Pagini

Expat in Canada

Expat in Canada

miercuri, 30 octombrie 2013

Ca tot e dimineata, adica aici la mine e dimineata, n-a rasarit soarele, m-am gandit ca as putea sa va mai adorm o leaca cu neste teorii, ca asa-i cand te trezesti prea cu noaptea-n cap, delirezi. Dar azi sunt sigura ca voi zice niste lucruri foarte interesante, wow.

Tot dezbateam noi si mai demult de ce oamenii au pareri atat de diferite, uneori chiar opuse despre orice, dar raman in speta, despre tara aceasta in care am imigrat sau cea din care am emigrat. Tarile acestea nu se exclud una pe alta, ele exista pe harta indiferent si independent de noi, doar ca unora le spun mai multe, altora, acestea nu le spun nimic. Adica, pntru unii oameni Romania nu exista in viata lor asa cum pentru altii, nici Canada. Este vorba despre asa-numita realitate subiectiva care face ca experientele anterioare ale cuiva, felul acelui cuiva de a relationa cu lumea, firea si altele asemenea sa creeze realitati paralele. Pentru fiecare in parte cate una. Nu mai tin minte unde citisem o vorba ca lumea ar fi formata din miliarde de periferii si niciun centru. Cam asa ceva. Ca sa nu fiu acuzata iar ca nu ma fac priceputa, voi da un alt exemplu pe care l-am gasit intr-o carte, la un moment dat. Trei oameni plimbandu-se intr-un peisaj cutremurator de frumos. Unul dintre ei era un locuitor al unui oras ajuns pe meleagurile respective in vacanta, altul era un botanist, iar ultimul, un fermier, localnic. Fiecare in parte va percepe peisajul din unghiuri diferite, prin prisma experientelor lor anterioare care impun relatii variate cu locul respectiv.

Este aici vorba, deci, despre realitatea subiectiva, una care imi apartine mie si numai mie sau tie si numai tie, pentru ca suntem unici. Dar vor veni unii si ma vor contrazice, spunandu-mi ca exista o realitate dincolo de perceptii personale, ba mai mult, perceptiile personale tocmai pentru ca sunt personale, adica ale unui singur individ, nu ar trebui sa conteze foarte mult. Ba conteaza. Realitatea obiectiva fiind creata de multitudinea realitatilor subiective, amestecate intr-un bol. Cand ne raportam strict in plan social.

Mai precis, sa zicem ca Romania e o tara dusa cu pluta, asa cum si e, dar ca acolo exista si oameni care se simt foarte bine si confortabil. Vine un strain in Romania si nimereste in casa unuia dintre oamenii acestia care se simt foarte bine. El, cu siguranta, ii va da strainului impresia ca Romania e o tara minunata. In marea realitate insa ea nu este asa. Dar perceptia respectivului asupra Romaniei face totusi parte din realitatea obiectiva a Romaniei, adica exista acolo si oameni care se simt bine. Ca exista multi sau putini, asta face diferenta. Asta pentru ca realitatea obiectiva, in plan social, este un efect al unei cauze. Romania este o tara cum este, Canada este o tara cum este datorita realitatilor subiective ale oamenilor care impun o realitate obiectiva, care realitate obiectiva, va avea, in cerc vicios, impact asupra realitatiilor subiective, pe mai tarziu.

Pentru ca este vorba despre o relatie de tip cauza-efect, realitatea obiectiva, in plan social, poate fi schimbata. Iar la baza acestei schimbari stau oamenii. Repet "in plan social" pentru ca exista si realitati asupra carora oamenii nu au nicio putere de interventie, gen, Pamantul se invarte, ziua are 24 de ore, apa fierbe la 100 de grade si asa mai departe. Dar, cand vine vorba despre grupari sociale, asa cum sunt tarile, realitatea lor obiectiva poate fi schimbata, in functie de realitatile subiective ale membrilor. Schimbarile nu se intampla din senin si nici peste noapte. Uneori pot dura generatii intregi, dar asta este alta discutie.

Daca n-ati adormit deja, eu va doresc o zi buna!

luni, 28 octombrie 2013

Nu, nu este un blog culinar si nici din aia de-si posteaza pe fb poze cu ce-au mancat dimineata, la pranz si seara, ca sa arate ca au mancat, nu ma dau, dar nici mancarea aceasta nu m-am putut abtine sa nu o pozez si s-o postez. De cand am venit in Canada, am descoperit cat de savuroasa poate fi mancarea facuta in casa altfel decat cea traditionala romaneasca. Cu totii stim ca mancarea traditionala romaneasca este foarte saracacioasa in condimente, e buna doar pentru ca suntem noi prea obisnuiti cu ea si pentru ca simturile au memorie. Altfel, e buna s-o halesti, nu s-o savurezi. Mai sus este o mancare afgana. In Canada, mirodenii se gasesc pentru toate poftele. Gusturile nu se discuta. Nici nu as indrazni, v-as strica toata distractia. Ori imi era mie prea foame ori eu asa ceva chiar n-am mai mancat in viata mea. Made by maestrul culinar Bob (cu bob). Reteta aici.

sâmbătă, 26 octombrie 2013

?!...................................

Am fost la intalnirea cu Mircea Cartarescu. Ca imi place literatura, ca iubesc autorii de literatura buna, ca imi place si Mircea Cartarescu. Ce si cum scrie el...
...In seara aceasta merg la petrecerea de Halloween, pentru care nu aveam costumatie, in afara de o masca de carton si un tricou cu Mowgli, cu 5 numere mai mari, bun numai daca ma gandeam sa innoptez pe valuri la noapte. Aseara, am fost cu Bob la oras sa caut costum. N-am gasit eu din prima si s-a gandit Bob ca maine am putea cauta mai mult si mai bine. Dar nu si nu Bobi, pentru ca maine stii prea bine, la 2 PM mergem la intalnirea cu Mircea Cartarescu. Am luat ce am gasit. Nu rau, dar ce mai conteaza. Azi dimineata, Bobi m-a rugat sa merg cu el la un test-drive, drive-test, whatever, anyway, programat pentru ora 11. Bobi, nu pot sa merg, stii prea bine ca la 12.30 trebuie sa plecam de acasa. S-a dus Bob singur, iar eu am inceput sa ma pregatesc. Imbraca-te frumos. A venit ora de plecare. Nu erau foarte multi kilometri pana la locul cu pricina, vreo 12, dar strada era foarte aglomerata, afara ploua exact ca intr-o zi de toamna furioasa, iar eu aveam emotii. Cand am vazut ca pe Queens Quay sunt lucrari pe tot drumul si trebuie sa ocolim, sa asteptam pe la stopuri, care parca numai ca dracu se puneau, ma luasera si nervii, care amestecati cu emotiile mele imi dadeau o stare intensa, pana aproape de sfarseala. Nici nu mancasem. Eram penibila. Am ajuns acolo cu vreo 45 de minute mai devreme, dupa ce am parcat masina subteran undeva, unde am platit vreo 12 dolari. Am luat-o pe jos, prin ploaie. Am ajuns deci, cum va spuneam. Primii. Am luat tichetele, am luat si cate un cappuccino si ne-am asezat la o masa sa le savuram in asteptarea timpului sa treaca, pana usile se vor deschide si evenimentul va incepe. Am iesit sa fumez, am intrat inapoi. M-am asezat la o coada care se formase deja, desi nu foarte mare, chiar as putea sa spun ca foarte mica, unde nu am auzit boaba de romana vorbita. Bobi mi-a zis, hai ca esti singura nebuna. De parca n-ar fi fost si el cu mine, i-am zis, da' tu de unde stii, ma? Mai sunt si altii si vor mai veni.
...S-au deschis usile cu vreo 5 minute intarziere, am intrat, mi-am indreptat privirea curioasa si nerabdatoare spre scena unde erau asezati cinci oameni. Moderatoarea si ceilalti invitati. O italianca, un francez, doua japoneze si...si un roman ca-n bancuri. Ma uit mai bine, dupa ce m-am uitat bine, ma uit si inapoi, apoi spre usa din spate, spre cea din lateral, pe tavan, ma uit iar spre scena, ma asez la una din mesele din fata, cu paharul de cappuccino in fata, terminand a ma uita in gol. "Bobi, Mircea Cartarescu unde e?" "Pai tu pe mine ma intrebi?" Bob, atent ca intodeauna la detalii, mi-a zis ca uneia de pe scena i s-a prins puful de la mocheta in toc. Taci, ma. Invitatii au inceput sa vorbeasca. Mult in dodii. Si oricum eu nu puteam fi atenta, pentru ca din imaginatia mea debordanta, credeam ca Mircea Cartarescu are statut special si va aparea de dupa vreo cortina. Nu, canadianii nu fac din astea, imi ziceam, vorbeam singura, fara sa-mi pot explica, desi de-o explicatie parca simteam totusi nevoia, de-am inceput s-o caut si pe dosul hartiilor de bilet. Ma tot uitam spre usa, poate, poate totusi apare. De unde?!. Invitatii reuseau sa-mi priponeasca sporadic, doar sporadic atentia, vorbeau frumos, despre fumos, dar nu am reusit nicio conexiune, imi pare rau. A venit si o autoarea italianca, Viola Di Grado, care era imbracata mai original decat m-as putea imbraca eu vreodata in orice noapte de Halloween. Intr-o rochie neagra, din dantela grea. Parca era Miss Havisham din Marile Sperante. Avea in cap o planta sau pene, n-am identificat, alba la fata, aproape stafidica, un machiaj negru si la fel de greu care-i ascundea ochii de tot, la gat o musca si pe deget un inel, un foarfece negru si mare, care ii acoperea, de fapt, toata mana. Aia e nebuna ca tine, Bobi cu parerile lui, era contrariat si nu intelegea. Recunosc ca nici eu. Ea era simpatica, de altfel.
...Am iesit din sala, chiar in timpul sesiunii de intrebari, m-am dus ata la info box si i-am zis omului de-acolo: "Am venit aici pentru un autor care nu a aparut". "Aaaahh, the Romanian (zambind)...Mda, noi habar n-avem ce s-a intamplat, nici noi nu am stiut pana acum". "Aham, foarte interesant, pai si un discount ceva, pot recupera si eu niste bani? Ca am venit pentru o treaba si am primit altceva. De fapt, n-am primit nimic." Platisem 41 de dolari. "Da, poti recupera toti banii, cum sa nu. Ti-i bag inapoi in cont sau poti avea acces, in contul lor, la un alt eveniment organizat in cadrul festivalului". "Ok, as vrea la Alice Munro, daca se poate". "Alice Munro e sold out." "Ok, atunci de banii aia, pe care as vrea sa mi-i bagi in cont, imi voi cumpara carti de aici de la bookstore-ul vostru". Voiam sa iau Blinding. Mircea Cartarescu nu a venit, dar cartea lui o cumpar. N-are a face una cu alta. In plus, nu-l acuz de nimic, nu stiu nimic. Pana la proba contrarie, poate o fi murit omul.
Canadienii, oameni finuti, ca intotdeauna (de precizat ca moderatoarea nu a mentionat niciun cuvant despre marea absenta de la eveniment si, cunoscand tactica de bun simt canadiana mi-e greu sa cred ca va mai fi vreodata invitat), mi-au bagat pe loc banii inapoi in cont. Intru in bookstore, imi invart privirea in cautarea a ceea ce eu voiam, nu gasesc, intreb pe cineva: "Blinding, aveti?". "Nu, ca n-a venit"(referindu-se la autor). "Yes, I know, but do you know why?", il intreb pe vanzatorul de carti. "No, why?". "I don't know why, I'm asking you why.". Nu stiu daca avea cartile lui sau nu, cert e ca omul, care scotea niste volume dintr-o cutie si le aseza pe mese, era extrem de intrigat si chiar suparat. M-a indemnat sa merg sa fac complaint, sa-mi iau banii inapoi. "Yeah, I've already done it".

joi, 24 octombrie 2013

Astept si eu sa treaca saptamana aceasta, in care am fost cam praf. Pe langa ca a fost cam excesiv de agasanta si la munca, m-a durut si in coate de la schimbarea asta de vreme ca pe bosorogii reumatici, dar rau de tot, si ca atunci cand iti chica o chiatra in cap, nu se lasa pana nu-ti sfarma capul tot bolovanul, o buba mi-a umflat si buza de e acum ca botoxata, ceea ce e minunat, ca ma face sa arat ca o diva. Nimic deosebit, ce sa mai zic. Abia astept sa treaca sa ma duc cu amigos la petrecerea de Halloween pe barca, din nou, ca anul trecut. N-am costumatie. O sa merg sa-mi cumpar maine seara poate, de parca n-as mai fi facut-o o data. O sa ma costumez intr-un drac baltat.
In rest, eu n-am mai facut nimic, nu ca ar interesa pe cineva ce lucru eu si nu ca in general fac, dar vremea asta a fost mai moarta decat de obicei. Atata de moarta ca ar fi momentul s-o ingrop, totusi, ca incepe sa puta.

Ieri, de exemplu, am fost cu Bobi sa-si schimbe o pereche de adidasi. De doua saptamani intruna cautam un sport chek sa schimbam niste adidasi pe care Bobi si i-a luat sa mearga la fotbal, dar si i-a luat mari, dand el vina si nu stiu de unde a scos-o ca ar fi avut picioarele umflate cand si i-a luat prima data. Ca eu l-am intrebat, ba, da' tu n-ai vazut ce cumperi, atunci iti veneau, acum nu-ti mai vin? Am umblat asa prin tot orasul, dar tot n-am gasit marimea lui la schimb, descultii astia probabil au numai cate o pereche expusa, la cat sunt de scumpi adidasii probabil nu-i cumpara nici dracu, au de unde din alta parte. Dar am gasit aseara, in sfarsit, in Eaton, ni i-au schimbat si pentru ca tot eram acolo, am decis sa luam "masa in oras", on the spot. O galeata de fast-food de la KFC, pe care am halit-o toata. Nu stiu daca am mai zis, dar KFC-ul nu e ca in Romania, adica e mai bun in Romania. In primul rand aici nu au aripi picante ca acolo, aripi piiiicante, stiti melodia, crispy strips nu au fulgii crocanti si nu au nici sos de usturoi. Au niste sosuri, gen honey-garlic, care e dulce, si care, desi imi place, in general, nu merge chiar pe orice fel de pui, oricum si oriunde. Aseara nu mergea, de exemplu. A fost un esec.

Altceva, as putea sa spun ca de un lucru am fost extaziata saptamana aceasta, ca nu m-as mai fi rupt, am inceput eu sa citesc o carte pe care daca va plictisiti si nu aveti ce face, dar nu numai, v-o recomand ca pe o doza de liniste si totala deconectare, si conectare la foarte multa emotie. Ca martor amator al unei lumi monstruoase din Afganistan si de oriunde. Se numeste A Thousand Splendid Suns. Atat despre asta. Restul vedeti voi, daca vreti.

In plus, ca sa nu ma acuzati ca nu mai scriu nimic relevant despre Canada, eu m-am mai si plictisit, va rog sa ma scuzati (pana imi revin), nu ma mai irita, nu ma mai mira, le iau de-a gata, ma gandeam sa spun, chiar daca nu ar trebui sa mai fie o noutate pentru nimeni, ca, desi sunt o gramada de chestii faine, si in tara aceasta ai atatea challenge-uri de luat in piept. Cateodata pana te sufoca. Unele mai mici, altele mai mari, te mai lasa, te iau iar...Scriu asta dupa ce am citit postarea lui Gilbert. (In cartile de dezvoltare personala pe care eu le detest, nu cred ca am citit vreodata una pana la capat...pai vine unul sa-mi dea lectii...extraordinar. De unde si pana unde si de unde stie el? Nu ca n-as avea nevoie de lectii, dar nu de la unul care, ca sa faca bani, s-a trezit sa scrie o carte despre cum sa te serpuiesti mai bine in viata, de parca ar fi un retetar si mai pui un pic de saricica si o mana de piper si ai devenit un om de succes. Hai sictir! In fine, numai in cartile alea cred ca scrie cum ca trebuie sa fii tot timpul challenge-uit ca sa te simti bine. Adica, cum s-ar zice f***, ca sa te simti bine. Desi, in realitate, multi mai au nevoie si de anotimpuri fara evenimente). Ma rog, nu asta voiam sa zic, ci faptul ca, intr-adevar, si aici sunt multe rahaturi cu care, vrand-nevreand, ajungi, poate, la un moment dat, sa te confrunti. Oricare dintre noi, mai devreme sau mai tarziu. Ceea ce salveaza aparent situatia si scoate tara aceasta basma cat de cat curata, am mai zis asta, in stricta mea opinie, sau, cel putin, eu gandesc in felul acesta, este simplul fapt ca peste tot este la fel, acelasi sistem generalizat (ma refer la tarile civilizate, exclud tangaromanica & co.), cu mici diferente locale, mai mici sau mai mari, dar importante atunci cand vine vorba de alegeri personale. Asta nu face ca lucrurile rele sa devina bune by default, doar pentru ca peste tot este cam la fel, dar te ajuta sa ramai totusi rational si sa nu cazi, ca natangul si fara judecata, intr-o extrema sau alta.

luni, 21 octombrie 2013

Cand am ajuns azi la munca, m-a intrebat colegul daca am copii de-s asa obosita. Nu inca. Dar iti imaginezi cum o sa fiu cand i-oi avea? E colegul meu care cand ma prinde la vorba, pe mine, sau pe oricare, incepi a da din picioare, a te scarpina intre degete, nu ca te-ar plictisi, dar nu te mai lasa. Azi m-a intrebat cati ani mai am pana la pensie (!). Nici nu vreau sa-i socotesc, dar la cum m-am trezit de dimineata si cu fata asta, ai zice ca nu prea multi. Nu, zice, nu degeaba si fara folos te-ntreb. Ca el a venit in Canada cand avea 27 de ani, acum 29 de ani. Era pe atunci Toronto o ferma. Din Uruguay parca. Nici el nu mai stie. Si ca aceeasi intrebare i-a pus-o cineva atunci si el a inceput sa rada, sa se gandeasca in sinea lui si nici sa creada macar ca lui i se va intampla. Dar uite ca anii trecura, si mai are numai cativa. I s-a intamplat si lui. Nu inca, dar, asa-i, nici eu nu stiu cand a trecut weekend-ul asta, asa-ti trece si viata (!) (sper ca va place acest semnul mirarii pe care il folosesc cu dibacie intre paranteze), rezum eu, ca sa termine si sa ma apuc si eu de-o treaba la o adica. Da, continua, eu i-am zis neveste-mii, de treizeci de ani o iubesc in fiecare zi, ca daca o sa mor, ea sa-si continue viata si traiul in legea ei. Sa se remarite, sa faca ce-o sti si sa ma uite, ca eu n-o s-o mai vad, this is bullshit. Atatea miliarde de morti zac prin cimitire, eu n-am vazut niciunul plimbandu-se pe strada, desi, iti zic, i-am cautat. N-oi fi eu primul. Nu ca as vrea s-o bantui, yo estoy enamorado, dar nici n-o sa mai pot. Stii, canadienilor nu le place sa vorbeasca despre moarte. Deh, ca si cum lor nu li s-ar intampla. Da, zic, asa-i. Cand o sa ajungi la pensie, reia, va fi un bullshit again. Vei fi suficient de decrepit sa-i mai pese statului de tine, aici nu-i pasa nimanui de tine, si chiar daca vei avea saving-uri, le vei da altora sa iti mangaie madularele creponate pana te duci dracului de tot. Sau un' te-ai duce. Da, asa-i. Asa ca, bucura-te de viata acum, acum cat poti, nu astepta de la pensie sau de la moarte vreo bucurie mai mare. Asa o sa fac, nu astept. A terminat, m-a lasat in plata Domnului sa ma apuc de-o treaba si m-am gandit ca ieri si Beli - aceasta este noua forma de politete a mea catre Bobi - nu vine de la belit, desi...ci de la belly, englezescul, ca de cand merge la sala, i-au iesit muschii prin burta, la un moment dat o sa se faca ca nu ma mai cunoaste, m-a luat cu teoria mortii neavenite. Mi-a zis sa-mi fac program sa merg cu el la sala, de cel putin doua ori pe saptamana, ca nu ar vrea sa mor inaintea lui. Ce dragut! Stiu ca ti-e lene sa mergi singur. Si stie si el ca plata abonamentului pe familie nu mai tine de pledoarie, asa ca m-a luat pe carari morbide. Si totusi m-am dus intr-o zi, vineri, sau sambata, sau nu mai stiu, dar eram foarte adormita, chiar inainte de a o lua la fuga, si m-am suit pe banda, i-am dat drumul, am mers, mers, nu alergat, putin in gol, atat cat sa-mi dau seama ca i-am dat drumul, am coborat si m-am dus la Bob sa ii cer cheia de la vestiar sa imi iau tableta si sa urc la etaj sa citesc stirile. Nu-mi vine acum, dar promit ca data viitoare o sa vrei tu sa ma cobori de pe banda si nu o sa mai ai pe cine, ca o sa ma topesc, o sa dispar si o sa devin doar o baltoaca de transpiratie. N-am mai fost la sala demult, dar am vazut ca nu s-a schimbat mare lucru. Acelasi miros de clor si transipratie pe ici, pe colo, nici macar gigolo pletos, slab ca dunga, cu sapca lui de cocalar ros-alb, caruia ii umbla ochii ca alergatului gioalele dupa femei despuiate. L-am urmarit, asta fac eu la sala, nu face nimic. Sala, ma refer. Si-l stiu de cand mergeam acum jumatate de an. Se salta de pe un aparat pe altul si-i sare corasonul in nadragii lui albastri de cate ori trece pe acolo vreo femeie mai tunata.
In alta ordine de idei fara ordine, ca sa aduc vorba si de vreme ca n-am de altceva, e inca buna, desi cam ploioasa de m-a aruncat si pe mine in niscaiva deznadejde, sper sa-mi revin pana mor, sau macar pana ies la pensie, asta daca, in ordine, nu ies la pensie dupa ce mor, s-a intors vantul, vara e prin tari straine, dar fac si eu precum colegul de munca, nu stiu cand a trecut - ma pun s-ascult Irina Loghin - vremea, adica. Trece si anul acus, maine, poimaine, fac trei ani, aplicam acus si de cetatenie, dar nu ne mai grabim, ca nu ne mai pasa asa de tare :).

sâmbătă, 19 octombrie 2013

Acesta este un suc de rosii pe care l-am primit zilele trecute de la niste amici romani. Este facut in curte, cu rosii de la ferma. E ceva extraordinar. Asa ceva nu gasesti in comert si le-am si zis.
De jur imprejur, Toronto e o bostanarie in perioada aceasta. M-am gandit sa fac ceva. De fapt, nu m-am gandit eu, ci mi-a zis mama aseara ca a vazut pe un site o reteta de sarmale in bostan. Hmmm, n-am mai facut sarmale de la Revelion. Era si timpul.
Ne-am dus la polonezi si am luat cele de trebuinta unei gospodare ca mine. Asta e o poza sa ma laud ca si noi avem bors, un fel de...
...si vegeta.
Asa arata opera mea gastronomica.
Merge cu o bere din bostan, pumpkin ale, de la Black Creek, pe care am gasit-o la LCBO si care lui Bobi nu i-a placut, dar mie, da. Am pus o sticla goala, la pozat, ca plina nu mai am. Mai lipseste poza finala, cu bostanul cu sarmale scos de la cuptor, care trebuie lasat acolo vreo patru ore, asa ca n-am mai rabdat. Sa-mi ziceti daca vreti reteta :).

joi, 17 octombrie 2013

Ieri numai ce-am intrat pe usa, am bagat doua oua in tigaie ca nu mai puteam de foame si numai ce aud ca bate cineva la usa. M-am aruncat in usa s-o deschid, ceea ce nu fac de obicei, ca n-are cine imi bate neanuntat, numai Bell care vine cu "oferte", dar am crezut ca sunt plumberii sa ne schimbe headshower-ele, ca anuntasera ca vin. Nu fusesem eu atenta ca venisera deja. Erau schimbate si n-as putea sa zic ca sunt fericita, ca acum ni se taraie apa la chiuveta, de nici vasele nu pot sa le spal. Vor sa faca economie la apa, sigur, ceea ce mi se pare ingrat. Poate eu chiar vreau sa-mi spal vasele, de dus nici nu mai zic, si sa platesc, nu sa-mi dea apa cum vor si cata vor ei. Eu v-am spus ca sunt comunisti. Si ecologisti. Da' de unde?! Oricum, o sa ma obisnuiesc si cu asta. Inceputul e mai greu.
In fine, nu erau, ci imi venise comanda de pe ebay. Imi comandasem o masca de Mowgli (Bobi mi-a zis ca am innebunit si am personalitati multiple, ma cred copilul junglei), cat m-am mai chinuit sa o gasesc, ca sa vedeti numai ce m-am fraierit. Pai o bucata de hartie puteam sa-mi scot si eu la imprimanta si nu ma costa aproape 30 de dolari. Cu banii astia imi luam si imprimanta noua. Dar cum alta n-am, o sa imi pun minunata masca la Halloween (sau as putea sa raman asa!), cu riscul de a-mi ramane barba pe afara. Am vrut sa imi iau si frunza, dar nu aveau marimea mea. Erau numai pentru copii de 6 ani (ceea ce mi se pare logic) si m-am gandit ca nu imi vine. Asa ca am gasit o solutie de Mowgli intr-o jungla mai moderna. Oricum, mi-a povestit Bob ca i-a povestit cineva la munca de o metoda sa iti faci felinar din bostan in care sa-l sculptezi pe Speedy Gonzales. Sau pe Mowgli, evident. Trebuie sa merg sa-mi cumpar bostan. O sa mergem cu amicii sa ne dixtram, dar le-am zis ca eu vreau sa dansez, ca n-am mai facut-o de nu stiu cand. Muzica sa fie. Ca vorbea Quinta Royala de muzica pe repeat, eu asa fac tot timpul, gasesc cate o melodie si o ascult o saptamana, ca cei apucati de alzheimer. Acum am gasit-o pe asta si cam in stilul asta as vrea sa dantui la Halloween. Da, nu e chestie de gusturi, ci de pe ce ti se pune pata si mood-ul. Happy Halloween here we come!

PS: In drum spre munca, citind ziarul Metro Toronto, am vazut titlul "For Halloween party decor go with creepy - not cute". Eh, si ei acu'. Anul trecut, pentru impresia artistica, a luat premiu Isus Cristos. Daca reusesc sa il conving pe Bobi sa se imbrace in Baloo (ceea ce-i greu de crezut), mai ca as putea sa sper la un premiu de consolare la sectiunea pe echipe ;).

miercuri, 16 octombrie 2013

Anunt!

Contestat de unii, iubit de altii, Mircea Cartarescu este unul dintre autorii romani pe care eu ii apreciez foarte mult. I-am citit trilogia Orbitor, iar Zen. Jurnal 2004-2010 am imprumutat-o de la biblioteca de doua ori. 
Pentru cei interesati, vine in Toronto!

Mircea Cărtărescu Comes to North America!  
International Festival of Authors - Harbourfront Centre
Toronto – October 24, 2pm: at Harbourfront Festival

Saturday, October 26, 2013 - 2:00 PM

Round table: IFOA

York Quay Centre - Lakeside Terrace
235 Queens Quay West
Toronto M5J 2G8

Cost: $18/$15 supporters/FREE students & youth 25 and under

International authors Mircea Cărtărescu, Viola Di Grado, Mieko Kawakami and Stéphane Michaka discuss the role they played in the translation of their works and the experience of being translated into English for the first time. Hosted and moderated by Martha Baillie.

This event is part of Found in Translation, a yearly Festival focus on the art of literary translation with the goal of increasing Canadian awareness of international talent.


Mircea Cărtărescu is a poet, novelist and essayist whose work has been strongly influenced by Romanian Onirism and American writing in opposition to the official Communist ideology. His debut, Nostalgia, made him a young literary star in Romania. He is the 2013 winner of the Swiss Leuk Spycher Preis and the Serbian Grand Prize for International Poetry in Novi Sad. Cărtărescu presents Blinding, part dream-memoir, part fictive journey through hallucinatory Bucharest. In this bestselling tale, translated into English for the first time, readers are taken on a mystical trip through the protagonist’s life. *sursa: romanianclub.ca.

marți, 15 octombrie 2013

Am vrut sa scriu aseara ceva, dar nu stiu, dupa ce am mancat o aripa de zbutatoare ca ieri a fost Thanksgiving si se mananca curcan, dar noi n-am mancat curcan ca nu aveau cred, nici n-am intrebat, am ajuns acasa si chiar voiam sa scriu pe blog, dar nu am mai putut. Thanksgiving este o sarbatoare de multumire. Lasand la o parte ca e americana si nici noi n-am sarbatorit-o foarte, mai spre deloc, este totusi o zi introspectiva, in care multumesti pentru ce ai, pentru ce esti, iti multumesti tie, in sine, si te simti recunoscator. Daca te-ai gandit vreodata ca nu ai pentru ce sa multumesti, mai gandeste-te o data. Am vazut cum in ultimele zile, de exemplu, a devenit Mediterana un cimitir. Cu oameni, africani, care indraznind sa spere la o viata, nu mai buna, ci la o viata, pe care doar pe fondul unui noroc pe care tu l-ai avut, dar ei nu, nu si-au permis-o niciodata, au fost pedepsiti ca au indraznit. Au murit inecati. O sa se gandeasca unii, nu trebuie sa te compari cu toti amaratii. Normal, nici vorba, ca de la un punct in jos nu mai e vorba de comparatie, ci de bun simt.

Ok, n-am mult timp, de Thanksgiving am fost la Gravity, un film de Thanksgiving, care asa se si termina, cum spune Sandra Bullock, "Thanks" si strange in pumni niste tarana de pe o plaja, tragand-o spre piept cu foarte multa afectiune. Sfarsitul a fost demential. Tot filmul mie mi-a cazut popcornul din gura pe care nu mai apucam sa o inchid, iar la sfarsit nu am mai rezistat. M-am saltat de pe spatarul scaunul si mi-am belit ochii, carora nu le venea sa creada ce vad. Daca nu l-ati vazut inca si vreti sa il vedeti, trebuie sa-l vedeti 3D. E singurul film, dupa Avatar, pentru care 3D-ul e parte indispensabila din pelicula si nu numai motiv sa te doara capul si sa dai bani in plus degeaba. Dar e chiar mai interesant decat Avatar pentru ca Avatar a fost animatie. Acesta Gravity 3D nu este animatie. Mai mult, este un film cu un actor. Altii ar zice doi, eu zic cu unul.
N-am citit foarte multe review-uri, nu mai multe decat sa vad ca a primit, in general, note favorabile, si sa ma pornesc de acasa, dar odata vazut acesta este un film pe care nimeni nu-l va putea uita foarte usor. Din punct de vedere al tehnicii astronaute, din ce am mai citit si eu, filmul este foarte bine facut. A durat aproape cinci ani lucrul la el. Vei vedea din sala de cinema imagini cu Terra din spatiu si te vei simti mic, mic, asa cum si esti. De acolo nimeni nu te vede, nu te aude, adica nu contezi. Unii spun ca nu a fost un film reflexiv, fiind mai mult centrat pe actiune. A fost mult mai mult decat atat. Ba actiunea a fost improbabila si secundara.
Oricum, nu cred ca ati inteles ceva, asa ca mai bine mergeti si vedeti filmul! O saptamana usoara!

duminică, 13 octombrie 2013

Aventuri cu pescuitori


Cat peste ati prins!!!!
Nu vreau sa te enervez, dar scoala odata ca ne asteapta amicul pescuitor, trebuie sa fim la el la 6 jumate. Era 5 jumate. I-am zis ca ma duc cu el, din marinimie. Daca prinde un monstru, nu are cine il filma, asa mi-a zis. Si m-am gandit ca are dreptate, ar fi ca la nasterea primului copil. Cum as fi putut sa nu-i fiu aproape? Inainte de a-l salta si pe amicul pescuitor din pat, am trecut pe la Timi sa luam vreo juma de litru de cafea pentru mine, o hot pentru el si niste timbitsi, "cu care eram in charge". Asa isi bateau joc de mine. Numai ca cine rade la urma, rade mai bine. Ca am avut si de cine. L-am cules pe amicul pescuitor si am plecat. La Simcoe Lake. Nu departe tare, ca nu voiau departe. Stia Bob de pe fish.com/ca/whatever, ca si acolo e stiuca numa' sa te duci s-o iei. Aveam si eu mincioc. Mi-au  dat mie "plasa",  sa prind muste amortite de frig. Iar isi bateau joc de mine. Tot am vorbit noi despre Halloween pe drum, ca mi-am comandat online masca de Mowgli, cat m-am mai chinuit s-o gasesc, m-a constat shippingul mai mult decat toata afacerea, si a trecut vremea ca numai decat am fost in Newmarket si cand esti in Newmarket, stii ca esti aproape de Simcoe Lake. Era 7 si ceva cred. Voiam sa ajung dimineata pentru lumina. Cea pe care orice purtator de aparat amator o cauta. Cand am vazut malul, fratii mei, mi-a fost dat sa vad ceva ce nu am crezut ca exista. Lacul era mov, un mov pal, sagetat, pe alocuri, de pasari si barci. In jurul lacului, o invaluire de ceata roz. Ganditi-va la o v(i)ata din zahar roz. Lacul mov era inconjurat de-un valatuc mare de ceata roz, care se amesteca cu un cer oranj de la soarele, ce abia se ridica, si mangaia cu lumina toata intinderea colorata. Asa ceva nu vezi decat in poze photoshopate, dar ieri realitatea batea orice. Strigam din spate sa opreasca masina sa fac o poza. Incredibil! Nu ma auzea nimeni. Deja ma gandeam ca visez, ce-i asta?!. Baietii cautau parcare si ii durea in dos, departe, de urletele mele. Atunci m-am enervat si le-am zis sa opreasca masina de tot, sa ma arunce in strada si sa ma lase acolo-n jur si jur, juuur ca alta data nu ma mai carati cu voi nicaieri. Imi venea sa dau cu pumnii in pereti. Am ratat singura poza pe care as fi vrut s-o fac vreodata. Am mutit de nervii in care fierbeam. Au inceput ei apoi, cand au vazut asa, sa-mi limpaie orgoliul, dar nu ma mai interesa. Temperatura interna imi crestea cu cat mergeam mai departe, pana au oprit pescuitorii intr-un loc unde lacul se intindea si atat. Nu mai avea culoare, nu mai avea ceata, nu mai avea nimic. Am facut numai o pauza de tigara, cat sa intrebe o umblatoare, care plimba un caine pe un ponton, unde-i peste in balta. Pontoanele sunt private zice, nu aveti unde pe aici. Ne-am suit in masina si ne-am dus la un rau, care trecea pe sub un pod, pe malul caruia se afla un mos, proprietar de magazin de rame, si ne-a zis sa-i dam cate 10 dolari si ne lasa pe toti pe malul raului sa scoatem sigur peste. Ne-am uitat chioras, dar am luat niste spaghetti misunatoare intr-un pahar din plastic, de la el din magazin, o magazie mizera a unui pescar din alte timpuri, cu veste de salvare pe jos, aruncate intr-un colt. Am plecat de acolo, inapoi, inainte. Era un frig de-ti crapau oasele. Atat de frig, ca atunci cand am ajuns din nou la lac, acolo unde mai fuseseram noi odata, stiam ca am mai fost, ca am recunoscut gardul de pari, am dat sa trecem parleazul, iar roua mi-a facut adidasii ciuciulete, la fel ca si degetele picioarelor care mi se strangeau in mine de frig. Nu era cu mult peste 0 grade. Inapoi m-a carat Bobi in spate. Daca mai treceam o data, faceam atac de cord si hipotermie. Intr-un final, ne-am asezat pe un mal cu pietre si pescarusi tipatori, care taiau in carne linistea diminetii. Nici n-am ajuns bine, cat sa ne asezam, ca Bob a zis, e prea mica apa si prea limpede. Nu e peste nici aici. M-am plimbat eu pe mal, nu mult, cat sa-mi intre si nisip in adidasi, dar n-am apucat bine ca numai ce vad pescuitorii venind spre mine, ca mergem in alta parte. Ne-am suit din nou in masina, iar amicul pescuitor a inceput sa caute pe iphone alt loc in jur. Asa am ajuns la Sibbald Point, un parc provincial, unde am platit 16 dolari ca sa intram, la o ciufulita, careia nu-i ardea de noi si care ne-a mintit, ca e peste in balta. Soarele era deja sus, copacii aurii, se auzeau motoare de barci plecand de langa pontoane. Ne-am asezat pe un ponton, dupa care ne-am mutat alaturi pe o peninsula, una mica. Afara se incalzise. Simteam pe spate niste fiori de apa si de emotie. Atat era de frumos si acolo. Geaca de iarna pe care o carasem dupa mine, am aruncat-o in balarii. I-am lasat pe pescuitori si am plecat aiurea. Le-am zis ca plec, daca aud vreun strigat in vale, ma intorc. Va dati seama cum ar fi huit valea daca ar fi prins un tzar de broasca. Ceea ce s-a si intamplat. Cand m-am intors de pe malul celalalt, am auzit un strigat. Aoleu, stai sa vezi si cum sa crezi ca astia chiar au prins peste. Degetul. Care nu-si mai putea misca coada. Isi bagase pescuitorul momeala in degetul mic. Ii ramasese plasticul rosu infipt in carne. Ii daduse sangele, ca de la robinet curgea. Imi venea sa vomit. Nu ma mai puteam uita. M-a luat de vreo doua ori, daca ma mai uitam, imi iesea nodul din gat si dadeam mancare la rate. Erau multe pe lac. Am plecat si de acolo. Am incarcat catrafusele pe spate si le-am zis ca abia acum inteleg si eu de ce e pescareala sport. La cate bagaje cari dupa tine la cinci minute o data, dai jos si ce n-ai avut vreodata. S-a uitat iar pescuitorul pe iphone si asa am ajuns asa la Scugog. Snagov, ca nici nu-i puteam retine numele. Cred ca eram departe de casa. Cred ca eram departe oricum. Habar nu aveam unde am ajuns. Intr-o rapa. Acolo am parcat. Am coborat in rapa cu pescuitorii, pe mine deja ma lasasera balamalele. Ma clatinam pe ele. Le-am zis, scoateti scaunul din portbagaj si lasati-ma, in pastele ma-sii. Daca mai plecati de aici, ma arunc in apa. Bobi a plecat in stuf. Cauta sa se peste. Amicul pescuitor a aruncat momeala ucigasa in apa si dupa ce a prins-o in pantalonii mei de training, soptindu-mi incet, sa nu ma misc, a agatat-o in copac. Tragea de fir sa-l rupa copacul, iar eu beam ultimul strop de cafea ramasa pe fundul paharul de la Timi, cand i-am auzit ca pe malul celalalt e peste sigur, nu aici. Fa' me ca ma sinucid pe loc. Ne-am suit in parcare si am plecat iar. Pe malul celalalt era un parc. Am avut un soi de deja-vu. Semana cu Kingston. Barci acostate in asteptare de clienti sa vada largul. Au pus pescuitorii unditele pe niste pontoane, care se balanganeau pe niste butoaie albastre din plastic, care tocmai atunci, ca un facut al dracu, urmau a fi demontate si duse de acolo. A trebuit sa ne mutam alaturi. Dar tot ma mers ceva pana alaturi. Vorbeau baietii de niste dinamita. Sau ca macar ar putea sa treaca pe la Museum Shore sa ia ceva ca o sa-l sune Rusu si nu-i mai poate spune iar adevarul. Am stat acolo vreo juma de ora, poate mai mult, cat sa beau o Cola si sa vad cum un pescarus a pescuit o mortaciune de crevete din lac. Pescuitorii nici atat. Schimbau momeli dupa momeli si stateau bine la teorie. Bob, de la 6 dimineata a povestit cum se prinde peste din balta. A vazut el pe youtube. Hai acasa, sa te mai uiti o data, ca n-ai inteles nimic. Fran, trebuie sa intelegi ca noi acum suntem ca Columb!

PS: pozele nu sunt in ordinea cronologica a zilei de ieri. la cat ne-am invartit in cerc, nu mai stiu nici eu pe unde le-am facut. 



miercuri, 9 octombrie 2013

Am fost ieri la Walmart. Stiam eu ca acolo au ate pentru impletit, adica knitting art, ca sa nu sune a preocupare de babe plictisite. Acesta este un cliseu, sa stiti. Am gasit pe internet barbati in toata puterea lor care manuiau cu dibacie andrelele. Ce poate fi mai emotionant decat sa vezi un barbat care isi face sosete? Laba si calcaiul, cu cinci andrele deodata. Imi cautam un ac gros, ca atunci cand faci flori si vrei sa le prinzi de opera de arta, nu poti cu un ac orisicare, trebuie unul cu gaura mai mare ca sa intre ata. E paradis de ate in fundul palierului. Am gasit si un CD cu some projects, dar mi l-a luat Bobi din mana si l-a pus inapoi pe raft. Gasesti rahaturile astea si pe youtube. Tu nu vezi ca costa 9 dolari? 9 dolari? Dar rahaturile tale de momeli cat costa? Cautam si un ghem foarte rosu din care sa imi fac un fular, cand o artista, cam la vreo 60, poate si mai bine, asa, vazandu-ma cunoscatoare, m-a intrebat daca 2.5 inseamna two and a quarter. Ha?! Cred ca two and a half. Da, dar ei ii trebuie two and a quarter. Aia cat e? M-am gandit sa ii raspund ca daca ii arat degetul din mijloc, stie sa numere pana la 1? Cred 2.25, din ce stiu si eu. Are vreo importanta, insista, daca iau 2.5 in loc de 2.25? In ce sens? Nu stiu, zice, de aia te intreb. Nu, nu cred ca are. Atunci iau 2.5. Ihi. Wonderful. Bobi era langa mine si mi-a zis ca nu e niciun bai. A supravietuit bine pana acum. Am gasit ghemul si am iesit in parcare, unde se aglomerase, iar noi nu ne mai gaseam masina. O cautam ca orbii pe unde n-o lasasem. Am cautat-o, am cautat-o. In spatele nostru o domnisoara vorbea la tel si spunea ca de 10 minute isi cauta masina (!). Hai ma, s-o gasim mai repede si sa ne caram de aici, ca parca s-a rasturnat caru' cu prosti si noi peste ei!

sâmbătă, 5 octombrie 2013

Nici vremea mofturoasa nu l-a impiedicat azi pe Bobinescu sa ma taraie dupa el la prins de stiuci. M-a ademenit ca mergem mai intai pe la Starbucks. Cum eu eram chioara de somn ca aseara dupa atatea discutii divine, m-au chinuit toti dracii si n-am putut dormi toata noaptea, m-am sculat sa ma duc la Starbucks. Domnisoara mi-a dat cafeaua moca. Fuseseram primii clienti si cred ca nu avea casa deschisa. Da-o-ncoa'. Thanks. Ne-am dus pe insula, pe la Leslie Spit. Nu stiu exact cum, cert este ca m-am trezit mergand mai bine de jumatate de ora pe jos, prin balti si alte balarii, dupa ce lasasem masina intr-o parcare, la Tommy Thompson, si nu-mi venea a crede. Taraiam dupa mine un scaun si un National Geographic si incercam sa ma tin de Bobinescu care parea mai indaratnic ca niciodata. Sa fiu daca nu am zis ca azi prinde ceva. Abia se crapa de ziua, lacul era ca argintul, nu l-am mai vazut ca argintul, norii tulburati, soarele arata ca luna. Nici n-am zis ca nu se asmute ploaia pe mal.
Am ajuns undeva de unde se vedea Turnul Eiffel in zare. Am debarcat. Eu mi-am instalat scaunul. Bobinescu a inceput sa ma ia la rost ca sigur i-am aspirat carligul. Nu puteam riposta, nu aveam energie, dar tot i-am zis ca iar da vina pe mine degeaba si ca intotdeauna, dar, ce-i drept, caraise aspiratorul cu cateva zile inainte si scosesem din el un lat verde cu carlig, pe care l-am aruncat la gunoi.
Dupa ce am debarcat si ne-am instalat cortul, Bobinescu mi-a zis ca el simte ca acolo nu e peste. Simti? Simti in ce? Si in zece minute am imbarcat, sa mergem sa acostam in alta parte, mai la stanga, adica intr-o balta verde cu matasea broastei plutitoare. Stam aici?...
...Nu. Am plecat mai departe. Acesta este un copac cu melci. Stiti melodia. Era invazie de melci, ca de peste...
...ca acesta care se plimba pe strada fara asigurare. Oricat ti-ai fi ferit bocancii, tot intrai cu ei in casa lor. Era puzderie. Ca ciupercile dupa ploaie.
Acestea sunt sculele inutile ale lui Bobinescu. Frustrarea lui a atins cod rosu. Cica de saptamana viitoare mergem in nord, departe. (Ihi...). Avea o momeala Rapala, sunt cele mai bune(!), si zicea Bobinescu ca daca nici burtosul asta verde-albastru nu-i atrage pe mortii astia, duce momelile inapoi. De ce e totusi pescuitul un sport? Intotdeauna m-am intrebat. Nu cred ca e, dar o competitie cu multi nervi pusi la bataie, mai mult ca sigur.
Deci nici azi n-a avut balta peste :)

vineri, 4 octombrie 2013

Sunt intr-un stadiu de plictiseala accentuata, data si de faptul ca mi-am pierdut cheile. Si de la casa, si de la munca. Nu va ingrijorati, sunt in casa, ca imi aduc bine aminte ca aseara, le-am pus bine ca sa stiu de unde le lua, dar parca sunt maica-mea. Numai ea cand punea bine, nici ea nu mai stia unde le pune. Le-am cautat cat le-am cautat, mi-am pus si muzica intre timp ca sa nu ma scot din sarite, dar nu le-am gasit, asa ca am coborat la superintendent sa-i spun sa urce sa inchida usa dupa mine sa nu care cumva sa intre careva si sa-mi fure boii de la bicicleta. M-a intrebat cum o sa intru dupa ce ma intorc. Da, buna intrebare. Pai ma ajuti tu, evident daca se poate si daca bla, bla ca la canadieni. Problema e ca m-am trezit sa-mi le pierd tocmai cand s-a schimbat superul si nu ma stie. Cand era O. nu aveam a ma ploconi, ca ma cunostea ca pe o ruda a ei. Cuscra de cumatru mare. Atata ne iubea ca ne dadea si parcare gratis cand aveam musafiri peste noapte. A plecat, cica s-a saturat, a vrut sa iasa la pensie. Sa-i fie cat mai lunga!
Asa ca am plecat la munca. M-am imbracat intr-un pulover de iarna ca afara ploua si e urat. E o vreme din aia in care sa-ti pierzi cheile si sa suni la munca sa zici ca ti le-ai pierdut si nu poti sa ajungi pana nu le gasesti. Dar am plecat si citeam pe metrou o carte pe care mi-am adus-o din Romania. Un om norocos, a lui Octavian Paler. Imi place Octavian Paler, pacat ca a murit. Imi placea cum zicea el acolo ca viata e frumoasa ca un pacat. Dumnezau s-o ierte. Cum in metrou, langa mine o baba in varsta canta muzica de biserica si desena cu un pix verde ea stie ce, n-am mai putut sa citesc. Si am inceput sa ma gandesc ca as putea sa il sun pe Bobi sa vina sa ma ia de la munca sa mergem sa cumparam niste scaune. Probabil de la Ikea. Mi-a venit in ultima vreme cheful de redecoratiuni. Si pornind de la sculptorul ala din carte care facea cruci pentru mosnegii dintr-un azil, m-am gandit ca modul in care ar fi sa iti decorezi propria camera, daca ar fi sa o decorezi dupa sufletul si poftele tale, si nu dupa pofetele modei, ar fi ca o oglinda a sufletului tau (!). De exemplu, mie nu-mi plac canapelele din piele. Si nici mesele de birou. Mi-ar da impresia ca traiesc non-stop intr-un office, Doamne fereste. Sunt unii oameni care spun ca lor nu le place sa aiba multe lucruri in casa, casa sa fie cat mai aerisita si sa intre multa lumina. Mie nu. Si nici ordinea nu-mi place. Ma inhiba. Daca ar fi dupa mintea mea, eu mi-as ticsi-o. As ticsi-o cu tot felul de chestii, dar nu orice fel de chestii. Chestii care sa fi fost luate intr-un anume scop de undeva, pe unde eu am trecut. Sa ma inconjur de trecut, sa-l tin langa mine. Si sa fie cat mai multe. Sa ma pierd printre ele, sa nu ma mai gasesc, dar in acelasi tip sa ma simt la adapost. Sa fac cu mana de dupa ele. Asa incat unii sa poata crede ca cer ajutor. Da de unde? Ii salut doar. Caci nimeni in afara de mine, dintre cei care mi-ar calca pragul nu ar sti ce inseamna. Doar daca le-as povesti eu. Ca sa pot sa le si infloresc. Mi-ar placea sa am si multe carti. Mie imi plac cartile mai mult ca oamenii. In orice sens ati citi propozitia, ca e voit schiopatata. Imi plac pentru ca imi alimenteaza imaginatia si ma rup de realitate. Pe care eu o suport, ca mi se rupe de ea, dar imi si place sa rad putin. Si mai cred ca prin ele, oamenii, traitori in aceasta lume, frumoasa ca un pacat, Dumnezau s-o ierte, pot ajunge mai aproape de Dumnezeu. Dumnezeu, cel caruia nu-i pasa de azilul nostru de nebuni, oricum. El e ocupat cu altele, trebuie sa aflam. Nici el nu-i perfect, cum am putea fi noi, cei creati dupa chipul si asemanarea lui. Nu-i niciun bai, poate data viitoare, la urmatoarea Facere va fi mai atent. O fi fost si pentru el prima data. Nu i-a iesit perfect, dar nici rau nu putem zice. Doamne, ce nebuna sunt. Parca sunt baba in varsta din metrou care canta muzica de biserica.

Ce sa va mai zic? De parca as fi zis pana acum ceva. As fi vrut sa nu ploua afara, ca ma duceam iar cu Bobinescu la pescuit. Cum il alint. De la bobina vine, pescareste. Cautam lacuri sa prindem o stiuca. De fapt, sa prindem ceva. Si un mormoloc de broasca macar. Ca saptamana trecuta m-am ras, de m-am tavalit prin iarba, nu alta. N-a tras niciunul. Ne-am sculat de dimineata si ne-am dus la Rouge River. Auziti unde am fost?! La Rouge River. Hahahahaha. Pescuit urban. Pe la 12, cand am vazut ca se crapa de ciuda, am luat undita si ne-am carat acasa. Imi era foame si cum peste nu prinsesem sa halesc vreunul ca pasarile de prada, ne-am intors acasa, sa cautam si alte locuri si sa luam si ajutoare. Asa ca, asa cum va ziceam, cautam lacuri. Bobinescu zice ca trebuie sa le cauti bine. Asa sa faci. Cauta bine, poate gasesti ceva. Duminica dimineata s-a dus iar. Cica, nu vin cu el? Du-te invartindu-te, dragul meu si sa vii cu peste. Mie-mi place somnul. Mi-a zis sa notez pe blog ca are o frustrare. In Canada nu exista Hubba Bubba cu aroma de pere. Asa ca, asa cum va ziceam, cautam lacuri. Aveti vreun spil?

joi, 3 octombrie 2013

50 Insane Facts about Canada:

Geography: 
1. 20% of the world's fresh water is in Canada.
2. Canada has the longest coastline of any country in the world.
3. 31% of Canada is taken up by forests.
4. Canada has more lakes than all other countries combined.
5. There are 1.453 airports in Canada.
6. The world's first UFO landing pad was built in 1967 in St. Paul, Alberta.
7. More than a mile under Sudbury, Ontario is the world's deepest underground lab, SNOLAB.

Wildlife:
8. 2.4 million Caribou (reindeer) live in Canada.
9. 247 is the number of annual car accidents that involve moose.
10. 850 m is the length of the world's longest beaver dam found in Northern Alberta.
11. Tens of thousands of garter snakes can be seen mating in snake pits near Winnipeg.
12. 15.500 of the world's 25.000 polar bears live in Canada.

Food and Drink:
13. It is illegal to move alcohol between provinces without permission.
14. Canada produces 1.5% of the world's food, but only consumes 0.6%.
15. 77% of the world's maple syrup is made in Quebec.
16. Canada has more doughnut shops per capita than anywhere else.
17. 80% of all alcohol consumed in Canada is beer.
18. Macaroni and cheese is the most purchased packaged grocery item in Canada.

Lingo:
19. Colour, behaviour, labour are Canadian words spelled the British way, rather than American way.
20. Canada's longest place name is Pekwachnamaykoskwaskwaypinwanik Lake.
21. "A Mari usque ad Mare" (from sea to sea) is Canada's official motto.
22. Loonies and toonies are the commonly used names for $1 and $2 coins.
23., 24. 9.5 million of Canada's 34.9 million people speak French.
25. Saint-Louis-du-Ha! Ha! - Canada has the only town in the world with two exclamation marks.
26. In Saskatchewan a "hoodie" is called a "bunnyhug".
27. 1835 - the first known use of the term "Canuck", referring to a Canadian.
28. Bluenoser: a term used for people from the province of Nova Scotia.

People:
29. 23% are Protestant.
30. 2.37 m - the world's longest beard, belonging to Canada's Sarwan Singh.
31. 17 spoons were balanced on the face of Canadian boy Aaron Caissie to set a world record.
32. More than 42% of Canadians are Roman Catholic.
33. 42% of Canadian population have a higher education qualification.
34. 8 countries are deemed to be less corrupt than Canada.
35. Li is the most common surname in Canada, according to the nation's phone books.
36. 1/5 Canadians were born outside Canada.
37. It is not just a rumour. Americans have been known to masquerade as Canadians when abroad.
38. Canada is the best G20 country in which to be a woman.

Fame and Fortune:
39. Porky's is the most successful Canadian film ever made.
40. 2/3 of the world's caesium comes from one mine in Manitoba.
41. Basketball was invented in Canada.
42, 43. Canada can also lay to IMAX and the electric wheelchair.

Things you can and can't do:
44. It is illegal to have comics depicting criminal acts in Canada.
45. You can send mail to Canada's government for free.
46. 35-50 % of all music broadcast on Canadian radio must be Canadian.
47. You can write in any language to North Pole, Hoh oho Canada, and get a letter back from Santa.

And a few others: 
48. 11 is the correct number of points on the Canadian's flag maple leaf.
49. $100 bills are rumoured to smell of maple  - the Bank of Canada denies this.
50. 1982 - The year Canada officially became its own country.

As mai adauga: 51. Canadienii sunt cei mai plictisiti oameni de pe planeta: Dovada - mai sus.

Mi-a placut si comentariul unui internaut care zicea ca toti canadienii sunt ocupati numai cu statisticile ca sa dovedeasca lumii ca si ei sunt importanti :).

Have fun!