Pagini

Expat in Canada

Expat in Canada

sâmbătă, 30 noiembrie 2013

Ripley's Aquarium of Canada

Parad(f)is(h). Pe un fundal muzical deep, o recreare absolut fabuloasa a spectaculoasei lumi submarine.

marți, 26 noiembrie 2013

Am o colega la serviciu care m-a invatat sa fac cafea turceasca, din aia la nisip. Bine, pe aragaz, dar tot ca aia iese. Inainte credeam eu ca e mare smecherie, dar nu e. Toata taina e cafeaua. Pe aici, pe la noi, exista un tip de cafea zgrunturoasa, tocata mare, ca sa fie numai buna pentru filtru. Exista o firma, dar nu-mi vine acum in cap cum se cheama, ca ma si doare capul si am uitat, care e foarte buna, columbiana medium roast sau french vanilla. E putin mai scumpa decat Timi sau Starbucks, de exemplu, dar e foarte aromata, intr-adevar. Am dus si eu in Romania, cand am fost. N-au prea ramas impresionati de ea, ca a fost prea putina. Cica, numai atata ai adus?...Dar tocmai am gasit la Metro o cafea adusa din Macedonia, e fina ca praful. Ei, asta e perfecta pentru cafeaua turceasca. Eu am gasit-o cu 4.99, prea ieftina la cat de cafea e. Lasand la o parte cafelele gen Lavazza sau sau mai stiu eu ce firma europeana, pentru care nu pot zice ca am cine stie ce palpitatii, iar aceastea de prin North America produc niste cafele bune pentru nord americani, adica in paharele to go, umblatoare, chiar daca o faci acasa, acum sunt chiar multumita sufleteste (!) ca am gasit cafeaua aceasta macedoneana, nu stiu cum se cheama, cred ca pe pachet scrie in limba lor, a cuiva, nu cunosc. Si trebuie sa ma laud colegei si chiar sa-i dau peste nas, ca m-a amagit ca pe aici n-ar fi, ca ei i-o trimite nu stiu care neam de prin Albania. Dar nu despre asta voiam sa povestesc, dar povestesc, poate daca sunt si eu mai intensa pe blog, imi revin si din amorteala...mi-a venit totusi sa spun acest lucru extrem de important pentru ca am pe FB abonament la un site si imi tot umplu wall-ul cu poze cu cafele. Si mi-am dat seama ca numai cafeaua asta pe care mi-am cumparat-o eu acum ar face fata unei poze ca in site. Sunt foarte artistice, iar cafele, tot la fel. Trebuie sa ai si cesti pentru asa ceva. La canadieni nu e cu din astea. Cand colega mea recita din arta cafelei pe la ea, prin tara, exact ca in poze, are o ceasca asemanatoare si la birou, canadienii n-au treaba. Asculta ca-s politicosi, nu interesati. Dar - dar si despre asta voiam exact sa povestesc - ca tot bantuaim pe FB, tocmai am citit ca Toronto este cel mai tineresc oras din lumea intreaga. In a good way. Autorul articolului a tinut sa mentioneze ca nu e tineresc in sensul de imatur sau prematur, facand referire la primarul cel stupefiant, stiti ca prizeaza cocaina si nu vrea sa demisioneze chiar daca e un drogat, si nici la varsta nu s-ar referi, ci ca e tineresc in sensul cel bun, adica full of life. Toronto pe primul loc, inainte de Berlin, New York sau Paris. Cititi aici detalii.

Poza aceasta am facut-o anul trecut, parca, de sus, din Turn. Tot iarna era.

luni, 25 noiembrie 2013

Weekend-ul acesta, vremea a fost aspra cu noi. Gerul lui ciule inghetate. Si ca tot veni vorba, vazusem o stire recenta potrivit careia Canada detine un loc fruntas la luarea de masuri impotriva poluarii excesive, cauzatoare de schimbari climatice. Un loc fruntas la coada. O rusine spunea ziarul, si uite asa e iarna in loc de vara. Oamenii si-au facut brazii, si-au luminat casele, iar ghetarii se topesc, ursii polari pier fara urma, nu mai pricepi nimic. Eh, a trecut. Weekend-ul, ca vremea a ramas. Daca asta vara nu intram in mall-uri decat...de fapt, nu intram deloc, acum, n-ai ce sa faci daca vrei sa iesi din casa. Toate drumurile duc la mall-uri. Unde altundeva sa te duci, ca nici eu n-am idei! Se clatina toate sub atata omenet plictisit, iar parcarile sunt extrapopulate, nu gasesti loc decat daca parchezi peste masina altuia. Si te invarti ca berbeteagul prin magazine, mai cumperi un pulover de ici, altul de colo, cauti sa mai cumperi unul, ca tot ai mai cumpara, ca acum sunt si reduceri de Black Friday. Eu nu stiu cand e Black Friday, nu stiu daca a fost sau daca va fi, dar ieri era duminica, iar reducerile de Black Friday erau. Eu am cautat sa cumpar si o pereche de ghete scurte, aveau papuci redusi si cu 75%, dar pe ce puneam eu ochii, nu era nimic redus. $200 , $250. Eu astept sa le reduca, daca nu le reduc, le cumpar la anul, cand sigur vor fi. Cele mai populate magazine sunt cele pentru oamenii in hanorace, gen American Eagle si celelalte la fel, par example. Magazinele pentru doamne, ca Femme sau Laura, n-au clienti niciodata, nici de Black Friday. Intrasem eu ieri sa-mi cumpar perle (!), sa ma impopotonez pentru petrecerea de Craciun, dar, intr-adevar, magazinele de genul acesta sunt tare plictisitoare. Haine din alea la dunga, cine naiba le mai cauta...Boring. La fel cum sunt si eu acum, dupa cum se simte. De cand s-a schimbat vremea, nu ma mai adun. Si cand ma gandesc ca pana in mai, numai asa o tine, cred c-o sa ma desir de tot. Macar de-ar ninge odata, sa ma duc sa ma dau cu saniuta. Daca citesc si amicii mei pe aici si au idei de spart gheata, ca mie mi-au pierit toate, dar altceva decat bantuitul prin mall-uri si infulecatul de aripi (ieri la KFC erau sold out, asa ceva n-am mai auzit si n-am crezut ca s-ar pomeni vreodata) sa nu uite sa ma sune si pe mine. Dar nu in mai si nici acum, ca ma duc la munca...O saptamana activa sa aveti!

duminică, 24 noiembrie 2013


Azi am fost iar la iterie. Ca de fiecare alta data, am jurat ca nu ne mai ducem, dar patim ca porcul ala de promite ca nu se va mai balaci in zoaie si tot se balaceste, ca e porc. Iteria este un fel de cantina a saracilor. Mesele, mici si patrate, bune pentru nu mai mult de doi oameni fata in fata, sunt si ingramadite unele in altele, de li se incaleca picioarele, ba la un moment dat nu mai stii daca ti se incaleca tie piciorele de picioarele mesei sau de picioarele altora...La o adica, chinezul de langa iti poate sufla aripile, sa ti le raceasca. Oamenii deci, gramada si multi, nu mai apuca nimeni sa faca vreo diferenta intre unul si altul, parca sunt o pasta, lihniti, nemancati de la pastele cailor pare-se, poate si mai devreme, aplecati de spate peste aceste mese, cu late de salata ramase pe la gura, sau cu untura, infuleca de nici n-ai timp sa vezi ce fac. Iteria are forma rotunda si te ameteste. E full de lume, cum e lumea full de ea. KFC, McDonalds, New York Fries, Teryaki, you name it, fac gard in jurul iteriei. Daca te uiti de sus, din mall, seamana cu o stana, plina cu oi berce. Cand vezi cozile de la McD, ai zice ca stau la muls. De fiecare data cand plecam de acolo, un bolovan ca o chiatra de sare sau de moara ne atarna in stomac, si asa ajungem sa ne promitem ca alta data nu mai oprim la stana. Dar ca porcul...

sâmbătă, 23 noiembrie 2013

The Hunger Games 2 are ce n-a avut The Hunger Games 1: emotie. Mi-o venit si sa plang, de cateva ori numai, dar si sa arunc cu cucurigii in ecran...
Toronto de pe Broadview.
Prima ninsoare, azi in fata blocului. Tare frumos, e un frig de iarna in toata regula, ca s-o zic tot frumos.
Play. Ca tot a venit weekend-ul. Zici ca sunt telecomanda. Ce tare e melodia asta!!!! M-a sculat si pe mine din morti. Ca lesinasem aseara ca ciobanii pe canapea, imbracata, dar, m-am sculat si l-am luat pe Bobi la o plimbare, la centru, cu masina printre luminile zgarie-norilor, ca sa o ascultam, ca abia am aflat si eu de ea. Si atat de bine se potrivea starii mele de fapt...tocmai de aceea. Eram si suparata ca tocmai ratasem premiera la Hunger Games 2. Era totul sold out, la toate cinematografele AVX, aseara. Am cautat si in Ajax, Markham, Richmond Hill, nimic. E si azi o zi, dar nu mai e premiera, asta e. E o distractie ieftina, poate cea mai ieftina, si, de aceea, cu foarte mare priza.

duminică, 17 noiembrie 2013

Am legat si eu azi apa cu doua picioare de curcan. Daca tot se pregateste lumea de Craciun, eu de ce nu?...Le-am pus in sir indian, sa stea cuminti si sa se prinda.
Azi am luat aceasta mica scula care e foarte buna pentru compozitiile de noapte. Prima data m-am intrebat daca obiectivul merita avand in vedere ca am kit-ul 18-55mm f/ 3.5-5.6, ba chiar ma gandeam sa-l duc inapoi. (Inca ma mai gandesc. Daca stiti cu din astea, un sfat mi-ar fi de folos, multumesc, ca timp sa-l duc inapoi mai am, daca e cazul). Dar eu l-am testat si la o prima mana e mai bun pentru ca pe de o parte, calitatea imaginii este clar superioara, apoi ies foarte bine pozele in low-light, ca dimensiune e foarte mic si de aceea numai bun pentru purtat in aproape orice imprejurare. De multe ori mi s-a intamplat sa car dupa mine un 55-200mm, care nici nu incapea in geanta si era si mai greu. Era foarte incomod, iar daca voiam sa pozez si eu un piscot pe o masa, trebuia sa ies din restaurant, sa trec pe partea cealalta a strazii, apoi in partea cealalata a orasului, si abia apoi sa focalizez pe piscot. De fiecare data cand voiam sa fac o poza trebuia sa dau in marche-arriere, de multe ori nu aveam spatiu, ca poate se intampla ca nici decorul sa nu fie prea potrivit. Ceea ce era destul de frustrant. Pana dadeam eu inapoi, imi fugea si caprioara, si tot, asa cum mi s-a mai intamplat. Poza cu Luna de mai jos, care, ca si compozitie, e interesanta, ar fi iesit mult mai bine cu un alt obiectiv. Aceasta mica scula, care nici foarte scumpa nu e, este un prime, cu lungime focala fixa, care vede cam ce vede ochiul uman si pentru poze generale, prin oras sau pe dealuri, cred ca e buna. Pe langa, mi-ar mai trebui un foarte wide si gata. Pentru un amator ca mine, e ok.

sâmbătă, 16 noiembrie 2013

Sa salut lumea, am zis si eu, macar, ca sa nu creada ca am dat ortul popii sau, si mai rau, ca as fi nesimtitoare si nepasatoare si ma fac ca nu-s acasa. Sunt in convalescenta, ca am fost si bolnav, era un banc...La noi, la Toronto, a fost frig, fix vreamea aia degeaba, care, dupa parerea mea ar trebui scoasa din calendar. Copacii s-au despuiat de tot, stiti cum e, ca ma uitam azi pe geam, ca atunci cand eram in Romania si statea sa se iarna si mirosea a fum de lemne. Melancolic, ca sa nu-i zic depresiv. Totusi azi, dupa mai multe zile chiar cu -, a fost cald si ne-am dus la plimbare. Uitati cat de frumos ne privea Luna, de peste oras.
Orasul e deja plin de podoabe de Craciun, vitrinele magazinelor de asemenea, cantaretii stradali canta colinde. Eu n-am facut anul trecut brad, dar ma gandeam ca zilele acestea as putea sa ma apuc de el. Mai bine mai tarziu decat niciodata.
Am fost si la un magazin de carti si discuri, BMV pe Bloor, e un magazin foarte cunoscut.
Cireasa de pe tort.

sâmbătă, 9 noiembrie 2013

Cand a venit Bobi dimineata la mine era 6 jumate. Mi-a zis sa ma trezesc sa plecam in Mississauga sa luam mancare. Am crezut ca are chef de glume in miezul noptii. Credeam ca e 12 noaptea si se baga si el in pat. Dar nu, chiar era dimineata, dar eu fusesem obosita si n-am simtit noaptea cum a trecut...

...Acum trei ani pe vremea asta, eram la Bucuresti cu ai nostri si bagajele in portbagaje. Mai aveam cateva ore si decolam spre Canada...

...Daca m-ar fi intrebat atunci careva unde si cum ma vad peste trei ani, poate n-as fi putut sa ghicesc ca la laundry sa spal rufele, cu cateva vinete pe foc sa fac o salata, intr-un weekend pe care l-am asteptat dupa o saptamana prea obositoare de munca. Nu m-a intrebat nimeni, dar de-acolo lucrurile s-ar fi vazut altfel si n-as fi putut decat sa fabulez. Cu atat mai mult cu cat n-am plecat cu vreo schita in minte si nici vreun proiect nu pusesem la cale. Renuntasem de cateva luni la job, de fapt, la o meserie, si n-am folosit vreo balanta sa calculam daca e bine sau rau ceea ce urma sa facem pentru ca pe atunci ambele talere ar fi fost goale. Canada nu insemna nimic pentru noi, doar o sageata catre o presupusa viata mai buna, iar Romania nu reusise pana la 26 de ani, cati aveam cand am plecat, sa ne convinga ca merita sa fim parte a ei. Dimpotriva. Eu nu eram vinovata cu nimic din ce se intampla in tara. Nu mai spun ca nu ma simteam vinovata, ci afirm ca nu eram. Am plecat cu doua bagaje pline cu haine de schimb si aveam la noi doar bani de lapte. Si extrem, extrem de multa naivitate. Acum daca m-ar intreba cineva dac-as mai face-o o data, cu siguranta as raspunde nu. Nu asa cum am facut-o atunci. Pentru simplul fapt ca nu ar mai fi posibil. Nu mai suntem acum cei care eram atunci...Din Romania nu ma pregatisem cu nimic pentru plecare. Doar ma jucasem cu ideea ca mi-ar placea sa lucrez intr-o biblioteca, sa ma fac bibliotecara si sa ma detasez de toti si de toate. Sa ma arunc intr-o mare de anonimitate si repaus pentru ca Romania asta reusise sa faca din mine: sa ma suga de viata.
....Abia cand am vazut Toronto de sus, in imensitatea lui, mi s-a facut prima data teama. M-am gandit atunci ca va trebui sa-mi gasesc un cotlon si eu prin el si cum as putea sa fac chestia asta?...De unde ar trebui sa incep?...In avion, langa mine, statuse toate orele de la Londra la Toronto, un canadian. Dar n-am vorbit cu el tot drumul. Nici n-as fi stiut cum sa deschid gura si nici ce sa-i spun n-as fi stiut. Nu ma simteam confortabil. Ma faceam ca dorm ca sa nu se afle in vorba cu mine. Eram jenata de prezenta mea langa el ori de cate ori voia sa mi se adreseze. La debarcare, mi-a zis "Welcome to Canada!". I-am zambit doar si n-am stiut cum sa-i raspund. La Londra, la controlul de securitate, un ofiter ma intrebase "How are you today?" si i-am raspuns "Toronto". Acum ca cititi, voi ma cunoasteti, nu sunt chiar atat de toanta, sper, si mai mult, mai umblasem si eu printr-o parte sau alta, atat cat sa scurm putin lumea si dincolo de Romania, fusesem si in Polonia, si la Bruxelles, ba chiar statusem in Franta o perioada, si pe ici, pe colo, dar nimic nu se compara cu ceea ce faceam atunci. Plecam inspre inthemiddleofnowhere, iar incertitudinea, lipsa de repere si toate necunoscutele imi produceau niste dereglari de comportament. I think I was a kind of retarded.
...Starea de repaus mintal a continuat si dupa ce am aterizat. Inceputurile mele in Canada au gust de sunca sarata nemancabila si sunetul metalic al unui token dupa care mergeam la o asociatie de negri ca mi-l dadeau moca. Nu, nu e vreo figura de stil. Era o asociatie etiopiana la care ma trimisesera cei de la YMCA ca sa ma pun la punct cu engleza dupa ce, de emotie, le spusesem la "examen" ca oamenii dintr-o sala de asteptare dintr-o imagine, intr-un spital, se numesc "waiters". Ma trimisesera la etiopieni ca erau aproape de casa, cu atat mai bine pentru mine, ca astfel puteam merge pe jos vreo doua statii de metrou, prin nameti, pe langa reprezentanta Honda, ca sa strang tokenii la ciorap, pentru deplasari mai cu folos. Nu stiu exact ce cautam pe acolo, dar imi aduc aminte ca ma trezeam dimineata si imi faceam un dus plin de importanta. Era ca si cum ma duceam cine stie unde. Eu si o brazilianca eram singurele albe si stiam si engleza. Intr-o zi, pe aproape de Craciun venisera ajutoare la asociatie. Adusesera unii pizza. Si venise si televiziunea pentru ca era in perioada cand multe dintre asociatiile acestea urmau a fi, prin decret, inchise de guvern. Iar profesorul, ca sa se dea mare ca e eficient, ne bagase pe noi doua la inaintare sa spunem lucruri frumoase si sa il laudam. Dar cei de la televiziune tocmai pe noi ne-au ocolit. Dupa cateva saptamani de frecat duda anapoda, am renuntat la negri si m-am dus in alta parte. Era ceva similar, dar...ma rog...Zilele trecute, vorbeam cu o colega de serviciu, de alta nationalitate, dar care e canadeza de 10 ani, si imi zicea: niciunul din cei aterizati in Canada nu poate spune ca nu a facut greseli, ca totul i-a mers ca pe autostrada. Cu totii am facut greseli. Cum altfel, a continuat, cand Canada a insemnat pentru fiecare un viraj in drumul de schimbare totala a propriei vieti. Si mai ales cand 1 nu este egal cu 1...
...Revenind, ca sa ajung in cealalta parte trebuia sa merg cateva statii de metrou mai incolo si nu mai puteam strange tokenii la ciorap. Era un program guvernamental de reconversie profesionala. De acolo urma sa ma fac ospatarita. Nu stiam ce ar trebui sa fac, dar stiam ca trebuie sa fac ceva. Orice. Aveau la finalul programului co-op, adica ne trimiteau sa facem practica. Instabila emotional si de alte tipuri cum eram, am inceput sa plang in clasa cand ne-a zis profesoara, la sfarsit, ca, de fapt, o fi si-o pati, dar nu e chiar asa. Imi gasisera totusi un co-op printr-un hotel mare din Toronto, sa le frec moca podelele prin camere, probabil, doar ca se nimerise sa ma cheme la interviu la hotel in aceeasi zi in care ma sunasera de la Greenpeace ca m-au acceptat intr-un super intership al vietii. 6 luni de voluntariat. Oooo, super. Super sansa. Voi munci moca pentru Greenpeace jumatate de an. O luna am carat dupa mine cutii cu tricouri, am intins un cearceaf prin Toronto si trageam oamenii de maneca sa il semneze cu carioca, voiau sa inchida o uzina nucleara, nu zic, eram pe ele si imi dadeam toata silinta, dar de multe ma intrebam pe unde sunt. Eram pe nicaieri, va zic eu acum. Am fugit cumva de acolo, dar cu multa parere de rau. Parere de rau ca dadusem cu piciorul la sansa cu hotelul. Totusi, primii bani pe care i-am castigat in Canada, un cec de 100 de dolari de la Greenpeace au fost. Dupa ce am umblat o zi intreaga prin magazine sa tin contul unor pesti morti. A urmat apoi un survival job. Lucram 7 din 7, cu libere pe ici, pe colo. A urmat apoi o inscriere la colegiu sa ma fac educatoare de copii, inscriere la care am renuntat cand am primit nota de plata. Asta dupa ce renuntasem la ideea unui colegiu de bibliotecare la indemnul unei romance care mi-a zis ca nu se cauta. A urmat apoi alt job, unul mult mai bun, de la care am fugit insa dupa trei saptamani, pentru ca nu i-am facut fata, nu era pentru mine, apoi inca un survival dupa. Apoi altele si altele si altele. Colac peste pupaza, mi se luase de toate si voiam inapoi in Romania...
...Unde dupa o vreme am ajuns. Intr-o vizita scurta si decisiva. Stiti, de multe ori, gandidu-ma la Romania, mi-a pus problema ca as fi putut sa stau acolo, sa pun osul la schimbare. Pana la urma, Romania e parte a identitatii mele. De nerenegat. Un soi de energie a locului care si-a pus amprenta asupra vietii mele. Dar nu, chiar daca trag dupa mine o parere de rau gandidu-ma ca poate s-ar fi cuvenit, deoarce, e, intr-un final, o comunitate din care ma trag, nu, nu mai sunt deloc capabila de patetisme. Refuz sa mai respir acelasi aer cu retardatii romani care au distrus-o si continua sa o faca, mutiland-o dupa chipul si asemanarea lor. Avea mare dreptate Bogdan. De aici, Romania se vede altfel. Canada sau Romania nu se mai exclud acum, asa cum eronat o faceam in prima perioada, ca nu sunt in exil fortat. Daca e aici sau dincolo, azi numai de mine depinde. In fine, nu ma mai pierd in detalii, le gasiti pe toate in cele aproape 800 de pagini scrise, daca intereseaza pe cineva...

...Pana sa ma asez cu toate pe fagasul meu, intr-o viata, la momentul de fata, confortabila, a fost greu se pare. Asa vi se pare si voua, nu? A fost cum a fost pentru ca acum sa fie bine. La capatul a trei ani nu-mi reprosez nimic si ma consider unul dintre cei mai fericiti pamanteni. Nu va asteptati sa va dau sfaturi ca v-ar fi inutile si nici vreun exemplu nu sunt. 1 nu este egal cu 1, avea dreptate, asa cred si eu. Pentru mine Canada nu e o tara, e o lume. M-a scuturat bine inainte de a ma reda intreaga. Asa cum n-am fost niciodata inainte. Cel mai mare castig dupa trei ani de Canada, de unde si fericirea mai sus mentionata, sunt EU, nu stiu cum sa va explic, nici nu caut. As fi putut sa incep si sa termin aceasta postare doar cu aceasta scurta si cuprinzatoare afirmatie. Pentru ca asta conteaza pentru mine cel mai mult. Oficial nu mai sunt un newcomer in Canada, neoficial nu mai sunt un newcomer niciunde. Nu stiu daca aceasta a fost cea mai buna decizie pe care as fi putut s-o iau, dar cu siguranta a fost cea mai buna decizie pe care am luat-o.

duminică, 3 noiembrie 2013

Canadienii sunt foarte inventivi. Cauta sa-si petreaca weekend-urile libere in cele mai neobisnuite maniere. In silinta noastra de a ne aclimatiza obiceiurilor lor, le-am imbratisat si noi deprinderile cu cea mai mare deschidere. Cel mai interesant mi se pare obiceiul lor de weekend de catarare la orice nivel pe rafturile magazinelor dupa reduceri. E considerat un sport si cere multa abilitate. Asa se face ca weekend-ul acesta, asta am facut si noi. Sambata ne-am catarat dupa oale. Am studiat indeaproape niste cupoane si am vazut ca la unul din poligoane, la Canadian Tire, aveau oale reduse. A luat Bob una redusa cu 75% de la 230 de dolari. E o oala din fier, fonta, beton armat, garantata 25 de ani si m-a avertizat el ca nu care cumva sa pun mana pe ea, ca aia e oala lui. Tu nici n-o poti scoate din cuptor, vezi cat de grea e. Asa o sa fac, ia-ti linistit olita. Asa ca, sa nu raman de coada, mi-am luat si eu tigaie. Si am mai luat niste papuci de casa, dar am patit ca el data trecuta, ca a trebuit apoi sa umblu sa ii schimb, ca am ajuns acasa si am vazut ca nu-mi mai veneau, erau prea mari. Sunt niste papuci de casa, la 15 dolari fara taxe, pe care i-am luat ca erau aruncati intr-un colt la gramada cu altii si m-am gandit ca as putea sa ii port, la o adica, pentru ca tot vrea Bob sa-mi arunce la gunoi papucii de 1 dolar pe care mi i-am luat cu multi ani in urma, dar is buni si acum. Bobi are ciuda pe ei. Nu stiu de ce, mie imi plac foarte mult si nu ma pot desparti de ei. As putea sa va povestesc ceva amuzant. Nu stiu daca veti rade, dar eu am ras. De multe ori fac glume la care rad numai eu. Am intrat ieri in Canadian Tire si cand sa trec prin bara ca de la metrou, am si auzit din difuzor rezonanta aia: "Welcome to Canadian Tire". Si eu am zis thank you. Mi s-a parut amuzant. Sa zici thank you la un difuzor, cred ca am innebunit. Am mai patit-o o data in Shoppers, cand invartindu-ma prin magazin am intrat toata intr-un stalp, de care erau agatate niste bijuterii, si i-am zis, I'm sorry, sincer. Mi s-a parut amuzant. Cred ca doar mi s-a parut.

Am avut taria de a practica acest catarat pe rafturi mai multe ore, am luat si lumanari parfumate, ca am primit un cadou cu niste caluti care se invart, dar aveam nevoie de lumanari ca sa le dau bice, si astfel am ajuns si la Sport Chek de unde mi-am cumparat chiloti. Din aia de baie. Si pentru ca tot mi-am luat chiloti noi de baie, i-am zis lui Bobi ca data viitoare vin si eu cu el la inot. Trebuie sa marturisesc neaparat ca eu nu stiu sa inot. La o adica, eu am fost copil crescut prin balti, dar niciodata nu s-a prins de mine inotatul. Era odata sa ma si inec si de invatat, tot n-am invatat. Desi intotdeauna am vrut, tocmai ca n-am putut. E ca un handicap. Adica era. Deoarece cred ca ma tratez. M-am hotarat sa iau lectii. Azi, nici nu m-am trezit bine ca i-am si zis lui Bobi, hai sa inotam. Vreau sa invat. Si un caine stie sa inoate, numai eu nu, cat poate sa fie de incredibil. Se uita de nu-i venea sa creada. Data trecuta cand am fost m-am enervat si n-am vrut sa ma mai duc pentru ca toti copchii ma bateau cu picioarele in cap si n-am mai putut inghiti atata apa si chiar umilinta. Dar am facut progrese. Azi nu m-a mai batut nimeni in cap cu picioarele, dar e adevarat ca nici nu era nimeni in piscina. Ca ne-am dus intre 10 si 1 cand e liber. Am ajuns la YMCA si m-am dus la vestiar la femei. Bobi s-a dus la barbati. Nu ne mai lasa sa mergem la familie pentru ca nu avem copii. M-am echipat si am iesit in hol, in chilotii mei noi de baie. M-am sprijinit de un stalp si am stat acolo, asteptandu-l pe Bobi, sa mergem impreuna la piscina. Si l-am asteptat, si l-am asteptat, am inceput sa-mi musc buzele, sa-mi rup mainile, ce dracu face, frate, asta, zici ca se duce la nunta, cat ti-o lua sa-ti dai jos budigaii? Pac, pac, ca mine. Nu mai venea, asa ca m-am dus, prin dusuri, la piscina singura. Intru si il vad pe Bobi facandu-mi cu mana din bazin. Eram foarte nervoasa. Mai ales ca el arata ca un prezervativ cu ochelari ca are tipica din aia de pus pe cap si ochelari negri, prinsi de cap cu un plastic. Cica sa nu cada parul de la clor. La barbati, cand cade parul, cade si self-esteem-ul, asa mi-a zis el. Am dat sa intru in piscina, dar apa era foarte rece. Am intrat pana la jumatate si am iesit tremurand. Ma duc sa fac intai un dus rece. Am facut un dus rece, eram in picioarele goale si dardaiam toata, de cand am ajuns in piscina m-am aruncat in ea de sus. Bobi a venit la mine si mi-a zis ca azi va avea loc prima lectie. Mi-a pus sub brate o bara dintr-un material plutitor si m-a lasat prada valurilor, zicandu-mi sa dau din picioare, sa dau din maini si sa tin si dosu-n sus. Nu pot sa le fac pe toate o data. Asa trebuie, altfel nu inveti. Schimba ustensila. Am luat o alta chestie din material plutitor, mi-am intins bratele pe ea si am inceput sa dau din picioare. Ma duceam inapoi. De ce ma duc inapoi, Bobi? Ca nu dai din picioare controlat. Cum adica? Pai tu le arunci in toate partile, arunca-le si tu numai intr-o parte. Si usor, ca faci spume. Bine. Cel putin, Bobi, acum merg inainte. Pai da, ca te trag eu. I-am zis sa ma lase ca am obosit deja. De ce ai obosit? M-am enervat iar. I-am zis sa ma lase ca invat singura. S-a bucurat si s-a dus sa inoate. Eu am ramas in mijlocul piscinei, de fapt in marginea ei, in mijlocul apei, stateam pe loc cu bara, pe care o luasem iar, pe sub brate. Am vazut la un moment dat gaura de unde intra apa in bazin, un fel de whirlpool, nu stiu ce era, mi-am agatat mainile de balustrada si mi-am lasat picioarele sa pluteasca in voia valurilor. Urmaream salvamarul si ma gandeam ce meserie plictisitoare trebuie sa aiba, sa fii salvamar si sa nu se inece nimeni...Bob a venit la mine si m-a intrebat daca mai stam. Eu ma simteam foarte bine, ma tineam de bazin, ma impingea apa din spate, frig nu-mi mai era. Cum vrei tu. Am plecat. Aceasta a fost prima mea adevarata lectie de inot.

vineri, 1 noiembrie 2013

Daca m-as fi pus sa zgarii blogul acum cateva ore...dar ati scapat, nici nu vreau sa ma gandesc cum v-ar fi scartait urechile, ca cine stie ce pledoarii mai tineam si azi. M-am trezit cu o durere de cap sfasietoare. Nu mi-l puteam tine pe umeri in niciun sens, ma lovea parca din toate partile. Am luat doua Advil una dupa alta si mi-am frecat un pic cateva la tample. Ieri a fost Halloween-ul si nici vantul n-a tinut cont de toate articolele si paraarticolele scrise pe seama acestui "eveniment". Si pentru el, ca si pentru mine nu inseamna nimic altceva decat motiv de distractie. Suiera asta noapte de te baga in toate boalele. M-am trezit de cateva ori in miezul noptii si vaaaajj, vaaaaj, pe dupa parapeti, imi zdruncina toate geamurile...si mai si ploua. Si dimineata Bob mi-a zis - cred ca n-am visat: Hai ca-i bine, de-acum pana in mai asa o tine. Ei, asa..Mai rau. Abia incepe. Am plecat la munca si ploaia se oprise, pe jos, de ca si cum nimic peste noapte nu s-ar fi intamplat, numai frunze mai erau, niciun strop de apa. Iar vantul adia usor si era cald ca intr-o zi de primavara timpurie. Advilul isi facuse efectul si capul nu ma mai durea, dar isi facuse efectul cu efecte perverse ca ma luase un somn, de asa ceva nu mi s-a mai intamplat. Stateam in fata calculatorului si tastam si ii ziceam unei colege ca mi-e somn de chic acolo pe jos, parca visez, deschide geamul, baga AC-ul, fa ceva. M-am dus sa-mi iau o cafea. Mai bausem una, degeaba. Ea a inceput sa rada...Poate e altceva...Ce altceva? Vremea asta, tu n-o vezi. A inceput sa-mi povesteasca despre copiii ei, cum i-a facut, ce le-a facut, povesti de adormit copiii de intr-un final a reusit sa ma trezeasca. Hai ca ai luat-o pe aratura, dar mersi, deja mi-e mai bine.

S-a inrautatit vremea, asta vreau sa zic. N-as putea spune ca e urata, nici frumoasa, dar numai buna de bagat cu capul pe dedesubt, pe undeva. Bine macar ca weekend e. Aseara, din acelasi motiv, m-am uitat la un film low budget. The Millers, cred. Cateodata am chef sa ma uit la filme proaste si sa rad ca proasta. Abia venisem de la munca. Dar trecusem inainte pe la un magazin sa-mi cumpar rochii. Mi-a venit acu' ca vreau sa-mi cumpar rochii. M-am dus la mall sa-mi iau o fusta, prima data, acu' vreo doua zile. Voiam sa-mi iau o fusta de blugi. Cum suna asta, fusta de blugi, ori e fusta, ori sunt blugi. Mai aveam una, pe care nu cred ca o mai am, dar avea o croiala, fara slit, fara crapatura din aia la spate, si mergeam in ea cu picioarele tepene de parca imi intrase ceva undeva, ca un cui in talpa. Ori o mai am, ori am dat-o la donatii pe masa de la laundry sa se "bucure" si altii de ea. M-am invartit in mall, prin toate magazinele. N-am gasit o fusta de blugi. In toate magazinele, n-am gasit nici macar una. N-or mai fi la moda, mi-am zis. Am gasit una, ca de piele, dar arata cheap, desi nu era. Cu fustele astea din piele, ori e piele, ori nu e. Am plecat si cum ziceam, pentru ca fusta n-am gasit, ieri am fost sa-mi cumpar rochii. Mi-am cumparat mai multe ca mi-au placut si pentru ca nu m-am mai imbracat cu rochii demult, ca mi-e lene dimineata. Asa-i, zi-i, baga...foarte interesant. Si ca tot veni vorba de vreme, pot sa spun doar ca a trecut, asta e sigur. Imaginati-va ca e 1 Noiembrie. Nu, nu va imaginati. Chiar asa e. Cand o fi trecut si anul asta, el stie. Si ma gandeam sa fac o aroganta, in curand. N-am nimic specific in minte, dar mi-as dori, ca sunt mai multe evenimente care isi incheie ciclul in perioada aceasta. Fac 3 ani de Canada saptamana viitoare, fac 10 ani de "casnicie" (eram beti, de dragoste, normal, si mult mai tineri), fac si 30 de ani acus. Ar merge o aroganta.

Da, si ca sa ajung unde voiam sa ajung si mult mi-a mai luat, ma gandeam azi sa scriu despre libertate. Sau despre al 13-lea razboinic, eventual. Aruncasem o vorba zilele trecute cum ca m-am bucurat sa gasesc o carte tare faina la biblioteca, se numeste A Thousand Splendid Suns, care vorbeste si despre emigrare, despre conditiile si nevoia ei, cu atat mai mult cu cat e scrisa de un autor care a emigrat in SUA, mai demult. Si-mi venea sa rad, amar asa, cand ma gandeam la forma fara fond cumva, care zice ca oamenii cica se nasc egali. Avand in vedere ca viata fiecaruia e din start infirma la sensul ca e doar una si scurta, ideala e atunci cand detii o totala stapanire asupra ei. Ceea ce, in cazul celor mai multi nu se intampla. Aceasta este condamnata din start la a se desfasura in anumite conditii date. Si cat de trista poate fi o viata care e condamnata total! O doza de compromis, sau de condamnare, exista in viata fiecaruia. Dar cu cat este mai mica distanta dintre condamnare si capacitatea omului de a pune stapanire pe viata lui, asa cum el vrea, cu atat mai mare este libertatea, adica fericirea lui. Acestea nu sunt teorii goale, ci viata in toata splendoarea ei, cea de zi cu zi. Daca veti citi vreodata cartea aceasta, veti vedea cum personajul principal a fost obligata sa-si traiasca o mare parte din viata sub teroare, o teroare pe care o intelegea, dar careia nu reusea sa-i opuna rezistenta decat prin visele ei, niciodata realizabile. Din cauza societatii, din cauza prejudecatilor, a superstitiilor, a prostiei si rautatii umane, in general, aceleasi de cand lumea. Exista oameni care nu au, pur si simplu, posibilitatea de a-si schimba viata in favoarea lor nici macar un pic. E ca si cum nu le-ar apartine, adica e ca si cum n-ar fi. Asa cum, pe de alta parte, exista si oameni care ar avea posibilitatea, dar si-o condamna singuri. Dar aia e treaba lor, ca deja tine de alegere.