Pagini

Expat in Canada

Expat in Canada

duminică, 30 martie 2014

Cica studii recente arata ca renuntarea temporara la lucrurile care ne fac placere reprezinta un mod eficient de a ne spori fericirea prin combaterea adaptarii hedonice si cresterea, in consecinta, a capacitatii de a aprecia si a savura orice lucru. Adaptarea hedonica inseamna, potrivit studiilor acestora, ca te obisnuiesti intratat cu ce ai, oricat ai avea, incat la un moment dat nimic nu-ti mai produce nicio satisfactie si nu mai esti fericit. Ceea ce inteleg eu din concluzia acestor studii e ca ele indeamna la atingerea fericirii prin frustrare. E ca si cand un om mort de foame gaseste pe o banca intr-un parc o jumatate de sandvish si pentru ca e mort de foame il savureaza de ca si cum ar fi intreg. Sau daca eu am o bunica pe care nu am mai sunat-o de cinci ani sa o intreb ce face, de vreun ajutor din partea-mi ce sa mai vorbesc, ca sa ajung sa o apreciez la adevarata ei valoare, ar trebui ca mai intai sa moara. Eu, adepta convinsa a religiei moderatiei in viata de zi cu zi, desi pacatuiesc big time, zic ca nu trebuie sa moara baba mea ca sa-mi aduc aminte ce-am pierdut. Trebuie doar sa ma gandesc cum ar fi daca ea ar muri. Am revazut aseara Legendele toamnei si moartea tuturor din film, rand pe rand, nu-mi dadea niciun sentiment de fericire, dimpotriva. Traiam aceeasi fericire cu Tristan, atunci cand el isi avea sotia alaturi, si nu atunci cand ea a fost impuscata. La fel cum si Brad Pitt era cu adevarat altul cu 20 de ani in urma. Eu, sincer, nu-i inteleg pe cei care sunt mereu nesatisfacuti si nemultimiti de toti si de toate, inclusiv pe mine. Si cred ca totul vine din genul ala de perceptie a fericirii overrated. Adica sa ma consider un om fericit trebuie sa fiu tot timpul high?! Nu cred. Atunci as fi doar drogat, nu fericit. Intrebarea de baza e, de ce adaptarea hedonica trebuie sa fie datatoare de nefericire si nu datatoare de fericire? Adica, sa zicem, ca prin eforturi proprii am ajuns in viata la un nivel de trai despre care common-sensul ar spune ca e ok. Dar nu, eu ma adaptez hedonic situatiei si incep sa fiu nefericit. In felul acesta, voi fi un frustrat toata viata. Solutia, ca sa-mi doresc mai mult si in acelasi timp sa nu fiu nefericit, mai binele trebuie sa aiba punctul 0 in bine si nu in -infinit. Ca altfel ajungi sa canti cu jale ca Bertzi, M-am indragostit numai de ea...What the fuck am I talking about here? :))). Dar pentru ca am pornit pe acesta cale nebanuita, sa o continui, sa vad unde ma duce. Genul acesta de adaptare hedonica datatoare de nefericire apare, banuiesc, atunci cand imi analizez viata prin genul ala de argumente inductive. Daca ieri a fost asa, azi e asa, inseamna ca si maine va fi la fel. Exact ca in povestea cu puiul care obinsuit fiind ca in fiecare dimineata cand se scoala sa-l hraneasca fermierul nu-i trece prin cap ca la un moment dat fermierul ar putea sa moara sau si mai rau, fermierului sa-i treaca prin cap ca e buna supa de pui. E adevarat ca in concluzie, ajungi la concluzia studiilor, care oricum vorbesc de o renuntare temporara: ca abia atunci cand nu mai ai ceea ce ai avut realizezi valoarea a ceea ce ai avut. Ai avut. Adica ai fost fericit, sau ar fi trebuit sa fii, nu esti. Daca, de exemplu, esti multumit cu ce ai, ce esti, dar la un moment dat, intervine o eventuala pierdere a lor, atunci se produce o nefericire justificata. Dar daca nu esti multumit, desi nu ai avea niciun motiv sa fii astfel, o eventuala pierdere produce o nefericire justificata si una anterioara nejustificata, adica doua. Deci nu se exclude si concluzia mea ca adaptarea hedonica nu trebuie sa fie neaparat datatoare de nefericire, ci dimpotriva, si ca nu e necesar sa mergi pana intr-acolo, sa fortezi destinul, incat sa pierzi ce ai avut ca sa experiemntezi pe viitor nirvana, ci doar sa te gandesti cum ar fi daca...Si in felul acesta impusti doi iepuri dintr-un foc.

vineri, 28 martie 2014

Noodles...

...si un sac de ciocolata. What else does a man need to be happy?...La Lindt, am gasit o promotie de Paste (!!!). Daca iei fix 1.200 de grame de Lindor de toate felurile (cu menta, cappuccino, neagra, lapte, cafea, sea salt, huzelnut, straciatella, caramel...) costa 30 de dolari. Daca iei 1.201 grame sau 1.199 de grame, platesti la suta de grame, adica dublu, 60 de dolari. Ne-a zis vanzatoarea ca pastrate intr-un loc potrivit, tin cateva luni bune. Ha? Mda, pai nu le-am luat sa le pastrez. Singura mea problema acum e ca nu stiu pe care sortiment sa ma concentrez mai tare.
Nu stiu daca stiati ca exista, eu nu stiam si a fost pentru mine o descoperire epocala. Dry shampoo. Pentru cei carora le este lene sa se spele pe cap :). Mie imi creste self-esteemul in functie de cum imi arata parul. Cica nu e sanatos sa te speli pe cap in fiecare zi, desi unora le este necesar. Pentru ei s-a inventat instant hair refresh. Dar si pentru cei care se scoala tarziu, stau pe chat si uita ca mai au si alte treburi de facut inainte de a pleca de acasa. In 30 de secunde te-ai spalat pe cap, in timp ce stai pe chat. Un sfat, ca cele pentru suplimentele alimentare: nu va bazati doar pe el totusi. Si e doar pentru par :).

joi, 27 martie 2014

Veneam de la munca si m-am intalnit cu aceasta gasca trista, care se gandea la niste chestii, care si mie mi-au trecut prin cap.
Legat de vreme, in ultima vreme, am experimentat niste paradoxuri de as inventa o alta luna in calendar. Pentru mine, e ciudat sa vad cum afara e inca zi la ora 8 si in acelasi timp, un frig de-ti crapa toti nervii. Sa va spun un banc, ca sa-mi mai treaca si mie supararea. E de actualitate si l-am gasit aici. Cica 200 de gaste canadiene au revenit din tarile calde si dupa cateva zile s-au dus inapoi. Partea funny e ca nu e banc.

duminică, 23 martie 2014

V-ati gandit vreodata sa va luati un an sabatic? Adica sa o tirati in lume pe o plaja stufarita de palmieri sau poate undeva printr-un templu buddist sa meditati impreuna cu calugarii la nemurirea gandacilor? Contrar a ceea ce DEX-ul declara ca anul sabatic ar insemna, exista o moda cool azi, si tocmai pentru ca e moda devine ostentativa si prozelita, sa-ti doresti sa te duci la dracu in praznic sa-l cauti de subintelesuri. Numita an sabatic. Am auzit de oameni in ani cu mine, importanta mentiune, care au facut sau fac la momentul vorbirii noastre chestii din acestea si fara a-mi pasa catusi de putin cum aleg altii sa-si traiasca anii, mie, personal, nu mi-a trecut prin cap sa-mi doresc acum asa ceva. Si asta pentru ca avand o fire motaneasca, cand plec de acasa, si pentru cateva zile in alta parte, nu-mi doresc altceva decat sa ma intorc cat mai repede la locul si la patul meu. Cum mi s-a intamplat cand am venit in Canada. Paradisiac, pana am inceput sa vreau acasa. Pana sa ma invat, am suferit mult. Asa incat, un an sabatic de genul acesta ar fi, pentru mine, atat de solicitant si de obositor ca dupa, as avea nevoie de un deceniu de vacanta. Si cum mi-as putea permite eu atata vacanta, cand n-am decat doua saptamani de concediu pe an? (Si, din pacate, moda anului sabatic cu doua saptamani de munca pe an, n-am auzit sa se initieze inca...). Dar mai ales, ar putea exista riscul sa ma invat si sa-mi doresc apoi o viata sa(l)batica. Recunosc ca am avut si eu perioade sastisite, in care ma simteam depasita de viata si de tot tacamul ei, dar atunci imi doream de-a dreptul sa dispar din lume, nu sa fug prin ea de mine. Cu ce ar fi putut rezolva un an sabatic deznadejdea in care ma regaseam, de fapt, in care nu ma mai regaseam? Ar fi amagit-o pentru o vreme, dupa care ar fi adancit-o si mai tare, ca tot acasa, de unde fugisem, m-as fi intors. Ca pentru o intreaga viata sabatica as fi avut nevoie si de bani si in cele mai multe cazuri situatiile se exclud reciproc, ca daca o tineam dintr-un sabat in sabat, faceam si de la bani rabat. Nu cumva, mai bine, cautam sa-mi rezolv problemele acasa, acolo unde ele se manifestau, decat cautandu-i tratamente cu capul prin aburii din varful unor munti obscuri sau prin nu stiu ce padure calarind elefantii si cautand maimutele de oua? Citisem odata un jurnal al lui Mircea Eliade, tocmai Mircea Eliade, daca nu era un jurnal, era o carte de marturii in orice caz, si imi aduc aminte cum spunea el acolo, aproximativ, ca ritmul intr-o viata frumoasa si simpla, in fiecare zi si nu o data la o mie de ani, e dat de imbinarea armonioasa si constanta intre efort si pauza. Adaugand si eu ca excesul pe orice parte a baricadei poate dauna grav sanatatii mintale.

sâmbătă, 22 martie 2014

Ca veni vorba de fericire, s-a publicat si raportul World Happiness, iar Canada se afla pe locul al 6-lea, dupa Danemarca, Norvegia, Elvetia, Olanda si Suedia. Raportul a luat in considerare standardul de viata, suportul social, castigurile, stabilitatea familiala, "perceptia asupra coruptiei" si "libertatea de a alege cum sa-ti traiesti viata". 82% dintre canadieni declarasera ca experientele pozitive pe care le au intr-o zi sunt mai multe decat cele negative. Daca as fi fost intrebata si eu as fi spus la fel si asta pentru ca la capatul fiecarei zile, imi astern capul pe perna, asteptand ca ziua de maine sa fie cel putin la fel ca cea abia trecuta. Ca aseara, de exemplu, cand dupa o zi plina, terminata pe la 9, ca imediat dupa ce am venit de la munca, am mers de ne-am facut taxele, mi-am cumparat cea mai proasta pizza. Au fost schimbati baietii si ei n-au invatat s-o faca precum cei dinainte. Probabil nu stiau exact procedura, asa ca au lasat-o cruda. Dar cum n-o puteam duce inapoi ca deja o mancasem, m-am culcat fericita ca azi o sa ma duc la festival sa vad cum picura siropul de artar. Cand am dat azi dimineata perdeaua la o parte, peluza primavaratica a parcului nostru se acoperise iar cu zapada, acest rahat alb, negru pe alocuri si imputit, asa ca mi-am zis fericita ca trebuie sa-mi umplu ziua cu altceva. Vorba celebrului Einstein, cand faptele nu se pupa cu teoria, schimba faptele. Relativitate. Imi plac vorbele de duh ale lui Einstein pentru ca, tot potrivit unei vorbe celebre, nimeni nu indrazneste sa il contrazica. Ma gandesc ca poate reusesc si eu dupa o saptamana sa-mi recuperez blugii. I-am dus luni la o croitorie din Target, pe buna baza ca ma suna ei cand sunt gata scurtati, ca asa mi-au zis. Le-am spus sa-mi lase un voice mail ca eu nu sunt acasa si daca ma suna pe mobil oricum nu raspund. Cand i-am dus acolo, cativa studenti faceau fericiti practica sub nuiaua unui guru al cusatoriei, care ne-a invitat si pe noi sa luam lectii de cusut. Vreo 200 de dolari doua saptamani, o nimica toata la cata meserie inveti. Ma intorceam seara de seara acasa cu gandul la voice mail-ul de la croitorie, verificam telefonul, dar butonul lui rosu nu clipocea, inca nu eram nefericita, ba imi ziceam ca poate nu le-oi fi dat eu numarul intocmai, ca mi se mai intampla. Asa ca joi m-am dus eu in persoana sa vad care-i treaba cu pantalonii. Cel in charge joi nu stia de capul lui si nici unde sunt blugii mei, l-am intrebat daca nu cumva studentii fac teste pe ei, sa-i caute pe-acolo, nu i-a gasit, asa ca a ramas iar cum stabilisem, ca ma suna ei. Cand or fi gata. Bobi incepuse a ridica tonul ca el vrea blugii si banii inapoi. Dar eu l-am linistit. Nu de alta, dar dadusem vreo 11 dolari si nu era vorba ca era numai atat, ca tot ai mei erau, dar sa ma fi pus sa caut alta croitorie chiar era un efort mai mare decat sa nu mi-i mai recuperez deloc.
...Intre timp a trecut o luna de cand m-am angajat in alta parte. Nu stiu daca sunt buna sau nu ca nu mi-a zis nimeni, dar am tinut sa ma bag in seama precizand-le ca am o luna de cand sunt in firma, moment in care sefa mi-a spus ca eu sunt singura care-si numara zilele, altcineva n-o face. Ma duc la munca cu toata daruirea, dar asa faceam si cand ciopleam ananas. Cu tot talentul, pana la perfectiunea unei opere de arta. O mentiune interesanta, firma este smoke free, asa sunt toate, doar ca nu toate se tin de regula pe toata proprietatea, inclusiv in parcare sau in fata usii de la intrare, sau la colt. Asa ca cine vrea sa-si afume organele interne, nu are decat sa treaca strada, eventual, la vecinul mai cu inima. Mi se pare si normal, un alt motiv sa fiu fericita deoarece pe mine oricum nu ma afecteaza in niciun fel...Poate ma las si eu de prostii. I'll meet you at midnight, Smokie, go next door to Alice. Apropo de ce ziceam mai jos si in legatura directa cu ce ziceam mai sus, tambalaul cronic de care nu ma pot trata...chestia aceasta se manifesta numai acasa. La munca, unde a dracu ironie a sortii am un job pentru care disciplina si organizarea sunt mandatory, nu se manifesta deloc, de unde trag concluzia, ori ca sunt bolnava de personalitate dubla, ori ca nu functionez decat cu nuiaua deasupra capului, ori ca ma doare in bascheti de toate atunci cand nu e necesar sa ma doara.

joi, 20 martie 2014


Azi, 20 Martie, e Ziua Fercirii, decretata astfel de ONU. "A table, a chair, a bowl of fruit and a violin; what else does a man need to be happy?", Albert Einstein. Ca sa fiu sincera, nu stiu daca Einstein a zis chestia asta, am copiat-o si eu de pe internet ca azi e en vogue sa te dai smart pe fb. Dar nu conteaza pentru ca eu sa fi fost Einstein, tot asa as fi zis. Si mai cred intruna intr-una: cea a fericirii cu ce ai si ce esti. Nu ca autosuficienta, dimpotriva. Pe cale logica, daca sunt multumita cu ce am si ce sunt, daca voi avea mai mult si voi fi mai mult, voi fi si mai fericita. Vedeti acolo mango, honey melon...Sa fi pus si niste banana in castron, normal ca eram mai fericita, dar n-am avut.

marți, 18 martie 2014

Am o meteahna de care nu ma pot trata. E cand fac mancare murdaresc toate blidele din bucatarie, ba aduc si din baie daca n-ajung. Le mut pe toate din dulap in chiuveta. Nu conteaza cate am. I le las apoi lui Bobi sa le spele ca doar eu am facut mancarea. Si oricine in locul lui, chiar si el, ar prefera sa fie invers. Si nu numai cand vine vorba de bucatarie. Asa se face ca in ultimele zile am fost tare ocupata si m-am dus chioara de somn la munca pentru ca mi-am intors toata casa cu cracii in sus. Adica le-am pus pe toate in ordine. Sunt foarte incantata de faptele mele, ba as putea s-o bifez ca mission accomplished si, ca tot timpul, mi-am promis ca de-acum o sa le si tin astfel. Eu n-am inteles niciodata, nici cand eram mica, cum reusesc ceilalti oameni sa-si tina tot timpul casele aranjate? Ca la mine, la doua zile de la astfel de ispravi le gasesc iar pe toate vraiste. De parca n-as trai eu in ea. Banuiesc ca sunt din aia, ca si mine, care fac repede ordine cand stiu ca au vizitatori, si isi revin dupa ce vizitatorii se duc, pentru ca altfel nu-mi explic. Acum, filozofand pe marginea unui subiect atat de complex, as putea chiar sa spun ca nimeni n-ar trebui sa-si doreasca o astfel de ordine in propria casa. Daca faci ordine numai cand vine cineva pe la tine rezulta ca o casa in ordine nu e intima, e unsafe si te pregateste de invadatori. Nu, nu e ca si cum m-as simti bine cu toate hainele in cap, dar cand vin de la munca, de exemplu, eu gasesc destul de greu sa scot vreun umeras din dulap, de fapt, nici nu-mi trece prin cap, si in voia instictului arunc haina pe pat si acolo ramane. Asa si cu celelalte. Ca sa imi scot eventual ceva din rucsac imi ia ceva vreme sa dibuiesc pe unde-i rucsacul. Cateodata atat de mult il caut ca-mi da si impresia ca n-am ajuns cu el acasa. La un moment dat a simtit Bob pe la picioare ceva rece de s-a si speriat. Era numai lantul meu, de fapt, un fel de belciuge negre si cool luate de la un outlet, am mai si dat bani pe ele, ca sa le asortez la tinuta mea casual. Naiba mai stia unde le-am lasat. Partea trista e ca nu ma pot apuca deloc de treburi serioase daca nu am mai intai lucrurile bine puse la punct in jurul meu. Dar na, m-am obinsuit. Adevarul e ca nici maica-mea n-a cerut vreodata de la mine vreo militarie si uite asa am ajuns intr-un hal fara de hal. Evident ca mint acum de ingheata apele, ca in realitate sunt un om foarte disciplinat care nu-si arunca exact ca un nesimtit hainele pe unde apuca ca sa le gaseasca dupa secole pe dupa pat, de si uitase ca le are.

...Azi am fost iar cu colegii la restaurant sa-l sarbatorim pe al nostru sef de ziua lui de nastere. Ne-am dus sa mancam pad thai, preparat devenit unul dintre preferatele mele, ocazie cu care ne-a povestit ca a fost in weekend la o ferma pe langa Milton sa se uite cum picura siroul de artar. Si ma voi duce si eu weekend-ul acesta daca reusesc sa ma tin de plan si daca vremea nu va fi prea rea. Ca daca e, nu-i nimic asa-i de vreo jumatate de an. Tocmai verificasem adresa pe care mi-a furnizat-o si am realizat ca pe-acolo am mai fost si asta toamna, dar cu alta ocazie, a bostanilor parca era. Simt ca daca ma pornesc cu un astfel de weekend cu iesiri si cateva poze indrug universul sa schimbe si el cumva fagasul anului, nesimtit de monoton, care m-a tintuit in casa toata iarna.

Am incheiat cu introducerea, sa scriu si eu de incheiere ceva ce mi-am adus aminte si cred ca v-ar interesa, ca tot pornisem de la de-ale gurii, sa am totusi si o logica. La limba ma refer. In Canada nu se vorbeste limba romana. Cred. Oficial asa e, dar eu daca ar fi sa fac vreun procentaj al cuvintelor rostite in romana si engleza pe zi, romana o vorbesc in proportie de 60%, poate si mai bine. In fine, cel mai greu mi-a fost mie sa ma obinsuiesc si mai ales sa accept, accentele din limba engleza vorbita in Toronto. Si pe ale celorlalti, dar mai ales pe al meu. As putea chiar sa marturisesc ca eu am devenit confortabila cu second language abia cand am renuntat sa ma mai cac pe mine. Imi scuzati expresia, va rog, dar imi aduc bine aminte ca exact asa era. Ma tot chinuiam sa acopar accentul, exact ca un caine rahatul. Dar nu pentru ca mi-ar fi fost vreo jena de el, ihi, ci din nevoia mea de a sti ca vorbesc limba perfect, adica fara accent. Ceea ce nu este posibil. La urma urmei, oricine are un accent din perspectiva celuilalt. Asa ca in eforturile mele de a fi ceea ce nu sunt, adica de a vorbi asa cum nu vorbesc, complicam lucrurile si mai tare. Adica nu mai vorbeam deloc. Rezolvam cumva problema pentru ca in felul acesta chiar ca nu se mai simtea nicicum. Lasand gluma la o parte, cred ca acesta este un sfat bun venit din partea mea. Ca sa vi-l aduceti aminte in cazul in care va va macina constiinta. Desi poate din randurile acestea scurte, voi nu realizati masura frustrarii pe care, in mod inutil, chiar o aveam pe atunci, ajungand acum sa nu-mi mai pese, ba chiar sa fac parada de el. Cand ai accent inseamna ca esti diferit. Nu in vreun sens bun sau rau, but it's just you, cu atat mai mult cu cat nu exista mai nimic de facut cu rezultate 100% scontate. Cu siguranta in timp, vorbita si vorbita, accentul se imbunatateste, adica, se poate apropia putin cate putin de cel al nativilor, la o distanta foarte mare, dar oricum, cat mai spre el, dar niciodata total, nu in cazul unora care au plecat din Romania la varsta la care am plecat eu. Si apoi, intr-o oarecare masura, in Toronto, daca ai accent inseamna ca n-ai. Nu e niciun non-sens. "B" as in "Bob", "C" as in "Cat"..."Does my B sound like D"? "Not for me", mi-a raspuns o colega care e din fost Iugoslavie de 20 de ani in Canada care vorbeste o engleza impecabila cu un puternic accent est-european si acum. Dar sunt, intr-adevar, si unii nenativi care nu au deloc accent in engleza pentru ca nu stiu engleza, asa ca variante exista.

joi, 13 martie 2014

Ca sa nu credeti ca as fi exagerat, azi m-am tras in poza cu un pasager care ma inghesuia iarasi bine. Ca-s scaunele prea inguste sau ca sunt unii prea mari, sunt multe zile cand exact asa calatoresc, ca o musca stalcita de geam. De ce nu ma scol in picioare?! Pai nu sunt si eu obosita?. Si adica tot eu sunt de vina? Uite cum stateam sfioasa, cu picioarele stranse, de parca faceam pe mine, citind din cartulia mea de rugaciuni, iar el n-avea nicio stinghereala. Metroul de pe linia verde arata ca naiba si produce destul disconfort unei pretioase, dar hai ca circula totusi. Se opreste macar o data pe calatorie, e inclus in pret, de nu-mi pot tine ochii la locul lor cand aud iar in difuzor, we experience delays, fuck your delays, mi-i dau peste cap, mi-i invart in toate partile, prost obicei, si vorbesc de una singura. Dar face totusi fata traficului care nu este unul usor in Toronto, la rush hour. Anyway, gata cu asta. Ca pe unii poate nici nu-i intereseaza ca merg numai cu masina, poate nici nu stiu despre ce vorbesc, dar pe mine ma framanta ca eu prefer sa fac varf gramezii prin metrou, ca uite, mai am timp si de altele, mai citesc, mai joc un joc de retardati, decat orice timp mort irosit in masina, cand nu ai cum sa faci si altceva decat sa dai din volan. Si daca metroul nu-mi place, iarna asta jegoasa nu-mi place, ailalta iar nu-mi place, ceva totusi imi mai face si mie placere?
Mie? Cum sa nu? Tot, am zis-o de multe ori deja. Ceea ce boscorodesc imi produce doar disconfort provizoriu si de scurta durata, nicidecum probleme existentiale. Sunt multe lucruri placute pe care as putea sa le notez punctual asa cum am facut si cu cele neplacute, dar nu m-as pierde in detalii, ca am timp de ele alta data, cat as zice ca the big picture e ceea ce ma intereseaza si e valoroasa. Big picture, life wellbeing, care se refera la minunata mea viata in minunata lume noua in care am ajuns si nu stiu cat la tara in sine face referire, dar e suficient. Ma uit la viata de sus pentru ca pot. Si chiar ma gandeam o data ce palma mai usturatoare si mai rosie pe obrazul celeilalte poate fi daca nu aia prin care sa-si vada "copiii" crescuti bine de alta? Nu e o palma de razbunare, ci una a rusinii. Simplu. De aceea faceti, fratilor, tot ce va sta in simpla putinta ca sa va fie bine! Traiesc confortabil, chiar si stransa cu usa prin metrou. Si nu e ca ma laud ca nu de vreun lux povestesc pe-aici. I'm not that kind of lux lady. Am doar o simpla viata linistita si fara griji. Si cum sunt si extrem de indolenta, daca au grija altii, cu atat mai bine. Cat mai putina bataie de cap ca daca e multa, oricum nu conteaza. Canada nu e o tara pentru oricine, asta ca sa stiti, dar pentru unii ca mine este. De exemplu, un exemplu prost, dar bine plasat, care trebuie citit prin extrapolare(!), nu-s eu om din ala de se trage la distractii cu multa lumaraie, gen baruri, cluburi si alte chestii din astea cool. I don't give a shit, ma plictisesc ingrozitor. Prefer oricand sa zac in casa, in lumea mea, decat iesiri de genul acesta in lumea altora. Spun asta si pentru ca stiu cat de mult se plang unii ca le-ar lipsi distractiile. Genul acesta de distractii. Mie deloc. Sunt in regula cu aceasta plictiseala. Si n-am cum sa ma plictisesc eu de ea, pentru ca e tot la ce-am visat vreodata. Cat mai putina bataie de cap si sonorul cat mai incet. The sound of silence. In afara de liniste, mai exista doar muzica, restul e bruiaj. Sa ma scol dimineata, sa ma duc la job, sa vin inapoi, sa ma trantesc in pat, sa-mi iubesc consortul, alte cateva marunte si apoi refrenul. Cate o pauza din cand in cand. Apropo de munca, nici in aceasta sfera nu sunt atat de patimasa si nu stau sa-mi pun prea multe intrebari. Ce viata e aia, frate, sa ti-o pierzi sclavagind pentru o mana de bani? Pai e aceeasi pe care o avea si strabunica-mea cand se ducea la sapa. Just simple normal people. Take it or leave it. Cu atat mai bine, un misel mai putin, de care oricum nimeni nu are nicio nevoie. We will all die, sooner or later, keep calm. Canada, a mea, din punctul acesta de vedere, ca exista si multe altele si multi oameni prin ea, este exact pentru acest gen de oameni. Ca mine, care nu-si doresc prea multe de la viata. Stiu, cu prosti ca mine invart altii lumea, I couldn't care less. Atata timp cat, atata timp cat am, eu ma simt bine, pot s-o intoarca si pe dos si n-o sa-i port vreo vina. Si tot vor fi unii care-mi vor spune sau macar vor gandi ca "asta viseaza cu ochii deschisi, asta e o tara fara suflet si fara spirit, care te rupe cu munca, bla, bla, bau", iar eu ma voi bucura. Daca tot ce traiesc e un vis si unul implinit, atunci am voie sa spun ca sunt chiar beata de fericire. Deocamdata nu as vrea sa (ma) mai mut. Nu mai pot face nicio mutare ca deja am dat sah mat. Incepusem bine, dar am inceput sa ma iau in serios, sper ca nu si voi, si deja imi vine sa rad. Sunt intr-un moment de apologie. De parca mi-a fatat licuriciul.
...Singura distractie care, intr-adevar, imi lipseste, dar rau de tot, ca acum imi vine sa plang, este cea outdoor. Sa fac poze la copaci, la flori, la randunele, la firisoarele de iarba, you know, Mowgli's bullshit. E potential aici, dar, pe vara incolo. Iarna-i ici, vara-i la dracu, hai pa.

miercuri, 12 martie 2014

Ruta normala de nord, eu vorbesc de linia verde.
Azi n-am putut sa deschid usa de la firma sa plec acasa ca era ingropata in zapada. Mai ca as fi zis ca sunt in Dubai in hotelul ala construit in apa, unde stai la masa si se uita rechinii la tine cum mananci. N-are nicio logica, stiu, dar am inceput si eu sa visez cu ochii deschisi. M-am intors si am iesit pe usa din dos, cea de da in parcare, unde colegii mei, cu lopetile, isi cautau masinile. I-am salutat de noapte buna si am inceput a face carare prin nameti, cu adidasii mei, in care imi intrase zapada pana la chiloti. Azi cu cativa am vorbit despre morti in pauza de masa, de am si uitat sa ne intoarcem la lucru. O canadianca, in Newfoundland nascuta cu multi ani in urma, ne povestea cum se pisau ei cand erau mici in niste ligheane ca afara era prea frig sa iasa si dimineata aruncau bocna galbena ca sa elibereze ligheanul pentru noapte. Zicea ca se incalzeau cu pietre. Le bagau in soba si apoi si le lipeau noaptea de spate. Povesti dintr-o Canada indepartata si spatial, si temporal. Apoi, nu stiu cum am ajuns sa vorbim despre cenusa cainilor morti...in timp ce eu imi mancam snitzelul facut de Bobi aseara, cand de oboseala, presupun, a uitat sa le si prajeasca. Am plecat spre metrou ca despre metrou vreau sa povestesc. Din categoria de mai jos. Ce ma scoate pe mine din toate mintile, presupunand ca am mai multe si nu una singura si aia batuta-n cap. Faptul ca se opreste tot timpul intre statii sa-si traga duhul, asta cand nu ne da afara de tot, luati-o by default, ca la urma, urmei, abonamentul nu costa decat vreo suta si de dolari. Iar serviciul face toti banii pe care, ca sa fim chit, nici nu i-as mai da, nu de alta, dar stiu si cum de la statia la care eu ma urc. Cand am urcat prima data nu cunoasteam ruta si n-am stiut ca pe aia nu se plateste, ca-i ruta autobuzului, dar m-a luat unul la chestionat ca de ce nu-mi platesc fee-ul. Ce-ai ma, cu mine? Nu ca ce am cu tine...Dar cine esti tu sa ma chestionezi pe mine? Sunt unul care-si plateste tichetul. Pai si eu mi-l platesc man, stai chill, stai sa ajung la metrou. Dar avea dreptate. Dupa ce mi-am dat seama, nu de alta, dar, intr-adevar, intrasem in tren si eu inca aveam token-ul in mana, m-am conformat. Normal ca am si calatorii normale, mai tot timpul, dar si anormale, si acestea destul de frecvente, dupa cum urmeaza. Metroul e plin de lume la rush hour cand cu precadere circul si eu si cu greu gasesti un loc, fie ca-i dimineata, ori ca-i seara. Azi dimineata am gasit un loc, pe banchetele alea de sunt trei la numar asezate fata in fata cu alte trei. Nu stiu cum naiba se face ca ma pun tot timpul langa, sau si mai grav, intre, oameni cu gabarit cu mult peste media considerata obisnuita si cu muuult peste a mea, eu fiind incadrata la categoria 3 pe actul de identitate. Ma striveau dimineata de faceam ca un constipat, iar de stat exact ca pe sezatoare stateam. Si mai si buchiam ca un chior intr-o carte care arata fix ca o carte de rugaciuni, cu ochelarii mei plini de stropi ca dimineata cand am plecat, ploua urat de tot, nu ningea frumos, ca spre sfarsitul zilei, cand ne-a ingropat iar rahatul alb. I-am sters pana la urma de haina, facand situatia si mai catastrofica. In fine, mi se intampla in mod regulat. Sa ma striveasca grasii prin metrou. Nu cred ca simt cand ma foiesc, asa ca ce sa fac, e ok. Oamenii din metrou, cand nu joaca Tetris, ca mine, sau nu se machiaza, dorm, si din picioare. Eu caut sa prind scaunul de langa geam, ca-mi catar genunchii pe spatarul banchetei din fata, ca sa ma simt confortabil, si-apoi daca trec si eu in lumea viselor, nu stric randuiala nimanui. Asa ca, dupa cum ziceam, langa mine se aseaza un gras, care, de obicei, se culca. Cand eu dau sa cobor, nu vreau sa-i deranjez somnul, asa ca il pasesc. S-a intamplat de cateva ori. Dar azi n-am nimerit tinta si am cazut fix in cap, luand din plin punga pe care si-o tinea in poala. Au inceput oamenii din jurul meu sa-si ceara scuze (!), in timp ce obstacolul abia se trezise din mortii lui si se uita la mine cum ma adun gramada de pe jos.

luni, 10 martie 2014

O treaba de peste zi care ma scoate din amorteala, macar si pentru cateva minute, sunt muzicantii din pasajul de la Spadina. Azi cantau asa de fain ca m-am si oprit sa-i ascult o tzara. Aveam si o leaca de chef de plimbare ca s-a mai inseninat cerul si pe la noi. In fiecare zi sunt altii. Saptamana trecuta, o femeie canta Love Story la harpa.

Si o alta treaba care, de data asta, ma scoate din toate mintile, in afara de metrou, lift si cisterna cu shit din cutia postala varsata toata in casa mea de nu ma mai gasesc de foi, e ca trebuie sa-mi aduc aminte ziua cand trebuie sa-mi platesc telefonul, chiria, internetul, visa, sa-mi duc cartile la library si whatever si n-ar fi o treaba, dar toate sunt in alta zi. Adica trebuie sa tin minte toate zilele lunii, iar eu nu mi-o aduc aminte decat pe cea de salariu.

duminică, 9 martie 2014

Am fost azi la The Wolf of Wall Street. Eu chiar imi propusesem sa nu vad filmul acesta, dintr-o prejudecata. Nu-mi plac deloc, dar deloc filmele cu agenti CIA si nici cele cu bogatasii de pe Wall Street. Ba chiar imi propusesem sa nu fac niciun compromis nici macar ca in rolul principal juca Leonardo DiCaprio si stiu ca Leonardo DiCaprio nu joaca in filme proaste. Si eu sunt suprinsa ca actorul acesta nu a luat un Oscar nici anul acesta. Dar, mi-am zis ca sa dormi in bancheta din cinema sau sa dormi in pat acasa nu-i o mare diferenta, asa ca m-am dus, ca altul mai bun oricum nu era de vazut. Si mi-a placut. Mie nu mi s-a parut un film rau, spun asta si pentru ca am vorbit cu amici care mi-au zis ca nu le-a placut deloc, dar depinde si din ce punct de vedere il privesti, dupa ce l-ai privit. Prea multa pornografie, droguri si betii, oameni pentru ca singurul, dar singurul motor in viata sunt banii. Mi-au ramas in cap doua replici cum ca banii nu fac numai viata mai buna, dar te si fac un om mai bun. La sensul ca iti permiti sa dai si la altii fara numar si fara socoteala. Becali. Altfel de-a lungul filmului, eu n-am inteles sa se fi referit si la altceva.
Ca din ce am vazut, viata mai buna a celor plini de bani insemna dependenta de droguri, dependenta de sex, de niste fiare, adica masini, o viata sub limita legii, sincer, o viata de cacat. Viata de familie 0, prieteni 0, dispret cat cuprinde si respect 0, adica o viata de animal. Nu vad ce e asa de fain sa o duci toata viata intr-un bairam porno si atat!!! Sub valoarea banilor orice valoare umana nu mai are nicio valoare. Eu intotdeauna mi-am zis ca exista o limita peste care numarul banilor nu mai conteaza ca oricum nu mai ai ce face cu ei. Dar, ma rog, eu sunt din aia de merg cu metroul la serviciu si, in plus, acesta e doar un film, care apeleaza la extreme, cred. Cealalta replica ii apartine tot lui DiCaprio, adica Jordan, care zicea, credeti ca sunt superficial, ca sunt materialist, daca da, duceti-va si lucrati la McDonalds. Iar un apel la extrema. Nu exista numai bogatasii si cei care isi castiga bruma de supravieturire la McDonalds. Sau poate ca da...Din punctul acesta de vedere, adica a ceea ce story-ul a incercat sa evidentieze, nu a avut ce sa imi placa. Dar mi-a placut umorul si Leonardo DiCaprio, o alta performanta de necontestat.

sâmbătă, 8 martie 2014

Lifestyle. Lampile mele gemene.
Dimineata cand m-am trezit, am vazut niste mesaje de la multi ani si pe moment nu mi-am dat seama la ce se refera. Dar, la multi ani tuturor femeilor de pe blogul meu! Canadienii nu sarbatoresc 8 Martie, nu in stilul romanilor, chiar spunea o colega sarba ca are o invitatie la petrecere azi, iar o canadianca n-a stiut nici ca e Ziua Femeii, si nici ca ar fi motiv de sarbatoare. Pentru ei, mai importanta este Ziua Familiei a spus. Asa ca astept azi sa-mi dea sotul flori. Nu e el foarte romantic ca daca era nu trebuia sa astept. Ca asa e indicat, sa-i dai femeii flori, sa o pupi toata ziua si-n...ca e ziua ei si trebuie sa se simta importanta.

Am lipsit de pe aici in ultima vreme ca m-am ocupat, ca de obicei, cu lifestyle-ul, ca sa sune interesant, cu viata mea plictisitoare adica, in care nimic incendiar nu se intampla ca sa ma laud pe blog. Dar m-am trezit cu o moleseala in oase de mi-am si zis ca e bine asa, ca daca sunt atat de obosita cand nu se intampla nimic, cum as fi oare daca s-ar intampla? Nu stiu daca am zis vreodata, dar daca eu nu-mi iau lumea in cap din tara asta frumoasa ca Disney Frozen Princess, e tocmai acest lifestyle plictisitor. Ca nu trebuie sa-mi bat capul prea tare. Ca-n filozofie, daca te zbuciumi sau nu te zbuciumi, finalul e acelasi, si-atunci de ce sa nu preferi calea usoara? Iau o zi oarecare si o trag la xerox. O bag sub laser, apas tasta 5 si gata. Mai raman zilele de weekend, deosebite (!), cand pe timp de iarna, starea locala obisnuita, mai fac un shopping la Walmart, ca sa sparg monotonia. I really love my splendid life!!!

duminică, 2 martie 2014

Daca mai vad pe facebook poze cu salcamii lui Tudor Gheroghe, o sa ma aveti pe constiinta. Iata un autentic canadian copac cu flori in prima zi a primaverii. Daca as fi fost Vivaldi as fi luat in considerare si zbuciumul Niagarei in prag de primavara.  
Daca as fi vazut poza aceasta in alte conditii, m-as fi emotionat. Dar dupa aceasta iarna, care cica ar fi fost cea mai crunta din ultimii 20 de ani, cand vad zapada e ca atunci cand imi dai dimineata, la pranz si seara, sase luni la rand, ciorba de burta, de care n-am mancat niciodata pana aseara, cand am indraznit sa incerc una buna totusi pentru prima data in viata la ziua unui prieten din Mississauga...
...de la care in miezul noptii cand am plecat, am trait cele mai tari senzatii cascadorice. Am facut 50 de kilometri intr-o ora jumate pe autostrada. Si am vazut cu ochii mei cum un Mustang, in oglinda retrovizoare, se invartea pe sosea ca o jucarie de doua grame. Asta dupa ce stiam povestea celor 96 de masini tamponate saptamana trecuta. Eu inca zic ca-s zilele Babelor, mai suparate anul acesta. Va doresc primavara! (Nu-i mai atribui epitete poetice, fie cum o fi, numai sa vina!)

PS: cea mai de cascadorii rasului faza a zilei insa tocmai s-a intamplat. S-a dus Bobi sa bage benzina, iar vantul i-a inchis si blocat portiera, punandu-ma pe mine pe drumuri pana la mama supararii ca sa-i duc cheile de rezerva. Hahahaha.