Pagini

Expat in Canada

Expat in Canada

luni, 30 septembrie 2013

"Caramitru - Malaele, cate-n luna si in stele", la Toronto. Am fost aseara la Centrul Cultural Japonez si dincolo de prestatia actorilor romani si a lui Adrian Naidin, de aplaudat a fost prestanta spectatorilor. A fost sala plina ochi.

vineri, 27 septembrie 2013

Veneam spre casa, caci cu voia sfantului timp a venit si weekend-ul, citind pe metrou o carte, in limba romana, o antologie de marturii, numita "Intre patrii". Interesant. Cum eu sunt prea mica pentru a intelege exact ce a insemnat comunismul pentru cei care i-au prins vremea, in afara de cat imi permite empatia in urma lecturarii unor carti, zic doar ca, sa fi fugit din tara inainte de 89 era riscant, frate, eu nu m-as fi incumetat. Sa inot 12 kilometri, pai eu nu stiu sa inot, si sa ma bage la parnaie securistii daca ma prindeau...Probabil ca as fi ales calea nu usoara, dar mai comoda a celor multi...cine stie?! Acum, e la indemana orisicui, la o adica. Nu-i nimic riscant. Nu-ti risti viata, nu pui in pericol nici viata altora, nu trebuie sa stii nici sa inoti...Simplu. Alte vremuri. Aparent nici de ce si de cine fugi nu ai mai avea...Eh, ce probleme imi pun si eu...Ma gandeam totusi, vizavi de plecarea aceasta a mea...nu stiu daca a existat vreodata motivul pe care il voi descrie mai jos, sau e un motiv inventat pe parcurs...Eu nu am timp sa ma ocup numai cu supravietuirea. De fapt, nu cu supravietuirea, ca asta fac in fiecare zi, ci cu grija ei. Grija animalica a supravietuirii, adica grija, mai pe larg spunand asa, a ceea ce bag eu azi si maine in gura. Ar parea, la o prima vedere o tentatie sau o motivatie materialista, cand, de fapt, e tocmai inversul. Adica, eu inteleg rostul muncii pentru a-ti asigura confortul material al traiul zilnic si pentru a contribui implicit si la starea de bine a societatii, ceea ce zilnic fac. Dar tocmai prin aceasta eu incerc sa-mi rascumpar un timp si o pace mentala prin care sa ma bucur de ceea ce ma inconjoara si care pe mine m-ar pasiona, fara ca aceste bucurii, prin prisma grijii supravietuirii, sa nu-si mai afle rostul, pe principiul tara arde si babele se piaptana. Ädica nu sunt si eu om? Adica eu sunt un animal care trebuie sa alerge numai dupa mancare si adapost? Nici chiar asa. Ei, acolo unde omul care munceste tocmai in ideea de a scapa de grija supravietuirii, dar nu scapa nici de-al dracu, de parca raie ar fi, ba il bantuie ceas de ceas, inseamna pentru mine, saracie. Saracie materiala si, implicit, spirituala. Ca atunci cand te bantuie grija pitei, nu mai conteaza ca ai suflet nemuritor, tot un animal esti. Am I crazy or not?

miercuri, 25 septembrie 2013

Concluzie.

Pe scurt, ca ceasul ticaie si programul de lucru incepe, as vrea sa mai scriu, ca si concluzie, ca deplasrea de doua saptamani in Romania a fost pentru mine o experienta la fel de relevanta si importanta ca cei trei ani de sedere in Canada, intregind, de fapt, un cerc, pe care specialistii (!) il incadreaza sindromului culture shock, cu tot cu revers.
Ca si concluzie, ca de-acum inainte imi voi relua "scrierile" despre teritoriul canadian "cucerit" de mine, as putea vorbi despre o suspendare intre doua lumi, o "neadaptare" la amandoua tarile, dar si despre o tanjire catre amandoua tarile, in acelasi timp, din motive diferite. Am tot scris si mai jos despre asta. Si citit si gandurile altora, extrem de asemanatoare cu ale mele. Neadaptarea nu as traduce-o mot-a-mot. Folosesc un cuvant impropiu, dar relevant. As exagera sa spun ca nu m-as adapta in Romania, in sensul de a trai, asa cum traieste toata lumea acolo, mai bine sau mai rau (desi nimic nu ar mai fi ca inainte), in conditiile in care acolo am trait si eu 26 de ani, 26 de ani care si-au pus decisiv amprenta asupra cursului meu ulterior in viata. Pe de alta parte, nici in Canada nu pot spune ca nu m-am adaptat in conditiile in care ma simt confortabil si asa cum ziceam si mai demult, nu am nici cu ce ma lauda, dar nici de ce ma plange. Adica sunt in regula, pe unda favorabila.
Deci nu as traduce neadaptarea mot-a-mot, cat, cum mentionam mai sus, ca o suspendare intre aceste doua lumi. Dar cum nu poti trai in suspensie, trebuie sa-ti infingi picioarele undeva, aleg totusi sa traiesc in Canada pentru ca ceea ce are Romania atat cat sa ma faca sa tanjesc dupa ea, pot aduce aici la mine, macar ca pe un surogat, dar ce are Canada, adica decenta unei vieti normale intr-o societate normala, care pentru mine este extrem de importanta pentru cursul vietii, nu pot aduce in Romania. In structurile actuale, nu sta in puterea mea de a schimba ceva. Ar insemna sa schimb oameni (jignind profund specia numindu-i astfel, adica ma refer in mod special la purtatorii de putere, ca sa ma exprim elegant, care au reusit performanta de a distruge nu numai societatea in sensul ei comun, ci si suflete si intregi familii, pentru care sper, idiot, ca Cineva sa le ceara socoteala), ceea ce imi este imposibil. Timpul ii va schimba, adica ii va inlocui. Daca timpul se va grabi, atunci ma intorc si eu inapoi.

marți, 24 septembrie 2013

Intre doua lumi...
Eu, un om matinal prin definitie, m-am trezit si azi, ca si ieri la 4.30, dupa ce m-a rapus somnul pe la 6 seara. Ceasul meu a fost dat peste cap in toata aceasta perioada. Nimic totusi fata de perioada in care abia aterizasem prima data in Canada si nu dormisem trei luni la rand, toate noptile. Ieri a fost prima zi de munca. A inceput cu aceeasi cafea pe care mi-o cumpar dimineata de dimineata de la chinezul de la metrou, care ma stie dupa preferinte, a medium one milk. Le-am adus colegilor mei niste magneti de frigider cu capul lui Vlad Tepes peste Castelul Bran, povestindu-le mitul lui Dracula, despre care colegul meu dominican nu prea auzise, dar ii trecuse pe la urechi, Hotel Transylvania, filmul de desene animate, despre care nu stia ca ar avea vreo legatura cu Romania. Nici nu are. Dar l-am lasat asa cum a picat.
Stiti prea bine ca mie, de la inceput, exceptand perioadele mele de alzheimer, mi-a placut aceasta tara. Dar de cand am revenit, mi-e mult mai draga, ca sa zic asa. Imi da sentimentul unui pui la aripa closcai. Ceea ce am vazut in Romania cred ca m-a speriat suficient incat sa cred ca acum eu chiar traiesc in Rai :)) si risc sa devin total unul din aia de nu mai judeca obiectiv. Aseara, dupa ce am ajus de la serviciu, m-am pus repede sa fac niste paste siciliene al forno. Mancasem in Centrul Vechi o portie si atat de mult mi-au placut, ca am si luat ingrediente sa imi fac si acasa. A ajuns si Bobi de la munca si mancam impreuna, el zicand, cum mama naibii pot avea astia o tara atat de linistita si noi...Diferenta mare intre aceste doua tari despre care vorbesc si la care ma raportez nu pentru ca pe lume nu ar exista si tari mai demente decat Romania sau tari mai bune decat Canada, ci pentru ca experienta mea penduleaza doar intre acestea doua, este ca in Romania agitatia  e omniprezenta, iar aici e sporadica si de scurta durata, data, poate, de o zi proasta la munca sau niste nervi pe la un ghiseu cu natarai.
Rememorez o secventa din Romania in care, pe langa parcul Crangasi aflandu-ma, se pusese de un ambuteiaj intr-o intersectie foarte mare, dar prost regularizata. Se facuse acolo un taraboi cu claxoane, un camion cu bere incerca sa se infiltreze printre masinile oprite in mijlocul intersectiei si daca ar fi fost doar o situatia singulara, as fi trecut cu vederea. Dar cand veneam dinspre Militari, pe soseaua paralela cu linia tramvaiului 41, masinile erau pur si simplu blocate pe strada, pe o strada ingusta, creandu-se o mare zapaceala la semafoarele pozitionate inainte de intersectie, si nu dupa, astfel incat sa le vada toata lumea la timp. Nu vorbesc aici doar despre o situatie de trafic, ci despre o stare. Stare de agitatie perpetua. Asa incat, de cand am venit, poate si pentru ca fiind o perioada post vacanta, sentimentul cuibul il simt foarte accentuat, ba chiar imi doresc sa vina si iarna, sa-mi vad de linistea treburilor mele, intr-o perioada in care nu am toate lucrurile puse la punct, dar mi-e foarte usor, cel putin mental, sa le oranduiesc. Mai ales acum. Imi doresc sa ma reapuc de tricotat (imi place foarte mult), imi doresc sa ma reapuc de citit, imi doresc sa ma reapuc de iesit afara sa fac poze la natura, mai ales ca vine toamna cu ale ei proverbiale culori canadiene, sa ma reapuc de sala, macar din cand in cand. De timp liber la care, deocamdata, am acces. Nu mai cred in lipsa timpului liber in Canada cand am vazut ca si in Romania, oamenii incep munca de dimineata si o termina undeva, spre 7 seara. Noi avem aici mai mult timp liber decat aveam inainte de a pleca din tara. Pe de alta parte, eu m-am simtit foarte bine in Bucuresti, la terase, dar viata reala nu-i acolo...
Apoi, rememorez inca o secventa, oarecum paranoica, dar asa s-a intamplat, nu contest ca as fi si eu nebuna, dar luasem de acasa, de la ai mei, un microbuz, sa ma duca pana in centru. Stau la vreo 2, 3 kilometri de centrul orasului, sa merg sa-mi cumpar niste creme de fata de la Farmec sau Gerovital, mai romanesti si mai bune, am zis. Am ajuns in Parcul de la Cinema, cinema nu mai exista, dar i-a ramas numele de pe cand exista. Mergeam prin parc si ma simteam haituita. Aveam impresia ca toata lumea se uita la mine, desi nu aveam pene in loc de par in cap, si nici vreo speciala nu-s, asa incat, sa scap, m-am asezat pe o banca, cu spatele. E doar acea stare a oraselor mici in care oamenii se analizeaza unii pe altii pe strada, nelasandu-si unii altora spatiu de manifestare libera. De aceea, probabil ca nu as mai putea niciodata trai intr-un oras atat de mic, din Romania, si de aceea ma simt atat de confortabil in anonimitatea unui oras imens, in care si daca m-as dezbraca de toate cele, nu cred ca m-ar observa cineva, mai ales in Toronto, unde nimanui chiar nu-i pasa.
Nici acum nu spun ca timpul meu se va opri total in Canada, viata e lunga, spun doar ca, deocamdata, e cel mai bine asa, aici, din aproape toate punctele de vedere. Daca in perioada mea de alzheimer as fi luat direct zborul catre Romania, nu stiu exact cum as fi vazut raporturile. Dar cred ca e mai bine ca am lasat sa treaca perioada de criza si am plecat atunci cand deja ma linistisem cu toate, astfel incat obiectivul meu sa fie unul obiectiv si cat de cat rational. E doar o parere. Sau o impresie. Sau asa cum zicea si Sonia mai jos, nimic nu e ceea ce pare...Amprenta si experientele individuale sau privirea purtatorului pot modela realitati paralele.

Fosta Sala 16 a umanioarelor...
Dar mi-a ramas cu drag in minte mesajul pe care fosta mea profesoara de Limba si Literatura Romana mi l-a postat pe facebook, atunci cand am ajuns in tara: "oriunde as fi, sa port in suflet Sala 16 a umanioarelor". Da, din sala 16 a umanioarelor, mi-a ramas atasamentul pentru Romania, pentru adevarata Romanie.

luni, 23 septembrie 2013

duminică, 22 septembrie 2013

Welcome back to Canada! Welcome back home! Am plecat din Romania vineri noaptea la ora 3 ca aveam avionul la 6 dimineata. Nici nu mai dormisem. Abia ajunsesem acasa dupa ce ne petrecusem toata ziua cu vechi prieteni la terasele din Centrul Vechi. Drumul pana la Varsovia unde urma sa avem o escala de 7 ore nu l-am simtit. Am reusit sa dormim si noi doua ore in avion si ne propusesem ca ne continuam somnul pe vreo bancheta prin aeroportul polonez, pana sa il luam pe celalalt. Doar ca celalalt s-a stricat si escala noastra a devenit de 15 ore. A trebuit sa asteptam un avion care urma sa vina din Portugalia, programat de decoleze la 7, dar boardingul a fost abia la 9 si am plecat la 11. Nu mai calculez acum pe care fus orar, cert e ca dupa un periplu de 35 de ore, aproximativ, am ajuns si noi, in sfarsit, acasa. Am coborat din taxi acum vreo jumatate de ora. Dar nu am somn ca setarile mele sunt inca pe fusul Romaniei, cu care deja ma obisnuisem.

Nu am mai trecut de ceva vreme pe aici, cam de atunci de cand am plecat la Bucuresti. La Bucuresti m-am simtit foarte bine, desi a fost totul pe mare fuga, ca eu de la ai mei nu m-am dat dusa prea usor, unde, de asemenea, a fost ca niciodata parca. Data viitoare va fi mai lunga sederea la Bucuresti, asta ca o promisiune, pentru ca as fi vrut sa ajung sa vad si o piesa de teatru si sa umblu mai mult prin niste locuri, dar n-am avut deloc vreme. Mi-am vazut vechii prieteni cu care am baut o zi si doua nopti. Nu-mi mai venea sa plec nicaieri. De acolo de la terase. M-am bucurat sa-i regasesc neschimbati, in sensul cel bun, si cred ca s-au bucurat si ei sa ne vada si sa stam cu totii la masa, ca vremurile noastre impreuna. Am primit cadouri. Carti, unele cu mesaje de amor pentru mine. Din punctul acesta de vedere a fost o vacanta foarte reusita. Faptul ca am reusit sa-mi revad familia si prietenii a fost suficient incat sa trec peste toate celelalte pe care nu le-am regasit tocmai bune si placute sau asa cum, de multe ori, in traumele instrainarii din prima perioada, le-am gandit a fi. Acum, este foarte posibil ca mintea mea sa fie si pervertita de acel culture shock reverse, dar nu e doar atat. Am regasit, cu a mea minte pervertita, repet, o Romanie degradata si un Bucuresti haotic. Stiu ca pot parea in ochii unora un "tradator de neam" (nu luati cuvintele mot a  mot) ca vorbesc asa, dar nu e cazul. Incerc si am incercat doar sa inteleg de ce prefer sa raman in Canada (cand am vazut acum de sus Toronto, am inceput sa zambesc), dar si de ce inca ma atrage Romania. Romania e acolo pentru ce am scris mai sus, dar si pentru alte nuante ce dau putin in patetic, dar despre care o sa mai scriu zilele urmatoare. Eu am acolo o familie si niste prieteni care au ramas asa cum i-am lasat. Prieteni. Poate cei care nu au avut vreodata o experienta similara nu inteleg cu adevarat cata "trauma" psihica si incarcatura emotionala se poate acumula odata cu departarea de ei, dar si cat de ciudata este rabufnirea emotionala la revederea cu ei. Este o diferenta radicala intre cel care a trecut vreodata printr-o experienta asemanatoare si cel care nu a incercat-o niciodata.
Eu am vorbit cu o prietena si fosta colega de toate cele, care locuieste in Husi. Si am intrebat-o pe sleau cum vede ea ca sta treaba. Si mi-a zis asa: daca nu vezi sau nu stii ca in alte parti se poate altfel, adica mai bine, atunci tu crezi ca esti ok si ajungi, invariabil, sa te complaci si sa te multumesti cu ce e, asa cum e. Ceea ce nu este o solutie. Nici macar o realitate.
Diferenta si schimbarea noastra a devenit cu atat mai evidenta la prima intoarcere in tara, mai ales cand a si durat ceva timp pana la prima intoarcere. Dar am si zis, mai greu a fost pana ne-am pornit, de-acum totul va fi mai usor. Romania nu este chiar atat de departe. Spatial vorbind, cat despre restul, imediat.

...Bucurestiul l-am regasit fara nicio emotie. Desi este orasul studentiei mele, orasul maturizarii mele, orasul in care am inca prieteni, este un oras urat. Avand in vedere ca e o capitala totusi. Traficul in Bucuresti este pur si simplu un haos. Niciodata nu am fost constienta de acest aspect inainte de a sti ce inseamna sa conduci intr-un oras precum Toronto, un oras aglomerat, dar cu un trafic extrem de civilizat (care te rupe la buzunar, dar tot ce e de calitate are un pret, ce poti sa mai zici). Masinile de pe strazile Bucurestiului arata mai bine, adica sunt mai scumpe, decat media celor din Toronto.
Dar daca ceva m-a socat peste masura, alea au fost preturile. Daca atunci cand am venit in Canada, converteam dolarii in lei si totul mi se parea exploziv de scump, in Romania nu converteam leii in dolari (desi o faceam si pe asta), ci eram socata sa constat ca 500 de mii vechi, ca eu asa numar inca banii romanesti, nu mai inseamna azi nimic. Dupa ce am vazut Romania, stiind si contextul in care se practica acele preturi, Canada nu este o tara scumpa. Dimpotriva. Ce-i scump in Canada si mult mai ieftin in Romania sunt preturile la case si poate cateva servicii aferente. In rest, lucrurile de trebuinta zilnica, si aici ma refer la mancare, haine si alte cele asemenatoare, Romania este o rusine. Si pe buna dreptate te intrebi, cum reusesc, Doamne, oare, sa traiasca oamenii acolo? Am fost la un Outlet in Militari si cand am vazut ce preturi in sale se practica la un pulover (330 de lei), am zis lua-v-ar dracu', ca eu nu las aici un leu. Ceea ce am si facut. Stiti Tommy? Tommy Hilfiger? 600 de lei un tricou cu maneca lunga in mall. Pentru comparatie, din Toronto, daca te chinui putin il iei cu 20 de dolari. Si cu toate acestea, lumea este foarte aranjata pe strada. Nu ca descultii acestia de canadieni care umbla in pijamale. Lume foarte aranjata la terasele pline ochi. Asta nu am stiut cum sa mi-o mai explic. Poate doar prin prisma faptului ca si eu dadeam, atunci cand eram acasa, bani pe haine din mall-uri si atat. De altceva nu mai aveam. Sau prin prisma faptului ca din 3 milioane de oameni care populeaza Bucurestiul, exista acel procent de oameni care se respecta. Ca sa nu mai vorbesc de procentul de oameni cu bani din Bucuresti. Eu nu faceam parte dintre ei.
Apoi, am observat o agitatie omniprezenta, datatoare de haos, dar nu numai pe strada, ci si in oameni. Cand faci o comparatie cu letargicii canadieni, letargie de care ne-am molipsit si noi, in Bucuresti toata lumea vorbeste tare, gesticuleaza, pune in vorba pret pe lucruri absolut insignifiante si nu au seninatate in umblet si privire. Acea seninatate pe care noi, romanii, o asociem strainilor, in general. Este adevarata.
Dar, acum, ca tot am avut timp berechet in Varsovia, am citit cartea lui Lucian Boia, "De ce este Romania altfel?", pe care am primit-o cadou de la una dintre prietene (am primit si "Jurnalul fericirii" de la alta prietena), si scrie acolo ca istoria e cea care modeleaza o societate actuala, adica trecutul are reverberatii decisive in prezentul unei tari. Asa incat e aberant, profund aberant, din acest punct de vedere, sa compari o tara precum Romania, cu istoria ei, cu Canada, cu istoria ei, astfel incat sa ajungi la rezultate valide. Ceea ce cred ca poti sa faci este sa iei ce-i bun, de inspiratie, de la unii care se dovedesc a fi mai priceputi atunci cand vine vorba de oranduirea sociala. Ca tot in cartea respectiva am citit cat de mult au contribuit strainii, intr-o anumita perioada, la ridicarea Romaniei. Se poate si acum. Dar prin deschidere, si nu prin complexe de inferioritate.
Cu toate acestea, au trecut totusi 25 de ani acus de la revolutie, iar Romania nu a reusit sa se indeparteze prea mult de masacrul comunist. Mai e timp, cat inca mai are rabdare. Dar pana nu se va intelege ca, dincolo de istorie, doar oamenii, cu valori, nu neaparat marete, dar macar decente, sunt cei care creeaza o societate fericita, nimic nu se va schimba nici in structurile ei. Revin.

marți, 17 septembrie 2013

Bobi e deja la Bucuresti. Eu, tot cu agricultura. M-a sunat un pic mai devreme si mi-a zis ca e la cinema, eu sa stau acolo in varful dealului daca ma simt asa de bine. Ma asteapta maine, poimaine, cand m-oi porni si eu...Adevarul ca si maica-mea numai subliminal lucreaza. I-am zis ca mai bine se facea agent de vanzari sau de publicitate, ca lua si premiu de performanta. Daca ar putea sa ma tina lichita de casa, ar fi cea mai fericita. I-am si zis azi, dar nu recunoastea.
Am fost sa-l ajut pe tata la cules poama. E ciucure de struguri, n-am mai vazut asa ceva. A fost an bun, zic ei. Pacat ca vii nu prea mai sunt.

Cu niste multe pagini in urma puneam poze cu toamna la Toronto, acum voi pune poze cu toamna in Moldova.
Un espresso la Podgorii.
An bun si pentru castane. Sunt pline parcurile de ele.
Compot de visine home-made.
Placinta cu branza.
Gutui galbene. Nu mai mancasem gutui de ani de zile.
Dupa cum ziceam, a fost an bun. I-am propus lu' tata sa faca ice wine si mi-a zis ca daca lasa strugurii pe vita pana da inghetul, ii fura altii :))).
Eu prin vii.
Asta e de colectie :)).
Picnic campenesc.

duminică, 15 septembrie 2013

Eu mi-am luat la mine numai haine subtiri, fuste, rochii cu bretele, tricouri, sandale, ca m-am gandit ca-i doar inceputul toamnei, adica tot vara, dar toamna si-a intrat in drepturi de-a binelea in Romania. Seara si dimineata e chiar frig, iar de ieri sau de alaltaieri, ploua. Azi dimineata ploua cu rafale, de parca ar veni iarna. Incep si scolile. Am fost ieri pana in oras si multa lume, cu copii mici, erau la cumparaturi. S-a deschis in oras un magazin de chinezi, unde chinezul de la casa nici nu vorbeste romananeste, si le-au stricat socotelile celor care mergeau in Bucuresti de aduceau marfa de-o vindeau pe la standuri sau in bazar. Marfa de proasta calitate la preturi execrabil de mari. Lume amarata. Stateam la coada la o covrigarie si auzeam cum un copil ii cerea maica-sii sa-i cumpere un penar. Iar maica-sa i-a zis data viitoare, ca acum numai de ghiozdan are bani. E un oras mic, din Moldova, si lumea se descurca greu. Mai sunt si unii care se descurca mai bine, care chiar fac afaceri si bani in localitatile acestea, dar ce folos? Tot aceeasi saracie ii inconjoara. Apar si ei ca nuca in perete. E un oras mic, dar am fost si la Bacau. Am o fosta colega acolo. Eu mai fusesem odata, intr-o excursie, dar demult, cand eram mica. Cand eram mica, totul era altfel decat cum imi apare azi. Poate ca memoria are logica ei, dar tineam minte Bacaul ca fiind un oras luminos si plin de flori. Cu un magazin mare pe ale carui scari rulante m-am pierdut. Azi nu am ajuns decat intr-un oras comunist, cu o imagine degradata si deprimanta. Bobi a fost in Brasov si mi-a zis ca i-a placut orasul. E frumos. Eu am fost in multe orase ale Romaniei inainte de a pleca in Canada. In foarte multe, din toate regiunile. Doar ca exista o diferenta de perceptie intre inainte si dupa.

Drumurile sunt un adevarat drum spre iad. Cu putin ghinion, emigrezi dincolo inainte de vreme. Pe drumul spre Bacau, si saracia e crunta. Pana la un punct, strazile mai sunt cum mai sunt, chiar si cu o banda, sunt circulabile cat de cat decent. De la un punct incolo, se strica asflatul. Si e drum important. Drumul spre Bacau care face legatura cu Ardealul. Case darapanate, oameni la sosea care cauta sa vanda cateva gutui si niste struguri, dealuri in paragina. Ati zice ca exagerez, dar nu, nu exagerez. Nu mai pun si poze, credeti-ma pe cuvant ca asta am vazut. Imaginea lor ma loveste acum mai tare decat inainte. Situatie care m-ar putea induce in eroare.
Apoi, lasand la o parte faptul ca oamenii vor sa para ceea ce nu sunt, dandu-ti, asa, impresia ca, de fapt, tu n-ai avut niciun motiv sa pleci la mama supararii si ca ceea ce tu vezi nu e ceea ce pare, mie imi pare rau. Atata pot sa zic. Mi-ar placea sa pot spune ca vreau sa locuiesc in Canada doar pentru ca ma simt bine acolo, dar nu, locuiesc acolo si pentru ca n-am unde ma intoarce aici. Drama unora dintre cei emigrati aici e. Unii nu vor sa se intoarca pentru ca le place sa traiasca in tara straina, devenita casa, intre timp, dar sunt si altii care nu se intorc pentru ca nu au unde si la ce.
Apoi, oamenii par a se rasti unii la altii, chiar daca nu tipa. Daca incerci sa vorbesti altfel, asa cum e normal dincolo, parca esti de pe alta lume. Oamenii acestia nu stiu sa zambeasca. Pai de ce ar face-o? Cum poti spune ca acel canadian, sau oricare alt strain, zambeste fals, macar el isi permite un zambet, fie si fals, pe cand unii de aici nu-si permit niciunul.
Vi se pare ca am fost deprimanta? Nu-i doar o parere. Ploua afara ca la nebuni.

joi, 12 septembrie 2013

Maine il astept pe Bobi la Husi. Am mers fiecare la a ma-sii, ca sa nu fie cu suparare. Nu era cu suparare, dar niciunii nu mai aveau rabdare, ca si noi. De cateva zile, ma mut de pe un picior pe altul, ma plimb prin curte, mai dau o fuga pana la centru, pe deal, sa mai pozez o chestie, totul intr-o lene coplesitoare si molipsitoare. M-a pus mama mai devreme s-o ajut cu niste carnati si i-am crapat matele de umplut. M-a alungat. Am probleme cu somnul. Efecte sigure ale diferentei de fus orar. Ma ia somnul pe dupa-masa, ca dupa o noapte alba, dar nu ma culc, sa nu-mi stric somnul, asteptand sa vina noaptea, ca sa dorm bine. Si cand vine noaptea, mai ales in miezul ei, ma simt fresh, gata de o noua zi. Ma intreba Lavinia, cu care vorbisem dimineata, daca nu am somn, ce fac, dau mancare la curci? Apoi, macar de le-as da, dar ma pricep doar a le da freza pe spate sa le trag o poza. In rest, ele stiu. Se plimba prin spate si cloncane. Adevarul e ca, dupa ce m-oi satura de balamucul urban si viata cosmopolita, imi surade de pe acum, linistea unei vieti in pseudo-pustiu, atat cat sa las toata lumea departe de mine. Nu stiu ei, cei de aici, ce au. Sau stiu, dar nu le arde. Ii inteleg. Nu vreau sa fiu ipocrita. Imi place, ma simt intr-un oarecare element de legatura cosmico-teluric (nici nu stiu ce-am vrut sa zic), dar stiu in acelasi timp ca nu mi s-a epuizat prostia. Mai am de alergat in gol. N-am timp acum.
Sunt acasa si stau cu mama foarte mult, cu tata, cand e el pe acasa, stau pe langa casa, de infuzie, sa-mi ramana pentru cand voi pleca, asa ca atunci cand iti faci rezerve pentru ierni mai grele. Eh, de ca si cum daca ai mancat bine azi, o luna nu mai ai nevoie. M-a si pus sa dorm cu ea. Voi incerca sa schimb putin decorul de saptamana viitoare, dar, desi sunt oameni cu care mi-ar placea sa ma mai intalnesc, macar si o ora la o cafea, o ceva, nici de acasa nu-mi vine sa plec. E de-a dreptul incredibil. Niciodata nu m-am simtit acasa mai bine ca acum. Doar veneam si inainte, cand locuiam la Bucuresti. Era frumos si atunci, dar eram pe fuga si nu prea atenta.
La televizor nu ma uit.
Romania e un pic altfel acum, intr-adevar. Adica, nu politic si social, economic si administrativ, whatever. Asta nu ma preocupa foarte si nici n-as vrea sa lungesc vorba, asa cum mi-am propus de la inceput. Ce sa spun si eu? Ce stie toata lumea? Apoi ne-am saturat cu totii de atatea biciuri. O vorba buna si de bine poate insemna mai mult decat o mie de flagelari si injuraturi de Dumnezai. Flagelarile cocoseaza, umilesc, dezumanizeaza, pe cand o vorba buna mai aduce un zambet, mai o bucurie, mai un pas inainte. Macar din cand in cand. Si apoi mie mi-e usor sa vorbesc cand am unde ma retrage. Sunt intr-o scurta vacanta. In fine. Dar e mai ingusta. Obisnuita de trei ani cu dimensiunile de dincolo, cand am aterizat, parca ma strangea totul. Aeroportul, drumurile, aerul...Dar nu m-a emotionat. M-am asteptat sa simt si eu o treaba, dar nu, nu s-a intamplat nimic, nici daca m-am fortat. Doar niste locuri extrem de familiare, atat de familiare incat sa simt cum, deodata, experienta din cealalta tara, se inchide undeva in spate, ca si cum nici n-ar fi existat vreodata. Si totusi exista. Suficient incat sa-mi dau seama ca Romania chiar e o tara altfel decat cealalta. Canada e grandioasa. Si nu ma refer numai la dimensiuni. Si oamenii ii sunt grandiosi. Simpli, fara a fi umili. Mi-as dori sa vad si in Romania cat mai multi oameni simpli si demni. Sunt. Eu cunosc. Prietenii mei, atatia cati au fost vreodata, sunt toti astfel. Dar sunt si multi atat de complecsi de nici ei nu se inteleg pe sine si de-o demnitate sfidatoare. Nu-i urasc, dar ii dispretuiesc profund. Nu vreau sa jignesc pe nimeni, dar cred ca sunt putin cam prosti. Si tare mi-e teama ca nici macar nu-si dau seama. Sau si-or da, dar nu se pot abtine, ambele variante fiind deopotriva de canceroase. N-as vrea s-o fac pe-a moralista, ca totusi, dar tot imi vine sa zic. Nici eu nu ma pot abtine. Stiti cum spun multi ca sunt ipocriti canadienii. Eu nu zic, nu. Sunt si asa. Nu in masa, nu vreau sa mai generalizez nici intr-o parte, nici in alta. Dar tare mi-e ca bataia de unda si agresiunea ipocritilor nostri e mult mai lunga si mai grea decat a oricarui canadian intalnit de mine pana azi.
PS: Rosiile si castravetii sunt mai bune in Romania.
Si eu am in Canada 2 cactzi.
In aceasta poza, floarea parca ar fi Romania, iar eu venind in zbor...ma rog, ca albinuta, desi de cateva zile zac ca trantorul in polen.
Macesele.
Creste de cocos.
Aceste flori sunt nemuritoare.

marți, 10 septembrie 2013

Salut. Am avut si eu azi primul contact cu orasul, ca pana azi am zacut numai in curte. Oraselul e cochet la centru, nu arata rau, mai putin periferia care a ramas cu asfaltul cam moale dupa ploaia de aseara. S-a inventat doar un bar de fitze, in spatele gropii din spatele Postei, groapa cu istorie de 26 de ani, de pe cand stateam eu la bloc, ruine ale unei foste biblioteci, peste care cresc si azi aceleasi balarii. Cand eram mica, groapa era mai mare, si acum tot asa e, doar ca am mai crescut eu. Toata Romania imi pare mai ingusta. Si la propriu, si la figurat. Nu ma mai incape. Aha, si tocmai primisem un comentariu, nu stiu daca ati apucat sa il vedeti ca l-am sters. Se pare ca si dupa atata amarul de vreme, nu au inteles toti ca pe blogul meu nu exista democratie, nu asa cum tin s-o interpreteze unii. Zicea ceva de Romania Agricola pe care spera sa o mai las si ca e pacat ca am venit toamna, dar se intelege, biletele sunt mai ieftine. Da, e asa cum zici tu, asta doar ca sa te simti si tu bine, vezi, ma adresez tie personal pentru ca stiu ca citesti, anonimule. De fitze de taran, taran ca tine, eu sunt satula pana in moalele capului. Si totusi, ca sa-ti raspund, nu ma mai intereseaza Romania, alta decat cea din curtea parintilor. Restul...e Canada. QED. Asa cum stii ca restul e tacere. Cam acesta era mesajul de pana acum, pe care tu te-ai facut ca nu il intelegi. Sau poate chiar nu l-ai inteles.

Voi sta cu ai mei toata saptamana. Pentru ei am calatorit 10.000 de kilometri si tot pentru ei voi mai calatori si alta data. Romania nu m-a impresionat, ba mai mult, ma lasa rece. E exact asa cum o stie toata lumea, alta monografie decat cea a haosului n-as putea sa-i fac. Iar ceea ce o strica sunt oamenii, nu toti, dar multi, ca cel de sus. Uitatura lor, figurile lor ieftine, vaicarelile lor ca rulate de pe o banda, care te fac sa te simti prost, si ura. Multa ura. Ura din fire, cea mai grava. Daca vorbesti cu cineva, care te mai si pupa cu "incantare" ca nu te-a mai vazut de atata vreme, stii ca nu-i decat un sarut al lui Iuda. Vor da sa plece si vei intra in zoaiele gurii lor. Cine a zis ca Romania e o tara frumoasa, dar pacat ca-i populata, n-a gresit prea mult.

In rest, eu ma simt bine, n-am treaba cu realitatea. O realitate trista si in paragina. Doar amintirile mele si bucuria reintalnirii cu ele ii salveaza aparentele. Acum, mai mult ca niciodata, stiu ca nu trebuie sa mai compar Romania vreodata cu Canada. Canada nu va avea niciodata ce are Romania, bucuriile marunte ale vietii alaturi de familia pe care mi-o iubesc, iar Romaniei, dar mai ales poporului ei inrait, ii mai trebuie un secol sa-i vina inima la cap.