Pagini

Expat in Canada

Expat in Canada

joi, 27 iunie 2013

Transportul

Circa 15 milioane de canadieni fac naveta zilnica spre si de la munca. (de unde reiese ca sunt cel putin 15 milioane de canadieni care muncesc)...4 din 5 navetisti folosesc masina personala in acest scop si doar putin peste 10% apeleaza la mijloacele de transport in comun. Chiar daca e cu climate change, timpul ii obliga pe cei mai multi sa foloseasca masina personala, cu care ajung la job in jumatate din timpul de care ar avea nevoie ca sa ajunga tot acolo cu autobuzul, metroul sau tramvaiul.

O noua statistica (National Household Survey) arata ca locuitorii din GTA (Great Toronto Area), ca sa ajunga la serviciu, iau autobuzul, metroul sau tramvaiul intr-un numar mai mare decat se intampla in 2006, iar expertii (!) spun ca trendul va fi ascendent in urmatorii ani. Odata cu cresterea costului de intretinere a unei masini personale. Doar 23% dintre navetistii GTA folosesc mijloacele de transport in comun ca sa ajunga la job, adica in jur de 600.000 de oameni. Aproape 70% insa folosesc masina, adica 1.8 milioane de oameni din aceeasi categorie. Toronto mananca cel mai mult timp pentru commuting: in medie 33 de minute, comparativ cu 25 de minute, cat este media nationala.

Naveta, sau asa-numitul commuting, este una dintre trasaturile take it or leave it canadeze, care, unora, ar putea sa nu le convina. Mie imi convine pana in punctul in care nu ma postezi la volan pentru mai mult de o ora. Nu-mi rezista nervii nici macar in pozitia de copilot. Am alergie. E cool sa ai alergii in Canada. Din fericire, job-ul imi permite sa ma plimb doar cu metroul. Fac o ora pe drum pentru ca traversez orasul de la est la vest, dar sunt obisnuita. Si la Bucuresti, tot atata vreme pierdeam pe ruta munca si inapoi. Stateam in Ghencea si trebuia sa ajung in Pipera. In plus, metroul nu ma deranjeaza nici daca mi-ar manca doua ore din viata numai dus pentru ca am invatat, si nu de acum, ce sa fac intre timp...Eu am aceasta optiune. Dar sunt o gramada care nu o au. Unii, fara masina, nu ar putea ajunge la munca, pur si simplu. Alte motive pentru care masina e indispensabila ar putea fi si accesul la magazine. Noi, in fiecare sambata, mergem in excursie, la vreo 30 de kilometri numai dus ca sa ne cumparam de mancare. Nu ca nu ar fi magazine prin preajma, mergem noi acolo, ca acolo ne place noua. In Canada, se conduce mult pentru ca distantele sunt foarte mari intre orice punct A si B. Multi canadieni care au case in orasele satelit ale Toronto (sunt mai ieftine) lucreaza in metropola. Si ei sunt nevoiti sa conduca. Conduc mult si au nevoie de nervi tari pentru a suporta aglomeratia de pe autostrada. Highway 401, pe segmentul care trece prin Toronto, e cea mai aglomerata autostrada din North America. Unora le ia si cate 3 ore ca sa ajunga acasa. Pentru unii mai exista varianta GO Train, o linie de tren care face legatura intre Toronto si unele zone din afara.

Intretinerea unei masini in Toronto poate costa cel putin 500 de dolari pe luna, daca masina e platita integral (si nu necesita reparatii). Daca sunt deschise rate la banca pentru ea, suma e, implicit, mai mare. Mai exista varianta inchirierii de masini. Sa inchiriezi o masina in Toronto nu e scump deloc. Nu stiu exact cat e, dar stiu ca e ieftin. Poate fi o varianta in cazul unor nevoi ocazionale. Un metropass, adica un abonament la metrou si autobuz costa 130 de dolari pe luna, sau 106, reducere pentru studenti. O singura calatorie cu autobuzul sau metroul e $ 2.6. Reteaua torontoneza de transport in comun (TTC) e destul de bine organizata, dar prezinta si probleme, in special metroul, dar nu numai. Si nici macar nu are multe linii. Si pe langa ca e lenes, mai e si urat. Eu fac o ora pana la munca numai daca metroul nu se opreste intre statii de-o mie o suta de ori ca sa isi traga suflul.

PS: mi-am adus aminte ceva: Era un cap de ziar intr-o zi, Metro sau 24 hrs., cu o familie de irlandezi, adica bunica si nepot, turisti in Toronto, care si-au pierdut un portofel cu 700 de dolari, intr-un autobuz, pe o ruta a Eglinton. Erau banii de vacanta ai baiatului. Femeia a sunat la reprezentantii TTC, rugandu-i sa-l contacteze pe sofer, daca pot. Cei de la TTC au indrumat-o pe femeie sa sune la TTC obiecte pierdute si chiar daca, dupa cum ea insasi marturisea, nu avea vreo speranta sa mai gaseasca ceva, femeia si-a recuperat astfel portofelul.

miercuri, 26 iunie 2013

Buna seara, am revenit. Cum trece timpul asta, sunt uluita. Sincer, azi a fost miercuri, toata ziua, dar eu am crezut ca-i marti. Adineaori stateam de vorba cu cineva si realizam ca nu-mi mai aduceam aminte nimic din ce s-a intamplat ieri, de fapt, nu-mi mai aduceam aminte ziua de ieri. Cand toate-s de-o culoare, ce sa mai distingi? Dar pana una, alta, everything goes smoothly, ca sa ma exprim asa, cu ocupatiile noastre de rutina si mai nimic in rest. La sfarsitul saptamanii o sa mergem la 1000 de insule ca n-am fost pana acum. O sa ne plimbam cu barcuta, am rezervat un motel cheap in Kingston si o sa sarbatorim Oh(hhhhh) Canada! de pe doc. Va fi long weekend de ziua nationala. Nu e foarte departe de Toronto, 3 ore driving, dar am inteles ca ar fi frumos acolo si chestii de vazut.

...Am inceput aseara, deci imi aduc aminte ceva din ce s-a intamplat ieri, sa citesc una dintre cartile Hertei Muller, laureata Nobelului de acum cativa ani. "Inca de pe atunci vulpea era vanatorul". Cartea o am din Romania. Am cumparat-o demult si am luat-o cu mine peste granita, cand am decis sa aleg cateva de drum. Ma mai apucasem o data de ea, dar ca sa citesti cartea asta trebuie sa fii odihnit. Nu numai odihnit, ci intr-o anumita pasa. Cum ma gaseam eu aseara, cand, stand pe balcon, dupa ce se inserase bine, zic, simt nevoia, iarasi, sa citesc ceva in romana. Cum nu am mare lucru la indemana, am apucat-o pe asta, desi, repet, ma mai apucasem o data de ea. Dar am abandonat-o pe atunci, fara decizia de a reveni neaparat la ea. Dar cum o paleta prea diversa nu aveam la dispozitie, zic, hai! De data aceasta insa, m-a acaparat. Doar ca, dupa cateva pagini am capitulat, adica am adormit cu ea in mana, dar nu de plictisitoare ce era, ci, pur si simplu, m-a obosit. Aveam impresia ca citesc doua carti in acelasi timp. Dupa ce mi-a facut perii carlionti, m-a rapus. Azi am luat-o pe metrou sa continui. Dar nu este o carte de citit pe metrou. Si in niciun caz cu castile cantatoare indesate in urechi. Are muzica ei. Dar nici la cantatoare nu puteam renunta pentru ca riscam sa nu cobor la statia cu pricina, daca se intampla sa ma puna din nou la somn. Continutul nu este decat o insiruire constanta de metafore. E pur lirism in proza. Foarte greu de digerat. Nu e genul meu, nu cred ca o voi termina, dar nu am putut sa nu remarc cu toata consideratia, stima, profunda admiratie, talentul incredibil, geniul Hertei Muller de a crea prin cuvinte o atmosfera interioara. O atmosfera a terorii. De a o crea si de a o induce. Insuportabil de deprimanta. Nimic in cartea aia nu a scapat neatins de putregai, nici macar inocente elemente ale naturii, precum florile. In plus, extrem de ambigua, te uiti in ea ca boul la poarta noua. Iti cresc in creier numai semne de intrebare si ramai asa, fara niciun raspuns.
Citisem pe internet opinia unei profesoare de istorie care spunea ca femeia, adica autoarea, a exagerat totul, fiind extrem de subiectiva, ca pe timpul comunismului nu a fost chiar asa...O concluzie total eronata, fiind vorba de literatura, absolvita din start de nevoia unor date probatoare. Pe de alta parte, e vocea unui om, exprimandu-si starile intr-un context. Poate ca pe timpul comunismului n-a fost chiar asa, dar pentru ea chiar asa a fost.

Oricum, va las, ma duc pe balcon sa ma racoresc ca au venit si la noi caldurile!

sâmbătă, 22 iunie 2013

sepia

Mă gândeam pe ce cal să pariez 2 dolari. Era greu că nu ştiam niciunul. Şi nu voiam să ajung în situaţia aluia de a pariat pe cel mai leneş cal, de în timpul cursei a avut călăreţul timp să ţină şi un jurnal de călătorie.

joi, 20 iunie 2013

Vă era dor de mine? Ca de-o casă aprinsă, ştiu. Şi mie. Că tot am postat statistica de mai jos, am văzut că nu vă plac, nici mie, mai am una legată de fumat, de data aceasta dată publicităţii de Statistics Canada, care sincer, pe mine m-a surprins. Nu ştiu exact care este incidenţa fumatului în România şi mi-e şi lene să caut, dar potrivit celei canadeze referitoare la populaţia Canadei, unul din cinci canadieni fumează, zilnic sau ocazional. Eforturile autorităţilor de a micşora procentul nu au fost chiar zadarnice, dar nici prea mari rezultate n-au produs din 2009 încoace. În continuare, populaţia tânără, încadrată în grupa de vârstă 20 - 34 de ani fumează cel mai mult. 20% mie mi se pare mult pentru că eu am crezut că sunt mai puţini. Fumatul de ţigări nu este foarte popular prin preajmă, ba e chiar mult mai blamabil decât era în România printre cei care mă învârteam eu, de exemplu, si cărora le datorez profund acest obicei minunat de care m-am apucat într-o zi şi de care eu nu mă mai pot debarasa nici azi. Dar să nu mai vorbim despre asta, că mă indispune, ci în legătură cu asta.
Aminteam mai jos că am o poveste filozofică cu un moş. Am ieşit într-o zi la pauză. Dau să aprind ciuma aia de ţigară, o aprind şi dau să mă şi plimb, când un moş sare de pe bicicleta pe care o călărea, să dea peste mine, nu alta. În fracţiunea aia de secundă n-am înţeles ce vrea, dar când i-am văzut privirea căscată pe ciuma mea de ţigară, zic, alt freak care n-are treabă acasă. Mi se întâmplă absolut frecvent să fiu admonestată în plină stradă, încă unul tot aia-i. Există şi un motiv, cum că având o faţă de copchil tâmp rămas aşa de prea multă vreme, lumea mă ia ca atare şi simte nevoia să mă ia şi la rost, de parcă n-am mamă. Las' că merit. În fine. Şi începe a-mi povesti firul vieţii lui. Fix aşa. Bla bla bla bla bla bla bla bla bla bla 1973 bla bla bla bla bla bla bla bla bla 1984 bla bla bla bla bla bla bla bla bla bla bla bla bla bla bla bla bla 1900 toamna bla bla bla bla bla şi tot aşa până în ziua de azi şi cea de-apoi. Mi-a bla bla 20 de minute fără să se oprească. Fără întrerupere. Mi s-a dus dracu şi pauză şi tot, dar nu-i găseam o secundă de respiro ca să fug. Ideea lui era să-mi demonstreze că o să mor repede. Că el n-a fumat niciodată în viaţa lui, că el n-a băut o bere niciodată în viaţa lui, că el nu şi-a înşelat niciodată în viaţa lui nevasta. Nevasta pe care, de fapt, n-a avut-o, pentru că a avut trei girlfriende în toată viaţa lui, dar pe care nu le mai are, şi că acum e singur, are 65 de ani şi călăreşte mii de mile pe zi o bicicletă. Între timp, ni se alăturase şi un coleg. A priceput şi el despre ce era vorba. Îl asculta, cu ţigară în mână, care deja începuse să-i ardă singură şi lui. Moşul îşi termină monologul prin a zice că el va trăi 100 de ani şi că, de fapt, ăsta-i scopul lui în viaţă. Să treacă de 100. Ani, că garduri, nu mai încape în discuţie. Not bad pentru vârsta lui, numa' aşa se lăuda cu gura până la urechi şi, evident, toţi dinţii în gură. Pleacă moşul satisfăcut, după ce-şi încalecă "nevasta". Iar colegul zice în urma lui, go fuck yourself man, you're already dead.

Am scăpat de el, dar noi am continuat. Nu zice nimeni că ţigara e bună, sau alcoolul, sau toate păcatele astea drăceşti, eu, cel puţin, nu zic aşa ceva, dimpotrivă, daaar, aşa cum excesul dăunează grav sănătăţii, abstinenţa totală de la tot şi toate e la fel de dăunătoare sănătăţii de altă natură. Tu te-ai opri în mijlocul străzii să ţii de gardă unuia jumătate de oră cu povestea vieţii tale plictisitoare?...Păi ăla sănătos la cap era? Deci am ajuns la concluzia ca moşul a avut intenţii bune, probabil, dar e ultimul căruia i-aş asculta predica. Cu colegul discuţia deja se dusese şi mai departe, lărgind teoria şi aplicând-o cu succes la tot ce ţine de minunata viaţă scurtă a omului, concluzionând el că, de fapt, genul acesta de persoane a caror bucurie la 65 de ani e să călărească o bicicletă 1000 de mile înainte şi înapoi de unii singuri, fiind total singuri după o viaţă "ireproşabilă", li se datorează în totalitate. Pentru că merg pe extreme, iar marea masă a lumii nu-i acolo.

luni, 17 iunie 2013

Studiu

E oficial. Studentii canadieni sunt plictisitori. Ei cred ca sunt "party animals", in realitate, insa, potrivit primul studiu national privind sanatatea studentilor din colegiile si universitatile canadiene, preluat de Metro News, o treime dintre ei spun ca nu au consumat deloc alcool in ultima luna, iar majoritatea nu au fumat o tigara sau marijuana, in tot acest timp.

O treime dintre ei apeleaza, in schimb, la consumul de bauturi non-alcoolice, beau alcool dupa ce mananca in prealabil sau isi stabilesc un anumit numar de bauturi pe care sa le consume.
Pe de alta parte, poarta centura de siguranta si casca de protectie cand merg cu bicicleta, isi fac vaccinurile necesare si merg regulat la dentist. Jumatate dintre ei sunt monogami, sustinand ca nu au avut decat un singur partener sexual in ultimul an.

Dar nu este de mirare ca nu sunt "party animals" asa cum cred ei, avand in vedere ca sunt foarte stresati si extenuati de carierele lor academice, potrivit aceluiasi studiu dat publicitatii la inceputul acestei saptamani de catre Asociatia Serviciilor Studentesti din Colegiile si Universitatile Canadiene, realizat pe un esantion de 30.000 de studenti. Aproape 90% dintre respondenti au spus ca s-au simtit depasiti de tot ce au de facut in acest sens. Mai mult de jumatate au declarat ca s-au simtit fara speranta sau singuri in ultimul an, iar aproximativ 10% au luat in considerare sinuciderea.

Studiul arata, de asemenea, ca studentii au o parere eronata vizavi de comportamentul celorlalti colegi ai lor. Studentii au crezut ca 80% dintre acestia au fumat marijuana in ultima luna, comparativ cu doar 16%, cati au facut-o, de fapt.

(Stire preluata si tradusa din Metro Toronto).

duminică, 16 iunie 2013

Am fost aseara la Superman. Man of Steel. Salile de cinema sunt tot timpul pline ca nu se practica pirateria de masa, dar ma enerveaza doua aspecte care se intampla in cerc vicios. Daca plec tarziu de acasa risc sa nu mai prind loc, ca la unele sali nici n-ai un loc determinat, te asezi unde se nimereste, iar daca plec prea devreme, iau bilet si popcorn fara unt, intru in sala, ma asez frumos la un loc si ma uit juma de ora, o ora la jocuri penibile, cu aplicatii pe telefoane mobile, la reclame, trailer-uri si alte nebunii de ma iau nervii pana incepe filmul care, din acest motiv, risca sa nu mai aiba niciun farmec. E ca cantaretii de canta in deschiderea concertelor. Niste intrusi. Ai platit un bilet sa vezi o treaba si, din bunavointa lor, vezi mai mult. Mai mult decat ti-ai dori...

Mi-a placut Man of Steel. Nu sunt eu mare fan al filmelor SF cu supereroi, dar acesta n-a fost rau deloc nici macar pentru lipsa gusturilor mele. Cu atat mai mult cu cat ma plictiseam degeaba pe-acasa. Singurul film de gen care mi-a mai placut, mai mult decat Man of Steel, a fost Batman. The Dark Knight. Primul. Toate filmele acestea marseaza pe aceeasi idee centrala, de Isus Cristos, sorry, dar mie asa mi se pare. De salvare, mantuire, lume mai buna, speranta, aduse in prim plan de un om care, pe langa ca e puternic, mai e si de caracter. Apropo de asta, cred ca nu puteau gasi un actor mai potrivit in rolul lui Superman, ca eu, sincer, m-am intrebat tot filmul ce draq manca man de arata asa de super, adica Superman?! Replica din final a ofitaresei cum ca era "kinda hot" mi-a luat vorba din gura...A fost unul din aspectele care de la mine a luat 5 stele. Remarcabila era masculinitatea lui in toata puterea cuvantului mixata cu o gentilete, care nu facea altceva decat sa-i intregeasca alura. Asa arata si in realitate?!!!!!!!!!! +  efecte speciale, absolut remarcabile pentru genul SF. Daca inca se mai intreaba unii de ce sa admiri ceva ce nu exista, chestiune manifestata, in general, in arta cinematografica sau de orice alta natura ar fi ea, e pentru ca acesta este unul din putinele lucruri care ne diferentiaza de toate celelalte specii: puterea incredibila a imaginatiei. Culmea e ca uneori, cu efort si dibacie, mai devine si realitate. Asa evoluam/involuam - pentru ca unii isi imagineaza...
Din The Dark Knight nu-mi mai aduc aminte mare lucru ca l-am vazut demult, dar vocea lui Batman inca o am in minte si personajul "negativ", Joker, inspirat din Portocala mecanica, ca reprezentant al raului facut doar de dragul jocului. Daca l-ati vazut, va mai aduceti aminte secventa in care a dat foc muntelui de bani? Joker: "You see, their morals, their code, it’s a bad joke. Dropped at the first sign of trouble. They’re only as good as the world allows them to be. I’ll show you. When the chips are down, these… these civilized people, they’ll eat each other. See, I’m not a monster. I’m just ahead of the curve". Joker e fancy. Zod, din Man of Steel, nu-i decat un fanatic. Joker nu este doar un personaj negativ, este diferit de orice alt personaj negativ, si are si dreptate in distopia lui, dar adevarul este ca nu poate exista o societate plina de oameni ca el, lucru pe care si el il recunoaste. De aceea e nevoie de forta adversa, Batman, Superman, care nu fac altceva decat sa restabileasca o ordine sociala, inspirand forta binelui din fiecare om. Un bine colectiv. Daca vrei sa traiesti intr-o lume mai buna, nu exista libertate personala, acesta fiind limitata de libertatea celuilalt.

joi, 13 iunie 2013

Mergeam cu un coleg spre metrou si vorbeam cu el si despre ce se va intampla cu noi dupa obtinerea diplomei. Ii ziceam ca daca nu are experienta pentru un loc de munca, nici o scurtatura ca sa o obtina nu cunoaste si nici altceva mai bun de facut nu are, poate accepta internship-ul unpaid pus la dispozitie prin intermediul scolii, internship care nu ii va garanta un job, dar, cel putin, poate fi un start. In loc de nimic, e bun si un start. I-am zis ca daca e lucky enough va nimeri intr-o companie buna si apoi o mai vedea el ca-i baiat destept. Si mi-a raspuns deceptionat ca el nu e lucky enough ca mine. Ca doar el mi-a aratat ca s-a cacat un porumbel pe cracii mei cand ii pozam prin copaci si am umblat apoi toata ziua cu blugii plini de gainat. Dar nu se cunoastea ca blugii mei oricum aratau de parca as fi cazut pe strada. Si i-am sugerat sa se duca intr-o zi si sa stea sub copacul ala de era plin de hulubi si s-o caca unul si pe el, daca e invidios.

Si el este imigrant, destul de nou, si el se bucura de viata cautand-i rostul prin Canada, in privinta careia, personal, are multe sperante de mai bine. Era in tara lui intr-o situatie oarecum similara cu a mea, adica, atunci cand si-a facut calculele nu avea prea multe cifre de adunat, scazut, inmultit si impartit, asa ca decizia de a veni in Canada nu a fost prea greu de luat. Asta nu inseamna ca a fost usoara, dar, oricum, pe o linie destul de favorabila emigrarii. Nu este cazul tuturor. Indicat este ca atunci cand pe un oarecare il bate gandul de plecare sa ia decizia care, pe termen lung, il va costa cat mai putin si, tot pe termen lung, va avea cel mai mult de castigat de pe urma ei. Adica sa fie si ieftin, si de valoare. Cum era vorba aia, si cu slana in pod si cu porcul in cotet. Era si una mai porcoasa, dar nu se cuvine. Adica, din punctul meu de vedere, respectand totodata dreptul fiecaruia de a decide pe seama lui, indiferent de standarde si canoane, cred ca un om stabil din punct de vedere economic si social, cu o pozitie buna la o varsta onorabila, cu familie si, in general, un trai bun in Romania, ca de Romania sa vorbim, nu e indicat sa o ia de la "0" in Canada. Nu neaparat ca nu e indicat, ci nu stiu daca ar vrea cu adevarat. Pentru ca a o relua de la "0" e mai greu decat de a o lua de la "0". Pentru ca a o relua de la "0", atunci cand deja era la un nivel economic si social ridicat, presupune, logic, o cadere. Din toate punctele de vedere. Si nici asta nu ar fi o problema daca ar exista certitudinea ca acea cadere nu il va lovi letal la cap. In situatia descrisa mai sus ar fi ceva similar cu nu da vrabia din mana cu cea de pe gard. Romania insa este un caz de tara, particulara in esenta ei, dar sa nu ne inspaimantam, sunt multe intr-o situatia si mai grava (daca asta ajuta moralul cu ceva), in care, nu doar lipsa banilor creeaza probleme cetatenilor, ci si o decadere morala, la toate nivelurile, din pacate. Decadere morala, care, din punctul meu de vedere, este, pe termen lung, mult mai grava decat nivelul de salarizare a bugetarilor.
Apoi, ma gandeam odata ca peste ani si ani, nu se stie, cine stie, poate ca Romania va fi, din nou (a fost vreodata?!), o tara prospera, picior de plai, gura de rai. Cei care au emigrat s-ar putea regasi in situatia celor care au emigrat din Italia in anii '60, ulterior, Italia devenind o tara din care sa nu mai vrei sa emigrezi. Corect. Doar ca odata cu trecerea anilor peste tara, trec anii si peste tine. Adica, Italia a devenit o tara buna intre timp, dar nici tu n-ai dus-o rau in alta, adica nu mai rau decat ar fi fost sa fie in tara ta, in momentul respectiv, de-a lungul anilor. Adica, emigrezi ca sa nu-ti pierzi tineretile. Stiu, este un punct de vedere extrem de egoist, dar e mai aproape maioul decat camasa, sau cum se zice...

Prin urmare, eu, personal, nu ca m-ati fi intrebat, dar daca tot ati intrat sa cititi, cititi, eu nu recomand nimanui sa vina in Canada, cum nu recomand nimanui sa nu vina in Canada, cum nu recomand nimanui sa plece din Canada sau sa ramana in Canada. Ca respect profund dreptul omului la ignorarea sfaturilor mele, asa cum si eu le ignor pe ale altora atunci cand nu corespund cu masurile mele,

spun doar ca in Canada ar fi lucruri bune:

Canada este una dintre tarile cu cea mai scazuta rata a infractionalitatii din lume. Orasele canadiene sunt safe si linistite. Asta nu inseamna ca nu se intampla de toate, ca impuscaturi prin mall-uri, dar sunt rare. Iar de furtisaguri marunte gen, furat biletul de autobuz din buzunar, stiu, s-a scumpit si ala, eu nu am vazut. Si credeti-ma ca am fost jefuita la Bucuresti de mai multe ori, si de telefon, si de bani, de acte, nu, slava Domnului, ca ajunsesem sa zic ca aia e important. Pot sa-mi fure tot, dar nu si buletinul ca apoi o dadeam in alte batai de cap. Aici am scapat total de reflexul de a-mi strange geanta la piept ori de cate ori urc in mijloacele de transport in comun. Iar politistul nu are dunga rosie in buletin.

Este una dintre putinele tari care isi ajuta cetatenii la nevoie. Ca prietenii. Prin diverse programe, in functie de situatie. (Din pacate, cu efecte parsive). Ca in Canada nu moare nimeni de foame nu este un mit.

Canada are natura cat vezi cu ochii, inclusiv intraurbana, si un aer foarte curat in consecinta. Din nou, Toronto este o padure. Ati vazut pozele de mai jos, la care am primit multe like-uri :), multumesc,...sunt facute intr-o asa-zisa gradina botanica, aflata la un sfert de ora de casa mea. Nu, nu este doar o gradina botanica. Este o imensa oaza de verdeata, liniste, aer curat si tot ce-i mai frumos in mijlocul orasului.

Este o tara cu o economie stabila si cu un nivel de trai ridicat. Nu (mai) este pe primul loc, n-a fost vreodata, who cares?

Canada este o tara unde nivelul de toleranta vizavi de cetateni/rezidenti este foarte ridicat. Nu, nu ma simt second-hand citizen. Nici n-am cum, ca nu sunt inca citizen. In Europa, m-am simtit. Sorry, e vorba de feeling doar. Sau nu. Nimic blamabil, doar chestiuni de istorie recenta.
Tocmai a foat realizat un studiu printre mai multe tari din lume, carora li se masura nivelul de toleranta vizavi de straini (si asta referitor la turism). Canada are unul dintre cele mai ridicate niveluri de acceptabilitate.

Sistem de sanatate. Nu stiu exact unde sa-l pozitionez. La bune sau la rele. Sincer, nu am avut experiente cu spitalele si nu vreau sa vorbesc despre ce nu stiu. Am citit doar chestii si am auzit povesti. Dar, n-am inteles mai nimic. Ceea ce mi-a ramas in cap insa a fost faptul ca sistemul de sanatate canadian, public si accesibil in mod gratuit tuturor cetatenilor si rezidentilor, a ajuns sa fie preocupat mai mult de managerierea costurilor decat de tratarea pacientilor. Pe asta in Reader's Digest am citit-o, daca nu ma insel.

Canada este printre putinele tari care, printr-un sistem de emigrare destul de bine organizat, da rezidenta permanenta cu drepturi depline (in afara de vot) celui care emigreaza. Iar in foarte putini ani rezidentul devine si cetatean. In plus, respectul fata de cel de langa joaca un rol important in supravietuirea sub artar.

Pe asta vreau sa o pun eu, din proprie initiativa, la bune: Canada nu stie ce-i aia cultura. Nu in sensul european sau de alta natura. Dar ofera acces gratuit sau foarte ieftin oricui e interesat de ea. Si nu, canadinii nu sunt prosti, asa cum nici romanii nu-s destepti. Sunt si de unii, si de altii. Dar canadienii sunt civilizati si politicosi. Iar romanii mai au de invatat la capitolul acesta. Dar canadienii sunt plictisitori. Iar ca sa nu mai fie pot sa invete de la romani cum sa o faca. In plus, de ce sa nu luam ca atare inteligenta de alta natura pe care o au canadienii si, in general, nord-americanii, adica cea practica.

Etc.

cum sunt si lucruri rele:

Nu vreau sa ma refer la ceea ce e rau ca de exemplu, e rea Canada ca nu stiu eu engleza, e rea Canada ca nu are Carpatii, e rea Canada ca mi-e dor mie de mamaia, e rea Canada ca mi-a murit mie mata. In Canada.

Costuri de intretinere foarte mari. Toronto, de exemplu, este un oras foarte scump, printre cele mai scumpe orase din lume. Indiferent ca e vorba de chirie sau rata la casa, costurile de trai sunt foarte ridicate. Apoi, asigurarea la masina...God, hotie, nu alta, dar asta e. Multi canadiani traiesc de la paycheck la paycheck dupa ce isi platesc facturile. Dar nu numai din cauza costului ridicat al bill-urilor, ci si al stilului lor de viata. Asa sunt ei. Cheltuiesc tot ce au. Dar sa nu mai comparam mere cu pere. Da, traiesc ei de la un salariu la altul, poate nu reusesc sa faca economii, dar traiul de la un salariul la altul in Canada are cu totul alt inteles fata de traiul de la un salariu la altul in Romania.
Gasisem pe un site chestii interesante din care m-am si inspirat si pe care le arunc si pe aici, cum ca nu e suficient sa ai un job ca sa te descurci in Canada. Ci trebuie sa ai un job bun. Foarte adevarat. Adica daca muncesti la McDonald's...nothing wrong with that...dar viata va fi un BigMess.

Scolile universitare sunt scumpe. Canada a gasit solutia. Si a ajuns tara cu cea mai educata populatie de pe glob. Aduce muncitori calificati ca sa umple golurile de nomenclatura pe care le are. Mai ramane de gasit si solutia in legatura cu modul in care va profita de ei efectiv fara sa-i trimita, din nou, la scoala. Gresit spus "aduce", ea nu aduce pe nimeni, ca nu-i lagar de concentrare. Vin ei de buna voie.

Sistemul de networking si piata ascunsa a job-urilor. Aceasta este mai mult din categoria take it or leave it. Dar nu inseamna ca e buna. Sunt mai multe motive prin care eu imi explic niste lucruri, dar nu conteaza ce-mi explic eu. Asta este realitatea.

FRIGUL. Eu am zis ca intru in greva. Dar nu stiu cui sa ma adresez. Ca si asta e o chestie la ne-bune: sunt si ei destul de birocrati. Eu inca umblu cu geaca pe mine si e aproape iulie. E adevarat ca si timpul trece repede. Acus e Revelionul.

Eu m-am plictisit, daca va mai vin, mai spuneti si voi.

Deci, nici prea, prea, nici foarte, foarte. E asa cum e. Si e bine. Dar, pe langa, si foarte important, e nevoie si de foarte mult shit on your pants. Ca tot vorbeam la inceput.

Bafta!

PS: sa-mi aduceti aminte sa va povestesc o poveste filozofica cu un alt mos. Eu am avut ce am avut cu geronezii in ultima vreme!

Noapte buna!

duminică, 9 iunie 2013

pizza


Eu sunt mare mancatoare de fast-food. Nu manc eu pe cat as vrea pentru ca mi-e frica sa nu dau in boli din alea de zic oamenii rai. Intotdeauna mi-a placut fast-food, chiar si cand el se numea salam cu soia, cu diferenta ca aici paranoia cu sanatatea e in capul meu un pic mai virulenta. Oricum, dintre toate fast-food-urile imi plac toate, dar in primul si in primul rand hamburgerii si in al doilea rand pizza. Nu stiu daca pizza e fast-food, cred ca depinde de cum se cheama, de unde o cumperi si cat de tare se umfla in tine. Vineri seara, dupa o zi ploioasa, mohorata si cu sufletul dupa jalea vremii, ne-am dus la Pizza Hut. Mergem de regula la o Pizza Hut, prin apropiere, undeva pe Warden, dar o luam acasa. Vineri seara insa ne-am asezat la masa. Stand ca intr-un vagon, la geam, am avut de unde alege ca eram numai noi in "restaurant" si inca o masa ocupata, si asteptand morti de foame pizza aia la tigaie deja de mai bine de 40 de minute, vreo jumatate de ora pe langa cat ne spusesera, eh, ce conteaza, cu coatele rezemate de masa verde, cred, ca nu se vedea bine de la urmele albe lasate de carpa cu care numai ce fusesera mesele bine sterse, mi-am adus aminte de vremurile cand ma duceam la Bucuresti la Pizza Hut, alea doua din buricul Capitalei, cea din sus de Cismigiu si cea si mai de lux, de langa Howard Johnson. Mergeam cu gagicile mele la o barfa si ne goleam buzunarele. Era scump ca dracu, dar era Pizza Hut. Mai mancam acolo si mousse, era o prajitura neagra, tare buna. O aveau si aici. Ei bine, te intampinau ospatarii, te conduceau la masa bec, te mangaiau, in virtutea indeplinirii tuturor doleantelor, iti inregistrau toate dorintele in sistem wireless. Era o chestie. Asta la Bucuresti. Ospatarita de la Pizza Hut de pe Warden nu ia comenzi pe wireless, ci intr-un carnet, in care nici ea nu intelege ce scrie. Nu-mi explic altfel confuzia cu cele doua bauturi, doua, ca atatea am cerut pe care ni le-a adus anapoda. Noi n-am comandat bere ca era Bobi cu masina, dar ne-a adus. Tinea sticlele ca joystick-urile in mana, daca erau desfacute, le golea pe jos pana la masa, pe care oricum o gresise, dar motiv pentru care nu paruse deloc contrariata, ci s-a intors zambind catre masa alaturata. Probabil ca era aia, daca a noastra nu era si cealalta era singura care mai era. In fine, am mancat, ne-a placut, am lasat si-un bacsis, n-o fac ei cu rautate, doar in anumite situatii nu pot mai mult. Daca vreti totusi asemanari intre cele doua sisteme Pizza Hut: preturile. Sunt la fel ca la Bucuresti, calculate la acelasi curs. Acum, la Bucuresti, Pizza Hut are vreo cativa anisori, pe Warden poate face istorie de vreo 50.

Sambata seara, din nou, sa mergem sa luam pizza, dar de data asta, am zis sa cautam cea mai tare pizzerie din mahala. Nu voiam in aglomeratia din centru, numai sa iesim putin prin jur. Am gasit una inregistrata pe toate forumurile ca fiind cea mai tare de la east de DVP. Chiar la Donlands cu Danforth. Mergem, mergem acolo. Coboram din masina, o parcam paralel, moca, langa niste blocuri si o luam pe jos. Cald afara, deja in Greek Town. Terasele cu lume, restaurantele de toate culorile, de toate mirosurile, de la shishele afgane, pline si ele. Mergeam in jos sau in sus, oricum e drept inainte, iar la numarul pe care il aveam noi, era aceasta dugheana din poza. Old-school. Si pe sistem cash only. Cea mai tare pizzerie de la est de Don Valley Parkway!!! Yuhuuuu, dar nu eram foarte convinsi ca o nimerisem bine. Bobi s-a tinut deoparte, cauta pe usa, pe sub pres, un orar, care nu era afisat, dar eu am dat sa intru. N-am putut ca era usa inchisa, iar inauntru un mos, trecut bine de 100, care framanta in aluat. I-am facut, printre cutiile ingramadite in geam, semnul crucii in semn sa ma inteleaga ca intreb daca a inchis, iar el mai avea putin si imi facea semnul...you know, finger salute. N-am inteles nimic si am plecat. Cand am ajuns acasa, bine, dupa ce trecusem pe la niste indieni cumsecade, la Dominos, din nou pe Warden, care e fast-food, dar e mai buna decat la Pizza Pizza, care nu e buna deloc, am cautat din nou pe internet sa vad ce draq lucra mosul ala acolo. Am aflat de pe un site, care il prezenta intr-o poza cu capul in jos, ca mosul, Italian, facea pizza, extraordinar de buna, inca din 1964, in acelasi loc si in acelasi stil, adica fara stil, de unul singur, ca erau oameni care cumparau pizza de la el de aproape 20 de ani, ca nu are notiuni de customer service si il doare, in general, in cot de ora la care vii tu sa comanzi pizza daca el nu vrea sa ti-o faca :).

joi, 6 iunie 2013

Se vorbeşte despre imigranţi "reuşiţi" şi "nereuşiţi". Eu evit să folosesc astfel de calificative că ce ştiu eu ce au oamenii în cap atunci când se referă la succesul lor în viaţă. Şi cuvântul "succes" vreau să-l evit pentru că nu-mi plac formulele din aşa-numitele cărţi de evoluţie pe scară personală. Totuşi, rămânând în trend, cauzele pentru care există şi de unii şi de alţii (cum naiba să fie altfel) ţin atât de sistem, care, de la nivel înalt a fost blamat că nu are o politică bine pusă la punct de integrare a lor (oricum, Canada cred că îl are mai bun decât alţii, dar tot slab este), dar şi de imigrant. Nu că i s-ar da în cap, dar nici absolvit de toate vinele nu poate fi.
Acum, şi ridicatul acesta cred că e prea pistonat pe lângă. În cele mai multe cazuri, te ridici până la punctul în care reuşeşti să obţii un loc de muncă decent, astfel încât să poţi întreţine o familie frumoasă şi să ai o viaţă bună din punct de vedere material şi social. Deci, nu mi se pare o mare brânză cu care să te lauzi neaparat. Ci doar cu care să trăieşi liniştit şi împăcat. Într-o ţară decentă.

Unele dintre motivele pentru care şi eu sunt de acord că unii dintre imigranţi nu reuşesc să se ridice, deşi şi-ar fi dorit (pentru că sunt şi alţii care nu-şi doresc acest lucru, nu-i interesează, care-i problema), ar fi (nu sunt inventate de mine, au spus-o alţii inaintea mea, ca totul, de altfel):
- lipsa unei documentări solide vizavi de locurile în care urmau să aterizeze: internetul abundă de tot felul de informaţii, de la detalii privind oraşul, pană la barierele profesionale pe care le-ar putea întâmpina. Neştiinţa nu mai e demult o scuză. Cine mai dă azi vina pe propagandă ori e prea bătrân şi rămas cu mintea-n urmă, ori e prost (intenţionat).
- aşteptări nerealiste vizavi de ţara în care urmau să aterizeze: Raiul nu e aici, şi cum bine zicea cineva, ca să ajungi în Rai trebuie mai întâi să mori. Nu există o ţară perfectă, (dacă perfectă înseamnă ca în Edenul lui Adam şi Eva, dar nici acolo nu era perfect, ca era prea bine), ci doar ţări mai bune decât altele. Dar depinde foarte mult şi de nevoile pe care le are cel care intenţionează să se mute în altă parte şi în ce măsură noua locaţie i le poate satisface. Canada nu va satisface nimănui nevoia de soare şi plajă, de exemplu. Nouă ni se dă căldură încă în calorifere, deşi şi aici e tot iunie, cu 7 ore în urmă.
- neînţelegerea şi neasimilarea particularităţilor ce ţin de stilul de viaţă:: de exemplu, mediul profesional de lucru canadian pune un accent foarte mare pe soft skills (abilităţi de comunicare şi atitudine), aproape la fel de mare ca pe technical skills (abilităţile tehnice în domeniu). Nici nu ne imaginăm noi câţi pică testul acesta. Şi credeţi-mă ca ştiu ce vorbesc. Am văzut cu ochii mei.
- persistarea într-o atitudine recalcitrantă faţă de ceea ce este altfel decât în ţara de baştină: pe scurt, nu căuta România acolo unde nu e. Altcineva a zis-o, dar mi-a plăcut.

Acestea sunt câteva dintre chestiunile asupra cărora imigrantul poate avea un oarecare control. Şi dacă are un control deplin, 50% din probleme sunt rezolvate. 50% însă ţine de noroc, de voia întâmplării, de felul de a fi a omului, de ce şi cât ştie exact să facă, de modul lui de raportare la viaţa lui şi la lumea din jurul lui. Lucruri a căror manifestare este mai greu de anticipat before. Poate că te trezeşti că eşti mult mai ataşat de locurile natale decât bănuiai vreodată, poate că dorul de oamenii apropiaţi este prea puternic şi nu poate fi înlocuit cu toţi banii din lume, poate că ţi-e foarte greu să trăieşti mai singur decât de obicei acasă, poate....poate...Şi care-i problema?! Fiecare cum e el. Oricum, să ne bucurăm de viaţă şi să nu mai fim răi, zic, ca să fim mai bine!

Am descoperit aseara melodia aceasta si e nemiloasa. Imi place.

miercuri, 5 iunie 2013

OOOMMMGGG !!!!

Papusoiul asta este foarte dulce, mai dulce chiar decat harbuzul seedless. Harbuzul il manc, in fiecare seara iau, dar papusoi din asta nu pot. Nu ca as sti ca o sa imi creasca o pereche de urechi in plus, si de soarece pe deasupra, n-ar fi vreun bai, am fi mai interesanti ca in Star Trek, dar nici gustul nu-mi place si nici cu ideea nu ma pot obisnui. E mai obsesiva ideea decat la oricare alt aliment. Poate ca am fost foarte mult bombardati vizual cu cucuruzul OMG. Cica nu conteaza foarte mult ce spui, ca sa aiba efect trebuie doar s-o zici tare, sa racnesti adica, si s-o arati in mod repetat. Ca sa aiba efect de picatura chinezeasca.




Mi-e foarte lene sa scriu, dar pe scurt, venise azi vorba la scoala sa se faca o sezatoare in care cei mai vechi in Canada sa se adune cu unii mai noi si sa isi povesteasca unii altora experiente personale astfel incat si unii, si altii sa inteleaga mai bine sistemul canadian, societatea canadeza, si, in general, cum sta treaba prin jur. Un fel de alcoolici anonimi vorbind despre experientele lor anonime. Nu stiu daca o sa ma duc, din lipsa de timp, dar m-am gandit atunci exact la ideea de experienta personala in contextul in care intr-o oarecare masura o expun eu pe a mea aici. Evident filtrata prin abisurile mele. Si cat de folositoare este ea celor care vor, de exemplu, sa emigreze. Pai nu prea e. In contextul acesta nu este. Pentru ca in contextul acesta, fiecare experienta este unica, irepetabila si netransmisibila. Asta nu inseamna ca experienta personala nu conteaza. Acesta este cel mai mare nonsens pe care l-am auzit vreodata. Numai ca ce pentru altii e doar poveste, pentru cel ce-o traieste-i viata. Aceasta e marea diferenta. Definitiva, irevocabila si irefutabila. Dar ce-ar fi viata noastra fara povestile altora? Toata comunitatea umana a ascultat povesti de cand se stie si continua cu aceeasi curiozitate sa o faca. Oare de ce?!

marți, 4 iunie 2013

Cateva poze de sambata cand cu Bobi, ca doi gusteri amorezati, ne-am plimbat prin ploaie. Cum eu fac poze si la butonul televizorului cand e stins, am socializat, din nou, cu ratele de pe balta.

Si o alta cantaceala care sa ne bucure la inima, chiar daca nu e toamna.Cred.