prin cartier, nimic mai mult. Sau merem la un film prost, ca altul de unde? Vazusem si poza de pe blogul skiorilor si mi-am amintit de ea, ca n-am mai umflat-o de doi ani, si am si o colega la serviciu care mi-a adus aminte, ca vine din Mississauga cu bicicleta si nu stiu cand imi zicea ca va participa si la un ride pentru nu stiu ce cauza. E mai sportiva de fel. Se duce si la sala in timpul programului. Avem abonament de la munca si face sport in pauza de pranz. Si mie imi place sportul. Dar cand il fac altii.
Dar odata cu venirea caldurii, mi-a revenit si mie cheful de raiduri printre rafturile bibliotecii. Aproape in fiecare an s-a intamplat astfel. Desi as fi avut mai mult timp asta iarna, mi-a lipsit cheful si nici starea necesara parca n-am avut-o. Cel mai mare apetit l-am avut atunci cand am ajuns aici si lucram la magazin. O sa tin minte mult timp vremurile alea de intrus aerian prin lume. Nu are legatura cu munca, ci cu faptul ca atat de putin ma interesa aspectul acesta atunci incat imi consumam mai mult energia spre acesta placere, care pana la capat inca ramane o placere. Vreau ca macar un pic sa revin la momentele de atunci pentru ca am impresia ca deja am intrat intr-un ritm cam sec. In fiecare zi se intampla acelasi lucru, ma duc cu aceiasi oameni la munca, vad si in metrou aceleasi fete zi de zi, incat oarecum, tin sa ies din monotonia acesta. Sau cel putin sa ma mai ocup si cu altceva. Chiar si printr-un recurs la imaginatie sau irealitate. Nu ca asta ar schimba ritmul, nu asta intentionez, dar macar il mai diversific. Sau ii dau impresia. In weekend sau in putinul timp liber pe care, in timpul saptamanii, il am. Deja mi-am comandat And the mountains echoed, scrisa de Khaled Hosseini, acelasi care a scris si A Thousand Splendid Suns, care mi-a placut foarte mult, si am inteles ca si aceasta mai noua este cel putin la fel de buna, apoi mi-am mai luat Autobiografia lui Mark Twain, pe care am asteptat-o mult timp, ca avea foarte multe hold-uri, si  A History of Western Philosophy, de Russell. Ieri dimineata ascultasem un interviu luat de Cezar Paul-Badescu lui Mircea Cartarescu si chiar imi aduceam aminte ca inainte de a veni in Canada, cred ca am mai si scris chestia asta, adica sigur am scris mai prin urma, dar eu rar recitesc ce-am scris in urma, iar daca recitesc nu stiu daca am scris eu sau nu, imi propusesem sa-mi fac biblioteca in casa, asa cum imi incropisem eu la Bucuresti. La Bucuresti nu prea aveam spatiu, dar carti imi luam si de la Cora si se tot adunasera acolo in anii cat am stat si apoi cand a trebuit sa debarasez apartamentul, cutiile au umplut toata masina. Erau simpatice. Le-am revazut anul trecut, la maica-mea. Biblioteca mi-am luat aici, adica dulap, dar carti nu prea mi-am cumparat, si asta pentru ca biblioteca publica din oras este foarte vasta si la indemana. Dar asta nu mi se pare o scuza care sa suplineasca intentiile mele mai vechi, asupra carora m-am gandit sa revin, mai ales ca si citisem zilele trecute ca daca tot mai citesti din cand in cand, macar asa ca mine, pe sarite si fara vreo cronologie, bine ar fi ca acele carti sa fie ale tale, cumparate. Si daca se poate si te tine buzunarul si in editiile cele mai de clasa. Pe motiv ca ar tine locul profesorilor de cele mai inalte standarde. Cine nu si-ar dori sa fie asistat de Platon in studiul filosofiei sau de Darwin sau Einstein in domeniile lor. Cum fizic este imposibil, atunci macar sa ai suflul lor in casa si sa mai treci si pe la ei din cand in cand sa-i mai intrebi ce fac. In fine, cu asta o sa ma ocup eu weekendul acesta ca poate imi mai revin.

miercuri, 28 mai 2014

Sa va povestesc ceva. Pana la un punct e amuzant, de la acel punct incolo creeaza probleme esentiale si chiar existentiale. Eu, pe langa ca vorbesc mult si degeaba, mai vorbesc si foarte repede. Stiti oamenii aia cu debite verbale de te fac cu capul. De aici incepe istoria. When I was young...ca i-am povestit si unei colege istoria inainte de a o povesti aici, ca tot mi-a dat ocazia. When you were younger, you're still young, m-a corectat. Bine, fie, cand eram mica...se adunau la bunica-mea acasa de Pasti sau cu alte ocazii deosebite toate neamurile, unele mai proaste, altele mai bune, ca neamurile la toata lumea, unii mai paria, altii care stiau sa se laude mai bine ca tot credeau ei ca au cu ce si vorbeau acolo, vorbeau si cand se plictiseau cu lauda de sine la care bagau seama doar cei slabi de inger, il chemau pe Jolly Joker sa le cante la mandolina, ca sa zic asa. Stiam poezii din alea cu capra crapa si poala popii, cu stiuca care stie si pliscul in pix, foarte elevate, capitalele lumii in ordinea lor de pe harta, poeme cu Scufita Rosa care a invatat karate si cu Praslea cel voinic care avea in pomi sistem de alarma si Luceafarul, 98 de strofe cu totul. Amuzamentul lor insa era ca le debitam mai ceva ca aia din reclamele la farmacii si medicamente. Asta e ca intr-o poveste pe care am citit-o eu intr-o carte despre un "copil-minune" care era pus de parinti sa le arate neamurilor cat de mult sos picant poate sa manance deodata. Apoi imi aduc aminte ca era un mos la noi la bloc, parca il chema Harnagea, sau Kogalniceanu, Caragiale, nu mai tin minte, care de cate ori ma vedea, el prima data, ca eu ma purtam cu bretonul in ochi, nu vedeam nimic de el, tot timpul crestea mai repede decat reuseau ai mei sa-l reteze, ridica mainile in sus si ma striga. Si apoi eu ma duceam. Ma punea sa-i recit alfabetul. Ca i-l spuneam asa ca un cuvant scurt care incepe cu A si se termina cu Z. Dupa ce imi terminam prestatia, ma aplauda si-mi dadea 80 de bani sau lei, ce era pe atunci, cum imi dadea si tanti aia de la doi cand ma punea sa-i duc gunoiul si sa-i umplu sifoanele. Mosul cred ca a murit, Dumnezau sa-l ierte, just in case.
Doar ca aceasta viteza de aruncare a cuvintelor in eter pe fast forward tinea in limba romana. Oarecum, pentru ca pe mine ma sarea profesoara la citit din carti in fata elevilor ca ma pierdeau dupa primele cuvinte. Asa cum m-a dat afara si de la cor. Cantam prea repede De pe-o buna dimineata, ultima strofa alocata. Dar oricum, in limba romana nu era problematica situatia, cum pentru mine a devenit in engleza. Am tendinta de a o lua la goana si o si fac, de parca ma fugareste cineva si nu lasa sa termin. La inceput cand vorbeam mai prost, nu aveam rabdare sa imi gasesc cuvintele si le inventam. Doar ca eu am accent si vorbind prea repede risc sa trimit lumea la spital, in special la telefon, ca acolo e testul limbii si acolo se simte in mod deosebit. Acum tot fac eforturi de slow motion a cuvintelor de ajung sa ma concentrez mai tare pe aspectul acesta decat pe ce am de zis. Problema e ca nu-mi dau seama cat de repede vorbesc, ba dimpotriva, eu imi ziceam ca e frustrant sa constat cum intr-o alta limba se pierd fineturile limbii materne, inclusiv viteza, si cateodata pari alt om, noroc ca am o colega care mi-o masoara amuzata in kilometri pe secunda, careia i-am si povestit cu ce incepusem mai sus. Dupa ce mi-a zis, am stat si m-am gandit ca poate acesta e ca un defense mechanism prin care acopar lacunele de vocabular si accentul ale second language. Poate fi si asta, dar vine sigur si pe fondul istoriei mele mai vechi pentru ca altfel nu-mi explic de ce imi este atat de greu sa vorbesc rar la telefon. Am citit eu ca exista oameni care au dificultati in a-si controla viteza vorbirii. Ma rog, nu e nimic tragic, pana la un punct e chiar amuzant, dar mi-ar conveni sa vorbesc asa pentru ca vreau eu asa, nu pentru ca asa imi vine. Iar atunci cand vorbesti o limba straina e si important. Ca engleza nu e ca romana. Chiar imi aduc aminte cand mergeam la niste cursuri la inceput si imi zicea profesorul, era un britanic cu accent de-a lui, ca limba aceasta suna cu atat mai frumos cu cat spui cuvintele mai rar si foarte clar. Mai ales cand nu esti vorbitor nativ. Si ii dau dreptate ca si pe mine ma scot din sarite cei care vorbesc repede si nu-mi dau ragazul sa si inteleg ce vor de la mine. Ca repet, engleza nu e ca romana. Daca in romana, de exemplu, ceri unuia la telefon numele si adresa de email, e Andrei Popescu si e-mailul foarte simplu. Aici nu este asa. Pentru ca numele sunt atat de diverse si unele extrem de nefamiliare incat de cele mai multe ori trebuie sa le ceri sa si le speluiasca. Iar aceasta este o chestiune care da batai de cap inclusiv vorbitorilor nativi. Ca B seamana cu T sau cu P sau cu V, whatever si chiar daca tu depistezi nuanta cel de dincolo de fir e posibil sa nu o prinda. Si atunci trebuie sa o iei altfel: B as in Bob, T as in Tom etc., iar la final sa repeti totul sa fii sigur ca s-a priceput si de-o parte si de alta. Dar am citit eu undeva ca nu e bine sa speluiesti B as in Bob, T as in Tom pentru toate literele dintr-un cuvant pentru ca nu toate creeaza confuzii. Daca incepi sa faci o mie de asocieri pentru un singur cuvant, la final s-ar putea sa o iei de la capat. Poate ar trebuie sa ma duc la un logoped. Ma gandesc ca au tratamente pentru logoree. Am inteles ca asta vine si pe fondul unor excitatii psihice date de betie.

duminică, 25 mai 2014

M-am dus ieri si am ajuns inapoi la 11 noaptea. Am intrat intr-o rezervatie numita Island Lake, care e undeva pe langa Orangeville, dincolo de Toronto. La mal, locul e amenajat pentru entertainment pentru ca se pot inchiria de-acolo barci, biciclete, si chiar undite de pescuit. Am vazut ca inchirierea unei barci, pe zi, costa $90, ceea ce nu mi se pare mult, iar daca poti imparti suma cu niste prieteni iese o nimica toata. Noi ne-am plimbat cu barca lui C, toti trei, din nou. Am lansat-o la apa la ora 4 pm si abia pe la 8 am ajuns inapoi la mal, dupa ce am explorat toata intinderea. Am ajuns la un moment dat si intr-un golf, unde am zabovit mai mult si tot ce pot sa zic despre ziua de ieri e ca am ascultat foarte multa liniste, care mi-a golit de tot mintea. Ca din aceste clape de pian ale lui Clayderman (ascultati). A fost ca un soi de epurare de toate deseurile care fermenteaza in containerul cotidian al mintii. Pluteam in barca si nu ma gandeam la nimic. Mi-a zis mie cineva odata ca e imposibil sa spui ca nu te gandesti la nimic, intotdeauna te gandesti la ceva. Ba eu chiar nu ma gandeam la nimic. Mai aparea un gand cateodata cand imi dadeam seama ca trebuie sa-mi mai misc mintea putin ca deja imi amortise. Cand eram in golf, ne indepartasem mult de celelalte barci si nu se mai auzeau decat niste tipete de pasari, din cand in cand, ceea ce era bine ca ma mai trezeau, si plescaitul barcii. M-a intrebat cineva daca nu m-am plictisit. Deloc. Eram asa, intr-o stare de plutire, si la propriu, si la figurat.

Iata cateva poze. Unele dintre ele par niste picturi abstracte, dar nu sunt chiar deloc, sunt o realitate cat se poate de concreta, adica reflexia copacilor si a soarelui in balta.

 
 

sâmbătă, 24 mai 2014

Dupa o saptamana de rahat, asta in loc de buna dimineata, sunt foarte obosita in ultima vreme si am senzatia ca la munca am luat-o de la capat, am iesit aseara pe malul lacului sa ne plimbam, sa privim in gol, sa mai aruncam c-o piatra in pescarusi, chestii din astea. Mai ales mie mi-a facut bine ca mancasem cam mult si nu ma simteam confortabil. Era ca si cum as fi carat un bolovan in stomac si ma lovea peste tot. Pana la urma am ameliorat situatia ca am tot ratacit pe acolo, dar eram o tzara ofticata pentru ca era aproape de apus si as fi vrut sa fac niste poze, dar soarele nu apunea spre lac, ci in partea cealalta. Dar tot am reusit sa fac niste poze faine, zic eu. Acum trebuie sa ma pregatesc iar de plecare. Nu stiu exact unde ma duc, dar mi-a lasat Bobi vorba, nu stiu exact unde a plecat, sa fac sandvish-uri, sa spal hainele, sa fac curat in casa si sa ma duc la cumparaturi, pana vine el (!!!). Intelegeti acum de ce e faina vremea buna in Canada, cu atat mai buna cu cat iarna e atat de lunga. Ca te poti duce de haihui pe unde nu te gandesti. Sincer, in regiunea aceasta, decorurile sunt cam la fel. Un lac in mijloc pe-un teren de ses, balarii pe langa, artari, o peluza, nu mare chestie, si chiar daca vremea nu e niciodata prea calda sa te si arunci in lac, mie imi plac si imi fac bine pentru ca sunt primitoare si aerul e curat, te rupe cand ajungi acasa, lesini direct si nu-ti mai revii doua nopti. Si-apoi eu ma duc, imi pun o paturica pe sub mine si cateodata citesc, alteori nu fac nimic in mod deosebit, numai ratacesc de colo, colo, dar ma incarc cu energie buna. Toate zonele acestea sunt usor accesibile cu masina, numai timp sa ai, apoi mare lucru nu costa, cateodata mai platesti intrari prin rezervatii, dar e vorba de sume modice, insa verdeata gasesti si fara sa pleci prea departe ca Toronto ca are numai paduri prin el. Ma duc.

luni, 19 mai 2014

Mountsberg - tablou


Ce barbati bravi! Am facut eu pana acum misto de ei, dar nu mi-as mai putea in veci permite, asa ca am decis sa scriu pentru posterioritate ceva frumos despre ei.

"Priviti tabloul cu capitanul de vas si aghiotantul. Tulburand norii desirati si rataciti la crepuscul in apa potolita a marii, flancata de nuferi puri si invizibili, au cugetul incarcat de deplinatatea intima a unui orgasm pescaresc. Un sentiment pentru care cuvinte zugravitoare inca nu s-au nascocit. E dincolo de mine descrierea unei senzatii de alunecare lubrefianta printre degete a unei mârliţe. Sub ochii mei am trait efuziunea fericirii si spectacolul metafizic al plenitudinii. Le simteam in aerul rarefiat al serii, cand si globul auriu al soarelui obosit si plictisit tragea la somnul de veci peste liniile de cale ferata. Veneau dinspre celalalt mal, unde capitanul de vas si aghiotantul se impingeau in frunzaris facandu-se una cu natura, pupand stiuca pe buze, tinand-o de subrat. Scancetele satisfacute ale dragostei, nascute pe fondul unui plantonism secular, ajungeau pana la noi coroborand ca o umbrela de ploaie universul dumnezeiesc al bobocilor de gasca abia fatati in stufaris si al ciorilor privighetoare. Cand au intors cu biruinta velele spre noi, lunecand ca un mister lin pe luciul Lunii cu reflexie argintata pe matasea broastei, pardon matasea apei, noi ne-am simtit mici, nimicnicia a doua telurice, chipuri de lut, perpelind la focul ignorantei cele mai nesocotite ganduri, incercand sa intetim cu doua carpe fumul gros, de vatra, al carnii de porc".

Talentele mele literare s-au epuizat in fata muzei acestor doi ultimi razboinici.

duminică, 18 mai 2014

Ziua Victoriei!!!!!!!!!!!!!!!



As vrea eu sa-mi exprim o parere, dar sa vad daca imi si iese. Cunoastem cu totii acea sintagma romaneasca asociata la gramada emigrantilor romani si nu numai, dar ramanem la cei romani, si anume "a reusi". Probabil este echivalentul englezescului "to be successful". Aceasta notiune "a reusi" a reusit pentru noi sa capete in timp conotatii peiorative. Si pe buna dreptate. Mai ales atunci cand, desi nu contine o definitie general valabila este aplicata in mod general tuturor, de ca si cum daca ai plecat din tara ai ales la sigur drumul izbanzii. Cand vorbesc unii despre "a reusi" e mai mult decat clar pentru mine ca se refera la a-si gasi cel mai minunat loc de munca de pe planeta, la a face bani cu carca, adica multi, nu cu spatele, si, in general la toate chestiile acestea de high level. Fara ca nimeni sa tina cont ca succesul in viata unui om este o notiune foarte subiectiva si ca din punctul meu de vedere multe depind de locul si momentul in care la un moment dat te afli, chestiune de hazard, care macar intr-o oarecare masura nu sta total in puterea omului in cauza in a le schimba. Doar cei smart intorc hazardul in favoarea lor. Din pacate si aici e oarece chestiune de sansa. Ca e greu sa depistezi ce anume din tot ceea ce ti se intampla se poate dovedi pana la urma a fi fost norocul tau. Si poate fi analizat astfel doar retroactiv si doar daca nu renunti inainte de vreme.

Daca numitorul comun al celor care pleaca este cuvantul "emigrant", acest cuvant se refera strict la mutarea dintr-o parte in alta si atat. Restul e doar poveste de viata. Mai de succes sau mai putin. Partea trista e cand oamenii aplicand la comun acest etalon al succesului nu fac altceva decat sa categoriseasca in mod eronat. Ca sa dau un exemplu concret din viata mea, pe care cred ca l-am mai zis. Sa lucrezi, de exemplu, intr-un magazin, punand borcane pe raft, dupa ce ai facut atata drum nu este, potrivit notiunii generale de succes a celorlalti, un succes. Dar ce se intampla atunci cand omul care pune borcanele pe raft si-a dorit sa faca asta? A reusit sau nu? Da, a reusit. Eu, de exemplu, cand am plecat din Romania asta imi doream in perioada respectiva. A existat un moment in viata mea cand din cauza unor circustante, nivelul de stres la care fusesem supusa era foarte mare. Si atunci nu-mi doream decat un job in care sa scap de el. Si asta consideram eu la momentul respectiv ca m-ar ajuta. De aceea, atunci cand lucram astfel, eu ma simteam foarte bine si nu aveam niciun motiv de suparare asa cum aveau altii in situatia mea. Ba erau unii extrem de frustrati de conditia lor care pur si simplu nu voiau sa ma inteleaga si imi spuneau ca mint, cand le marturiseam detasata complet ca sunt absolut in regula cu ceea ce fac. Evident ca unii fac aceste lucruri de nevoie acuta si nu de placere, dar ceea ce vreau eu sa spun este ca aplicarea acestui etalon al succesului si categorisirea tuturor in functie de el este total eronata. Ce stii tu despre ce e in mintea celuilalt? Mai ales daca nu-l asculti? Sau daca il asculti, nu-l crezi?

Pana la urma si un fost doctor sofer de taxi actualmente poate fi un om de succes (lasand la o parte faptul ca lumea ar fi privata de talentele lui). De ce poate fi considerat un om de succes? Pentru ca asa cum spuneam mai sus nu toate variabilele reusitei stau in controlul nostru si atunci omul poate a ales o varianta care sa se plieze pe conditiile de moment. Sau, de ce nu, poate chiar asta a vrut? Poate face soferie si intre timp are grija de copii sau de gradina sau scrie o carte. You never know.
Apoi, daca in viata fiecaruia nu ar exista acea notiune numita "sansa", care se traduce prin omul potrivit la locul potrivit in momentul potrivit, cu totii am fi high class, ceea ce nu e cazul. Chestiunile care nu stau in controlul nostru pot avea cauze externe sau pot avea cauze interne, iar eu nu pledez aici pentru renuntare, ci pentru asumarea unor conditii personale inainte de a pleca pe orice drum. Aceasta asumare a propriilor conditii poate da o anumita detasare si un om detasat se poate concentra mai bine pe ceea ce are de facut decat unul incrancenat care in mod constant se concentreaza pe a gasi o vina.

sâmbătă, 17 mai 2014

Azi a fost o zi de weekend tare lenesa. Si-a mai revenit vremea peste zi si mi-a propus Bobi o iesire la film. Ce film? Godzilla. Godzilla...? Sau Spiderman. Sau mai bine stau acasa sa-mi fac mazare ca tot am gasit la Starsky mazare romaneasca de gradina si am luat tot ce aveau pe raft, ca si leusteanul. S-a dus el cu prietenii lui de la bloc. Chestiunea acesta cu filme de nevazut contine o profunzime pe care o voi detalia. Pana unde duce libertatea de alegere a omului? Pana unde se poate, nu pana unde se vrea. Adica eu as vedea un film, dar nu pot sa aleg decat din ceea ce exista. Iar daca se intampla ca din ceea ce exista sa nu pot alege nimic, ma reorientez catre altceva. Ca sa ma apuc eu de turnat filme dupa gustul meu, e mai complicat. Ati inteles. Asa e deci si cu libertatea. Are limitele ei. Si cand te duci la munca, de exemplu, si cauti haine sa te imbraci, nu te imbraci cu ce ai vrea, ci cu ce gasesti in dulap. Zic asta ca intr-o zi voiam sa scriu pe blog cine imi calca si mie camasile? Doamne, cat ma plictiseste. Dar ca veni vorba de libertatea de alegere, exista variantele sa nu le mai calci sau sa le calci numai la gat.
In fine, tocmai iesisem pana afara, si ma sunase Bobi sa-mi spuna ca orasul e pustiu si ca s-a dus pe Victoria Park in sus ca trenul. Probabil si-a luat lumea talpasita pe undeva ca tot avem mai mult liber de la stapanire. Si cum mergeam eu pe alee, cu capul pe sus, ma simteam tare bine, ba de la atata polen am si stranutat si un pusti c-o minge m-a binecuvantat, thank you, dar ma simteam tare bine pentru ca vedeam curtile oamenilor puzderite de lalele si magnoliile puzderite de flori. Pe magnoliul de mai jos il cheama Albert si vazandu-ma cineva pe geam ca incercam sa evit a-i calca proprietatea sa fac o poza la flori, m-a invitat sa-l admir de unde vreau si asa am ajuns sa ma inchin unui copac. I-am zis ca-mi aduc aminte asta iarna cat era de sugrumat de geata si uita-te acum la el. Iarna canadeza urbana nu are nimic splendid ca sa si-o aroge canadienii ca vreo mandrie nationala. E doar o mizerie deprimanta. La propriu. Strazile se strica sub tone de sare, parcarile devin munti de zapada neagra, singurii munti din regiune, gerul iti dezmembreaza toate incheieturile, iar alura orasului, in general, e infama. Daca prin absurd ar fi sa fac carti postale, nu as folosi in design, asa cum se obinsuieste, iarna ca laitmotiv, ci exact aceasta perioada a anului.


Si ca vorbeam de specificuri nationale de coperta, Tim Hortons a implinit 50 de ani si mi-a dat azi o gogoasa cu gaura moca, de care n-am fost prea incantata ca era prea mica, apoi eu am gasit leustean si l-am cumparat pe tot. De harbuz nu stiu ce sa zic decat ca n-a incaput in portbagaj.
Good morning deocamdata! Pe aici a venit un weekend lung de care incercam sa ne bucuram intr-un fel, mai ales ca saptamana care tocmai a trecut a fost atat de obositoare ca nici dezordine in casa n-am avut timp sa fac. Asa ca de mare lucru nu trebuie sa ma ocup. Nu ne prea putem bucura deplin insa, ca vremea pe la noi e iar toata numai toane, de zici ca-i femeie la menopauza. Ploua si inca ne inteapa frigul pe sub hainele o leaca mai subtiri. Dar copacii au pocnit si papadiile au inflorit, de fapt au dat navala ca lacustele ca nu mai ai pe unde pasi de ele, si am zis ca poate iesim si noi pe undeva sa ne incantam de aceasta natura inca insarcinata, dar pe maine sau poimaine. Pana una, alta, azi am fost la Starsky, unde nu ne mai gasisem timp sa mergem de la Craciun, ca sa fac un plin pentru cateva luni. Dupa cum bine poza arata, am inceput, evident, cu ce era esential.

duminică, 11 mai 2014

Trei intr-o barca...Si un cadavru.

Daca nu ati citit inca povestea lui Jerome Jerome, v-o recomand macar pe cea a lui Jenom Jenom, adica pe a mea. Ieri am lasat pozele in suspans pentru ca m-am dus sa ma culc. Cat era ceasul? 6? De-atunci am dormit pana azi. Ieri a fost prima zi de pescuit pe anul acesta. Adica trebuia sa fie pentru ca ceea ce era intentionat a fi aventuri la pescuit s-a transformat in aventuri de supravietuire. Ne-am sculat devreme, ca ne dadusem intalnire cu amicul pescuitor la el acasa, cu noaptea in cap, sa-l ajutam cu logistica. Noua lui barca si toate celelalte acareturi menite sa ne ajute sa prindem un crocodil. Eram trei si am decis sa mergem cu masina lui. Am trecut pe la Tim inainte de am luat o cafea si niste timbitzi si am ajuns la el pe la 6 dimineata. Trecand peste detalii, cert e ca am reusit sa ne pornim pe la 8 pentru ca le-a luat baietilor ceva timp in parcare sa monteze barca pe portbagajul de sus. Transpirati deja, erau insa foarte entuziasti. Ba chiar de atata insufletire, amicul pescuitor era sa plece la drum fara bete. Fie vorba intre noi, nici nu i-au trebuit. Eu nu stiam unde mergem. Dar nici ei. La mai bine de o suta de kilometri de Toronto, la Rice Lake, pentru ca apa nu ar fi prea mare si are crocodili, dupa documentarile lui Bobinescu. Aveam o problema pe care trebuia sa o rezolvam inca de acasa. Unde ne pisam daca ne vine in barca? Pana la urma pe noi, dar nu aveam atunci de unde sti. M-au pus si pe mine sa-mi rezolv aceasta problema din timp, dar eu cum nu o aveam atunci, nici nu o puteam provoca. M-a apucat pe drum, cum se intampla de obicei, motiv pentru care am gasit alt motiv de a opri la LaRoute, asta pe langa ca trebuia sa ne luam niste sandvish-uri. Am stat la coada, am stat si pe fotolii la fast-food, am infulecat cate un sandvish de la Tim, am zis sa plecam, cand am decis ca ar trebui sa mai stam o data la coada pentru ca e posibil sa ne ia foamea in barca. Initial, pusesem problema sa luam gratarul de acasa sa prajim un peste la mal, dar uitasem de el.
...Am plecat si dupa ce am plecat, pana la destinatie nu mai erau decat vreo 40 de kilometri. Ajungem. Vedem de sus lacul si pe moment ne-am minunat. Nu ne asteptam sa vedem o mare la orizont. Ceea ce a facut ca entuziasmul sa creasca si mai tare. Lor, ca eu nu prea eram entuziasta. Nu eram in niciun fel. M-am lamurit demult cu ce pescuitori plec la drum. Lacul deci era o mare si avea la mal iernate niste vapoare. Noi aveam o barca pneumatica. Ne sunase de acasa si lasasem vorba ca daca e sa trebuiasca a suna paza de coasta ne recunoaste repede. Suntem singurii prosti cu inflatable. Platim la intrare 7 dolari de barca si purcedem la a o lansa la apa. Au inceput baietii a debarasa acareturile. S-au cocotat pe masina sa dezlege barca, dupa cum vedeti in poze, arata ca un cadavru, si eu am plecat in treaba mea. Am plecat in mai multe treburi pentru ca, desi am ajuns acolo la 10, barca a fost pusa pe picioare, pe la ora 12. Gata, barca e gata, si dupa ce am aruncat in ea toate cele de trebuinta unor pescari profesionisti, am constatat ca noi nu prea mai incapem in ea. M-am suit eu prima, de test, datorita gabaritului meu, dupa care, rand pe rand toti ceilalti. Cand i-a pornit motorul, ne-am izbit vantul de ponton. Si de acolo a inceput o intreaga dezbatere daca e bine sau nu sa ne aventuram in larg ca valurile sunt cam mari si vantul, ce-i drept, bate cam tare. Desi de la mal parea mai putin. Ceea ce ne-a determinat sa purcedem au fost pescarii de langa baraci. Ne uitam de sus la ei. Prostii aia pescuie de la mal. Asa cum ceilalti de pe vapoare ne scuipau in cap pe noi. Brrr, da drumul la motor si plecam. Cand trecea cate un vapor pe langa noi, ne izbea in toate directiile de nu mai stiam pe unde suntem, si busola nu aveam. Ne-am indepartat, ne-am indepartat, valurile ne ridicau si ne lasau, dupa care iar ne luau, norii se aciuasera deasupra si vantul ni se parea ca bate tot mai tare. Ba la un moment dat motorul nu mai facea fata, vele nu aveam, se vedea iceberg-ul in departare, dar de care noi ne apropiam tot mai mult, adica acea boaba de orez, zisa insula, de unde probabil si Lacul Orez. A prins Bobi un moment cand valurile s-au mai linistit, si si-a scos batul. L-a aruncat cu grija sa nu intepe barca, dupa care nu l-am mai vazut. Cu cat ne tot duceam, valurile incepeau a face spume si noi odata cu ele si intrati deja in sfincter sindrom si colorati la fata, uitasem de bat, cand amicul pescuitor il intreaba pe Bobinescu unde e undita. A inlocuit-o cu vasla la care tragea deja cu forta impotriva vantului care ne ducea unde voia el. Am stat o ora pe apa, timp in care ne-am cacat pe noi de frica, ma rog, eu mai putin, ca sunt mai nesimtita, dupa care cumnecum ne-am intors la mal. Si s-au pus baietii pe urma sa demonteze barca. Apoi, ne-am dus acasa, intr-un stadiu de entuziasm opus celui cu care plecasem, unde am ajuns pe la 5. Trecusera 12 ore si in loc de crocodil, ne-am intors cu 4 cadavre, unul cu care plecasem si alte 3.

sâmbătă, 10 mai 2014

Azi am fost cu baietii la pescuit din barca la Rice Lake. Iata Rice Lake si imprejurimile:

Era primavara.


Nu stiu ce era cu fanteziile acestea prin mijlocul padurii, pe unde m-am plimbat un pic de nebuna, dar am banuit ca ar fi ramas asa de la egg hunting (?).
Daca am prins peste sau nu, o sa va spun alta data.