Pagini

Expat in Canada

Expat in Canada

joi, 29 august 2013

TOP. Vancouver (British Columbia), Toronto (Ontario) și Calgary (Alberta) sunt în top 5 cele mai bune orașe din lume în care poți să trăiești, acestea menținându-și de trei ani pozițiile bune în lista întocmită de Economist Intelligence Unit (EIU), dată recent publicității. Acestea vin în ordine, după Melbourne (Australia) și Viena (Austria). Parametrii luați în considerare în întocmirea topului au fost: stabilitatea, sistemul de sănătate, cultura și mediul, educația și infrastructura. Vancouver, deși ocupant cândva al primei poziții, a coborât anul acesta două trepte.
Rosia Montana. Incep aceasta postare in continuarea ultimului comentariu de la ultima postare. Deci Guvernul Romaniei a aprobat Proiectul de Lege care da unda verde, companiei canadiene Gabriel Resources, pentru exploatarea miniera de la Rosia Montana. Mai ramane ca Parlamentul sa o adopte. Lasand la o parte detaliile de care stie tot internetul, cu efectele nefaste pe care mineritul cu cianuri il are asupra mediului si ca miza este extraordinar de mare (si numai daca te gandesti cat de mult a insistat compania respectiva sa ramana in tara si cate resurse de toate felurile a alocat pentru lobby in favoarea proiectului), aceasta nu este o investitie asa cum diversi sustin, in conditiile in care beneficiile pentru statul roman vor fi aproape 0 comparativ cu cele care ar reveni companiei straine. Este furt. Nu, nu al companiei canadiene, ci din nou, al celor care conduc acum Romania, in frunte cu Ponta care numai anul trecut zicea ca se opune proiectului. Ce s-a intamplat intre timp? A, s-a ajuns prim-ministru. Prost nu e cine cere, hot e cine da. Dar ce ar putea fi de mirare intr-o tara in care politicienii sunt cumparati cu banii de buzunar? Pledoaria conform careia populatia din zona Rosia Montana, foarte saraca, se va imbogati, creandu-se mii de locuri de munca (! doar mii?!!) si li se va crea un mediu de viata paradisiac prin plantarea de copacei e exact ca in povestea lui Pacala, care si-a dat boii pe o punga. Si cine zice ca romanii din zona sunt de acord cu proiectul, zic si eu ca si comunistii au inceput a-si promova doctrina prin oameni "handicapati" (nu neaparat fizic, cat frustrati intr-o masura sau alta). Deci, Romania e mai bogata daca are aurul in subsol, si nu daca il vinde. In aceste conditii. Decat proiecte de genul acesta, mai degraba nimic. Ca sa nu mai vorbesc ca, din cate am inteles, in subsolurile Rosiei Montane nu ar fi doar zacaminte de aur si argint, ci si imense rezerve de uraniu si wolfram, in stadiu pur, zacaminte fara de care industria nucleara, dar si cea militara si spatiala nu ar fi posibile.
Si da, daca Romania isi vinde si aurul ramane in curul gol, cea mai la indemana pozitie de a i-o trage toti din toate partile.

Tara noastra aur poarta,
Noi cersim din poarta-n poarta!

marți, 27 august 2013

Din categoria dupa ce-oi muri, sa ma incinerati si sa-mi puneti cenusa sub cap, as vrea sa transmit si azi ceva, dar in afara de salutari, nu prea am ce.
Dar acum ca tot m-am pornit, dadusem o raita pe facebook si pe langa faptul ca am observat ca toti romanii sunt, mai nou, fani Pink Floyd, nu mai pot cu ia. Nu m-ar interesa foarte daca nu as fi observat o peturbare afectiva vizavi de situatie la sensul ca tinde sa-mi compromita comportamentul in ceea ce priveste moda si aici (!!!!). Nu mai departe de zilele trecute, fusesem la mall si am intrat intr-un American Eagle, unde am vazut o bluza, gen ie romanesca, draguta in felul ei, dar care, instinctiv, nu mi-a produs altceva decat repulsie. Nu stiu de unde si pana unde si exact de cand unele muieri (in sensul de muiere faina, normal), de pe facebook-ul meu si nu numai, au inceput toate deodata a dezgropa mortii, purtand ii de borangic, vechi din mileniul negru. De cand a reinceput moda iei, etalarea lor excesiva are deja ceva ostentativ si suparator si ceea ce ar trebui sa fie frumos si original/r incepe a mirosi a fake. In fine, poate e doar vina mea ca ma uit, si nu-mi feresc simplu obiectivul ca treaba mea nu-i sigur. Stiu, fiecare se imbraca exact cu ce vrea, dar nu de dreptul la gustul fiecaruia mi-a venit mie sa ma iau degeaba, de parca as avea vreun drept, altceva vreau sa zic, intelegeti voi. Adevarul e ca decat sa te imbraci cu tricouri made in China, cu tot felul de inscriptii lame, gen Keep calm and cool (Just do it!, zic, alt lame staff de la Nike parca era) sau, si mai grav, cu Mickey Mouse sau Popeye Marinarul, e mai cu stil sa te imbraci in borangic made la razboi cu strasuri si coduri de pe vremea Vrancioaiei si a lui Stefan cel Mare. Si in Canada exista un soi de atasament "nationalist" manifestat in haine, printre unii care poarta tricouri marca "Proud to be Canadian". Dar parca nu-i asa de enervant ca noua etalare a iei din simplul motiv ca e purtat cu degajare, si nu cu ostentatie. Si nici macar nu inteleg ce vor sa dovedeasca!?...Ca-s proud to be Romanians, ca-s albe si cu dungi, nu stambe si in cuburi or what?! Sau poate ca n-am inteles eu ideea. Tot ce se poate.

In fine, trecand la altceva, ca asta chiar nu-i important, doar ma manca pe mine limba sa ma lamuresc, stateam odata pe balcon si ma intrebam cand moare un om in bloc, ca tot incepusem postarea in stil morbid, ce se intampla?! Si nu mai tarziu de azi mi s-a dat si raspunsul. Nimic. Cica sotul superintendentei din blocul in care locuiesc ar fi murit de anul trecut, mi-a zis ea azi, iar eu habar n-am avut. Eu chiar credeam ca el inca vine sa imi verifice duliile si alarma de incendiu. Si daca era sa ma intrebi, poate ca iti ziceam ca l-am vazut mai ieri prin zona. Ciudata atitudine in fata mortii, foarte diferita de ceea ce se intampla in Romania in scarile de bloc, unde lumea afla repede de nenorocirea celuilalt. Ca o uita la fel de repede dupa un pahar, la pomana, e altceva. La urma, urmei, cam atata-i, ai murit, sa fii sanatos. Viata merge indiferenta inainte. Pentru toti ceilalti. In aceasta situatie, diferentele de atitudine se produc, poate, si ca urmare a faptului ca romanii stau mult mai mult calare pe vecinii lor decat aici, unde vecinii nici macar nu se cunosc intre ei. Acum, nu stiu ce se intampla in apartamentele de proprietari, dar in cele inchiriate, mobilitatea este foarte mare, iar vecinii de azi pot sa nu mai fie aceiasi cu cei de maine. In plus, diversitatea culturala prezenta in astfel de blocuri de locuinte nu are intotdeauna efectul apropierii oamenilor, ca si cum oricum suntem cu totii frati globali...Nu, desi oamenii se tolereaza, legaturile cu vecinii se rezuma (vorbind doar din experienta proprie) la un simplu small talk in lift. Bine, mai sunt si cate unii pakistanezi de se coboara de la 7 cu cratita la vecinul de la 2, tot pakistanez, ceea ce confirma ceea ce ziceam mai sus. Acum, faptul ca in Romania oamenii pot vorbi intre ei printre tevile de la calorifer nu-i apropie cu adevarat mai mult, dovada ca tot romanul s-a gandit prima data ca daca moare capra vecinului ii va fi si lui mai bine. Eu am trait la bloc o vreme in Romania si stiu ca, desi, intr-adevar, existau si unii de la care mai cereai o cana de ulei la nevoie, era si multa barfelnita si raca intre colocatari. Totusi acolo exista un suflu de comunitate, oamenii traiau mai patimas, unul cu altul sau unul impotriva altuia, aici e mai individualist totul, fiecare isi vede singur de treburile lui, ca-s fericite sau nefericite, si atat. (Asta poate vine si din acel spirit de solidaritate caracterizant pentru oamenii mai amarati si in necazuri, care ii si face sa apeleze unul la altul. Cand n-ai probleme, nici nevoie de altii nu prea ai). Revenind, intotdeauna mi-a fost sila de barfelnita aia de ţaţă romaneasca, era de-a dreptul dezgustatoare, dar, pe de alta  parte, si sa afli tocmai dupa un an de zile ca administratorul tau de bloc, si vecin vechi pe deasupra, a murit, de un an de zile, fara ca nimeni sa fi stiut, recunosc ca m-a pus putin pe ganduri . Dar nu as putea sa spun exact in ce sens.

sâmbătă, 24 august 2013

Am plecat joi seara de acasa sa cumparam o camera video, dar am luat pana la urma doua saorma de la Empire, de la niste arabi, care desi n-ar trece testul sanepid, fac saorma tare buna. Am mai incercat si in alte parti, dar nu-i ca la ei, ei au sosuri mai bune si un orez care cred ca e facut cu vreo ceapa caramelizata, nu stiu, dar trebuie sa aflu cumva ca in ultima vreme, Bobescu s-a dat pe boabe. A aflat el de la un iranian ca orezul Basmati e cel mai bun si s-a dus la magazin de a luat provizii pentru vreo doua ierni de criza. Intr-o seara am facut o tocanita de ardei cu pulpe de pui. Foarte buna. Mirosea in casa a zacusca. El dormea si cand s-a trezit, s-a uitat in oala si m-a intrebat daca nu i-am pus si orez...In alta seara, am facut orez cu pulpe de pui si m-a intrebat daca nu am facut si orez cu lapte...
Deci ne-am dus joi seara si cum n-am avut asa de mult timp ca se inchideau pravaliile, am planuit sa mergem in weekend sa ne plimbam prin magazine ca n-am mai facut-o de multisor si oricum trebuie sa mai luam si noi una, alta ca de azi in doua saptamani suntem deja in Romania.
Aseara, dupa ce am ajuns acasa, ca tot nu aveam ce face, eram foarte plictisiti si ne era si foarte somn, i-am zis lui Bobescu sa mergem la Flea Market sa vedem si noi ce-i pe acolo, ca n-am fost niciodata. De fapt, am fost o singura data, chiar in primele zile dupa ce am aterizat, cu oamenii aia, dar nu mai tin minte nimic, decat campul din Pickering si niste carnati subtiri de si i-a cumparat omul de la o taraba. Dar pana la urma, si aseara ne-am ales doar cu KFC, de unde ne-am luat o galeata de fast-food, ca la Flea Market, cel de langa Eglinton, era inchis, adica deschis doar sambata si duminica. Si ne-am dus apoi prin mall de ne-am invartit putin in cerc si ne-am dat pe scarile rulante.
Iar azi dimineata m-am sculat sa ma duc iar la Flea Market. Eu credeam ca Flea Market e un fel de magazin de antichitati. Adica nu cu obiecte foarte antice, dar putin mai vechi si simpatice, de prin casele oamenilor. Trebuie sa va spun ca eu sunt de-a dreptul innebunita dupa magazinele de antichitati. Aerul invechit al obiectelor gramada, care dupa parerea amatoare pasionata de arta a lui Bobi put, imi duc gandurile la trecut. M-am gandit ca e ceva similar, doar ca putin mai ieftin. Intr-un fel asa si e, chiar pot sa spun ca mi-a readus in memorie amintiri vechi, avand in vedere ca Flea Marketul de la Eglinton arata ca bazarul in aer liber de la Husi sau ca standurile acoperite din partea cealalta a orasului, cu marfa suta la suta de provenienta "Europa".
Ca mama mi-a zis daca papusa nu-i aduc? Ii plac papusile alea imbracate traditional. Cand am fost prin tarile din jur, Polonia, Belgia, m-a pus sa ii aduc papusi ca era colectionara. M-a intrebat zilele trecute daca nu ii aduc o papusa canadiana. Cand am auzit-o am inceput sa rad de sa cad de pe scaun. Cu cheita care sa danseze vreo hora populara canadiana? Ii ziceam lui Bobi in masina ca as putea sa gasesc totusi acolo păpuși. Unde, la outlet? Ce outlet? Pai pentru păpuci...Nu, ma, păpuși pentru mama. Un oltean ne mai lipsea. Ma gandeam la ceva pe stil amish. Si, intr-adevar, era la Flea Merket un stand deschis, in care o chineza vorbitoare de pitzineza, a, am uitat sa va spun ca predominante erau culorile arabi si chinezi, vindea veioze roze cu ciucuri, pisici cu ochi umblatori in cap, la pret de un dolar, dragoni din piatra rosie, hand made in China, si multe alte chestiute interesante, doar ca noroc ca nu prea aveam bani la noi ca se mergea doar pe sistem cash only. Asa ca am plecat mai la o parte si am dat de un alt chinez, care vindea niste chestii pe care mi-am lipit ochii de nu mai puteam sa mi-i dezlipesc. Avea un castor, un fel de bibelou de portelan de pus pe LCD peste mileu, doar ca din lemn, si cum castorul este recunoscut ca un simbol international al Canadei, il intreb cat costa. Ia chinezul bursucul in mana si incepe a-l intoarce pe toate partile. La un moment dat am crezut ca a cazut pe ganduri si a uitat de mine. Il intreb din nou cat costa castorul. In timpul tacerii banuiesc ca rememorase povestea ca a inceput sa ma abureasca de ce costa bursucul 25 de dolari, dar mi-l poate da cu 5. Aha. Bun, da-l cu 5. Am mai gasit prin balamucul lui si un om de zapada. Ca de la frig asa, merge si asta. Eh, mai mult de 5 nu ar fi putut costa nici ala, ceea ce a fost adevarat, si intr-un final am gasit si o chiatra pe care scria ceva si l-am intrebat pe chinez cat costa chiatra. 30, zice, ca e din ceva, mi-a povestit, dar n-am inteles, piesa importanta. Eh, zic, pune-o la loc. Dar vaza asta? Asta zice, e din Pakistan. Ok, il intreb, imi dai toate aceste trei piese cu 15 dolari? Oh, nu. Ca vaza e la origini 17 si sa ma gandesc, si daca ar imparti 17 la jumatate, ar iesi...Dar imi dai 17 dolari si iti dau toate piesele. Pai n-am. 15 am. Si l-am auzit pe Bobi in spatele meu cum isi zicea ca s-a intalnit un zgarcoman cu altul. Cand chiar a vazut ca totusi n-am mai mult, s-a infuriat chinezul, a adus niste hartie igienica de mi-a invelit piesele, m-a intrebat daca sunt din Afganistan(!), i-am zis ca nu cred, si am plecat. Hai ca de data asta chiar ai dat un tun, mi-a zis Bobescu. Da, ai vazut ce buna is, si nici chitanta nu mi-a dat (ca tot vorbea cineva mai jos de declaratiile pe venit, unii chineji chiar e evazionisti). Am trecut apoi pe langa un alt stand in care una s-a oferit sa imi ghiceasca viitorul in palma, dar am refuzat, dupa ce am observat, din nou, privirile obosite ale lui Bobi. Apoi am intrat sa vad niste perusi, si niste papagali vorbitori, numai buni pentru bagajul de mana, pentru care am zis ca as putea negocia pentru alti 5 dolari. Dar era 350 unul. Nu cred ca faceau reduceri. Am gasit totusi niste papusi, jucatori de hockey. Maple Leafs. Dar astia la ce-ti trebuie? Si atunci chiar m-am enervat de mi-a venit sa fug in parcare de suparare si de una singura. Dar tie chiar nimic nu-ti convine de la Flea Market? Dar m-am domolit si dupa ce am epuizat impreuna toate tarabele, am plecat la un alt Flea Market, ala din Pickering de care stiam noi de mai demult. In afara de 1% antichitati asa cum am crezut eu, pe bune, 99%, numai junkinezarii, mai ceva ca dincolo. Aveau si mancare. Tot junk. Sushi pe bat si patiserie cu spanac. Asa ca am plecat cu incantare si de acolo.

PS: * pozele nu-s prea calitative ca-s trase pe fuga cu un telefon. Ultimele 5 poze sunt facute in partea cu antichitati pe bune, primele doua, la chinezi, cateii sunt adevarati, iar castorul din beton costa 600 de dolari.

miercuri, 21 august 2013

Am o colega din Kenya cu care vin eu de obicei, pana la metrou, la mine. Imi place foarte mult pitica negresa pentru ca vorbeste atat de tare incat reuseste sa acopere zgomotul asurzitor al rotilor pe sine, care e, intr-adevar, foarte enervant. Tocmai discutam cu ea niste chestii despre tarile din care venim, despre cea in care stam, si despre altele. In contextul plecarii mele acasa, ca va fi in aceeasi zi cu un examen si ca va trebui sa plec de dimineata si etc, etc..., am intrebat-o daca s-a gandit vreodata sa se reintoarca la ea in tara definitiv. Iar raspunsul prompt a fost "Never". Mi-a zis ca de fiecare data cand merge acolo, unde mai are familia, se intoarce in Canada "broken". Ca nu exista clasa de mijloc, acolo sunt pe de o parte oameni foarte bogati, iar pe de alta unii, cei mai multi, care nu au nici macar ce manca, asa, ca-n Africa, stim si noi, ca doar si noi...in fine. Imi zicea ca acolo la ea, atunci cand omul n-are bani inseamna ca n-are bani, nu ca aici. Pai si ce face omul ala, am intrebat-o. Moare? Nu chiar, cica ar fi salvati de vreme pentru ca fiind mai tot timpul anului cald, oamenii obsinuiesc sa isi cultive mancarea de unii singuri, in felul acesta asigurandu-si supravietuirea. Si ca desi, Canada nu e nici pe departe o tara perfecta, la sensul ca e scumpa, mai ales daca traiesti intr-un oras ca Toronto, ca pretul caselor e deja problematic, ca accesul la locurile de munca nu-i facil, mai ales pentru imigranti, ca are o vreme de toata jena, prefera totusi sa traiasca aici, unde inca exista decenta in societate. Imi zicea si ca ai ei cunoscuti asteapta tot timpul ca ea sa le dea bani. Dar de unde sa le dau? N-am tot timpul, ca le am si eu pe ale mele, imi zicea. Apropo si de datul banilor in dreapta si-n stanga. Eu sunt impotriva, chiar si cand vine vorba de familie. Vorbind de situatii normale si nu cazuri extreme (gen boala sau batranete), sunt perfect de acord sa ajut la nevoie cu cat si daca imi sta in putinta, oricand, dar sa ofer alocatii e extrem de contraproductiv. Faci mai mult rau decat bine. Omul respectiv nu va fi niciodata dornic sau macar nevoit sa-si depaseasca conditia pentru simplul motiv ca are furnizori. Se va vedea si mai jos, oarecum paralel.
...Ajungandu-se astfel la concluzii pripite, de genul, normal, Canada e o oportunitate pentru africani si toti amaratii lumii. Cei mai multi imigranti recenti ai Canadei provin, intr-adevar, din tari asiatice. Ceea ce este doar partial corect daca ne gandim si la faptul ca locuitorii din tarile mai dezvoltate nu au motive sa se mute spre locuri mai "calde". Ca emigratia masiva, in foarte multe cazuri, se intampla din motive economico-sociale, si nici pe departe de pamplezir, ca mi s-a urat mie cu binele. Let's face it. Si daca e asa, care e problema? Si noi ne incadram tot in categoria africanilor. Faptul ca unii reusesc sa supravietuiasca in Romania mai bine decat altii nu scoate tara din foame si nici din mocirla morala. Stiu bine ca sunt romani care spun ca ei nu au plecat sau vor sa plece din Romania din cauza banilor (ca sa nu se suprinda pe ei spunand ca au fost/sunt saraci, desi in Romania, nici macar nu-i o rusine sa fii sarac, e doar o realitate). Nu conteaza ca nu e vorba de bani. Poate ca e vorba de lipsa de perspective, de un viitor pentru copii s.a.m.d, de unde rezulta ca Romania, in ansamblul ei, este o tara frustranta din punct de vedere economic si social si ca aratarea cu degetul nostru spre tarile africane si spre Canada care le primeste e hilara.

Mentionez ca ceea ce voi scrie mai jos reprezinta doar o parere personala, absolut amendabila, daca e cazul. Daca ar fi, ipotetic, sa ma alatur vreunei ideologii de organizare sociala, aia ar fi social-democratia. Adica sa fie de toate pentru toata lumea, pentru norocosi si ambitiosi cat mai mult, pentru cei mai putin norocosi, sa fie si pentru ei. In sensul ca nu contest dreptul fiecarui om de a-si atinge potentialul prin concurenta, de a atinge, neingradit de nimeni si de nimic, culmile succesului auto-definit. Apropo de concurenta. Se zice ca e bine sa nu te tot belesti toata ziua in curtea altora de parca alta treaba mai buna nu ai avea de facut, si ca mai bine ti-ai vedea de treburile tale. Iar o replica ar putea fi, pai te contrazici, ca tocmai ziceai mai sus ca n-ai nimic impotriva concurentei si cum am putea vorbi de concurenta daca nu raportandu-ne la ceilalti? Nu este asa. Din punctul meu de vedere, concurenta nu are nimic a face cu invidia malefica, ci insemana constructie si nu demolare. Ma uit peste gard, vad ce vad si imi spun ca vreau sa fiu mai bun, fara a atenta sau a jindui cu ura la situatia celuilalt (celalalt avand oricand posibilitatea de a ma depasi din nou, oricand), devenind, intr-un final, o concurenta cu mine insumi. Asta nu are nimic in comun cu invidia pentru ca uitandu-ma la capra celuilalt si asteptand sa crape capra, moartea caprei nu ma va face pe mine mai avut sau mai destept, voi ramane tot in situatia respectiva, singura satisfactie pe care as putea-o avea fiind ca acum, dupa inmormantarea caprei, mai exista unul ca mine. Si stiind ca nu sunt singurul ratat, e mai confortabil traiul. (Bine, pe langa, chiar exista si categoria celor care se uita in alta ogranda din lipsa de ocupatie mai acatarii).
Ok, revenind deci, mi se pare absolut normal ca fiecare om sa aiba posibilitatea teoretica de a-si atinge potentialul, dar, in acelasi timp, sa existe un cadru social cat de cat decent accesibil si oamenilor mai putin norocosi. Pentru ca, dupa parerea mea, succesul unor oameni si, respectiv, insuccesul altora tin atat de lucruri pe care omul le poate controla, adica stau in puterea lui de a fi schimbate in favoarea lui, dar si de o anumita doza de hazard, care, in anumite situatii poate fi decisiva in atingerea sau neatingerea succesului respectiv. Mai precis, dupa parerea mea, ca sa ajungi acolo unde iti doresti nu e suficient sa visezi si nu e suficient sa faci toate eforturile posibile. Trebuie musai sa fii omul potrivit, la locul potrivit, la momentul potrivit. It's all about timing. Uneori poate sa fie ratat si doar ca ai ajuns putin mai tarziu in gara, pentru ca te-ai intors acasa ca ti-ai uitat portofelul. De aici si nu judeca oamenii ca n-ai fost, poate, in situatia lor. Si apoi e si penibil, fie vorba intre noi, in a te comapara cu oameni mai nefericiti ca tine. Pe langa aceasta, mai exista si oameni, pur si simplu, incapabili de a atinge vreodata vreun succes, referindu-ma stric la acel succes pe care societatea, in general, il recunoste. Ca exista atatea tipuri de succes, cate tipuri de esec sunt. Dar sa ramane totusi aici, ca n-am timp de detalii. Oamenii incapabili fiind, de exemplu, cei bolnavi. Atata vreme cat traiesc merita tot ajutorul si sustinerea societatii/statului. Pentru ca statul nu e acolo doar ca sa foloseasca banii in construirea de autostrazi pentru cei care au platit taxe, ci si pentru a folosi parte din taxe in sustinerea umanitatii din cadrul ei. Ca vorbim totusi de o societate si nu de o hala cu masini, in care unele se mai strica si le poti arunca la gunoi. Adica, mi se pare normal ca statul sa sustina politici de sprijinire a oamenilor mai putin favorizati de soarta. In anumite situatii, si artistii sau oamenii cu anumite abilitati geniale ar putea fi considerati "defavorizati". Si ei merita sustinuti, daca e cazul. Evident, dupa o prealabila dovedire a valorii lor. In fine, ca tocmai asta ne diferentiaza de animale, daca tot ne pretindem. Faptul ca avem ratiunea de a intelege ca omul pe om nu se face sa se calce pe cap.
Acum, nici cum face Canada nu imi place, desi e pe cale sa schimbe macazul, sa dea Domnul. La sensul ca da bani cu nemiluita unor lenesi care stau pe social si asteapta ca statul sa le dea de toate. Si imigranti, si canadieni. Astfel, ceea ce ar trebui sa fie un demers de reducere a saraciei are efectul secundar de incurajare a lenei. Acestia nu sunt decat niste paraziti sugatori. Unii, in toata firea si puterea de munca, spun asa: decat sa ma duc sa muncesc cu minimum pe economie, mai bine stau pe social si cam tot atatia bani imi intra in casa. Pai nu-i chiar asa. Ca lumea nu se reduce doar la casa ta. Dovada ca traiesti pe banii altora. Muncind si dand la stat si cat de putine taxe (ca vorbim si de o impozitare pe venit progresiva), contribui si tu cu ceva, stand pe social, doar sugi. Adica esti un parazit. Nu e cu nimic mai presus decat cersitul. Pe de alta parte, politici pentru situatii temporare, in care oricine s-ar putea gasi la un moment dat, gen, maternitate, somaj, se intelege de la sine ca trebuie sustinute, dar de sugatori, chiar nu are nimeni nevoie. Apoi, ma mai gandeam cum sunt unii pe aici care toarna copii cu galeata si le plateste statul sederea degeaba, ca sa ii creasca. Probabil ca in spatele acestei idei sta faptul ca mai degraba sustii un parazit acum, care creste totusi 5 copii, din care, macar 3, la un moment dat, vor plati taxe la stat. Nu stiu, zic si eu. In fine, ce am vrut sa zic, ma scuzati, dar am scris totul dintr-o suflare ca nu prea am timp, e ca aceasta tara, Canada, e una care promoveaza politici social-democrate, avand un sector privat bine definit si unul public la fel de bine definit. Astfel incat omul sarac aici, ca are si ea saracii ei, si cati inca, nu se lupta cu foamea totusi, cea mai ingrata situatie in care poti aduce o fiinta umana. Desi, mie mi se pare mai rusinos sa fii putred de bogat etalandu-ti opulenta printre muritori de foame, decat sa fii sarac lipit. Acesta este, pentru mine, tabloul degradarii umane totale. Apoi, ca si omul fara bani are totusi acces la un sistem de sanatate decent. Asa cum e el, cu hibele care ii vin la pachet. Chiar si la scoli mai inalte. Care desi nu gratuite, sunt organizate in jurul unui sistem la care poate oricine avea acces, evident daca vrea, ca nu obliga nimeni pe nimeni la nimic. Zic unii ca aici oamenii aflati la talpa societatii, in ceea ce priveste veniturile, vor creste intotdeauna copii asijderea. Nu este adevarat. Scolile sunt scumpe, adevarate afaceri cu profit extrem de mare, dar sunt accesibile prin sistemul de imprumut de la stat sau prin banci. Ca e cu legarea caramizilor de gat, asta este alta poveste. Dar odata angajat bine, imprumutul se restituie in timp oarecum util. Apoi, sunt parinti cu venituri deloc mari, doar responsabili, care pun inca de cand se naste copilul bani deoparte pentru scolarizarea universitara de mai tarziu. Problema ramane angajarea ulterioara, o indeletnicire nu foarte simpla nici macar pentru cei nascuti in Canada si vorbitori nativi de limba engleza (chestia cu concurenta, dar si cu timingul)...Dar, revenind si sa inchei totusi, in Canada deci, cu un minim pe economie, sa zicem, sot si sotie, nu cutreieri lumea, dar traiesti acolo o viata. Tot mai grea, ce-i drept si aici, ca, in contextul actual, nici Canada nu mai este ce a fost odata, but still...
Anyway, e arhicunoscut ca tarile social-democrate sunt si cele mai fericite tari din lume.

sâmbătă, 17 august 2013


Am stat azi la picnic toată ziua. Lume multă, ţânţari mulţi.
Am văzut şi căluţii de la Sunnybrook.
Căutam o masă şi pentru noi...
...am găsit una, şi singura liberă, sub un măr (!).
Un fluturaş alb...
...şi unul la badminton. lol.
Frigărui...
...şi ciupercuţe.
Ciabatta...(observați fața de masă - Merry Christmas style).
...şi cozonac.
Piersici cu puf...
...şi harbuz cu sâmburi (pe cale de dispariţie).

joi, 15 august 2013

Astazi este Sfanta Maria, la multi ani tuturor Marioarelor, si mie, cum sa nu, ca doar si pe mine ma cheama asa, motiv pentru care mi-am facut de cap. La propriu. Coco Chanel zicea demult ca o femeie care isi taie parul este pe cale de a-si schimba viata. Mi-a luat vorba din gura pentru ca azi, in drum spre casa, dupa ce am plecat de la lucru cu vreo doua ore mai devreme, m-am gandit in metrou ce-ar fi sa fac eu o schimbare importanta si majora in viata mea?! Cum ar fi sa ma tund ca un baiat sexi. Asa cum n-am fost eu niciodata. Ideea a pus stapanire pe mine ca o obsesie si in mai putin de doua ore mi-am schimbat, intr-adevar, viata. Acum, finally, sunt si eu mai lunga decat parul din cap.

Doamne sfinte, cand o sa ma vada Bobi diseara o sa isi smulga parul de pe picioare. Ca acum cred ca e mai lung decat al meu din cap. Daca mai taia la el, era frizerul pe punctul de a-mi scoate capul prin par. Hai, zi-i tu, Pittis, ca nu conteaza cat de scurt ai parul. Hahahahaha.


marți, 13 august 2013

Veneam acum acasa si metroul parca era vagon de dormit. Nu eram multi, dar dormeam toti. Si eu am adormit de pe la Chester, probabil ca si de la vreme care e destul de chill si fara vlaga. Chiar vorbeam si cu Bobi, se duce si vara acus, dar n-am simtit-o. Parca a fost doar in trecere. Asa o vara nu cred ca am mai avut vreodata. In afara de cateva zile caniculare cu care ne-a spart, restul au fost asa, intre doua ape si fara niciun rost. Dupa ce ne vom fi intors din Romania, vom da direct de toamna, frunze roscate pe aici, apoi, iarasi iarna. Trece timpul foarte repede si de la o vreme pare tot mai compactat...Viata unui imigrant in Canada, dupa cum lesne ati putut observa, nu are nimic exotic, asa cum poate ar fi gandit oamenii de dinaintea vremurilor noastre, atunci cand internet nu exista si accesul la informatia reala era greu de ajuns la toata lumea, existand pe atunci spatiu suficient pentru a-l umple cu tot felul de mituri. Nu ca acum. Dupa ce isi face botezul, viata imigrantului incepe a curge lin, te duci la munca, vii de la munca, din astea, simple si de zi cu zi, avand la un moment dat senzatia ca doar te-ai mutat dintr-un loc in altul si doar ai dat unele pe altele. Cred ca ajungi sa iti spui ca te-ai adaptat abia atunci cand nu te mai legi cu incrancenare de un loc sau altul, pe sistemul raman aici pe veci sau ma intorc in Romania sigur, ci doar intelegi ca ai sansa sa alegi unde ti-e mai favorabil. M-ar si frustra gandul sa stiu ca mi-as ingradi de una singura dreptul la a ma muta acolo unde, intr-un moment sau altul, mi-ar putea fi mai bine. Ca-i aici, sau dincolo, sau in alta parte. Deci, curge lin viata si ce se intampla totusi e ca te obisnuiesti intr-un alt ritm, unul mai calm aici, cu mai putin tambalau, si uitandu-te din cand in cand, si in spate, ceea ce dincolo te deranja, de aici pare doar sa te amuze. Nu vreau sa sune in niciun fel, dar eu cand ma mai uit la tv, pe la romani, si mai vad cateodata fetele buhaite ale unor primari, ma apuca rasul-plansul. E singura reactie spontana pe care o am. De ce ma mai uit la tv se intreba unii, stiu ca se intreaba, si ce-ti mai pasa tie de ce-i acolo? De ce nu m-as uita si de ce nu mi-ar pasa? As putea la fel de bine sa spun ca-mi pasa de revolutia din Egipt. Asa cum cei care se intreaba au dreptul sa le pese de oricare alta tara de pe lumea aceasta, asa am si eu dreptul sa-mi pese de oricare alta tara de pe lumea aceasta, sau cel putin sa ma intereseze. Cu atat mai mult cand vine vorba despre Romania.

...Rasul-plansul, dar si revolta uneori. Vazusem recent un alt "manifest" al cuiva in legatura cu asa-zisii italieni, romanii plecati in Italia, cum ca vin in august acasa, abia daca au 800 de euro in buzunar, dar isi ridica gulerele la tricou si-si trag pe ei pantalonii albi, umbland ca belferii prin reastaurante, neam de cocalari ce sunt. Beeey, fratilor, ce aveti cu ei? Lasati-i in plata Domnului. Daca sunteti asa destepti, de ce nu ii ignorati? Nu vreau sa se inteleaga cum ca mi-ar fi draga aceasta atitudine de prost gust, dar la nivel de societate de ce am discuta noi atitudini, fiecare are atitudinea pe care si-o merita, si nu am discuta in termeni de legal sau ilegal. Fac oamenii aia ceva ilegal ca-si plimba pantofii ascutiti prin baruri si restaurante? Sau ar trebui ca acesta condescendenta si chiar ura in cazul unora, sa fie indreptata catre scopuri mai nobile si catre cei care chiar o merita? Cand adevaratii cocalari ai Romaniei va fura pe fata din buzunare, voua va pasa ca a venit italianul acasa cu mertzanul inchiriat si zice ca-i al lui? Ala munceste prin Italia, ce munceste e treaba lui, dar nu va fura voua si bruma de munca pe care v-o mai permiteti, asa cum fac ceilalti la care ma refer. Si voi va faceti ca adevaratele probleme vin din Italia. Pai nici tiganii nu fura, bey, in Italia cat fura romanii acasa! Realizati penibilul? Aceasta ura a unora ramasi in Romania vizavi de cei plecati e foarte frecventa, iar mie, recunosc, imi straneste niste reactii stupefiante si bat tastele mai cu furie. Vazusem, tot pe facebook, pe o pagina a orasului in care am crescut ca o femeie ii sugera celui care se ocupa de pagina sa puna si el niste poze mai frumoase din Husi, si nu toate coclaurile noroiase si bortile cat craterele din parerea de asfalt care mai exista. Atata i-a trebuit ca i-au si sarit in cap unii spunandu-i, bine ca ai plecat tu in Spania si mananci cacat acum. Ca te-ai dus sa stergi in cur toti mosnegii si acum te dai mare. Ceea ce m-a plesnit rau peste ochi nu era ceea ce ii spuneau femeii, in limbajul citat mai sus, nici adevarul sau lipsa lui din flegmele lor, ci analfabetismul cras. Scriau intr-o romana de ma faceam mica. Acum, n-are nimeni pretentii de dex si academie, dar baaa, mata se scrie cu cratima. Exemplu: Du-te-n ma-ta! Cam asa. Pe sleau, vezi-ti barna din ochiul tau, amarule! Ce vreau sa zic e ca la fiecare manifest "cutremurator" exista mii de replici, dar mai mult, atata vreme cat eu, de exemplu, ca si altii ca mine, nu judec pe cei care au ales sa ramana acolo, respectandu-le profund dreptul la a-si vedea de viata lor acolo unde vor, aceeasi pretentie o am si eu, si altii ca mine, de la ei atunci cand vine vorba de cei care au ales, sau au fost nevoiti, sa plece. QED.

luni, 12 august 2013

Sunt foarte dezamagita. Foarte, foarte dezamagita. Dupa ce am asteptat un weekend intreg, dupa ce-am asteptat doi ani...A venit Bob vineri de la munca si mi-a adus din cutia postala o instiintare ca am la posta un pachet de ridicat. Hîîî??? Am intors fituica pe toate partile, eram surprinsa, poate ii gasesc vreun indiciu de la expeditor, dar nimic, era doar foia de drum pana la posta, cu data de 9 august. Bey, ce sa fie, ce sa fie, comenzi online n-am facut, barbat romantic care sa-mi trimita roze prin satelit n-am, oameni care sa se perpeleasca de dorul meu si care sa ma pomene atata incat sa se deplaseze pana la posta cu vreo dare de mana la pachet, ma indoiesc...Zic, stai, trebuie sa fie ala...Pachetul pe care mi l-a trimis Cicone acum o mie o suta de ani, de ziua mea, prin 2011, 2012, cine mai stie, si care n-a mai ajuns niciodata. Era sentimental. Era singurul pachet dupa care am plans si m-am intristat ca nu a mai ajuns la mine. Si ceasul rau a batut atunci ca greseala a fost ca nici n-a asteptat sa ia chitanta. Erau in el toate amintirile mele de-o viata cu Cicone. Ii mai ziceam si Cica, si Cicos, si Ciocles si cum imi venea...Ala trebuie sa fie. Desi pare ireal, dupa atata vreme, cine ar fi crezut...Ala trebuie sa fie. L-am asteptat pe Bobi sa se spele, sa manance, hai baaa odata, voiam sa ma duc singura, nu mai rabdam, dar ma tot freca la cap ca ma duce el pana acolo, de parca as fi fost oloaga si posta, in Mississauga. Ne-am dus intr-un final la posta sa ridic pachetul. Dar nu era acolo. Cum dracu, zic, ca aici scrie 9 august?!...Da...asa e, dar luni de-acu' ca pe weekend nu-i deschis. Pfuuaaaa...Un weekend intreg m-am gandit numai la pachetul meu. Eram convinsa ca ala e, aproape ca stiam. Orice alta varianta iesise total din schema si nu mai puteam de iritare sa treaca zilele si sa ma duc luni, dupa-masa, sa-mi ridic pachetul de la Cicone. Azi la munca, si la cursuri, numai la pachet m-am gandit, sa treaca orele sa ma duc sa-l iau. Am coborat la Victoria Park si am luat-o in sus, spre Metro, la Shoppers, la posta. Erau coada, mi-era si o foame de nu mai aveam rabdare, dar imi vine randul si numai vad cum imi aduce o ditamai cutia...Hmmm. Ce-o fi facut Cicone, alta cutie mai mica n-o fi gasit?...Am luat cutia, am plecat si am inceput s-o clatin la urechi sa simt ce e, suna a tabla, daca-i o bomba zic, bum, am mai si semnat pentru ea...Am iesit din magazin si am asezat cutia pe betonul de aruncat chistoacele de tigara, si i-am desfacut scotch-ul cu dintii, cu unghiile n-a mers....Ma uit, pffffff...o tigaie?!...Am primit o tigaie. Un pan pentru masina de pita, pe care am comandat-o acu' jumatate de an, cred ca si mai mult, cu cuvantul dat atunci de la dispecerat ca in maximum trei saptamani ajunge. Am mai sunat eu de vreo doua ori la ei, dar cand am vazut ca nu-mi trimit nimic, am renuntat si am si uitat de tot...Si eu care am tot injurat pana acum Posta Romana!!!...Macar mi-a mai dat o speranta. Nimic nu se pierde...

duminică, 11 august 2013

O cafeluta, un cornulet, imi pregateam decorul de duminica dimineata cand m-a sunat Bobi sa cobor in parcare sa-l ajut sa care harbujii. Stiam de cand dormeam, ca parca mi-a zis, ca se duce la sala, dar cand am vazut ca-i numai 8, mi-am zis, asta nu-i pe treaba lui. Probabil s-a dus de asta noapte...M-am surprins vazand si eu ora, ca m-am sculat devreme. Aseara am ajuns tarziu acasa, dupa 1, ca am fost sa vedem un film de groaza. A fost de groaza si cu filmul asta. Toata ziua am dus munci de lamuriri ca-s eu cu el in cazul in care i se face frica. Luam si niste pampersi. Sa nu dam banii si sa ne mai si pisam pe noi...Dar ne-am dus ca alte alternative nici nu prea erau. Mai era unul cu Wolverine si altul, Elysium, dar niste adrenalina la un horror parca suna mai interesant, ca tot nu mai vazusem unul de multa vreme. Cum ne-am dus la ultima distributie din zi, nici lume nu prea era. Nu prea multa, ca la cinema e tot timpul lume. Ma intrebase ieri o femeie in varsta, si femeile in varsta vin la film, ce vreau sa vad. The Conjuring. E scary. Ea si-a luat bilet la The Millers. Ala nu-i film de vazut la cinema, sa mai dai si bani pe el. La cinematograful de la Eglinton e foarte interesant. Nu stiu daca asa este peste tot, dar daca esti suficient de cacanar, in sensul bun al cuvantului, poti vedea mai multe filme la pret de unul. Ca intri la filmul la care ai platit bilet, apoi iesi, te duci pana la baie sa te pishi sau sa te faci ca, dupa care te muti nestingherit si pe sub cozoroc in alta sala, sa vezi alt film, si tot asa, toata ziua. Nu stiu daca se intampla, dar cred ca se bazeaza pe faptul ca romanii nu prea merg la film :))). Preferam varianta torente cinema. Glumesc, huoo. Eu as face treaba asta, dar nu pot vedea doua filme unul dupa altul. Mi se amesteca personajele in cap si nu mai inteleg nimic. Ba chiar poti sa vezi filme multe total moka in varianta prezentata mai sus, daca decupezi tichete de pe pachetele de suc. Te duci si cumperi Nestea sau baterii si ai si bilet la film. Bobi se ocupa de asta. Are colectie. Doar ca sambata nu primesc. Lasa ca mergem si maine. La Wolverine. Care, in afara de faptul ca Hugh Jackman is kinda hot, si el, nu pot sa zic ca ma arde neaparat sa-l vad. Deci azi ne ducem la al de groaza. Nu stiu cum am reusit sa-l conving pe Bob ca parea de nestramutat vazandu-ma pe mine cat sunt de nestramutata in a-l vedea si mi-a promis ca nu mai vine niciodata cu mine la film ca intotdeauna mergem numai la filmele la care vreau eu. Nu-i adevarat.

Un *spoiler alert* in cazul in care nu l-ati vazut inca si vreti sa il vedeti. Story-ul e clasic. Ghost hunting in case bantuite. Cica ar fi bazat pe fapte reale. Si actiunea e plasata in anii '70. Citisem intr-un review ca James Wan, directorul care a realizat si Saw, s-a gandit bine la perioada pentru ca azi, pana sa vina ghost hunter-ul cu sculele lui de filmat si inregistrat voci obscure pe banda, copchiii ar fi filmat fantomele pe iphoane si le-ar fi postat live pe facebook transformand astfel varcolacii in victime sigure. Desi clasic, filmul e totusi original. Dar cred ca a fost influentat si de Exorcistul. Nu creaturi intunecoase facute pe calculator te muta din scaun de frica, nu prea are asa ceva, ci teama de necunoscut si suspansul. Astepti intruna sa te sperii. Si pentru ca alterneaza secventele scary cu unele funny si relaxante, tocmai cand te astepti mai putin, bau, bau. Sincer, mie nu mi s-a parut atat de infricosator, desi e incadrat ca fiind unul dintre cele mai bune filme horror ale ultimelor timpuri. E adevarat ca si eu mananc foarte iute. Dar iute pana imi dau lacrimile. Dar nu cred ca a fost numai asta. In spatele nostru era o gasca de copchii tembeli care in loc sa urle de frica, radeau ca la comedie, de ni se clatinau si scaunele, pe spatarul carora isi atarnau ei picioarele. Si ma faceau si pe mine sa rad. Si asa mi-au abatut toata adrenalina. Eu am zis de mai demult ca si copchiii astia nu-s nici ei pe treaba lor. O domnisoara in rochie alba, cu fata de fantoma rujata, se intorcea spre ei, shshsh. Si ei incepeau sa rada si mai tare. S-a lasat si ea pagubasa cand, langa, un nene a inceput sa sforaie. Oh, really?! Era si tarziu si cum vremurile s-au inversat, pijamalele se impartisera demult pentru ai mai batranii. La final, in oglinda din cutiuta muzicala ma asteptam si eu sa se reflecte vreo fantoma preumblatoare prin sala de cinema. Ca si ceilalti. Ohh, nothing...Si s-a terminat astfel filmul in niste hohote de ras molipsitoare. Nici filmele horror nu mai sunt ce-au fost odata. Zic totusi ca directorii ar trebui sa-si adapteze regia la zilele noastre ca nici copchiii nu mai sunt ce-au fost odata...:).

marți, 6 august 2013

Wow, ioi, ce lenesa m-am facut de-o vreme buna incoace. Imi neglijez blogul. Inainte il pieptanam in fiecare zi, ii faceam codite, il parfumam, ii mai ardeam si cateva palme cand ma enerva, acum, asa mi s-au adunat altele pe cap de nici nu mi-l mai vad de ele. Dar, totusi, am zis de dimineata ca daca azvarl la gunoiul nemuririi si ziua de azi, gata, mi-am luat de-o grija(!).
Potrivit AMR, de fix azi intr-o luna zbor. Nu stiu altii cum au fost, dar pe mine, recunosc ca nu ma mai tin rabdarile in frau. Am si obosit, si vreau sa-mi tzuc si neamurile. Cu cat ma apropii mai mult, cu atata nu mai pot de neastampar. Sunt penibila, stiu. Am fost weekend-ul asta in SUA ca a fost long weekend si tot vorbiram noi cu batranul Stoe sa ne ducem pe la el sa-i tinem de urat. A fost un weekend incendiar. Am dormit vreo 15 ore intr-o noapte si alte 15 in alta, de parca tot n-aveam unde dormi acasa, dar si de la aer, cred. Au un aer curat in zona, dar si niste pasari sau insecte care mi-au facut chisalita creierii in cap toata noaptea, am mancat ca pig-ul mici la gratar, ne-am balacit in scaldatoarea comunala, in poza de mai jos numai ce ne uscaseram (se vede, ma batuse bine soarele in cap). Si daca tot ne-am dus, am facut si niste cumparaturi, ocazie cu care mi-am promis, din nou, ca si uitasem, ca din Canada nu mai cumpar niciodata nimic. Am fost sa luam cadouri la familion, ca asa se face, nu? Bine, e placerea noastra. A scapat Bobi calul in ovaz. Bob, iti place si aia, si aia? Pentru mine, zic. Da, Fran, pai cum sa nu. Cumparam ceva pentru ei, cumparam ceva si pentru noi...ca doar no. Apropo de cadouri de la nasul mare. Asa se face, ca doar nu te duci la mama, tata, frate-su, cumnata-su cu mana-n...goala. O bomboana pentru aia mica, ceva mai mare pentru al mai mare, si apoi sa te fereasca sfantul buzunar sa ai famelie numeroasa!!!

Si ca tot veni vorba, te intrebi de unde si pana unde? Adica daca m-as duce cu mana goala ce? Eu nu-s de ajuns? Teoretic si-n filosofia chibritului, ba da. Asa zic si ei. Dar imi aduc aminte ca atunci cand eram eu mica venea din an in Pasti, de obicei pe la Sarbatori, adica la petrecut, matusa-mea de la Cernavoda, orasul nuclear. Foarte bine ca venea. Ma durea pe mine undeva. Dar de fiecare data cand isi anunta venirea, o asteptam ca si cand, cum era cantecul, ca doar stiam ca nu vine cu mana goala. Ce ne aducea ea acolo, bomboane, ciocolata, doar pentru alea o asteptam si la tren. Pana nu desfacea bagajele, roiam pe langa ea ca mustele. Dupa aia, Dumnezau cu mila lui, nici nu mai stiam ca-i pe la noi decat cand ne trimitea sa cumparam una, alta, ca ne ramanea noua restul. Situatiile nu sunt la fel, ma amuz si eu acum, dar inca de pe atunci se trag. Adica, atunci cand vine omul de mai departe si de atata vreme dus, cica nu se cade si nu cade bine sa vina, asa, cu mana-n dos.

Ca, citire de la Stoe, asa-i romanul, botulist (eh, ca numai el!). Aceste cutume, obiceiuri, unele inofensive, altele, invers, nu le-am inventat noi si nu-s ele de ieri, de azi. Chiar acum citesc o carte foarte faina, in trend cu ce ziceam mai sus, scrisa de un autor canadian, Nino Ricci. Vietile sfintilor (Lives of the Saints) se numeste si e si ecranizare, cu Sophia Loren. Am cautat sa vad filmul, dar nu-l gasesc pe nicaieri. Faceti un pustiu de bine daca il gasiti voi inainte...zic si eu. Actiunea cartii e situata in Italia anilor '60, atunci cand multi italieni sudisti, traind ca vai de ei dupa razboi, luau, pe vapor, drumul Americilor sa-si caute rostul. Cartea este efectiv o radiografie perfecta a locurilor unde prejudecatile si superstitiile faceau casa buna si viata grea micilor comunitati italienesti ale acelor vremuri. (Daca muti actiunea in satele romanesti de azi nu dai cu nimic gres, dimpotriva, parca-i de-acolo). E povestea unei familii destramate de emigrare. El pleaca in Canada, iar ea, ramasa in Italia, ramane intre timp si insarcinata cu un soldat prin staul. Ceea ce m-a suprins insa este faptul ca in aceasta carte nu exista oameni buni sau rai, doar oameni. Chiar daca, in definitiv, este vorba de tradare, femeia isi insala sotul care ii trimite bani din Canada, unde se si chinuie ca vai de el, femeia nu te lasa sa o condamni. De fapt, nu mai stii ce sa faci. Si inca un lucru surprinzator. Autorul, desi canadian, a reusit sa descrie cu o penita de detaliu remarcabil culoarea locala a timpurilor de atunci (de altfel, nu foarte vechi). Dar el provine din parinti italieni. Dovada ca sangele apa nu se face.
Lasand asta la o parte, m-a amuzat o secventa in care autorul povesteste cum la marele festival al satului au invitat, de data aceasta, niste cantareti de talie nationala, acum ca americanii trimiteau bani acasa si mai ales, voiau sa se si vada in tot satul ca ei sunt americani si trimit bani acasa, in conditiile in care, inainte, satenii se multumeau cu cantaretii populari ai locului. Faza cea mai tare era ca oamenii nu vazusera in viata lor atata lumina electrica cu cata venise band-ul de la Capitala. Acea fala fara fond pe care o cunoastem si noi atat de bine!