Pagini

Expat in Canada

Expat in Canada

miercuri, 29 ianuarie 2014

Ziceam odata ca mi s-a pus mie sa ma duc sa vad Aurora Boreala. E un gand pentru candva. Aceasta se poate vedea din mai multe locuri in Canada, unul dintre ele fiind Whitehorse. Ati auzit vreodata de Whitehorse? Acesta este orasul capitala al unuia din teritoriile nordice canadiene, Yukon. M-am uitat odata sa vad cat ar costa biletele de avion pana acolo si ce pachete turistice ar exista pentru regiune. Pretul biletelor ca pretul biletelor, mai ieftine, mai scumpe, in functie si de perioada, dar ce m-a uimit ca pe natangi a fost distanta pana acolo. Aproape 6.000 de kilometri. Daca mai puneam cativa, ajungeam in Romania. Desi vorbim noi aici despre aceeasi tara, Canada, niciodata nu mi s-a parut mai indepartata, din toate punctele de vedere. Ce stiu eu despre teritoriile acestea? Mai nimic. Nu poti sa compari cu ce-i in tara la noi, de exemplu. Un bucurestean poate vorbi cu lejeritate despre un maramuresean sau un moldovean, fara a face mari greseli. In cazul de fata nu se mai aplica. De aceea, am luat hotararea ca de acum incolo, sa nu mai folosesc sintagme generale de genul "in Canada e asa", "in Canada asa se face"...ca nu as putea fi mai departe de adevar. Voi folosi Toronto sau, si mai precis, East York. Aceasta este chiar o metafora pe care, cu a voastra permisiune, as sugera-o tuturor atunci cand se refera, in general, la viata unui imigrant in Canada. La urma urmei, nu pot vorbi decat despre a mea pentru a fi cat mai aproape de adevar. A altuia e la fel de indepartata ca Yukon-ul.

marți, 28 ianuarie 2014

In Canada esti mai singuratic de fel. Ai, sa zicem, cativa amici, pe unii mai de suflet, pentru care eu m-as scula din pat la 11 noaptea sa-i scot pe cautiune din diverse (la urma urmei, m-am sculat la 11 si va scriu voua postarea aceasta, daramite pentru ei), pe altii, ca oamenii, unii pe langa altii, daca tot ne cunoastem, dar, mai singuratic esti oricum, fie si pentru ca prietenii aia stau la cel putin 20 kilometri prin nameti si nu te poti suna sa te vezi la o vorba atunci cand ti se scoala tie vorba. Mie, sincer, imi convine, ca niciodata nu mi-a placut sa ma bata lumea la cap atunci cand nu-i neaparat necesar. De aceea sunt si foarte intelegatoare si ingaduitoare cand vine vorba de viata particulara. M-am lungit, dar o sa vedeti unde vreau sa ajung, ca deocamdata nu are nicio legatura. Traiesti mai in izolare, cum ziceam, dar o tai prin weekenduri, cand stai de vorba ore intregi despre tot felul de lemne pe Skype, cu familionul sau cu diversi alti cunoscuti de-acasa, casa aia de dincolo de ocean. Sa vedeti cat de admirabil e cand te taraie din cinci in cinci minute, unul peste altul, de tu nu mai apuci nici sa-ti dregi vocea. Te mai interesezi ce fac, de ca si cum n-ai sti, se mai intereseaza ce faci, dar oricum nu stiu, chestiune care dureaza cam cateva minute, ca ce sa tot vorbesti atata...lasa ca ne descurcam noi, dar sa vezi...si incep romanasii, cei din Romania, a-ti povesti cu parul valvoi stirile de la televizor. De la televizorul lor. Tot timpul exista cate o isterie, una dupa alta, una dupa alta, despre care sa-mi povesteasca ceasuri intregi. De eu am ajuns, asa, la o concluzie, ca romanul, precum... e o prelungire a tembelizorului. Daca romanului i-ai luat tembelizorul din fata, i-ai luat viata! Nu ca as face-o acum pe-a interesanta, ca eu pe-atunci cred ca eram si mai grav, dar acum mi-e de-a dreptul evident. Eu stiu ca presa, in general, dar in mod special la televiziunile alea de la noi, de dincolo, ma refer, au capacitatea diabolica de a aduce in atentie diverse chestiuni frivole in defavoarea altora mult mai importante. Dar abia acum realizez ca in realitate e si mai grav. Distrag, de fapt, atentia de la viata. Prin intoxicarea aceasta cu istericale, ca-i iadul alb (de parca n-a mai fost iarna pana acum, chiar si in Romania), ca-s avioane prabusite, ca-i dracu de Nastase la parnaie (de parca aia e parnaie) si tot asa, aceasta nu mai da ragaz omului sa-si vada de viata lui. Aia simpla si de cacat cum e ea. Dar macar e a lui, nu a altora. Sa nu ma inteleaga lumea gresit. Nu militez pentru ignoranta. Departe de mine. Ba chiar zic ca-i foarte bine sa stii ce se intampla in jurul tau si nu numai, dar mai casual, asa, ca de aici si pana la a trai si retrai cu atata patos toate relele lumii de ca si cum ar fi toate ale tale mi se pare o lipsa totala de stima de sine.
Acum, ce mi s-a intamplat mie de cand am ajuns in Canada. Da, de data aceasta, Canada +. Si eu eram la fel. Poate si mai rau. Dar nu mai sunt demult asa, slava lui God. Si nu ca mi-am propus, ca la urma urmei nici nu-mi dadusem seama pana mai adineaori, dar asa m-am trezit. Citesc niste stiri, dimineata, vremea, cum ar fi, sau pretul la case, despre razboiul civil din Ucraina sau altele si gata, am inteles, ce pot eu, un rumegus, sa fac? Sa fac pe mine, eventual. Daca imi smulg parul din cap, tot aia. Dar daca-l aranjez frumos si am atitudine, e alta. Tot restul zilei imi vad prin urmare de viata mea, asa de cacat cum e ea, dar macar e a mea, nu a altora. Si aici ma lupt cu nesiguranta, si cu pretul la pita, la mere sau la chirie sau gigacalorie, le aflu cum cresc, le aflu cum scad, dar in liniste, frate, liniste, sa-mi mai pot face si calculele.

duminică, 26 ianuarie 2014

A venit tifosul asta de iarna si la voi? Nu ca m-as bucura de raul altuia, dar ar fi fost nedrept ca eu am inceput deja s-o vad pe fata morgana. Chiar si dimineata, niste pasarici mi-au ciocanit in geam si cum eram intre somn si veghe, starea mea obisnuita din ultima vreme, visam in culori, ca-n reclama la Lenor, parcul din fata blocului meu verde cum e vara. Cand am dat cu mana de perete, le-am vazut numai cum ciocane disperate sa muste frunzele florilor mele din fereastra, semn ca si ele tot pe fata morgana o vad. Mi-a inflorit puiul cu purple points pe care l-am furat din fata hotelului din Kingston. Si eu care am crezut ca e o buruiana ca toate celelalte pe care le am. Am vrut sa ma urc pe pereti. Nu, chiar am vrut sa ma urc pe pereti. 35 de coco de caciula, cu tot cu lectia tehnica si echipamentul. Sa nu ma mir ca la un moment dat o sa caut sa ma arunc in cap. Dar nu ne-am mai dus. Nu ne-am mai sicronizat, ne-a fost lene, si apoi ar fi fost si culmea, ca pe mine ma dor salele ca pe mosnegi, de cateva zile ma trezesc umflata ca dupa o bataie zdravana.
Ce e totusi bine in acest soi de coma, i-as putea zice chiar sentimentala, data pe de o parte de starea mea de boala, pe de alta, de starea vremii, e ca par pierduta in luna. Ma intind in pat lasandu-ma in voia gandurilor mele care-s tare zglobii. Parca danseaza in capul meu. Cand mai calca unul stramb, fara coregrafie, incepe sa ma doara tampla. Ca si cum ca ma doare oricum n-ar fi de-ajuns. Mai frunzaresc o revista, sau o carte, sau un album cu fotografii, din care oricum nu retin nimic si le pun deoparte, dupa care imi vine in cap ca as putea sa fac niste bezele...sau niste clatite ca tot am gemuri de atatea genuri, imi vine in cap ca in Toronto nu prea exista apa minerala...Tot felul de prostii inutile. Apropo de apa minerala, trebuie sa va descriu ceva, ca m-am si plans cuiva ca n-am mai putut, de-a dreptul, tine in mine. Vorbesc acum exact ca omul in lipsuri, ca eu nu pot bea nimic daca nu ma gadila pe gat. Chiar nu exista oferta variata de apa minerala, iar la restaurante, de niciun fel. San Benedetto, care e mai ieftina decat Perrier (care imi place mie, mai ales cele cu aroma de grapefruit sau limete), ceva de la Nestle, pe care nu-mi vine s-o beau numai cand ii vad sticla, apoi Dorna si Poiana Negri. Acestea din urma, suficiente, daca s-ar gasi peste tot. Noi le luam, in general, de la magazinele etnice sau de pe rafturile cu produse importate din supermarketurile canadiene, acolo unde sunt. Lipsa ofertei variate nu se reduce la apa minerala, ci se extinde si la produsele de curatat sau de igiena corporala, de exemplu. Cred ca e prohibitie la deodorantele antiperspirante. Cat despre detergentul de rufe, cutiile arata ca cele antice cu soda caustica. Si pe langa faptul ca-i oferta imputinata, unele mai sunt si imputite, ca sa fac un jucaus joc de cuvinte, de ca si cum ar fi necesar. Chiar vorbeam mai adineaori cu o prietena care imi zicea ca a luat odata un deodorant de camera ca sa-si improspateze ambientul domestic. Ce poate ucide mirosul de fum de tigara, de exemplu, mai tare decat mirosul de mort? Daca nu as fi patit-o eu, i-as fi zis sa nu mai exagereze, dar tocmai l-am trimis pe Bobi sa cumpere alt detergent de spalat chiuveta din baie pentru ca pe cel pe care l-am luat eu de la Canadian Tire, ca un paradox, miroase a rahat. Dupa ce imi spalam chiuveta, chiar si pe cea din bucatarie, trebuia sa aprind lumanari romantice ca sa le curat de mirosul de buda publica. (Produsul de "curatat" se numeste Scrubbing Bubbles, cel orange, si-l puteti vedea in reclama din poza).

miercuri, 22 ianuarie 2014

Am racit si in Toronto iar a venit Polul Nord. Dar in casa la mine te perpelesti ca un porc la rotisor. Toata noaptea mi l-am inchipuit pe Max Superul ca baga la carbuni ca-n mina. Azi dimineata eram toata in plapuma, aveam plapuma si-n gura, si m-a intrebat Bob daca nu ma sufoc. Niciodata. Dar mi s-a schimbat optica, ba chiar jumatate de an mi s-a parut prea putin sa mai tina iarna. Sa va povestesc. Ne-a venit pachetul din Romania, cadou de la cumnatu', fratele lui Bobi. Am vrut sa facem plangere la Canada Post, dar cica nu se poate. Nici acum n-am inteles exact daca pachetul nostru a venit cu avionul sau cu vaporul, sau cu caruta. Dar nu mai conteaza. Eu am primit un licoros, Lacrima lui Ovidiu, imbracat in Mos Craciun, mirodenii pentru vin fiert si o bundita de oaie. Am primit de multe ori lucruri de imbracat de la oameni, camasi de liturghie, cu butoni, tot felul de chestii. Nu ca as fi o pretioasa la imbracaminte, dar am gusturile mele, iar oamenii cand cumpara haine cred ca le cumpara dupa gusturile lor. De data aceasta a fost altfel. Cand eram mica, nu stiu de pe unde capatasem o camasa din aia de cowboy, in patrate rosii si negre. Dormeam in ea, mancam pe ea, de ajunsesem, ca sa stie lumea ca o mai si spal, sa le spun ca am mai multe. Aveam si un amorez pe atunci, vecinul din deal, care avea iepuri. Nu m-a vazut niciodata amorezul altfel decat in camasa mea de cowboy. Asa e si cu boanda mea de oaie, desi o am numai de doua zile. Dar de cand am primit-o nu ma mai satur de ea. Si deja imi pare rau ca in Canada iarna nu tine mai mult. Poa' sa ninga, poa' sa ploaie, eu am boanda mea de oaie, era un vers. Merg pe strada si simt partea de sus a picioarelor paralizata de inghet, dar pe spate, bundita ma mangaie de cald. Ieri, ma spalasem pe cap exact inainte de a pleca la munca, si n-am avut timp sa usuc parul de tot, motiv pentru care a ajuns ceva apa pana la bundita si am mirosit toata ziua a carlan. Dar de mult n-am mai fost asa de fericita.

duminică, 19 ianuarie 2014

Bob face cozonac.
De mult am vrut sa va arat merele acestea. Se numesc Russet. Nu se prea gasesc prin supermarketuri, dar daca le gasiti, folositi prilejul.
PS: La noi nu s-a terminat Craciunul, cum se vede. Felicitarea primita de la un cititor al blogului, din Romania. E a doua deja. Multumesc tare. Pentru mine chiar inseamna ceva.
Eu n-am vazut niciodata un meci de box de la cap la coada. Tot mereu am crezut ca aia isi dau pumni in cap si la stomac, isi umfla ochii, isi dau talpi in gura, se trag de par, adica se bat pana nu se mai ridica de la pamant. Aseara am urmarit un meci intreg si l-am vazut pe Bute ciuca bataii, cum a dansat 12 runde si si-a luat pumni unul dupa altul pana l-a spart negrul de tot. Eu am manifestat la meci, dar la final m-am enervat, desi eu n-am nicio treaba cu boxul, dar eram in afinitate cu Lucica. M-am enervat ca Lucica era spart tot, iar negrul n-avea nicio urma, ba isi mai si batea manganul de el, ca a luat cativa pumni, pentru ca asa a vrut el.

In fine, inainte de a vedea meciul, am jucat si noi un meci de bowling. Am fost la Bowlerama. Bowlerama e-n rima cu Dollarama. (Pentru cei care nu stiu Dollarama este un magazin de mare angajament unde poti sa gasesti tot ce vrei si ce nu vrei, produse care fac toti banii pe care ii dai). A fost cel mai tare meci de bowling pe care l-am jucat vreodata.  M-am gandit ca daca s-ar aplica aceleasi reguli si la loto, n-as mai fi acuma prin Canada. Cred ca era defecta pista sau asa era ea, ca nu se intampla ca de obicei sa te plictisesti pana iti vine randul, te plictiseai ca nu ti se mai termina randul. Dadeai de trei ori, de sase ori, depinde ca se mai uita si la om. Ba cateodata, cum mi s-a intamplat mie, dadeai cu bila si cand nu mai aveai in ce da. Dadeai un strike sa zicem din o suta de incercari si nu mai erau popice de doborat. Dar trebuia sa mai dai o data, asa in gol, ca sa apara popicele. In fine, la final, ne-am luat ceva misto.

Papuci imputiti, bile prea mari cu gauri prea mici.

De aici ne-am luat ceva misto.

sâmbătă, 18 ianuarie 2014

PS: Mi-a trasmis cineva de dimineata, cineva care se pregateste de emigrare, hai cu vremea buna, ca e nevoie de povesti siropoase, sa ne simtem si noi bine. De ca si cum eu as fi un clovn cu nasul rosu care da de ras la oameni. Noi vorbim mereu si ne intelegem, undele sunt pe aceeasi carare, dar m-a facut sa ma gandesc (daca sunt pe langa, ma puteti si contrazice) ca oamenii care aspira la o viata in alta parte, in speta Canada, ca despre asta vorbim, asteapta de la un amarat ca mine sa le confirme zi de zi plasmuirile. Listen to me. Asa cum i-am zis si lui, nu ar fi normal, ba chiar ar fi total anormal, ca cineva sa vorbeasca zilnic despre o viata in balonul roz, asta daca nu e on drugs, highlander. La fel cum si extrema cealalta este la fel de suspecta. Oriunde pe lumea aceasta, omul este sub conditia lui de om. Are zile mai bune, zile mai putin bune, evenimente favorabile si evenimente nefavorabile. Ca oriunde. Daca in Romania sau Pakistan te poate da afara de la job si aici se poate intampla la fel (nu, inca nu m-a dat nimeni afara, dar e un caz) si la fel resimti situatia si intr-o parte si in alta. Ultimul lucru pe care il garanteaza o emigrare catre o tara civilizata este ca vei scapa vreodata de tine. Eu cunosc foarte bine ce spun si stiu cat de multa nevoie exista, mai ales la inceput, de confirmari pastelate. Pe parcurs insa, asa cum mentionam si in postarea anterioara, e normal sa-ti revii si sa intelegi ca viata are de toate. Eu, personal, in momentul in care am ajuns sa inteleg astfel lucrurile, nu m-au mai influentat in niciun fel parerile unuia sau ale altuia despre tara in care am emigrat. Doar ca fapt divers si ca opinie, dar in niciun caz la nivel de decizie. Aia imi apartine dupa constatari particulare. Abia in momentul in care am inteles lucrurile in felul acesta, mi-am permis sa incep a-mi injura viata aici sau a o ridica in slavi, de la caz la caz. La fel ca si tara in sine. Un exemplu mai pe intelesul tuturor, daca in momentul acesta, unul vine la mine si imi spune ca asigurarea pe luna la masina il costa in Toronto 300 de dolari si incepe sa injure, eu injur si mai tare, ca si pe mine ma costa la fel, in mama lor de hoti, fara ca acest lucru sa-mi afecteze the big picture.

vineri, 17 ianuarie 2014

Maine ne-am fi dus sa-l vedem pe Bute la Montreal, numai ca s-a suprapus cu o chestie pe care trebuie s-o intreprindem in vederea dosarului pentru cetatenie si nu s-a putut. Nu ca as fi eu mare pugilista, dar ii faceam poze lui Bobi cand aplauda macar. Asa cum am jurat, sa ma lepad de plictiseala, zilele acestea am mai iesit prin oras, intr-o seara cu cineva, in alta cu altcineva, sa mai stam la o vorba, la o impresie. E greu si cu iesitul, ca pe unul taman in ziua stabilita incepe sa-l doara capul, chiar daca nu-l doare zice ca-l doare (pe principiul daca tot te doare de ce te mai legi). Dar eu nu ma iau de nimeni ca ar trebui sa ma iau si de mine. Intr-o lume ideala, eu vad lucrurile in felul urmator. Stabilim ca iesim. In cursul zilei respective insa de-o parte, sa zicem a mea, nu mai am chef. Mi-as dori sa nu mai fie cazul a ne gasi unii altora scuze penibile, gen, si sa zicem cu cuvintele noastre, ba, eu azi nu mai am chef sa te vad. Si sa nu se supere nimeni. Eu nu m-as supara, dimpotriva, ne-am scuti unii pe altii de o zi chinuitoare in care de dimineata si pana la ora stabilita sa ne scotocim de argumente, care oricum nu intereseaza pe nimeni de vreme ce rezultatul e ca nu mai iesim. Eu nu ma supar oricum, ca si sunt din categoria alora de care trag amicii, hai ba, mai iesi si tu din casa ca o sa faci gandaci.
...N-a fost cazul, dar vorbeam, asa, de caz, banuiesc ca vi s-a intamplat. Sambata parca, sau duminica, cred ca duminica pentru ca sambata n-am avut nici eu chef, am iesit. Am pozat o casuta prin copaci (vezi foto !), am supt paiul la un cico, chestii din astea. Dar intr-o seara am discutat despre sensul vietii. Imaginati-va o masa de oameni berbetegi invartindu-se in cerc si repede si alti doi stand cu un topi-top in gura, uitandu-se in gol cu subinteles. Chiar asa eram. Si mai eram in sufletul meu si intr-o pasa corespunzatoare.
Ajungand la discutii de emigrare. Acestea nu se vor termina niciodata. Vorba cuiva cu care am vorbit recent, daca nu plecai vreodata nici de discutat nu te interesa, asa, esti ca ala care are si el un ciocan, motiv pentru care vede numai cuie in fata ochilor. Eh, nu mai este chiar asa, dar la un moment dat chiar asa a fost. Acum mai vorbim si de Cici, vrabiuta, vai cat m-a amuzat prietena aia a mea. Strict legat de sensul vietii de la care pornisem, sa stiti ca nu e mare branza. La emigrare ma refer. Te simti important ca si cum ai fi facut o treaba mare pentru o vreme, dupa care gata, te plictisesti, intri in normal, cu viata si toate ale ei. Ai perioade bune, ca ti-or mai fi pus 2 centi la salariu, ai si perioade mai proaste, cand te-o dat afara de tot, asta daca are de unde te da, si tot asa. Uite, vezi ce inseamna sa vezi intotdeauna partea plina a paharului? La exemplul de mai sus ma refer, ca acum m-am gandit. In loc sa fii suparat ca te-a dat afara mai bine esti bucuros ca au avut de unde te da. Important e ca dupa o perioada, sa ajungi cu bilantul la intelepciunea vorbei cum ca daca ai avut o zi proasta, sa nu crezi ca ai o viata proasta. Pe asta am vazut-o ca semnatura la coada unui email. Dar daca ai o zi proasta si mai ai una tot asa, si alta, si daca mai vin asa si una dupa alta, zilele alea tot din viata fac parte, ca nu merg pe langa, adica ai o viata proasta. Ce vreau sa zic este ca emigrarea aceasta trebuie sa merite ca nu e suficient doar sa pleci de acasa, unde la o adica poti sa te si intorci (daca mai ai unde). Daca e chinul prea mare nu-i nimic daca e doar la inceput, ca cica asa trebuie sa fie (dar nu uitati si ca viata e nedreapta), dar daca nu se mai termina, cu vrajeli din alea cu suferinta te mantuie, ajungi sa te mance sfintii, daca nu te ia dracu, ca la Dumnezeu tot n-ajungi. Eu pana la varsta onorabila la care am ajuns, am ajuns si la concluzia ca in viata aceasta nu trebuie sa suferi prea mult, daca nu chiar deloc. Desi n-are nicio legatura, de-a gata nu sunt de principiu. Daca ai de-a gata e ca un plagiat. Mie daca mi s-ar da totul pe tava nici n-as fi incantata. Si nu e un cliseu bolnav si de parada. Dar chiar am vazut si doua filme facute dupa ideea mea. Unul era chiar cel cu cei 47 Ronin cand unul dintre samurai si-a arogat uciderea unei bestii, desi nu o ucisese el, ci altcineva, iar un samurai nu facea din astea, era chestiune de onoare. Ai zice ca onoarea nu-i nimic, dar e, pentru ca noi suntem fiinte cu simtul onoarei in gene, n-o putem nega. Apoi, inca un film in care un scriitor nu reusea sa publice nimic de succes, iar succesul i s-a pus in brate singur odata cu publicarea sub numele lui a unui manuscris uitat de cineva intr-un anticariat. Ajunsese sa fie venerat de societate, dar veneratia, in realitate, nu era pentru el. Prin urmare, un asemenea gest, prin extindere, tava intinsa in fata si para malaiata direct in gura, nu te ridica, ci te injosesc, iti arata pe fata ca nu esti bun de nimic. Dar m-a luat mana pe dinainte...pornisem de la suferinta. O viata in suferinte care te mantuie pentru aia de apoi e pentru plapanzi. Pentru ca pana una alta, nu exista viata de apoi. In forma in care o cunoastem noi nu exista decat asta de aici. Ce e dincolo nu mai e viata. O fi ceva, dar altceva, nu viata. Viata e doar aici. Ce, in Rai sau in Iad exista apa care s-o sustina? Ca asa am studiat eu la materiile primare, ca Pamantul sustine formele de viata pentru ca are apa. Dar trecand peste aberatiile mele, una este sa te zbati pentru un rezultat (dand astfel un sens vetii tale, chiar daca la baza nu e niciunul in afara de cel implicit de viata in sine, dar macar te face sa te simti bine la un moment dat) si cu totul alta e sa suferi ca un prost. Ca eu am facut o socoteala si am constatat ca viata asta e luuuuunga, cand te uiti la ea inainte, dar scurta cand te uiti inapoi. Adica eu, la 30 de ani, cand ma uit in spate, imi zic, phiiiiu, ce repede au trecut anii. Dar daca e sa ma vad pe mine la 60, imi zic, ohoho, pai pana atunci mai e o gramada (nu-mi fac plan de pensie). Da, de unde. Un mos uitandu-se inapoi, tot asa isi zice, phiiiuuu, ce repede au trecut anii. Adica, in realitate nu e foarte mult timp nici inainte. Ca inainte era mai bine. Cred ca par tare stupida ca tot repet replica asta, asa si sunt, dar ma amuza.
In fine, ati inteles ideea, daca merge, merge, daca nu, ura si la gara, la propriu. Exista trei lucruri care ar trebui sa merga, ideal ar fi toate, ordinea este aleatoare: 1. sa ai o viata buna din punct de vedere material; 3. sa te simti integrat in societate si 4. (parca zisesem 3, dar m-am imbatat de la atatea cuvinte): sa te simti implinit sufleteste. Daca toate acestea se implinesc inseamna ca esti nativ. Chiar daca toate se leaga, in cazul unui imigrant procentul din fiecare nu este 100 % oricum. Dar, exact, nu le poti avea pe toate. Ca daca le-ai avea pe toate ai fi un nativ in tara ta (intr-o lume ideala). Asta daca ai o tara. Viata mai buna din punct de vedere material e unul dintre motivele pentru care multi emigreaza si e in functie de cat isi permite fiecare. Integrarea in societate inseamna mult mai mult decat faptul ca mananci curcan de Thanksgiving cum fac canadienii si ca te simti bine ca ti-a tinut unul usa la intrare, inseamna sa le vorbesti limba, foarte bine, inseamna sa te bati cu ei de la egal la egal, inseamna sa ai prieteni printre ei etc. Sa te simti implinit sufleteste poate insemna mai multe chestii, printre care si sa ai familia aproape. Acum, e in functie de raporturile fiecaruia. Rapoartele insa sa fie bune, ca pe restul le mai carpim. Hai Bute!

marți, 14 ianuarie 2014

Povesteam acum ceva timp in urma ca mi-am facut un abonament anual la revista National Geographic. Aveau o super oferta cu $24 pe tot anul si n-am mai stat sa fac socoteli. Daca o cumperi din magazin e 6.99 dolari bucata. Am completat cuponul, in metrou, prin octombrie, dar scria pe acolo pe undeva ca prima revista va ajunge peste doua luni. Asa a si fost. Prima, pe Ianuarie 2014, a venit acum vreo trei saptamani, la timp, peste dupa luni. Azi a venit si urmatoarea, pe Decembrie (!).
Canada Post a avut incurcaturi cu livrarile in ultima perioada, din motive de inghet. Au si ei Basescu lor. De vina pentru toate cele. Nu a ajuns rau totusi, chiar daca n-a ajuns deloc, adica macar inca il astept. Vorbesc de un cadou pe care ni l-a trimis cumnatu', fratele lui Bobi, sa vina cu Mos Craciun din Romania, inca de dinainte de sarbatori. Daca tine ritmul celui pe care mi l-a trimis o amica in 2011, la care, optimist inca sper, ca era valoros, pana in 2017 cred ca ajunge si asta.

Lasati, sa nu ne incrustam fruntile cu noaptea in cap, ca sa nu ne mearga pe dos toata ziua, in directa legatura cu o ipoteza pe care sunt pe cale sa o lansez in spatiul virtual, imi aduceam aminte...de pe vremea cand lucram in Romania. In fine, nu conteaza ca eram in Romania, dar acolo eram, se putea intampla si in alte parti...avand o indeletnicire cu o natura mai putin suava in ceea ce priveste organizarea timpului, aveam mereu impresia ca sunt la cros, ca fugaresc eu pe cineva, ca ma fugareste cineva pe mine...data fiind situatia singurul lucru pe care mi-l doream de la viata mea interesanta care nu intereseaza pe nimeni era sa dorm. Dar sa dorm, frate, ca lemnul, ascunsa pe dupa paturi, prin intunesric, sa nu mai stie nimeni de mine, nici macar eu. Asta si faceam cand prindeam cate o sambata plina. Altii si-o beau, eu mi-o dormeam. Pana la trei a doua zi, nu raspundeam la telefon, il inchideam, ma asiguram dinainte de a purcede ca niciun zgomot nu va aparea imprevizibil sa-mi disturbe singurul lucru pe care mi-l doream de la viata mea...Ajunsa in Canada, dar si in aceasta situatie, e doar o intamplare, puteam sa ajung si in alta parte si tot la fel sa se intample, nu-mi mai doresc sa dorm....Dar ce-mi lipsea mie atunci nu era somnul, ci linistea. Nu ca ar fi zbierat cineva in capul meu sau as fi avut vecini chitaristi (aici am avut), dar nu ma mai puteam aduna. Si pitita in somn, ascunsa dupa el, probabil, subconstient, inconstient, oricum pornind de la o baza nedefinita, cam asta cautam. Un pic de liniste si organizare. Gandesc eu acum, atunci nu stiu daca stiam, nici acum nu stiu daca stiu bine. Dupa cum spuneam vateva randuri mai sus, aici nu mai am neajunsuri similare. Dar am altele. Ma plictisesc...De fapt, s-o dezvolt putin si pe asta. Am mult timp liber. In weekend-uri, seara. N-am nimic de facut. Dar stupid, numai oamenii nerozi se plictisesc. De fapt, plictiseala nu ar trebui sa existe in dex-ul starilor omenesti. Ca ceea ce numesc eu plictiseala este, de fapt, un timp care nu-mi este impus de altii cum sa mi-l traiesc. Ar trebui sa-mi impun eu in ce fel. Sa citesc, despre aselenizare sau jocurile olimpice, despre whatever, sa ma uit la un film, sa stau in maini, sa stau in cap sau intr-un picior, sa cate si mai cate...Cum poti spune ca te plictisesti cand pe lume sunt atatea lucruri pe care tu nu ai avea timp sa le faci nici in zece vieti una dupa alta? Adevarat graiesti, guru. Doar ca in ultima vreme, eu am avut zile cand, pur si simplu, ca un senil ros de nebunie imi roteam ochii pe pereti poate, poate gasesc vreun punct la care sa rad. Eu cred ca strasnicie, avand in vedere ca nici capacitatea de a pune mana pe ceva nu-mi mai apartinea, ca, scuzandu-ma si dand vina pe Basescu, e si din cauza lipsei soarelui si a statului in spatii inchise. Stand in casa, fara soare, pierzi energie, ca atunci cand nu mananci, transformandu-te astfel intr-o tufa ofilita.
In orice caz, ca am si treaba, asa cum cei plictisiti de viata, isi iau zilele, asa si cei plictisiti de plictiseala, ar trebui sa-si ia zilele, zilele si timpul liber inapoi, adica. Plictiseala e o inchisoare la care te autocondamni. Aplaudati!

sâmbătă, 11 ianuarie 2014

Sunteti din aia de rad la bancuri? Nici eu. Apropo, ma intreba Bobi, atunci cand folosesc pe blog formula de adresare la persoana a doua plural, eu cu cine vorbesc?! Nu rad nici eu, dar am gasit unul intr-o dimineata si radeam sa cad de pe scaun si i l-am si textuit lui Bobi sa-i mai dezghet si lui starea. O sa vi-l zic si voua. Fiti atenti. Intr-un magazin pentru vanatori intrase un om si l-a intrebat pe vanzator daca are pantaloni de camuflaj. Iar vanzatorul i-a zis ca are, dar nu-i gaseste. Acum, nu stiu daca vi l-am zis bine, ca eu nu-s din aia sa zica bancurile cu intonatie, singura treaba de ras fiind ca rad numai eu. Ca aia care se intalnesc la bar cu amicii si incep a-i deprima pe toti cu toate bancurile pe care si le aduc ei aminte.

Am inceput aceasta postare intr-o nota mai profunda ca sa destind fruntile blogului meu care devine foarte nervos cand eu dispar in sfere numai de mine stiute si il las balta. Si uite asa ma asteapta pe mine sa revin din a mea stratosfera, oamenii mei, cei carora ma adresez eu la persoana a doua plural, din respect, evident, din Bucuresti, Suceava, Arad, Bacau, Brasov, Ungheni etc. si toata Canada la un loc. In fine, ca deja mi s-au umezit degetele de la atata emotie, ca in acel vestit slide despre Canada si poporul ei, incep si eu...

Dear diary, sorry to bother you, dar in ultima vreme cam ce pana mea (scriitoriceste vorbind) ai fi vrut sa-ti spun? La noi a venit primavara. -10 grade, - 20, intelegi aluzia, dar de la -40, as crede chiar ca vara-i ici. Am fost la munca, implicit, si am inceput sa ma tin de exercitii fizice. Am descoperit la ymca o bicicleta pe care ma sui si stau cate jumatate de ora. Da, stau, pentru ca nu-i bag nici speed si nici nu-i inclin dealul. Dau asa din picioare in gol pana le anesteziez. Aseara, ca niciodata, am tras de Bobi sa mergem neaparat, pentru ca eram cu nervii la pamant. Imi venea sa tip, sa-mi busesc capul in pereti si simteam ca numai daca imi infing pumnii in niste saci de box, ma exorcizez. Chiar ca era ca dracu-n mine. Nervii mei nu aveau o baza consistenta pe care sa dau vina, asa ca am inceput sa dau vina pe cine era mai aproape. Bobi saracu', de a ajuns sa ma ameninte ca ma arunca din masina. Ca o nesimtita, i-am zis sa ma arunce, din viteza daca poate. M-am strofocat si mi-am dat duhul pana m-am transformat intr-un bazin de la efort, mai ca i-as fi sugerat lui Bob sa se arunce inot, dar nu voia sa mai vorbeasca cu mine. Mi-era si foame. Alergam pe banda si pe stomacul gol. Nu mai mancasem de la 11 si era 9.30. Ne-am dus sa luam pizza pe care am infulecat-o pana n-am mai putut sa dorm. Toate caloriile mele s-au (p)us dracu' la loc. Eu eram la fel de nervoasa. Si cu toate acestea azi ma simt foarte bine. Intr-un mod la fel de prostesc, cum mai ieri eram iritata ca raia si suparata (ca vacarul). Ba chiar m-am trezit uitandu-ma plina de entuziast la poze si filmulete cu Aurora Boreala si mi-am zis cu hotarare ca mi-as dori s-o vad pe viu. Cred ca ar fi o experienta chiar spirituala si, cu atat mai mult cu cat sunt atat de aproape de ea, mi-am propus, daca nu mor in curand, s-o incerc o data macar, candva. Singurul adevarat obstacol ar fi ca acolo cred ca e frig ca dracu si mie imi displace profund frigul. Atat incat m-a facut sa-mi zic ca din acest motiv nu vreau eu sa mor niciodata, sau daca tot o fi sa mi se intample, macar o plapuma sa am la mine. Sunt Eminescu cu-al lui dor. Toata lumea ma stie, care ma stie, ca eu sunt din aia de-si trag plapuma de lana peste cap in plina vara (si umbla in adidasi cand e zapada pana la glezne). Am vrut o data sa scriu pe blog despre ceva ce iubesc eu nespus in viata mea. Patura mea de lana, pe care mi-a dat-o mama cand am fost in Romania. Ba chiar am vrut sa ii pun poze, dar mi s-a parut lame. Nu ca nu as fi asa in general, dar chiar sa-ti pozezi patura sub care dormi?! Relatia mea cu ea e dincolo de una fizica. Trece intr-o sfera intima, as putea spune. E ca pozele cu ferestre la care imi place mie sa ma uit. Ati inteles ceva? Nici eu. Dar nu atat sacii de box, cat un film a reusit totusi sa scoata din mine duhurile rele. L-am vazut aseara cand mi-am citat ca starea de bine inseamna fericire si ea depinde de mine (!). Pana intr-un punct chiar asa si este. Dupa acel punct, oricum nu mai exista self-control. Se numeste About Time. Nu stiu daca e un film bun sau prost, nu stiu daca e nou sau vechi, stiu doar ca e englezesc si are dreptate. E un film despre intoarcerea in timp, despre reintoarcerea constanta in timp, zilnica, la momentele fericite, pe care oricine le vrea retraite. Am realizat, si pentru ca eram intr-un mood nefavorabil si imbecil, ca sa te agati de timpul de trecut nu e intotdeauna regresiv, ci chiar iti poate da un impuls spre buna stare (buna stare si nu numai bunastare). Dar cum nu exista niciun trecut fara prezent, atunci solutia este ca, prin alegeri, sa faci prezentul favorabil, ca in viitor sa ai mereu de ce te agata si la ce te intoarce. In lant. Nu fac filosofia gandacului de Colorado acum, descriu doar ce am inteles eu din film.

Dar cel mai mult mi-a placut o replica. Nu i-am retinut intocmai cuvintele, dar suna in genul "I love my extraordinary ordinary life"! Chiar asa. Bucuria lucrurilor simple. Cu aceasta ocazie si eu ma simt mai bine, sper ca si voi. Un weekend bun sa aveti!

marți, 7 ianuarie 2014

Un prieten scria mai adineaori pe peretele FB ca e 3 dimineata si nu poate dormi ca ii crapa blocul si el il aude cum pocneste, mai aproape, mai departe, pana i se clatina camera. Avand in vedere ca sta la o inaltime considerabila si simtindu-i disperarea, l-am incurajat. I-am dat like si i-am zis ca peste toate dihania asta de vant face ca toate animalele padurii, ca sa ne simtim ca-n The Day After Tomorrow. Toti prietenii mei de FB, care locuiesc prin preajma, posteaza doar starea vremii.

Urmariti aici cum arata Toronto in aceasta dimineata.

duminică, 5 ianuarie 2014

Gata, se simte ca au trecut sarbatorile, ne-am intors la vechiul business, plictiseala canadeza. Din nou sambata la magazin, la cumparat mancare si facut mancare, curat prin casa, ture pe la spalatorie, si alte trebi domestice foarte interesante. Numai ce a facut Bobi o tarta cu capsuni si mure, pe care a ratat-o ca a scapat galbenusul pe unde nu trebuia si am ajuns la concluzia ca nu prea merita efortul de niciun fel, mai bine ne ducem sa cumparam tort gata ornat, sau mai bine ne lasam pagubasi, acum ca am reinceput si eu sa merg la antrenament, ca m-am hotarat ca incepand cu inceputul anului sa mananc mai multe legume si sa fac sport. Tetris, de exemplu, ce am jucat eu ieri, urmarindu-l pe Bobi in bazin. Am facut si febra musculara la cat m-am intins pe acolo. Acum sunt in cautarea unui program complet ca trebuie musai sa-mi tonific starea de spirit. De la frigul acesta si lipsa de ocupatie aferenta nu am energie nici sa ma ridic din pat. Ieri cand mergeam spre ymca, a remarcat Bob ca urata-i zapada asta, nu l-ar deranja intr-o statiune, pe o partie de schi, ca oricum nu se duce. Dar prin oras arata precum cainii vagabonzi. Spre seara, cu chiu, cu greu, m-a convins Bob sa ies din casa si sa mergem la cinema, unde am vazut un film simpatic, la care frate-su ne spusese ca a fost si la care daca vom merge si noi, vom plange. M-am emotionat ca eu abia astept sa vad un film induiosator. Am lacrimat si zbuciumat si la Titanic, ca-n reclama. De cate ori l-am vazut. Dupa ce a scanat biletele si a luat popcorn, am intrat in sala si l-am intrebat ce film vom vedea. N-ar fi frumos sa va spun si ce mi-a raspuns. 47 Ronin. N-am plans, dar mi-a placut, un altfel de poveste SF, inspirat dintr-o legenda nipona. M-am descaltat de adidasi si mi-am urcat picioarele pe scaun, teleportandu-ma total in peisajele primavaratice japoneze 3D. Efecte cromatice foarte reusite. Nu mi-a parut rau ca am iesit din casa, unde oricum n-aveam ce face. Daca nu l-ati vazut, puteti merge.

Si revenind la vreme, ca in Canada altceva oricum nu se intampla, suntem bucurosi ca avem si noi despre ce vorbi, ca de facut oricum nu facem nimic, nu-i asa de grav cum va bomboardeaza stirile. Nu aici, la noi. Desi iar avem avertisment de freezing rain. Pana nu ni se ia iar caldura, suntem linistiti. Sau trecem pe spirtoase, caci din alt motiv am intrat acum pe blog. Ce-i interesant in Canada sau, cel putin, in orasul acesta in care locuiesc, sunt produsele alimentare aduse de peste tot din lume cu care iti poti astampara macar curiozitatea. Cate putin din fiecare si te simti multicultural. De exemplu, o miere de albine rozalie facuta din trandafiri, importata din Bulgaria. Sau acest Limoncello, bautura acoolizata italiana, despre existenta careia stiam, dar pe care nu o incercasem niciodata pana aseara. Nu stiu de ce sunt atat de bucuroasa ca in viata mea nu am baut ceva mai odios. Nu e ca si cum as fi o alcoolista, dar cateodata, de suparare sau de frig, ceea ce poate fi acelasi lucru, ne mai delectam cu diverse chestii, pe care le alegem random de la LCBO. Poate nu stiu eu sa-l beau, ceea ce e foarte posibil, dar ca sa nu-mi para rau ca am dat si bani pe el, am zis ca iau apa minerala si imi fac limonada. La o adica, in loc sa ma incalzesc, ca tot e sezonul ma racoresc...

vineri, 3 ianuarie 2014

Printre meciurile favorite ale canadienilor, cele de Cupa Mondiala, discutate cu ardoare si cu oricine in lift sau oriunde, este Vremea. Si eu, in fiecare dimineata, inainte de a pleca la munca verific scorurile echipei locale. Azi feels like -38. Sunt dezamagita, doar atat?!. In ajunul Anului Nou, imi cumparasem o pereche de strampi din aia de doamna cumsecade, negri cu gaurele, si am primit bonus o pereche albastri, care imi plac atat de tare, mai ca as fi vrut sa-i iau pe mine. Dar am zis sa mai astept totusi vreun record.

Daca mai vreti sa emigrati in Canada, luati in desconsiderare si acest aspect!

Emblemele echipei locale. Le-am postat in geam, sa le vada toata lumea.

miercuri, 1 ianuarie 2014

Happy New Year 2014!

Curiozitatea omoara pisici, ca tot vorbeam de chinezi. Sarmalele au fost de porc, ca sa zic asa. Unul dintre comeseni a zis ca se intinde varza ca mozzarella. Am fost de Revelion cu amicii la o petrecere organizata de romani. Nu la aia mare, cu Maria Dragomiroiu, ca nu apucasem sa ne gandim la timp si-apoi la preferintele poporale nu ajunsesem la consens. Desi, la o adica, romanul tot la hora se incinge si-atunci cand muzica e latino. Muzica romaneasca nu prea a fost, doar mai spre final, si daca e sa ma intrebati pe mine, muzica n-a fost rea, n-a fost rea deloc, muzica mai veche, cand nu latino, gen Frank Sinatra si blues-uri din alea de te apuci cu amorezul de gat si te legeni la sentiment. Buna, desi dupa sticlele de vin pe care le golisem, si alb, si rosu, gradele cereau ritmuri mai saltarete. Au fost si cativa canadieni pe acolo, Mister DJ era unul, la vreo 60 de ani, si chinezi, nu erau numai romani. Au fost chiar si lectii de dans. Salsa si step. De bun simt si gust. Desi noi, nu prea am vazut ce s-a intamplat prin jur ca daca ne scapam privirile aiurea riscam sa pierdem urmatorea runda de mancare. Venea cate una la 10 minute si au tinut-o chinezii asa toata noaptea. Si ratza ne-au adus. Din aia a la Beijing. Bobi n-a mai apucat decat pielea. Pielea ratzei. Desi el crezuse ca ne da cate una la fiecare. La inceput era cate-o frunza de varza, dar cu cat inaintam in seara, portiile (de)veneau tot mai mari. Buna mancare, de la atata greata, de la atata mancare ti se si apleaca, voiam si noi un cookie, un desert, speram sa vina vreo zece, la rand, sau macar tortul miresei. Ducandu-ma pe ringul de dans, eu, cu pantofii mei rosii tinandu-ma bine pe Bobi de cravata lui rosie, ca o doamna pe tocuri, cred ca le-am ratat pe toate, prinsesem numai acea tofu cu gaura, buna ca gaura covrigului, data prin miere, cu garnitura de alune, dupa care toata lumea atat a innebunit ca a inceput sa invarta roata norocului, roata din sticla din mijloc, in gol. Dar noi ne-am simtit foarte bine, prea bine pentru cat ne permitea regimul. Regimul alimentar. Ne-am simtit foarte bine intre noi, imi apreciez prietenii, mi-i respect si tin la ei, am ciocnit un pahar cu sampanie si ne-am urat numai de bine in noul an. Ca fiecare merita.

Da, ca veni si vremea rezolutiilor, adica a hotararilor luate de un colectiv in urma unor dezbateri, a ramas ca in noul an Bobescu sa prinda peste. Sau macar sa castige la loto. Cat despre mine, nu mai vreau nimic, iau totul de-a gata. Sanatate mie si familiei mele, de aici si din Romania. Nu mai simt nevoia sa-mi scriu horoscopul, ca-n alt an, ca cel din urma celui din 2013, sa-i tulbur linistea cu planuri, unghiuri plane si prim planuri. 2013 l-a batut la dos pe cel din urma si atunci nu-mi doresc, asta pe langa ce v-am dorit si voua mai jos, decat ca 2014 sa-l bata pe 2013 si tot asa. Sa fim adica optimisti, ca mereu e loc de mai bine, fara a uita, ca nu avem voie, ca intotdeauna se poate si mai rau.

La multi ani inca o data si inca o data! Happy New Year 2014!
Daca ati crezut vreodata ca nu mai au chinezii ce limita sa intreaca, luati-o pe asta: au invatat sa danseze Pinguinul si sa faca sarmale. Nu ma intrebati cum au fost. (Am sarbatorit Revelionul cu prietenii nostri la un restaurant chinezesc, la o petrecere organizata de romani, ca sa intelegeti contextul.)