Pagini

Expat in Canada

Expat in Canada

marți, 30 iulie 2013

Stiti cum e vorba aia, cand omu' n-are probleme isi face. A aparut o enigma in legatura cu deplasarea noastra spre Romania luna viitoare. Care si cum o sa stea la ma-sa sau la ma-sa cealalta prima data, noi fiind din orase diferite si destul de indepartate. Desi, la ce distante parcurseram noi pe aici, Moldova si Ardealul nu-s decat vecine de gard. Enigma nu-i la noi, ci la ei. Si ii inteleg si pe ei dara ca suntem copiii lor, nu ai altora, si nu ne-au mai vazut de trei ani acus. Dar, desi n-am rezolvat inca dilema, am retezat scurt problema. Nu-i concurs, nici chestiune de preferinte, ci doar cum sa te legi la cap mai tare atunci cand nu te doare deloc. Dupa ce ai asteptat trei ani, nu mai poti astepta doua zile? Cica nu. Cuscrii (sau cum le zice in formula "academica", ca habar n-am) se inteleg foarte bine intre ei, iar eu, fiind vorba intre noi, am cea mai buna soacra de pe lume, dar nici unii, nici altii nu se pot mobiliza intr-o parte sau alta odata cu noi pe motive de trebi gospodare. Apai no șî și sî-i fași, bine atunci. Cred ca va fi totul foarte amuzant. Deja a inceput sa fie...
Weekend-ul asta este o sarbatoare in Canada, din nou, din categoria trei zile libere, motiv pentru care o sa trecem granita la sualezi ca-s mai ieftini si mai indulgenti la taxe, ca eu sa-mi cumpar dulie :)). Ma rog, avem si alte treburi, dar asta este cea mai importanta. Dulia este, in acceptiunea dex-ului lui Bobi, o lentila, un obiectiv pentru DSLR-ul meu. Nu i-am schimbat kit-ul cu care l-am luat la pachet, dar vreau unul cu o formula optica mai buna, cu motor de focalizare cat mai performant si o cat mai mare rata de reducere a vibratiilor, ca sa ma scalambai eu in voie pe meleagurile mioritice fara trepied, observati lipsa virgulei. Sa mai pozez un drum de tara, o radasca, o oaie pe deal, o balega de capra, cum fac, de obicei...

...Acestea fiind planurile mele de viitor, sa trecem la lucruri mai serioase(!) si de interes popular. As avea intr-adevar treburi serioase de care sa ma ocup acum, dar daca tot n-am mai dat pe aici de cateva zile, am gasit un articol scris de Andrei Plesu, care mi-a placut si pe care as vrea sa ma aflu si eu in treaba comentandu-l in gol, ca deh, de ce nu?!. Articolul incepe in felul urmator, ca ceea ce urmeaza nu mai conteaza. "Adam Michnik spunea odată că marea lui speranţă după schimbările din 1989 a fost ca Polonia să ajungă o ţară „plicticoasă”, gri, fără circ, fără suspans, fără surprize. Era un apel la „normalitate”, adică la o aşezare a lucrurilor care exclude spectaculosul, scandalul, bazarul mediatic perpetuu. Firescul trece neobservat. Ca şi sănătatea. Abia ieşirea din această normă a discreţiei semnalează o disfuncţie, un pericol". Am gasit foarte interesanta aceasta alta definitie a gri-ului in conditiile in care, pentru noi, aceasta nuanta nu are conotatii laudative. Am tras-o mai spre interesele mele si nu cred ca ar fi putut cineva sa faca o descriere mai buna, indirect, unei tari precum Canada.
Vorbind doar in general si lasand la o parte, pentru moment, cazuri particulare (desi suficiente si acestea incat sa fie ingrijoratoare), Canada este o tara plicticoasa. Si am zis asta de foarte multe ori. Unii gasind aceasta plictiseala drept motiv de disconfort, cand, de fapt, dupa fraza de mai sus, nu-i decat dovada ca lucrurile ar fi la locul lor. Ca deseurile din campaniile pentru reciclare. Nimic spectaculos, in sensul de balamuc si harmalaie, nici pe strazi, si nici la televizor. Pe strazi, ce-i drept, mai vezi din cand in cand, rupand monotonia, cativa desculti, dar atata vreme cat sunt inofensivi, isi pot da startul si la alergari in maini. Si apoi cum sa nu mori de plictiseala cand nu apare unul ca Po(a)nta la talk-show sa se mai rada putin, sa ne mai gadile la talpi, ca la locul unde ar trebui sa sada cumintel, e "plictisitor". Aici nu vezi picior de draq aka politician pe la tv decat cu cine stie ce ocazii deosebite, o frauda din bani publici, o campanie electorala, ca si canadienii cred in ei orbecaieste, desi numai in ultima vreme au fost cateva situatii care au dovedit ca nu e cazul sa isi puna chiar tot timpul temeiul pe cinstea lor. Si culmea, imi zicea un coleg zilele trecute ca ei, canadienii, sunt foarte preocupati de politica. Are you kidding me? Am crezut ca glumeste, dar nu glumea. Eu jur ca n-am vazut in viata reala, a mea simpla si de zi cu zi, canadian care sa se arate preocupat de politica sau macar sa vorbeasca despre ea. Neam docil! Ca prost e adjudecat de altii. I-am zis sa dea o tura pe la mine, prin tara, sa vada cat de dotati si experti in ale stiintei politice sunt toti romanii. Bine, nu i-am mai zis si ca degeaba, dar macar i-am trezit interesul...
Deci, nu stiu eu cat de potrivita pe caracterul nostru latino-balcanic e plictiseala aceasta canadiana. Cred ca de aici si atatea socuri culturale (de inteles, pana la urma, ca deh, nu te poti pune cu firea), datatoare de adevarate traume.

sâmbătă, 27 iulie 2013

Se flendureste prin toate media o pițulă de (ne)importanta mondiala. Bineinteles ca toata lumea stie despre ce este vorba, acel manifest emotionant pana la lacrami al unei studente romance la Londra. Nici nu ma obosesc sa pun si link-ul pentru ca stiti, probabil, manifestul pe de rost. Eu am deschis asa-numita scrisoare prima data acum cateva zile, fiind postata de un amic pe facebook. Am citit-o si n-am avut nicio reactie. Am inchis-o si-am plecat la munca. Ulterior insa a urmat un bombardament mediatic care m-a derutat, motiv pentru care m-am reintors, sa o mai citesc o data. Poate am scapat eu ceva din vedere. Nu, nu scapasem nimic. Si acum o vad la fel de lipsita de relevanta, iar mediatizarea ei excesiva o pun, pur si simplu, pe mania media de a face din rahat bici care sa si pocneasca.

Dar acum daca tot m-am pornit sa scriu despre ea, cred ca marea greseala pe care deja celebra studenta a facut-o a fost sa compare decaderea Occidentului, un iad fara Dumnezeu, cu Romania. Evident, vatra Maicii Domnului si calea spre Rai a tuturor sfintilor. Romania are multe biserici, intr-adevar, ca, vorba cantecului, pacatuim cam des. La o adica, Romania nu-si aplica, si nici nu-si respecta legile laice, profane, ordinare si de randuiala, daramite cele zece porunci trimise de Dumnezeu unuia Moise! Sau poate ma insel. Iubirea crestina fata de aproapele e atat de profunda in Romania incat au ajuns romanii sa-si tolereze si hotii, ba sa-i hraneasca si mai tare, intorcandu-si si celalalt obraz. Si pietrele le-au furat, asa ca, precum crestinul adevarat, nu mai arunca nimeni primul. Pentru ca nu mai are cu ce. Cand milioane de romani si-au luat lumea-n cap, intrebarea legitima e de ce? Evident, pentru ca au fost niste pacatosi si paradisul pamantului romanesc i-a izgonit, izgonirea paganilor, blestemandu-i sa-si creasca progeniturile in occident, in iadul in care sa-si ispaseasca toate pacatele. Pentru ca nu au fost crestini pana in maduva spiritului, care sa-si dovedeasca iubirea si fata de aproapele hot sau fata de celesta convietuire alaturi de el. Iarta-i pe ei, Doamne, ca nu stiu ce fac, iar pe ea, Doamne ajuta!

Deci, problema nu este ca fata ataca lipsa de valori ale Occidentului decadent, ci ca ea inca mai crede ca Romania e o tara crestina!

joi, 25 iulie 2013

Forza Steaua...sau cum era vorba aia?

Bob a primit azi cadou de la frac'su. La ce echipament si-o tras, un caine rosu prin Toronto tot s-o gasi sa-l fugareasca.

luni, 22 iulie 2013

o poza

Ce o trecut, fratele meu de toate culorile, timpul, o zburat ca dracu'. M-o pus Stoe, al nostru amic, sa ii stochez niste poze facute cu el, cand am tot fost pe la el, si cum eu am in calculator o gramada de poze multe si degeaba, aruncate in tot felul de foldere fara nume, am dat sa le caut si am gasit in schimb o poza cu Bob al meu de cand abia cazusera si noi din avion. Era prin noiembrie 2010. I-am si zis, vino ma, repede sa-ti arat ceva. Poza ma socase nitel ca Bob al meu era acum foarte schimbat fata de cum il prinsesem eu in poza atunci. Sa fi fost lumina, temperatura, unghiul, nu stiu precis, cert e ca arata muuuuuuuult mai tanar, aproape as putea sa spun ca arata ca unul din ala de parca nici barba nu-i daduse. Ce-i drept, atunci avea vreo 26. Cu mine n-am descoperit inca poze in care sa arat foarte schimbata, mamaia, Dumnezau s-o ierte, mi-o lasat gene bune, care toata viata m-au frustrat, dar de-acu' incolo, sa-i dea Dumnezau sanatate, ca sa zic asa, ca am inceput a le aprecia si eu rostul. O trecut dara timpul si cine zicea bine ca in urmatorii doi, trei ani, dupa evadare urmeaza cei mai frumosi ani din viata ta, mare dreptate o avut. Acum, cand ma uit inapoi, intorc asa putin capul peste umar, imi vine sa scuip in cap pe cel care am fost tot eu... Adica sa nu-l deochi. N-am facut, taica, mare branza, dar am rezistat. Si la o adica despre ce branza ar fi trebuit sa fie vorba? Un cas spaniol, un blue cheese, o feta de la bulgari...Oricum, n-am eu poze marturie ca-s ca Johnny Depp de-si sfideaza varsta. Sa nu credeti ca ma laud, nooo, puteti sa credeti ce vreti, dar n-a fost satisfactie mai mare cand mi-am batut joc fatis de unul, cu "aventura" a vietii mele, pe care el, desi n-o nega, nu putea s-o creada. Pe simpul motiv ca nu as fi avut timp. De ce nu? Eu sunt timpul, ca sa citez dintr-o poezie a unei clasice foste colege in viata, care nu stiu ce-o mai fi cu ea acum, dar mi-a lasat niste citate bune si niste schite cu nuduri. Revenind, n-am poze marturie, dar am blog. Ma uitam zilele trecute la niste postari foarte vechi. Ma credeti ca mi-e si rusine sa recitesc ce-am scris? Las-o asa. Nu ca acum as face-o mai interesant, ba era mai interesant atunci, scriam mai de la gura, asa, dar daca ma intrebati pe mine, eu nu mai recunosc nimic, nici in fata d'lui judecator. Dar, recunosc totusi, ca la unele m-am amuzat teribil, iar la altele am ras cu lacrimi. Cum mai vine si asta oare, sa razi, asa, de tine?! Nu-mi dau seama daca m-am mai desteptat sau m-am prostit si mai tare, putina prosteala nu strica la casa omului, dar de adaptat, m-am intarcat. Ca trecura cei trei ani, acus.

Primele lucruri pe care mi le aduc eu acum aminte, din minte, si nu de pe blog, de dupa aterizare, e autostrada pe care masina mergea in viteza in marche-arriere, dupa toate orele alea de zbor, un pat verde asoratat cu ceasul de pe perete si o dimineata in care am dat o perdea la o parte de am vazut niste gunoieri. Am stat la niste romani de treaba vreo 3 zile, dupa care ne-au aruncat in strada. Cu tot cu niste capete de mobila, doua paturi, doua saltele, o masa si cateva pahare. Hai, faceti-va bordei! Recunosc ca, desi ne-au tratat oamenii ca pe niste printi ce nu eram, mai degraba cersetori, eu abia asteptam sa plec la casuta mea. Eram curioasa ca o pisica in calduri. Ei ne-au ajutat sa ne inchiriem si un apartament, ne-au recomandat la Olga, si sa le dea Dumnezau sanatate ca ne-au fost de ajutor la nevoie. Pe oamenii acestia nu ii stiam dinainte. Eu, cel putin, nu-i vazusem in viata mea. Bobi ce avea cateva tangente cu una dintre fete, ca-i fusese colega cu vreo 13 ani in urma, prin generala. Am dat de ei pe ultima suta de metri, cand aveam si vizele, ca daca nu dadeam, chiar ca aterizam inthemiddleofnowhere. Pentru noi care abia dibuiam unde-i Canada pe harta. Pentru ca inainte de a ne hotari clar ca vrem sa parasim tara si a o face efectiv...a fost vorba de doar vreun an, iar procesul de emigrare a durat doar 8 luni. Daca noi am avut motive de a pleca? Nu. Dar nu aveam sigur niciunul pentru a ramane. Asa ca am dat cu banul. Am vazut ca le iscasem unora probleme de constiinta cu motivele plecarii mele. Ma flateaza importanta care mi se atribuie ;). Cum ca imi puteau manelele si scuipatorii de seminte. Lasandu-le tuturor dreptul la ignoranta in ceea ce ma priveste si mie la ignorare, eu nu am plecat niciodata de la o petrecere unde se ascultau manele, daramite din tara. Are you for real? Ca nu-mi plac tiganelile muzicale e una, dar nu ar fi fost totusi un motiv suficient sa plec cu doua bagaje goale peste ocean. QED. Deci nu am avut niciun motiv pentru a ramane. Acesta este motivul pentru care am plecat.
Dupa descalecare si aruncare in strada a urmat, intr-adevar, cea mai frumoasa perioada din viata mea. Nu e urma de ironie. Vorbesc foarte serios. In primul an nu am parasit incinta orasului Toronto, de fapt, ce vorbesc eu aici, incinta zonei in care locuiam si, ulterior, lucram. Necalificat. Nu aveam masina, nu aveam prieteni, de fapt, nu aveam pe nimeni si, in plus, am lucrat toate weekend-urile. Necalificat. Am vandut carnati, am dat cu mopul si am spalat geamurile. Daca eram suparata? Nu mai puteam de suparare. Nici camasi n-aveam sa rup. Imi petreceam timpul liber, pe care il aveam din plin, e drept, nu in weekend, bucurandu-ma in raiul bibliotecii, unde gasisem ceea ce nu visasem eu vreodata. Poate pentru unii pare ciudat, pentru mine insa era atunci doar suficient.
In al doilea an, ne-am cumparat masina, din banii stransi in primul, si am inceput sa hoinarim prin jur, cu oamenii pe langa care deja incepuseram sa ne aciuam. Aveam deci acum si masina, aveam si prieteni, iar weekend-urile nu mai lucram decat, din cand in cand, asta cand lucram, pentru ca am schimbat vreo cateva joburi. Unul mai interesant ca altul. Am avut cateva suparari mari anul trecut, dar viata-i lunga, supararile vin si pleaca, duca-se, timpul trece, viata merge, noi sa fim sanatosi. Acum, sunt fericita si suficient de multumita incat sa privesc in urma cu indulgenta si nu cu patos. Am invatat sa nu mai biciuiesc pe nimeni. Cu atat mai putin pe mine. Fratele meu de toate culorile, am facut-o si pe asta. Si nu am nici cea mai mica remuscare. Acum am si prieteni, in weekend-uri nu mai lucrez si, intr-adevar, lucrez necalificat, adica nu pe calificarea mea, ci pe alta. Si ma pregatesc si pentru alta. Si nu am nicio jena in a ma intoarce la "munca de jos" ori de cate ori va fi nevoie. Si maine daca e la o adica. Viata mea e in cu totul alta parte, si, in general, nu imi dau asa de mare importanta. Iar altora, nici atat. Eu pretuiesc oameni, daca e cazul, nu calific. In fine, avantajul unui astfel de demers e ca nu am ramas si nu sunt datoare nimanui cu nimic, cu atat mai putin cu explicatii. Iar Canada m-a invatat si asta atat de bine. Multumesc!
Imi place Canada. De fapt, cred ca asta e cam singura minciuna pe care am zis-o pe blogul acesta. Ca-mi place Canada. Stiti melodia lui Michael Bolton, Said I Loved You...But I Lied...Daca as fi spus adevarul, as fi spus c-o iubesc, dar incepea lumea sa ma banuiasca de amoruri indecente. Pentru ca omul se ataseaza si de experiente...Poate fi o explicatie. Dar, cum ziceam si mai la vale, la ce bun a cauta atatea explicatii...Asa carcotita cum e ea si cu defectele ei, pe alocuri, foarte mari, mie tara aceasta mi-a dat, deocamdata, ceea ce mi-am dorit. Nu am zis ca ceea ce n-am avut vreodata. Ci ceea ce mi-am dorit. Multa liniste. Ba prea multa, ca-mi huie capul cateodata. Mai multa deschidere catre  lucruri de care am fost privata. Mai multe perspective si mai multa viata, in general. Asa cum o vad eu. Impartind echitabil si favorabil mie placeri cu mai putin placeri si idealuri cu compromisuri. Ca sa nu mai spun, de o adevarata experienta de viata, deocamdata cea mai de valoare, pe care mi-ar fi fost imposibil sa o fac daca nu dadeam atunci cu banul. Deci, daca atunci nu aveam motive ca sa raman acolo, acum am ca sa raman aici. Dupa ce m-a scuturat bine, m-a revigorat si m-a redat lumii(!) absolut intreaga. Ba chiar mai mult. Ce-o mai fi de-acum incolo, om mai vedea, si mai sunt muuuulte de vazut, de trecut si de trait, deocamdata, atat am avut de zis, ca a trecut timpul, mai mult decat incredibil de repede, am mai imbatranit si noi, la propriu, ca abia astept sa revad Romania si sa ma reintorc aici!
Bafta tuturor!

vineri, 19 iulie 2013

Il intrebam pe Bobescu, pe care acum l-am fugarit la cumparaturi pana nu vine tornada, eu ramanand acasa ca sa fac o tzar de curat ca il asteptam pe Stoe din America in seara asta, deci il intrebam pe Bobescu, zilele trecute, cum fac si eu rost de niste carti in limba romana?! Uite, ca mergem acum acasa si iti aduci. Am zis ca 23 de kile imi iau ca si-asa altceva ce sa aduc de acasa?
M-am oprit o leaca din incordarea tuturor fortelor de a da cu aspiratorul ca sa scriu o parere despre o carte subtire pe care am citit-o in doua seri, foarte interesanta. Tunelul, de Ernesto Sabato. Nu dati pagina, ca eu am gasit-o demna de tot interesul. Cartea e trista, pesimista, ravasitoare. E marturia unei crime. Aparent. Despre care personajul principal spune ca ar fi ales sa o destainuiasca nu din vanitate, desi pana la urma, zice el, ca pana si Isus Cristos, om real sau simbolic, a rostit cuvinte sugerate de vanitate sau cel putin din mandrie. Cartea este o remarcabila insiruirea de intrebari aberante si prostesti pe care personajul si le pune incontinuu ca sa isi explice pana si cele mai banale intamplari sau vorbe. Ansamblul de intrebari, care devin delirante, maniacale, obsesive si enervante, iti vine sa arunci cartea din mana, nu fac totusi altceva decat sa le scoata si mai abitir in evidenta absurdul si lipsa de sens. Nimic intamplator, avand in vedere ca aceasta carte este scrisa de un exponent al absurdului, este considerat un "clasic existentialist", a celor care au gandit ca viata in sine nu are niciun sens. Poate doar daca ii dai tu unul. Iluzoriu. In legatura cu aceasta pleiada de scriitori, dintre care face parte si Albert Camus sau Jean-Paul Sartre, eu am o parere. Ei au fost sustinatorii unui curent de gandire, dar nu si-au dus gandurile pana la capat. Adica nu le-au aplicat in viata lor reala. Pentru ca daca le-ar fi aplicat ar fi ales sa nu lase lumii acesteia nimic pentru ca nu merita nimic si pentru ca nu are niciun sens. Dar i-au lasat o opera. Chiar daca au facut-o, poate, din chemarea talentului, la care, unii ca ei, mi-e greu sa cred ca se pot impotrivi, prin faptul ca si-au pus viata intr-o cauza nu au facut altceva decat sa-i dea insemnatate.
In fine, din acesta deliranta insiruire de intrebari absurde prin care personajul umple pana la refuz si saturatie paginile cartii reiese lupta continua dintre rational si irational, cu concluzia ca prea multa ratiune dauneaza grav sanatatii individuale si chiar sociale. Chiar el, in fond, se intreaba, la ce e buna mania aceasta de a vrea sa gasesti explicatii la tot ce faci in viata, ajungand totodata si la concluzia ca lumea pune mereu intrebari de prisos. Si la care oricum raspunsuri nu gaseste. Inca. Dar pana una, alta, nimeni nu poate judeca nimic in afara contextului lumii de pana la momentul in care el a trait. ...Punerea la zid a ratiunii, desi, in carte, exploatata la maximum, de la care omului contemporan i se trage conditia tragica, poate fi un nivel de lectura. Totusi, i-am mai gasit unul, tinand, din nou, cont de curentul din care Ernesto Sabato face parte. (Parca sunt unul din aia de fac comentarii diletante pe lectura scolara obligatorie). Maria Iribarne, femeia despre care credea ca e singura fiinta din lume care poate sa il inteleaga poate fi o metafora a vietii, in general. O femeie sensibila, cu frumuseti si afinitati alese, care ascunde insa cele mai josnice trecuturi si care isi insala sotul orb cu toti barbatii, inclusiv cu el. Sotul nu ii e degeaba orb. Orb, dar fericit, pana in momentul in care "i se deschid ochii" si intelege ca nevasta-sa nu-i decat o tarfa, motiv pentru care se sinucide. Iar personajul, dupa ce o ucide cu sange rece pe Maria, se preda politiei, iar dupa gratiile inchisorii e totusi multumit ca macar poate picta, chiar daca nimeni nu-i intelege pictura, pentru ca in definitiv, "exista un singur tunel, intunecat si singuratic: al meu".

joi, 18 iulie 2013

Ma plangeam de frig pana mai adineaori, acum ne-a lovit un val de caldura, dar din ala sanatos, pe principiul, luati d'aci sa va saturati. In Toronto se simt peste 40 de grade, cate sunt in realitate nu conteaza, treaba e ca tot caut sa ma aciuez la umbra AC ca pe-afara nu-i rost de stat. Umezeala este extrema, iar senzatia de disconfort din cale afara. Parca n-am mai facut un dush de vreo luna, asa se lipesc toate de mine ca de-un magnet. In fine, hai ca nu va tin mult ca am trebi. Am luat bilete de Romanica. La foarte inceputul lunii septembrie plecam acasa! Youhuuuu! Abia astept. Am anuntat-o pe mama, tata, sora, frac-su, cumnata-su...Glumesc, n-am anuntat pe nimeni si nici n-o fac (hahaha), pastram secret. Nu de alta, dar vor fi numai doua saptamani si inca de pe acum calculez ca nu stiu cum o sa ma impart ca Romania e mare.
Cu mine, oricum nu mai prea e de discutat. Dupa ce am luat biletele, am intrat in faza aia ante-vacanta, desi in realitate nu am niciun motiv. Dar am deja impresia aia de gata, se termina, repaus, adevarul e ca am si obosit. Dar nu va fi o vacanta. Vacanta cu alta ocazie si in alta parte. Nu pot numi o deplasare in Romania, vacanta. Ma duc acasa, sa-i vad pe ai mei ca mi-i dor de ei. Rau de tot. Chiar zilele trecute ii trimisesem sora-mii o ol'school, pe asta, dadusem peste ea, n-o mai auzisem niciodata, dar la sora-mea m-am gandit numaidecat, nu stiu de ce. Si i-am trimis-o. Iar eu am ascultat-o, apoi, de o mie de ori pana am reusit sa-i anulez orice efect. Bob mi-a zis ca-i muzica de decedati. Deci mi-e foarte dor de ei. Ocazie cu care o sa-mi vad si nepoata, adica pe fi'sa, pe care nu am cunoscut-o decat virtual. Dar nu-s pierduta. Ma stie bine ca-mi zice pe nume sau, cel putin, asa cred eu, ca-i numele meu ala de-l striga ea in microfon. Si ca s-o iau putin pe aratura, nu din cauza Canadei mi s-a facut dor de ei, ci din a celeilalte! Vazusem o analogie, gen lame fb status, cum ca in tara trebuie sa stai ca la capataiul unei mame bolnave. Phuaaa, sa nu amestecam lucrurile, zic! Dar sa lasam asta. E o punte(!), ca sa-i zic asa, importanta. Mai facem ce mai facem pana atunci, o luna si ceva, ne ducem sa ne racorim, si dupa ce ne-om intoarce, mai asezati, ne continuam pe aici.

Ma duc sa ma vad cu skiorii. Pe curand!

PS: Sper sa nu se supere pe mine ca vorbesc despre ei pe blog, eh na, dar mi-a placut de skioarea la nebunie, cu atat mai mult cu cat m-a invitat la ei in basement daca o sa am vreodata drum pe la ei prin New Brunswick :). E foarte funny, m-a facut de cel putin doua ori sa rad, si apoi, cand am plecat, mi-a lasat senzatia aia usoara de empatie si drag ;). Oricum, tare, tare ca ne-am cunoscut!

joi, 11 iulie 2013

apocalipsa 30

Cunoasteti genul de coincidente conspirationiste transmitatoare de mesaje cand ti-e lumea mai draga? Ca atunci cand vrei sa te lasi de fumat si tocmai in ziua aia vezi numai cohorte de fumatori ducandu-se la munca si seara un film in care personajul principal iti arunca, in ciuda ta, tot fumu-n ochi? Mie mi s-a intamplat. La cat de frustrant a fost, am zis ca pentru moment renunt la idee. Cam asa, dar putin altfel, in ultima vreme am fost bombardata, in mod special de feed-ul de la fb, care se pare ca a ajuns sa ne stabileasca si agenda zilei, cum faceau ziarele pe timpuri, cu tot felul de mesaje fioroase despre venirea apocalipsei la 30 de ani si alte multe mesaje cu si despre copii. Poate si pentru cei mai multi dintre cei de pe fb meu sunt la varsta asta...In ultima vreme vad numai copchii in jurul meu. Numai azi, cand plecam de la munca spre cursuri, a urcat la o statie o ciurda de copii, vreo 20 sa fi fost, insotiti de vreo 7 adulti al unui summer club. Erau insotitorii cu ochii pe ei ca pe butelie. Legasera o hora si ii baricadasera pe toti, sa nu scape vreunul, ceea ce nu ar fi fost foarte greu la cat de agitati erau. Mi-au adus aminte de adunarile de gradinita, de cand eram eu mica (hohoho), si ne duceam cu trupa la teatru si odata m-a imbracat maica-mea in niste pantaloni care nu-mi placeau si-mi era rusine sa merg pe strada. Marcant, daca si acum o tin minte...La un moment dat, s-a luminat metroul la Broadview si cand au vazut copiii podul, holy crap cica, this is awesome.  !!! :)

Ieri, postase un amic pe fb o lista cu 30 de semne care prezic venirea apocalipsei celor 30. Eu m-am regasit in cam toate, dar o sa insirui cateva pe care mi le amintesc: daca ai inceput sa te bucuri cand vanzatorul de alcoolice ti-a cerut ID-ul, daca in locul pozelor cu petreceri la care erai beat mort sharui acum poze cu copii (!!!), ai tai sau ai altora, daca te entuzismezi cand mergand la un concert, vezi ca sala are scaune, daca incepi a povesti nostalgic amintiri din timpul liceului, daca fugi dintr-un bar pe motiv ca era prea mult zgomot, daca incepi a te gandi la lame staff precum dobanda la un credit sau daca incepi a-ti pune serios problema daca sa iti iei un caine...sau sa faci un copil...mai bine sa iti iei un caine. Etc. Nu stiu daca e de ras sau de plans, dar trecand peste asta, dau peste alt articol sharuit pe fb de o amica, titrat: Generatia care refuza sa se maturizeze. No morgages, no marriages, no career plans, in care se vorbeste despre un nou trend in care se incadreaza azi tinerii aflati in jurul varstei de 30 de ani, care inca se cred la 20, desi nu mai sunt. Generatia a primit si un nume: Peter Pan. Adica a devenit o moda. Zice articolul ca principalele motive pentru care noua generatie de tineri e diferita de cea a parintilor nostri care, la 30 de ani, ne aveau deja pe noi, sunt de ordin economic. Timpurile nu mai sunt ca cele de atunci, cand era mai simplu sa cumperi o casa, despre care, desi se zice ca nu-i obligatorie, e totusi un simbol al cuibului, si, in general, in lume, costurile vietii erau mai mici decat sunt ele astazi. Chestiuni care, in timp, in ultimii zeci de ani, au dus si la o schimbare de mentalitate. Mentalitate pusa, pe de alta parte, de altii pe seama unei acute frici de responsabilitate, inclusiv cand vine vorba de a parasi casa parinteasca.

Ceea ce, clar, nu este departe de adevar. Cu toate acestea eu, ca opinie personala, strict, si doar in ceea ce ma priveste nu pot rezuma totul la o chestiune de ordin economic. Pentru ca am imbatranit si in ultima vreme mi s-au schimbat orientarile in ceea ce priveste conceptia asupra vietii. Ma apropii de 30 de ani. Timpurile de acum nu sunt mai grele decat cele care au fost si vor continua sa fie la fel. Mi-aduc aminte ca atunci cand lucram in Romania, am ajuns, intr-o deplasare cu o colega sa facem un reportaj pe undeva prin Marginimea Sibiului, la o manastire, cocotata pe un varf de deal, munte, nici nu mai tin minte, stiu doar ca drumul pana acolo a fost greu si ne-a dus primarul. Era acolo un calugar care zicea ca, de fapt, timpurile de acum sunt cele mai usoare cand vine vorba de aducerea pe lume si cresterea unui copil. Referindu-se la Romania, zicea ca razboaie nu sunt, medicina a cunoscut progrese mari, iar resurse pentru cresterea unui copil, de bine de rau, tot se gasesc. Referindu-ma la generatia parintilor mei si a celor multi din Romania de atunci, ei faceau copii, negandindu-se foarte mult la riscurile economice la care se expun. Nu erau atat de educati ca tinerii de azi. Noi programam, la ei se intampla. Ca le ardea, ca se iubeau, cam asa era. Ceea ce a avut si ar avea in continuare efect cu doua taisuri. (Lasam la o parte chestiunea cu avorturile pe timpul comunistilor, pentru ca situatia este similara cu ceea ce se intampla in tarile vestice). Mentalitatea era simpla: am ajuns la maturitate, undeva in jurul a 20 si ceva de ani, ne-am casatorit, facem un copil, doi, trei si gata viata.

Acum, tinerii insa au parte, pe de o parte, de o inflorire a metodelor sigure de contraceptie, pe de alta, au descoperit "comoditatea" vietii in era tehnologica, adica pierderea de vreme, le-au fost inoculate prin media tot felul de placeri adolescentine, ridicate la rang de cult, sau, pe de alta parte, au ajuns sa dea o importanta foarte mare reusitei carieristice (ceea nu zic ca e rau, dar nici perfect. din punctul meu de vedere, repet.). S-a creat o mentalitate cum ca decat sa te pui in slujba unui copil, sacrificandu-ti libertatea, mai bine nu-l faci. Si esti cool. Care libertate? Libertatea de a face ce? Cand vine vorba de oameni mediocri (in sensul de mediu), nu cred ca se pune problema sacrificarii vreunei libertati, ci cel mult a timpului liber. Dar, timpul liber nu e intotdeauna egal cu libertatea. Nu pentru toti. In plus, au existat oameni de geniu care au facut copii si asta nu le-a stirbit cu nimic libertatea, adica nu i-au facut mai putin geniali. Ok, nu faci copil, o atitudine absolut decenta din punctul meu de vedere pentru cei care nu si-i doresc, daca nu e vorba de prozelitism la mijloc. E alegerea fiecaruia si absolut nimeni nu trebuie sa o judece ca nu are niciun drept. Pe mine insa nu ma mai vad deloc incadrata in categoria aceasta. Din nou, e clar ca am imbatranit, pentru ca pana de curand gandeam si altfel, fiind mai toata viata un copchil dus cu pluta.

Ma apropii de varsta de 30 de ani si nu mai vad niciun fun in a ma purta ca unul de 20. Descopar alte placeri ale vietii, diferite de cele care existau odinioara. Iar faptul ca exista liste cu semne, e clar ca si altii se regasesc in situatie, adica, natural, ceva se intampla in jurul acestei varste, mai tarziu sau mai devreme, depinde de retardul fiecaruia. Ca asa sta scris in codul nostru genetic. Daca pana de curand, nasterea si cresterea unui copil nu ma preocupau, acum am inceput sa ma gandesc tot mai serios. Am vazut ca multi, din nou, rezuma si acest aspect la nivel economic. Cu pensii si alte nebunii. Reale, de altfel. Dar eu nu-l vad doar asa. Ci ca pe o implinire umana cand altceva pe lume nu-ti mai ramane. Dupa 30 de ani, fiecare ajunge sa se intrebe, "pai si cum asta-i tot?!"...Da, si in timp, tot mai putin. Cand parintii mei m-au adus pe lume, nu s-au gandit la mine ca la o scula economica (cred), desi intre timp, am devenit parte a unui sistem economic, ca, slava domnului, traiesc in societate si altceva mai bun decat asta inca nu s-a inventat. Asa si eu, cand ma gandesc la aducerea unui copil pe lume realizez ca in timp va deveni parte a unui sistem, mai bun sau mai rau, ca intotdeauna, peste tot, dar si ca vom aduce pe lume o fiinta umana, un prieten, cu care sa ne impartim viata. Pe care sa-l invat sa invete si sa inteleaga ca viata nu se rezuma, sa-l invat sa aprecieze frumusetea atator lucruri care exista in jurul nostru, precum cartile, natura, iubirea, daruirea, prietenia si toate celelalte care ne fac oameni si de care eu ma bucur. Si pe care si el sa le guste si de care si el sa se bucure. Pentru mine asta inseamna libertate. Si nu are nicio legatura cu sacrificarea unui timp liber. Nu vad de ce timpul liber si tot ce presupune el ar fi mai putin pretios daca il impart cu un om, caruia sa-i pot darui parte din ceea ce sunt eu?! Adica sa impartim cu el lucrurile frumoase de care noi ne bucuram, ca pana la urma ce-i viata asta daca nu e impartasita? Ca mori singur e cert, dar sa traiesti singur e infiorator. Pentru asta viata merita traita si pentru asta viata merita sa fie dusa mai departe. Si pentru asta le multumesc parintilor mei.

marți, 9 iulie 2013

Toronto inundat

@pozele sunt luate de pe internet

A fost inundatie in Toronto, din cauza unei ploi ivite din senin, ieri dupa-masa. Mergeam spre biblioteca sa ma intalnesc cu cineva si cand sa ajung, am vazut cum deodata s-a facut cerul negru, a cazut un panou publicitar pe partea cealalta a strazii si a inceput o rapaiala, din aia de parea scurta, un shower de 10 minute. Doar ca a tinut-o asa mai bine de o ora. Eu tot asteptam sa se opreasca sa pot pleca acasa. Dar cand am vazut ca nu se mai termina, am taiat-o prin ploaie pana la statia de la Bloor, care era deja inundata. Oamenii de la TTC aruncau apa cu lopetile (ceva asemanator) de pe peron pe sine, iar linia pe directia sud-nord era deja oprita. Am avut noroc ca am plecat atunci pentru ca am aflat ca au ramas oamenii blocati in trafic cu orele apoi. S-au inundat basement-uri, oamenii au ramas blocati in masini, masinile blocate in apa si tot asa. In Mississauga 80% din locuinte au ramas fara curent electric. Bob ieri plecase la sala si cand a ajuns, la YMCA-ul din North York nu era curent si a trebuit sa se intoarca. A facut doua ore pe drum inapoi, in trafic, pentru ca nu functionau semafoarele.

Azi dimineata, inainte de a pleca la munca n-am apucat sa ma uit pe stiri ca daca ma uitam nu mai plecam nicaieri. Eu aveam si curent, si internet, si tot. Doar ca la Jane Station ne-au dat pe toti jos din metrou si au pus la dispozitie spre Kipling niste autobuze pentru situatii de urgenta, ca sa ajute miile de commuters sa ajunga la lucru. Am intarziat vreo ora. Cand am ajuns la munca, toata zona era out of power. Nu am lucrat nimic pentru ca nu mergeau nici calculatoarele, nici telefoanele. Eu ramasesem fara cafea si abia asteptam sa ajung la lucru sa merg sa imi iau una. Doar ca niciun magazin din zona nu functiona. Plecasem sa-mi iau si m-am intalnit pe drum cu o colega care mi-a zis sa nu ma mai duc nicaieri ca ma duc degeaba. (Ea mi-a spus ca i s-a inundat putin subsolul, ca nu a avut lumina toata noaptea si ca a folosit lumanari. Romantic, zic, eh?). Vazusem insa niste femei cu cafele in mana si le-am intrebat de unde le-au luat. Era un singur magazin care vindea cafea. Cash only. Pusesera oale cu apa la fiert pe un aragaz. Era o coada la cafea cum n-am vazut in viata mea.
E prima data cand vad, pe timp de vara, asa ceva. O singura data am mai vazut un balamuc creat de vreme, asta iarna insa.  Si directorul de la TTC a declarat ca situatia trebuie tratata ca un "summer snow day."

Ma rog, a plouat tare si repede, dar mie nu mi s-a parut ca intratat incat sa dea totul peste cap, dar uite ca a dat. (Desi cica ar fi fost una dintre cele mai masive caderi de precipitatii din ultimii zeci de ani). Primarul a spus ca trebuie sa se intalneasca cu city managerul sa discute despre aspectele care trebuie imbunatatite in astfel de situatii. Adica, in viitor, Toronto are nevoie de imbunatatiri majore in ceea ce priveste infrastructura. Nu numai Toronto, ci si alte orase din Canada pentru ca numai cu doua, trei saptamani in urma, Calgary a fost inundat, de asemenea, mult mai rau decat s-a intamplat ieri in Toronto. Potrivit specialistilor, neglijenta din ultimii ani a adus Canada intr-o situatie de vulnerabilitate in ceea ce priveste raspunsul la dezastrele naturale. (Daca numai o ploaie de cateva ore a pus orasul in stand by, feresca sfantul de altele!).

Pe de alta parte, bun de observat dimineata era atitudinea oamenilor "in ambuscada". Nu claxona absolut nimeni pe strada, desi, repet, niciun semafor nu functiona si pentru ca eu nu sunt sofer experimentat habar nu am cum au reusit soferii sa mentina traficul destul de fluid in conditiile in care, in zona de care vorbesc, nu erau politisti in strada care sa ajute cu ceva in sensul acesta. Parea foarte intelegatori unii cu altii, si nu numai soferii, desi situatia era extrem de tensionata. Din punctul acesta de vedere, sunt un exemplu de urmat. Totusi, nu pot sa marturisesc, desi tocmai o fac, cat am putut injura dimineata TTC-ul. Desi, se parea ca incercau sa faca tot ce le sta in putinta. Pana la sensul in care au scos angajati in strada sa ghideze rutele pentru fiecare in parte.

duminică, 7 iulie 2013

Piscine

GPS-ul arata ca avem 29 de kilometri pana in North York, noi eram inca in Pickering si mai erau 5 minute pana la ora la care trebuia sa ne intalnim cu oamenii. In primul rand nu sunt Schumacher si in al doilea rand unde dracu ti-i telefonul?! L-am uitat. Din cauza ta ca m-ai grabit. Hai mai repede, hai mai repede, numa' asa faci de fiecare data. Asa-i,  eu-s de vina. Ca asa faci tu de fiecare data!!!!. Am uitat telefonul acasa si nu stiam cum sa anunt oamenii ca mai intarzii un sfert de ora. Bobi nu avea numarul in telefonul lui, am intrat pe FB si am trimis un mesaj pe genunchi si cu multe repetitii de vocale ca nu sunt obisnuita cu BlackBerry, cel mai stupid telefon ever, ca mai intarziem, dar nu mult. Si cand chiar credeam ca in cateva minute suntem acolo, se blocase si strada, aproape de Victoria Park. Oamenii nu primisera mesajul si deja cica isi pusesera problema daca exista vreun Mongolian Grill (un restaurant boring, desi primisem review-uri bune) acolo unde le dadusem eu adresa sau oi fi gresit ziua de nici la telefon nu raspundeam. Ma iau peste picior. Nu-i bai, eu nu ma supar. Ii ard eu la timpul favorabil. Dar, sincer, am asa o stare de-mi vine si mie sa-mi bat joc de mine. M-a luat plictisul. In definitiv, zice in dictionar ca aceasta este o stare sufleteasca apasatoare, o usoara depresiune morala provocata de singuratate sau de lipsa de ocupatie. Nu zice nimic de lene. Vineri am avut un examen mai greu care m-a solicitat si am si ramas cu gandul ca trebuie sa termin si un proiect pe wk acesta, gand, care m-a solicitat peste masura, de asemenea, motiv pentru care m-am sculat azi pe la 12, si, intr-adevar, cand sa ma apuc de treaba, am intrat in depresiune morala...

Intarziasem ieri ca am fost la niste amici sa vizitam...un bebelus. Mama, ce m-am ras. Ca l-am trimis pe Bobescu sa se tunda, sa-i sada mai bine perciunii, si, ca tot era in drum, i-am zis sa treaca pe la magazin sa cumpere cadou baiatului. A cumparat Bobescu ieri haine pentru bebelusi. Mama, ce m-am ras. Nu ma puteam opri. Oricum nu le-a nimerit. Le-a luat prea mici. Adevarul e ca ne asteptam sa vedem un bebel de 7 luni, si am gasit unul de 14 kile si radeau oamenii ca avea "capusorul" mai mare decat al meu. Cica eu sa nu visez never la asa voinic pentru ca nu m-ar tine balamalele la de-alde 2 pe buletin ca mine. Mi-a schilodit antebratul cat m-am pozat cu el, dar simpatic foc, sa-l iau de la ma-sa. Ia Bobescu, tine si tu baiatul in brate. Parca il tinea pe dos. Il intimidase de tot. Hahaha! N-am mai tinut un copil mic in brate de nu mai stiu cand. De fapt, nici nu stiu daca am tinut vreodata.


Nu stiu ce sa scriu asa de interesant si ma tot gandesc, nu de alta, dar sunt absolut convinsa ca asteptati cu sufletul la gura sa-mi auziti opinia. Oh, yeah. Ia sa scriu despre piscine. As putea sa scriu ca afara iar ploua, ca vremea e de o profunzime infioratoare datatoare de nevroze, din alea cu mare putere de patrundere. Ca tot timpul pana acum, pe anul asta. Vreme de facut copii si de numarat banii. Dar cred ca e mai interesant despre piscine. Ca tot am facut poze la o piscina, poze pentru care, la comunistii astia, a trebuit sa dau cu subsemnatul pe tot felul de formulare.
Imi aduc aminte ca in Bucuresti, ma dusese odata un coleg cu masina pana la o statie de metrou si pe drum imi spunea destul de trist ca lui ii place sa inoate, dar ca pentru placerea asta trebuie sa plateasca bani multi la nu stiu ce piscina bucuresteana. Eu nu stiu, ca nu ma am cu inotatul. Nici la YMCA nu ma mai duc, pentru ca nu mai am timp, evident. Si oricum cand ma duceam la YMCA, toti copchii ma plesneau cu picioarele in cap si am zis, ia duca-se. Sunt copii carora abia le-au dat ochii si inoata ca Michael Phelps. Fara gluma. Ma uitam odata la o pustoaica de chinez, ca la olimpiada. No way!!!. Asa incat, decat sa ma simt insultata de niste țâri, mai bine platesc abonament degeaba. Ca e pe familie, iar Bob se duce saptamana de saptamana si de cate trei, patru ori. I-am zis sa se mai opreasca naibii ca o sa arate in curand intr-un fel de n-o sa se mai uite la mine.

Ok, deci pentru cei carora le place in scaldatoare, in Toronto, exista 'nspe mii de variante de satisfacere a nevoii de racoreala (!). In primul rand, lacul. Marele Lac Ontario, la nicio aruncatura de bat de casuta oricui locuieste in oras. Chiar daca este insa ca la Marea Neagra, lacul este out of service pe tot parcursul anului. Apa e rece, oricat de cald ar fi, sporadic, afara.
Apoi, exista varianta caselor cu piscina pentru cei care le au si pentru prietenii celor care le au.
Apoi exista varianta blocurilor de locuit cu piscina pe acoperis.
Apoi, exista varianta ymca, community centres si altele asemenea pentru care platesti sume modice pentru servicii absolut decente. Indoor.
Sau exista varianta piscinelor outdoor, in aer liber, cu acces nelimitat oricui, in mod absolut gratuit. Sunt impazite prin tot orasul si poate fi o varianta de petrecere a catorva ore libere pentru cei interesati. Merge lumea la astfel de piscine, in mod special cei care au copii, dar nu numai. Aceste piscine au si salvamari. Niste copii de liceu plictisiti, voluntari, care stau cocotati pe niste scaune, de pe care isi rod unghiile in asteptarea vreunei balene esuate, care nu apare niciodata. Dar e bine sa fii precaut sau, macar, sa ai activitate.

joi, 4 iulie 2013

Reputatia

Maine este ziua lui Bobescu. Incetul cu incetul ma ajunge din urma. Se face si el baiat mare. Ii ziceam aseara, ca fapt divers, ca am inceput sa ma uit pe site-uri cu mamici. Si mi-a zis sa ma uit in continuare ca uitatul e gratis. Hal de raspuns. Asteptam altul la varsta lui.
Cica ar exista o perioada in viata unei femei cand o apuca pandaliile si atunci tin'te bine daca mai ai de ce. Bob imi zice ca intai trebuie sa creasca mare asta pe care il are deja ca vreo dublura sa nu il loveasca direct in plex. Un cliseu nefondat, venit ca urmare a faptului ca i-am marturisit spasita ca mi-am cumparat metropass sa am pe toata luna, adica abonament la metrou, pe care, dupa cum ziceam mai jos platesc mai bine de 100 de dolari, si l-am pierdut dupa doua ore. Acum e funny ca mi-am cumparat altul, de nevoie, dar am fost foarte deprimata. Asa-i viata, mai si pierzi lucruri, mi-am zis. (Asa zici de consolare atunci cand nu te poti uita in oglinda sa iti spui in fata ca esti prost gramada).
Las' asa, ca alteori am gasit. Chiar un metropass anul trecut in fata unui magazin Old Navy. Pe care l-am folosit. Deci mai sunt si altii. Acum as putea sa zic ca nu-i vina mea ca TTC nu face abonamentele nominale. Si nici nu este un record. In Romania, am pierdut in mai putin de o ora banii altuia. A, si am uitat sa zic ca duminica, in deplasare, am gasit, din nou, un cercel din aur, dar era calcat de masina, este al patrulea pe care il gasesc de cand sunt in Canada, si un portofel cu bani pe o tejghea Roots, pe care l-am returnat.

O sa ii sarbatoresc maine venirea pe lume a lui Bobescu acum 29 de ani, dar pana atunci sa trecem la lucruri mai serioase, care nu intereseaza pe nimeni.

O stire putin mai veche, aparuta cu cateva zile inainte de Ziua Nationala, dar inca de actualitate, ne anunta ca potrivit unui nou studiu, Canada este, pentru cel de-al treilea an consecutiv, tara cu cea mai buna reputatie din lume. Studiul Country RepTrak, realizat pe un esantion de 27.000 de persoane din G8, a masurat reputatia a 50 de tari luand in considerare nivelul de incredere, stima, admiratia si respectul fata de o anumita tara, precum si perceptia privind 16 atribute, care includ: siguranta locului atunci cand este vizitat, frumusetea tarii, cat sunt rezidentii de prietenosi si de primitori, cat de progresive sunt politicile economice si sociale ale statului respectiv sau cat de buna este guvernarea. Pe locurile urmatoare s-au situat, in ordine: Suedia, Elvetia, Australia si Norvegia.
Rezultatele ilustreaza caracteristicile carora oamenii le dau cea mai mare importanta atunci cand vine vorba de evaluarea reputatiei unei tari: stabilitatea politica, nivelul ridicat de trai al cetatenilor si lipsa unor majore inechitati in ceea ce priveste veniturile populatiei, toate acestea fiind trasaturi comune ale tarilor care ocupa primele 5 locuri ale topului.
O reputatie foarte buna a unei tari este esentiala atat pentru atragerea de investitii straine, cat si de capital uman de valoare. In plus, ospitalitatea sau lipsa de ospitalitate a rezidentilor poate influenta decizia oamenilor de a vizita sau, respectiv, evita, o anumita tara.

Referitor la perceptia vizavi de o anumita tara, nu neaparat in directa legatura cu ce am scris mai sus, ci un pic paralel, ma gandeam la ceva, nu stiu cat mai este de fondat sau nu astazi, dar la un moment dat cu siguranta a fost si a ramas in mentalul colectiv romanesc. Fiind, cred, un sindrom al oamenilor care traiesc in tari sarace. De exemplu, pe timpul comunistilor, oamenii visau mult peste granita si asociau tot ceea ce se intampla dincolo cu valori esentiale, precum libertatea, accesul la o viata indestulata si asa mai departe. Fiind privat de anumite chestii, visul de a intra cumva in posesia lor e intotdeauna perfect, nu admite imperfectiuni. Asa se face ca imediat dupa revolutie, oricine reusea sa plece din tara era privit cu importanta. Se facea o directa legatura intre tara respectiva si cel care ajunsese sa traiasca in ea. Chiar daca viata omului respectiv, in sine, poate ca era plina de probleme. Cand era "evaluat", putini erau cei care gandeau ca si cel care a plecat se lupta efectiv cu viata de zi cu zi. Cum o faceau si ei acolo. E adevarat, la un alt nivel si in alt fel. Iar daca incerca sa le explice, mofturi, intra in functiune exact ce scriam mai sus, nevoia celui in nevoie de a sti ca in alta parte exista o scapare.
Nu vreau sa se inteleaga ca intre a trai in Romania si in Canada nu exista nicio diferenta, pentru mine, cel putin, exista, una destul de mare, doar ca o mutare de genul acesta inseamna, in definitiv, schimbarea unor probleme cu altele, la nivel personal. Si aici numeri banii, si aici vezi in jur oameni numarandu-si banii, si aici oamenii au vise pe care nu si le pot implini si asa mai departe. In aceeasi ordine de idei, si aici sunt gropi in asfalt si alte lucruri rele despre care romanii cred ca le au numai ei. Difera decisiv dozajul, asta e clar, dar exista totusi.
Ce vreau sa zic este ca, Romania fiind o tara saraca si nu numai, frustrarea oamenilor din acest punct de vedere creeaza in minte asteptari care, in realitate, sunt peste masura unei tari de a i le rezolva peste noapte, oricat de reputata ar fi ea.

luni, 1 iulie 2013

la 1000 de insule


Am vorbit cu varul sa vina seara sa doarma la noi, ca sambata sa plecam cat de dimineata putem. Bem o cafea, ciugulim ceva scurt si hit the road. Sa nu fie mai tarziu de 7.30 sa nu se aglomereze strada, si apoi sa ajungem acolo devreme. Daca merge bine, in doua ore jumate suntem in Kingston. La hotel numai de la 1 putem intra, dar nu-i treaba, ca ne oprim, mancam ceva inainte pe undeva si dupa, ne cazam. De hotel nu va faceti griji. M-am ocupat eu. Am zis sa iau ceva mic, intim, mai country, o seara, o ameteala, o briza, ca intre amici. Iesim afara, pe terasa, stam la o poveste, bem Feteasca aia alba. E un motel. Aproape 100 pe noapte de camera, ieftin, zic, n-are rost sa ne batem capul ca nu-i decat o noapte. Poate nici n-o sa dormim.
...Am plecat din Toronto pe la 8 jumate ca vineri seara am ascultat o simfonie pana la 3 dimineata si sambata ne durea capul. Drumul usurel, cateva palcuri ingramadite de masini de se mai impotmolea traficul din cand in cand, dar nu grav. Am oprit o data la onroute sa luam o cafea de la starbucks si sa puna varu' la loto. Era si ziua lui, sa fie cu noroc, i-am zis. Cristina ne-a zis sa oprim si la Big Apple sa mancam o placinta de mere. Am ajuns degraba acolo, numai ce-am vazut marul ala rosu, mai mare decat cladirea. Canta muzica country si mirosea a scortisoara peste tot. Nu ma dau in vant dupa placinte cu mere si mi-am luat o gogoasa. Dar avea gust ca alea de la Tim Hortons, numai ca tot gaseam niste coji prin ea. A fost buna ca imi era si foame, dar placintele baietilor au fost si mai bune, ca le-am gustat. Is facute acolo, la fabrica. N-am stat mult. Apoi, Cristina adormise.
...Era aproape 1 cand am ajuns in Kingston. Am facut un popas de tigara la 2 kilometri de hotel, Cristina, cu ochii impaiejeniti de somn isi luase geanta pe umar, de parca numai atata avea de carat, ca a crezut ca am ajuns. Eram in niste balarii si ne intreba unde-i hotelul...Am plecat sa-l cautam si era pe niste stradute mai dosite...Cand l-am vazut, ne uitam cu totii muti, adica spontan tacuti, cu barba in piept si ochii pe sus. Ai mei, ca ai lor erau pe mine. Eu ma faceam ca ploua, dar ei au sarit toti cu gura, in cor, sa ma surzeasca. Nu-i intelegeam ca vorbea unul peste altul. Hei, pe rand, bilet de ordine, va rog. Ce-aveti ma, ce nu va convine? Unde-i office-ul? In bojdeuca aia ma, Fran? Unde dracu ne-ai adus? Ce-aveti ma, ce nu va convine? Nu v-am zis ca e mai country style? Stati aici, ca ma duc sa iau cheile. Am luat cheile de la o singura camera ca una nu era gata. Camerele care erau pozitionate pe-a lungul, cu vedere, adica iesire, direct in strada. Cand am intrat in camera non-smoking ne-a izbit un miros imputit si statut de fum de tigara, iar mocheta era plina de tot felul de chestii, tapetul era scorojit, tavanul cu plafoane din tabla, pe alocuri, ruginit. Iar cuverturile cu flori parca erau adunate de dimineata de pe la ghenele din fata blocurilor. Am ridicat saltelele sa le cautam de bedbugshi. Varu' le-a izbit sa le scuture de prafuri. Mama, cum put! Bob a zis, baaaaa, tu ma tampesti de cap, eu nu dorm aici nici daca is beat mort. Pe varu' il manca pielea, iluzii, ti se pare, eu nu ma mai pot tine. Ma duc la baie. Sa scap de circumstanta. Bobi imi smulge hartiile din mana si zice, ma duc sa anulez rezervarea. O sa iti ia banii oricum, ca ieri era ultima zi fara fee, adica o sa platim oricum camerele. Asa si?! Aici dormi tu si cu prietenii tai de la bloc. Tu ramai aici, noi mergem in alta parte. I-a zis Bob aleia de la receptie, o domnisoara cu batic in cap care nu-si mai vedea umbra de atata lucru, ca in camera pute a fum si totul e intr-o stare de mizerie extrema. Nu cred. Ba eu cred. Anuleaza rezervarea. Fara fee. C-o fi, c-o pati. Anuleaza rezervarea. Ne-a anulat-o, fara fee. Dupa care a intors placuta de pe usa pe care, cand am intrat, scria No vacancies.
...Am plecat, eu fericita, ei nervosi, si intr-un sfert de ora, am gasit camera la Marriott. Ei, ce zici, ma Fran? Ce sa zic?...Fitosi mai sunteti. Baaa, nu e ca si cum vrem de 3 la 5, dar ala e motel sa te duci cu curve cand esti drogat mort si nu vezi drumul. Eu am avut intentii bune, ma scuzati. Am vrut country ca sa ne simtem mai intimi, sa bem Feteasca aia. Motelul era pe Princess St. si am inceput sa le cant "esti o princesa/ si cui ii pasa,/ ca esti la moda/ si cui ii pasa,/ mai da-te dreacu..." stiti melodia...Ce era sa mai fac, pozam a inocenta, ca sa nu ma urasca si mai tare. Ma urati, ma?! Hahaha. In realitate, daca nu le venea gandul bun sa ne mutam in alta parte, gaseam eu ce sa fac toata noaptea...prin oras. Bobi deja intreba, cine doarme in masina?! Fran, tu, out. Iesi din discutie. Tu poti deja socializa cu mosul ala in pijamale, de cade de pe scaun, acolo in colt, sau cu cainele ala de latra in geam.
Ne-am cazat, din nou, si ne-am am plecat la waterfront ca aveam rezervare la 3 pe Discovery, pe cruise, sa vedem insulele. Le-am vazut, frumos, vreme buna, lume multa...Am stat aproape 2 ore pe vapor, am vazut casutele de pe insule, am ascultat in difuzor povestea milionelor de dolari cat costa, m-a batut soarele in cap, m-a parlit pe fata, m-a luat foamea. Am plecat apoi in oras sa mancam. Orasul e mai vechi si am gasit o terasa, genul de terasa pe care le poti gasi in Bucurestiul Vechi, dar nu prin Toronto. Un aer mai vechi. Kingston a fost prima capitala a Canadei. Un oras simpatic, dar...Poate e frumos sa traiesti acolo pentru liniste, dar eu n-as emigra in Kingston. Ne-am plimbat, a venit seara, ne-am dus la un film. Am vazut un film cu zombi. Super film! Am dormit bine. Ma mai trezeam din cand in cand, cand se aruncau maimutele alea in geamul 3d, sa ne sperie. Cristina zicea ca daca ramaneam pe Princess traiam filmul pe viu. Ei, hai, nu te mai exagera! Ca filmul a fost un cacat.
Ne-am continuat seara...A doua zi am trecut si in State...A fost un weekend absolut superb, iar locurile sunt, intr-adevar, foarte frumoase. Ne-am simtit cu totii foarte bine. Happy Canada Day!