Pagini

Expat in Canada

Expat in Canada

marți, 31 decembrie 2013

La multi ani!

M-a prins Anul Nou pe nepregatite, nu ca nu m-as fi pregatit, doar mi-am cumparat pantofi rosii de gala, ci ca m-a suprins trecand prea repede, si la munca pana la spartul lui. Las 2013 cu parere de rau, a fost un an bun, iar daca la noapte voi ciocni un pahar, o voi face nu sa-l sparg, ci sa-l cinstesc pentru amintire. Vine anul in care voi schimba prefixul. Tocmai am primit niste prajituri de la o colega. Mi-a zis ca a pus 3 in pachetel, sa fie pentru 3, ca cine stie, pentru cei 30 de ani pe care ii voi implini, am zis eu.

Si pentru ca intru si in cel de-al patrulea an deja de blogareala alaturi de voi, tin sa va multumesc ca ati citit, placerea e de partea mea, dar fara voi ce rost ar mai avea. Va urez un An Nou prosper, un an in care sa pasiti cu gandul drept, un an in care sa va bucurati de voi si de cei de langa voi, un an cu putere de munca si de viata, un an fericit. Si peste toate, multa sanatate!

La multi ani!

PS: Am uitat sa va zic. Let's party tonight!

duminică, 29 decembrie 2013

Por siempre!

Cand am ajuns dimineata, pe la 4 ne-a lasat taxi-ul in fata blocului, am verificat cutia postala si mi-a ajuns National Geographic, in sfarsit. M-am inscris la o oferta de abonament cu vreo doua luni in urma, cu 24 de dolari tot anul, si la cat am asteptat prima revista, am crezut ca am trimis gresit cuponul de abonare si nu mai vine. National Geographic a fost intotdeauna un vis al meu, neimplinit, singura forma de jurnalism pe care o visez cu adevarat. Fie si doar sa o citesc.

...Am plecat in Cuba, la Holguin, in ajunul Craciunului. In vacanta, nu concediu. Cateva zile libere de care ma durea sufletul. We don't have freedom, buddy, mi s-a deschis un cubanez. Don't worry buddy, nici noi. Inainte de a pleca eram cu moralul inghetat. Numai luni seara ne venise curentul electric, caldura si apa calda, dupa ce doua zile ne-am uitat la bec si ne-am incalzit cu lumanari parfumate. Aveam avionul spre Cuba la ora 3, dar ne-am trezit, in ajunul Craciunului, la 5, sa mai vorbim cu ai nostri pe acasa, cu gand, oricum, sa plecam devreme spre aeroport. Voiam sa sabotam traficul ca sa nu ne saboteze el pe noi. Abia se daduse drumul si liniilor de metrou si noi ne-am dus cu metroul pana la Kipling si de-acolo am luat 192 pana la Terminal 1. N-am vrut sa lasam masina in aeroport ca ne gandeam ca ne intoarcem beti. Am ajuns la Pearson si am mancat un senvis, aveam eu un gift card la Timi si am tinut sa-l golesc. A baut si Bob o bere in gara, apoi toate procedurile, alea, alea, aveam un singur bagaj la cala, si ne-am asezat, dupa, pe scaun sa ne imbarcam. Televizorul ne arata ca zborul e on time, dar tot a plecat cu vreo jumatate de ora intarziere, pe care a recuperat-o pe drum. Asteptand boarding-ul, sedeam plictisiti. A inceput Bobi sa ma frece la cap ca imi luasem ghetele in picioare si sosete de lana. Pana azi ai umblat in adidasi, acum te-ai incaltat cu ciubote. Si ti-ai luat si soacse groase, bravo, ma. N-am vrut sa ma enervez, motiv pentru care nu i-am zis nimic. Am inceput sa ne facem poze cu tableta. Bobi, pe vremea cand inca aveam curent, vazuse filme artistice facute dupa romanele politiste ale Agathei Christie. Se credea Hercule Poirot. Scana lumea si imi zicea ca oricine e suspect de crima. Dus cu pluta inainte de destinatie.

S-a recuperat din zbor pe traseu, dar tot am ajuns tarziu, era vreo 7:30 seara cand am aterizat in Holguin, cubanezii fiind pe acelasi fus orar cu Canada. Ca sa intelegeti de la inceput, acesta este un oras situat in cea de-a 13-a provincie a Cubei, cum te uiti pe harta, in partea dreapta, sus, a insulei alungite. Am ajuns acolo pentru ca biletele noastre de cazare erau pentru Playa Pesquero, un resort aflat la vreo 50 de kilometri de acest oras. Playa Pesquero, pentru ca un coleg al lui Bobi a mers acolo de 10 ori (!) si ni l-a recomandat. Am coborat din avion, era cald de-am inceput sa transpir sub geaca mea de blana canadeza, iar in soacsele mele de lana, picioarele incepusera sa-mi fiarba. Mirosea a balega. A ocean. A ocean, da, a apa sarata si scoici, dar semana. De la avion in marele aeroport Frank Pais, ne-am deplasat pe jos. Per pedes. La iesirea din aeroport, m-a agatat un barbat care m-a intrebat cu ce companie am venit. Sunwing. 1610. Era numarul autobuzului care urma sa ne transporte 50 de kilometri in resort. Un taximetrist incercase sa ne bisniteasca, dar n-a avut pe cine. Pe noi?! Hahaha. Ne-am asezat confortabil in autobuz, unul de pe sate zicea Bobi, mie nu mi s-a parut. Dar mirosul era de la sate. Ne-a anuntat soferul ca in vreo ora o sa fim la Playa Pesquero, depinde si de trafic, ca sunt cai si vaci pe traseu, deci sa evitam coliziunile frontale cu fauna rutiera cubaneza. Eu m-am asezat langa geam, cu strategie, n-as fi vrut sa ratez rularea peisajului in care ajunsesem pentru prima data in viata. Nu m-as fi gandit mai demult, chiar daca mi-as fi dorit, dar viata e imprevizibila si data dracului. Si nedreapta. Un inconvenient nu mi-a permis. Iluminatul public era furnizat doar de farurile autobuzului cu care ne deplasam. Nu aveau cubanezii un bec pe coclaurile lor flancate de palmierii batuti de muson, sub un cer plin de stele. Eh, nu-i un bai prea mare la o adica, nu-i lumina, ne facusem antrenamentul din Toronto. Survoland deasupra insulei cubaneze, observasem ca marginile nu-i erau luminate ca pe riviera franceza. Luminile erau chioare, gata, gata sa se stinga. In drumul spre resort, un drum, in care doar palmierii ma plesneau la realitate, ma credeam prin Moldova mea, in hurducaielile autobuzului, care nu incerca la suta de kilometri pe ora sa evite vreo posibila bovina ratacita, zaream sporadic case cubaneze. Ca niste baruri satesti, fara geamuri, niste colibe in care oamenii isi tineau picioarele lungite lenes pe scaune cu spatar si se uitau la televizor. Aveau curent in colibe, iar un restaurant local facea concurenta stelelor de pe cer cu luminite de Craciun care ne urau Feliz Navidad.

Am ajuns la Playa Pesquero, in alta tara, cred. La intrarea in resort, un brad impozant impodobit cu globuri in forma unor stroboscoape in miniatura, si valsurile muzicii pianistice de colinde englezesti, ne-au adus aminte ca e Ajunul Craciunului. Uitasem deja. Pana atunci numai in filmele americane proaste vazusem ca de Craciun nu e zapada peste tot. La receptie ne-a insemnat, ne-a pus o bratara portocalie la mana dreapta si ne-a dat cheile de la camera. 1615, un loc bine amplasat, you're lucky, my friend, aproape de plaja si de pool. Ne-a arata receptionera cu degetul ca in seara aia, in zona 15 putem manca la un restaurant deschis non-stop. Pai nu e deschis tot non-stop? Nu putem manca non-stop? Ne-am indreptat catre camera. Aerul era racoros si oricum urmarisem vremea pe Accuweather. De doua saptamani o tot urmaream de ca si cum daca mananci azi mult, doua saptamani nu-ti mai trebuie. Urma sa fie ploaie, cel putin cateva ore, zicem noi, speram noi, ca sa nu-mi destabilizez moralul, care incepuse sa se dezghete. Ar fi putut dura si zile. Am ajuns la ei in sezonul uscat, dar cateva showere tot mai sunt, cand si cand. Mai ales cand ne ducem noi, Murphy kids. Am intrat in camera, spatioasa, cu doua paturi duble unul langa altul, noi am dormit intr-unul, ne-a ajuns, unde mirosea a statut (degeaba). Un televizor vechi, nu l-am cautat de lampi, dar probabil le avea si un casetofon, din ala de umblau romanii cu el pe plaja sa le gadile folclorul loburile urechilor. E 5 stele, bro, dar 5 cubaneze. Dar mie, oricum inapoiata in gusturi, imi placea. Aerul vechi, arhaismul ma scosesera deja afara din timp. Am iesit pe balcon si fasaitul frunzelor de palmier, aveam unul stufos chiar in fata portii, susurul marii nervoase, care ajungea pana la noi, apoi aerul proaspat de vara spalata de ploaie...te-am adus si-n Cuba, bai Bobescule. I-am zis lui Bobi ca inainte de cina, as vrea sa merg sa-mi cante oceanul, o mandolina scurta, care sa ma curete de pacate. M-am schimbat, mi-am dat jos ciubotele si puloverul de sloi canadez si mi-am luat costumul de baie, peste care mi-am tras un tricou sexi. Am ascultat simfonia oceanului, cereasca, am luat-o apoi in jos, pe aleile curate dintre palmieri si iar am vazut cerul. Nu-mi dadeam seama daca suntem sub el sau el deasupra noastra. Ningea cu stele peste covorul albastru marin. Pe plaja n-am stat mult, ne era foame, eram curiosi, deja ne simteam altfel si am plecat sa mancam la Trattoria. Ne-am asezat la masa, ne-am pus servetelul in poale, o ospatarita ne-a pus apa in pahare si ne-a adus meniul. Alt ospatar a venit si ne-a luat comanda. Bobi deliberase: pizza cu pepperoni, si o bere, el bautor de bere strong, chinuit ca la cubanezi Cristalul are numai 4, un Becks la Pipa mai incolo, ca numai acolo au, si o dregem. Eu pui cu legume saute si la desert o tarta cu fructe de sezon. Pizza lui Bobi era cam cat e farfuria unei cesti de cafea. Mie, in loc de legume mi-a adus ospatarul cartofi prajiti, tot leguma e si cartoful pana la urma, iar puiul era cat ai musca de trei ori dintr-un bulan, indesat intr-o chifla uscata, de care m-am atins doar cat sa scot puiul din ea. Desertul meu, bun la gust, ajungea pe maseaua unei soparle cu coada verde de se tot plimba printre picioarele mesei. La foamea mea de lup exact delicatesele imi lipseau. Nici nu erau delicatese, doar la marime, o parere. N-am mancat niciodata pizza cu ardei iute, zice Bobi si scoate din pizza doua namile de ciusti pe care le-a pus deoparte. Ala o fi pepperoni. Nu aveam bani schimbati, adica cucu, n-am fost noi prea incantati de tratatie, la mancare ma refer (Trattoria in timpul sederii noastre era un soi de carcera, daca mai cometezi, te trimit la Trattoria), dar am zis sa-i lasam ospatarului un bacsis. Ce fel de bani iei? Canadieni? Orice e bine. Americani? Canadieni e mai bine. I-am lasat unul si ceva, un rest ramas prin buzunarul gentii de la aparatul foto, i l-am pus in mana si ne-am ploconit jenati ca mai mult marunt n-avem. Dar ne vedem maine, my friend, si platim si in contul serii. L-a bagat in buzunar bucuros. Nu prea stiam noi care e faza cu CUC-ul, al lor covertible pesos, doar ce mai citisem pe internet. Cucul e cat dolarul. Salariul lor lunar e vreo 20-40 de cucu, dar asta am aflat-o mai pe urma.

Am mancat, de bine, de rau, si am plecat sa ne linistim burtile pe plaja. Nisipul era ud. Eu imi rataceam privirea prin cocotierii lor, eram ca un canadez, numai pe aia cand ii vedeai ii cunoasteai de la o posta dupa ameteala cu care isi plimbau capurile in toate partile, si citeam placile in memoriam plantate in mijlocul resortului printre ornamentele florale tropicale. Bobescule, planta din asta am si eu acasa, dar nu-i merge asa de bine. Da, papusoiul ala al tau, zici? Ala. Da, seamana cu asta, dar nu rasare. Trandafiri japonezi, bananieri cu fructe verzi...Ne-am indreptat apoi spre lobby, un loc spatios, frumos amenajat cu statuiete, ziceai ca esti la Roma, pavele, nuferi si pesti vii inotand in baltile lor improvizate. Bobi a vazut un somn si l-a injurat. Va aduceti aminte povestile lui pescaresti. Inca nu le-a uitat. Cafe-barul era full, dar si mai full era barul. Turistii, englezi, in cea mai mare parte, nemti, italieni si canadieni, isi sorbeau cocktail-urile, angrenati in rasete si discutii cu gesticulatii. Mai ales italienii dadeau din maini. Acolo l-am cunoscut pe Fantozzi cu a lui rusoaica blonda, un sicilian care traieste la Londra, ca nu-i place Italia, venit sa stea o luna in resort. Lucrez 25 de ore pe saptamana si fac cam 25 pe ora. I don't like to push, you know...Pianina canta. Aveau piano bar in fiecare seara. Angelic, ceresc, Dumnezeu langa noi. Dupa cateva cocktail-uri, eu incepusem sa aplaud inainte de a incepe cantarea. Blue Sky, Sun Shine, Coco Loco...Lordul de langa, accentul ii dadea de gol, in costum negru avea o companioana tanara, prin care se uita. Daca ii luai paharul din fata, cred ca isi pierdea echilibrul. Ne-am dus sa ne culcam, ne sculasem la 5, prin Toronto, ora batuse 12 noaptea de mult, e si maine o zi. Eu am adormit din picioare. Bobi m-a pazit. Cica n-a putut sa doarma, sa fii sanatos, eu, chiar bine. Ne-am trezit a doua zi nu de la goarna trenului, era unul ruginit de ornament in fata resortului, care ne dadea trezirea in fiecare dimineata, ci in ropotele ploii. Mda, buna dimineata, daca tu asa vrei. Ne-am dus in lobby. Am comandat o cafea inainte de micul dejun. Stateam ca belferul. Beam cafea, fumam (dupa Anul Nou vreau sa ma las de fumat, am zis), cum ar veni ma durea undeva in basca, la dreapta. N-aveam griji, nici obligatii, nici datorii, minte n-am avut niciodata, cum sa nu fii fericit! Feliz Navidad, Feliz Navidad, prospero ano y felicidad. Venise Craciunul. Eu aveam o caciula de ren in cap, am luat micul dejun, singura masa ireprosabila din cele trei, oua fierte am mancat si rosii necoapte cu castraveti si ardei. Varietatea era mare, dar mie imi plac ouale fierte, mai ales cele facute de altii. Si doar era Pastele. Si ne-am dus la pool. Pe plaja imi era ciuda. Soarele n-a avut niciodata dintii mai ascutiti. Radea exact ca prostul. De noi. Ne-am dus si la plaja. Cu chiu, cu vai gasisem doua scaune. Dar eu cred ca le furasem de la cineva, mai tarziu am inteles de ce. Oamenii mergeau inca de dimineata, ceea ce si noi am facut de a doua zi, si isi puneau prosoapele pe sezlong, semn ca-s ocupate si plecau, chiar daca nu se mai intorceau. M-am lungit ca sirena pe sezlong si am inceput s-o frec. Ma uitam la plaja, la oameni, la mare. Era rece si Bobi n-a reusit sa ma convinga s-o incerc in acea prima zi. Pana a venit o ploaie de m-a murat. Ne-a fugarit acasa si din cauza ei, singurul lucru pe care l-am mai putut face a fost sa ne retargem in lobby. De ce ma trageam eu in lobby? Pentru ca se canta la pian. Nu exista muzica pe care sa bei mai bine decat cea din clapele pianului. Am stat ore intregi acolo. Am fost organizate si spectacole de Craciun, era frumos totul. Chiar daca nu era, eu bausem cocktail dupa cocktail. Am vrut sa le incerc pe toate si nu mai faceam diferenta. De Craciun lumea se simte bine, nu se roaga la pahar. In fine, ne-am distrat pe acolo, am plecat acasa. Bobi ratase ziua. Scopul lui era snorkelingul. Isi luase din Toronto tot felul de scule, inclusiv o camera video subacvatica sa filmeze pestii cu care voia sa inoate. Incercase, dar marea fusese tulbure si cucu pesti, nici cu bacsis nu-i ademena. A doua zi, soare, cerul limpede de nori, la fel ca si marea de valuri. Am mers sa inchiriem o hidrobicicleta. Vorba vine, si aia era moca, doar bacsis daca voiai. Voiai, nu voia, inima cerea, si de la noi si pentru ei. Nu dadeai bacsis, nu te simteai bine. Ne-am dus in larg. Eu o conduceam. Bob s-a aruncat din barca, iar eu aveam carma la indemana si-l urmaream. La un moment dat l-am lovit cu barca in cap. S-a sculat nervos din apa si mi-a zis ca era sa-l omor. Era, lasa ca n-ai murit. A filmat pestisorii. Galbeni, albastri, mi-a zis ca la un moment dat s-a cascat un hau, ca si cum ar fi fost o rapa subacvatica si nu s-a incumetat sa se arunce. Se urca in barca, cadea lat pe ponton, eu nu-l bagam in seama, incepuse sa-mi placa la carma, il alungam ca o ingreuna, si el se arunca iar. Amigos ne-a dat prima data contra bacsis 40 de minute in loc de 30 ca nu ne facusem rezervare, iar la trei cu un surplus, a plusat o ora. Ii placea de noi, Romania, my friends. Spre seara, iar muzica, iar cocktails, radem, glumim...mai si platit, stiti vorba aia, dar Bobescule, eu vreau sa vad the real Cuba, nu aceasta feerie comunista. Maine mergem in Holguin.

Autobuzul spre oras, pleca in fiecare zi, o data pe zi la 9.30. Era ieftin. 15 coco/cucu de caciula dus-intors. L-am asteptat vreo ora si cand a venit, a venit plin. O cubaneza, care vorbea engleza si nu prea n-a vrut sa ma inteleaga ca eu stau in picioare la o adica, n-am pretentii. I don't want to seat, I don't mind if you don't have a seat for me, for us. Huh? I dont't want a seat. I want just...No want my friend, no want. WTF!!! Nu ne iei? Figura ei m-a percutat frontal. Nu-mi imaginam o aterizare in Cuba, mai ales pentru prima data, fara sa vad Cuba. Atunci m-am enervat, dar m-am enervat cu adevarat, poate pentru prima data in viata, who's gonna save the queen, ca aproape plangeam? The english people. O familie de englezi, la pensie, asteptasera, si ei autobuzul. Comentau cu sarcasm Anglia si politica ei, asa cum facuse mai devreme italianul cu Italia lui si canadianul quebecos, cu care ne intalnisem la rezervat cina, cu Canada lui...Englezii ne-au propus un deal. Nu arunca nimeni cu banii, el fusese sudor, ea matematiciana (cred, pentru ca nu-i iesea sa converteasca o lira in dolar fara sa-l intrebe pe Bob al ei). Punem bani impreuna si mergem cu taxi-ul. Taxi-ul costa 70 de coco. Adica nu era chiar din drum un drum pana acolo. La o adica ma duceam, chiar ma duceam si asa. Ne-am urcat intr-un Chevrolet verde din anii 50, in care si muzica ne scotea din timp. La maxim, baby. Masina n-avea geamuri, aer conditionat direct de la sursa, asa am trecut prin Vale del Lof. Incercam sa memorez numele vaii, asa ne spusese soferul ca se numeste. Lof. Vale del Amor. Aaaa, love. Cred ca inventase denumirea pe loc pentru noi, sau poate asa s-o fi numind... Dupa ce am facut cateva poze, masina a demarat iar. Mergea cu suta la ora, iar soferul un cubanez simpatic, tanar si plin de viata, care isi pusese pe mana un stramp cu strasuri sa para tatuat, ne-a zis ca e periculoasa viteza. Me never flight, dar masina asta o am de la bunicul, dar trebuie sa fii prudent pe drumurile noastre. Ce-ti mai pasa, in gandul meu, dar a continuat spunand ca drinking and driving no good, mai ales acum de Craciun. Are you catholic, il intreaba el pe englezul care ocupase langa el scaunul din fata, evident si cu permisiunea noastra. If I am an alcoholic?! Umor englezesc. Pe traseu, vanzatori ambulanti la drumul mare. Ca romanii. Nu vindeau insa mere si vin, ci banane si nuci de cocos. A gift, my friends, do you want a gift, from me, for you, ne-a intrebat soferul, oprind sa ne ia o capatana de ananas.

In Holguin abia m-a transnit vacanta in moalele capului si mi-a ars doua palme peste fata, de m-am inrosit. Definitiv. Dupa, nimic nu a mai fost la fel. Un oras aglomerat si o saracie lucie. Cozi, frizerii, magazine si blocuri strivite de duritatea unei istorii care pare a se desfasura in afara noastra, desi noi o facem. Cubanezii, imbracati prapadit, cu haine de bazar chinezesc, parca singurul contur de contact cu realitatea de dincolo de ei, analizandu-ne nu din cap pana in picioare, ci de la aparatul foto pana nu mai conta. Te miroseau "strain" de la o posta. Si nu mai scapai de ei. Intrasem intr-o biserica catolica, de unde am cumparat un rozariu. Vanzatorul isi facuse norma, placere care l-a facut sa-si aprinda o tigara, uitand ca nu se cuvine sa profaneze cele sfinte si ca Cineva l-ar putea dojeni, probabil nu mai putea el. In biserica, Bobi si-a facut amigos. S-a lipit de el un tanerel cubanez, cu un ten tuciuriu, la noi i-ai fi zis tigan, la ei, nu-i asa, ca pieile le sunt in toate nuantele, cu o mana mai scurta decat cealalta. Zicea ca vorbeste engleza so/so, cat a invatat la scoala. Ne urmarea ca umbra si i-am zis lui Bobi sa-i dea un cuc, sa scapam de el. Imi atinsese niste corzi carora, se pare, nu le faceam fata. Cat am stat in oras, ne treazeam cu el dupa noi. Disparea si aparea. Cucu side effect. Stiti cum se uita cainii la oamenii care mananca? Asa se uitau si cubanezii, cei de dincolo de resort, la straini. Stand pe o bordura si asteptandu-ne taxi-ul sa ne transporte inapoi in timp, un ospatar din resort ne-a recunoscut. Avea zi libera si le arata unor canadieni locuri de unde pot sa-si procure tigari ieftine. Pusese ochii pe sapca lui Bobi. Pe care i-a cerut-o la final. Nu pot, my friend, e de la un prieten. Inteleg, inteleg, dar sa nu ma uiti data viitoare si si-a scos, de salut, sapca lui pe care scria Tellus. Zicea ca-i norocos, oricum. El lucreaza cu straini, iar strainii ii lasa tot timpul haine si gume de mestecat. Iti place Adidas, uitandu-se la adidasii lui Bobi. I-am zis lui Bobi sa i-o dea. Sapca. Baaa, taci, dupa tine plec in curul gol de aici. I-am dat un bacsis fara serviciu, si ne-a zis, de multumire, ca atunci cand ai libertate, sau macar daca iluzia ei ti se permite, nu ai voie sa urasti viata. Adica Dumnezeu a lasat darurile vietii sa ne faca fericiti, nu sa-si bata joc de noi. Libertatea poate inseamna si sa te bucuri in fiecare zi de intinderea marii la picioarele tale, my friend, si sa-ti poti zice ca ce e val ca valul trece. Noi venim si plecam, ce-aveti voi aici, frumusetea unei lumi la crearea careia e imposibil sa crezi ca nu a contribuit un Dumnezeu, tot libertate se cheama. Stiu, asta seamana cu mangaierea pe cap al taranului care da la sapa din partea unuia care isi soarbe cafeaua la oras, cum bine zicea cineva. Dar cubanezii stiu sa danseze si stiu pe bune sa faca turism.

Am obosit sa scriu. Next, filmuletul de snorkeling al lui Bobi si pozele mele. Vacanta a fost scurta, pana data viitoare, asa ca eu, deocamdata, atat am inteles din ea.

 

 

video
M-am intors. Pana pregatesc eu niste poze mai interesante si explicatiile foto aferente, iata cateva cu mine sub palmieri, batuta in cap de soare. In ultima stateam cu Ernest Hemingway la un mojito. Sper sa ma inspire Batranul si sa va descriu frumos Marea.