Pagini

Expat in Canada

Expat in Canada

marți, 30 aprilie 2013

Azi cred ca a fost cea mai faina zi din octombrie incoace, la vreme referindu-ma. Oricum daca mai dura mult eu jur ca intram in greva. Nu ma indispune atat frigul, ca nu mai e chiar frig, cat lipsa asta de culoare. Totul fad si in expectativa...A plecat proful mai repede azi, avea appointment la doctor ca a fost la hockey si intr-un finger salute si l-a sclintit si am stat, dupa cursuri, cu un coleg de vorba pe o piatra de rond si am discutat la un smoke tot felul de chestii. De scoala, de job-uri, asta e pachetul by default in Canada, dar si despre multe altele.
Imi zicea diverse si ii spuneam si eu: ca pe mine, Canada m-a schimbat foarte mult. Nu in bine sau in rau, ci cu privire la privirea de ansamblu asupra chestiunilor ce tin de viata, in general. A mea, normal, dar prin a altora. Cred ca altfel nici nu se poate. De fapt, nu stiu daca m-a schimbat, cat a lucrat la intarirea unor convingeri mai vechi, dar care, lipsite de practica vietii, nu fusesera pe deplin testate. Am inteles bine ca eu n-am reactii naturale, de la sine, decat in preajma oamenilor simpli. Inteligent de simpli. Tot ce iese din acest cadru ma depaseste si renunt. Avand in vedere acest mod de raportare la cei care intr-un fel sau altul imi ajung in preajma, cred ca acesta este si unul dintre motivele pentru care a inceput sa-mi placa foarte mult traiul in societatea aceasta. Zic a inceput sa imi placa, asumand din start faptul ca la un moment dat nu mi-a placut. Dar acum nici nu mai cred ca era vorba despre asta. Cred ca pur si simplu nu aveam deschiderea suficienta la lucrurile care mi se intamplau si la oamenii pe care ii intalneam mai la inceputuri. Era un soi de teama de afisare combinata cu un simt nejustificat al ridicolului. In felul acesta, imi era mai confortabil sa ma retrag intr-o carapace, sa neg, pentru ca nu eram suficient de pregatita sa scot capul afara ca sa vad mai bine. Pentru oricine e cel mai la indemana sa caute justificari care sa-i asigure confortul unor circumstante atenuante.
...Aici insa, si nu in Romania, am descoperit simplitatea oamenilor dincolo de orice artificii. E o tara de oameni foarte simpli. Eu asa ii percep. Acum, nu as vrea sa cad de tot in patima generalizarilor, ca am vazut de toate: si canadieni prosti, si imigranti rasisti, si angajati crizati, si infatuati etc. etc..(Si offtopic, multe dintre tarele pe care noi ni le imputam noua, romanilor, ca natie, si le reproseaza si altii la randul lor, intocmai. Cred ca mai degraba depinde dozajul. Ca pacate exista peste tot.). Nu vreau sa generalizez, deci, dar ca idee, canadienii sunt niste oameni extrem de afabili in absolut orice mediu. Oricine ma poate contrazice, dar sa o faca doar asumandu-si proprii experiente, pentru ca ale mele sunt acestea pe care tocmai le descriu. Eu am descoperit aici, incetul cu incetul, o societate de oameni. Pe gustul meu. Pe mine ma amuza cand spun unii ca sunt prefacuti. Ca zambesc, dar mustesc de prefacatorie. Eu nu stiu la ce se refera, zau. M-ar interesa asta doar daca as lua pe cineva acasa. Si ma gandesc, apoi, ca atunci cand cineva face o estimare de genul acesta, reiese automat ca respectivul e sincer cu toata lumea si ii invita pe toti la chef. Nu, nimanui nu-i pasa. Nici macar tie, mai moralistule! Deci sa ramanem in limitele acestea.
In fine, ca imigrant e greu, daca nu chiar imposibil, sa te diluezi total pana la deveni una cu ei. Lasand la o parte faptul ca nici macar nu trebuie (eu, personal, nu tintesc la asa ceva si nici nu ma preocupa), un plus pe care, din punctul meu de vedere, Canada il are este tocmai faptul ca ajuta imigrantul sa se integreze mult mai usor in societatea ei, integrarea, repet, neinsemand asimilarea totala, ci as traduce-o mai degraba printr-un confort la care respectivul poate ajunge destul de usor. Ca efect tocmai la aceasta simplitate cauza a societatii, probabil. Incerc sa ma explicitez cand spun simplitate...ceva foarte aproape de common sense, pe care pana si ultimul ingrat stie sa-l recunoasca.
Si cu toate acestea, fiecare e pe turta lui. Cu toate implicatiile de rigoare. Asa cum le agreez canadienilor si le recunoasc punctul forte la sociabilitate, spun ca sunt si oameni, in mod special, imigranti, care traiesc intr-o singuratate debusolanta si cauta cu disperare contact uman. Paradoxal, nu-i asa?! Dar asta e deja alt subiect. Ca in ceea ce priveste stilul de viata a canadianul si a imigrantului, a celui incepator in mod special...exista diferente mari. Dar, dupa cum imi dadeam mai sus cu parerea, imigrantului context bun de desfasurare ii este creat, restul mai depinde si de el. Nu total, dar destul.

luni, 29 aprilie 2013

De data asta am batut recordul la chiuleala. Dar si acum, stati asa, am dat pe aici numai sa va zic "hi" cum se zice, ca de la o vreme incoace sunt eu "high" cu timpul. Am mai aruncat cate o privire prin zona, am vazut ca lumea inca ma viziteaza si am zis sa nu dau dovada cum ca as fi nesimtitoare. Si ca sa retez vreo eventuala satisfactie din partea celor care s-or fi gandit ca am dat ortul popii. Dupa cum vedeti, inca nu. Hihihi.

O duc bine, ce duc nu stiu, dar multumesc, si pasarelele ciripesc pentru mine cand ma vad pe strada. Apropo de pasarele, imi povestea azi la munca o colega ca o vrabie, un fel de vrabie canadeza, nu-i stiu numele, si-a facut cuib la ea in barbeque si ma intreba pe mine ce sa faca pentru ca ii vine Pastele, ea e grecoaica, si vrea sa iasa la o iarba verde (iarba nu e inca) si nu mai are gratar acum. Pai sa il ia cu totul....carne de-a gata, oua...branza, lapte, cum erau versurile necuviinciosilor alora de la Mafia. Bob ii tot asculta si ma obliga si pe mine sa bag la cap. Eh, glumesc si eu, cred, ca nu stiu ce-am gasit de ras, dar i-am zis sa lase vrabia in pace ca daca ii muta cuibul o supara si nu se mai intoarce. Si cica asta nu e tot. Cica si un albatros, pescarus, pasari din astea mari de se plimba peste tot prin Toronto, si-a facut cuib sub barbeque. Nu zic ca nu-i adevarat ca n-are femeia de ce sa ma minta, dar nu cred ca a nimerit pasarea. Din descrierea ei am inteles ca e o pasare mare si alba. Dar sa-si faca un pescarus cuib in balcon la ea?! O fi...

Da, ati inteles. In rest, incerc si eu sa-mi fac un cuib, adun surcele, ca locul se pare ca l-am gasit. Deocamdata. Vantul bate tare in Canada, si din toate partile. Vorbeam zilele trecute cu Bob si ne ziceam noi ca nu stim exact ce si cum, mai in detaliu cum ar veni, dar ce stim sigur e ca ramanem pe aici. Bine, ce-i drept, in ultima vreme nici n-am mai avut timp sa analizez decorul, nu mi-a mai stat capul, dar, ce-i sigur, e ca am avut niste zile, ultimele zile, in care m-am simtit foarte de vaza, de baza, anyway. Adica importanta. La modul ala prostesc si fara judecata. Pentru mama inca sunt (pentru carcotasi). In directa legatura cu ce ziceam mai sus, am ajuns noi la concluzia ca trebuie sa ne ducem in Romania sa ne vedem neamurile, ceea ce am stabilit, dar ca la o adica pot sa vina si ele sa ne vada. Nu numai noi incolo, ci si ele incoace. Ca doar nu ne-am prapadi tot timpul liber (hahahaha) - am ajuns sa am frustrari vizavi de chestia asta - pe drumuri deja batatorite. Adica ne-am integrat. In absolut. Si cand imi aduc aminte ca anul trecut imi venea sa inghit oceanul...asta e parafraza la mancat pamantul.

Altceva?...Motivul absentarii mele nemotivate de la intalnirea alcoolicilor anonimi e si ca am pus scolerul cu burta pe carte ca s-a speriat. Apropo, am si echipament. Un tricou pe care scrie "nerds need love too"...De anul trecut, n-am crezut ca-mi va folosi vreodata la ceva. Primesc saptamanal caramizi de cate <1000>?</1000> de pagini si marturisesc cu toate confidenta ca am avut n la patrat momente, si inca mai am, in care singura reactie mi-a fost WTF?! Cum s-ar zice trebuie sa bat bine creierii ca sa priceapa si...motiv pentru care nu mai am vreme sa ma tin si de altceva.

E drept ca imi lipseste oarescum repausul pentru lecturarile mele de voie buna, blogareala, flendureala, dar e ok. Imi revin eu. Hai ca v-am lamurit. Revin. Noapte buna!

sâmbătă, 20 aprilie 2013

Azi m-am simtit ca Basescu la cumparaturi. "VIP" in colonia de romani. M-am dus cu Bobescu la polonezi sa luam de-ale gurii si in timp ce ma cataram pe rafturi, o femeie draguta se uita la mine si imi zambea. Dupa care m-a intrebat: "Tu esti...Mowgli?". De jena, am inceput a ma balangani pe spatarul carutului de cumparaturi. Dar mi-a facut o placere deosebita sa vorbim putin ca de la roman la roman si m-a bucurat nespus. Chiar ii multumesc pentru surpriza involuntara. Necunoscute sunt caile lumii si deal cu deal se intalneste, daramite om cu om...:)

joi, 18 aprilie 2013

Astazi voi scrie despre rabdare. Deci, rabdati-ma si data asta. Atunci cand veti ateriza - o fac acum putin pe-a sfatosul - toata lumea inconjuratoare va va sugera sa aveti rabdare. Cu ce? Cu tot ce vin se intampla. Nu veti intelege, poate, de la inceput, la ce se refera, iar pe parcurs, atunci cand va veti confrunta cu abisul, pentru ca se va intampla, poate ca veti uita ce vi s-a sugerat, cu indulgenta, la inceput. Dar o veti intelege dupa. Asa cum s-a intamplat, de exemplu, si in cazul meu, si nu numai. Vorbeam astazi cu un coleg, e din Egipt si nu de foarte mult timp in Canada. Cam de cand sunt si eu. Si e tanar. Are 30 de ani. Ba mai mult, e foarte tanar, in spirit si atitudine. Imi zicea ca in primele lui sase luni nu a avut de munca, era singur, nu stia in ce parte sa o ia si-l napadisera si depresiile pe deasupra. Venise in Canada plin de sperante sa-si schimbe viata. In bine. Sa si-o faca dupa placul lui. In primul an insa toate i s-au intors pe dos, in contextul depresiilor care-l apucasera avea impresia ca venirea in Canada a fost cea mai mare greseala a vietii lui. Depresiile post aterizare nu vin de niciunde. Vin pe un fond. Atunci cand vezi ca esti sleit de toate si cu banii luati, adica bani nu prea faci, ai un job de tot rahatul, daca il ai, oamenii care odata iti erau alaturi acum nu mai sunt, oameni noi nu prea cunosti, esti sfios, nu stii cum e mai bine sa te porti, nici sa apesi cablul de la autobuz nu-ti vine la indemana, pierzi total contactul cu notiunea de fericire, sa-i zic. Nu mai esti capabil sa te bucuri de nimic. Si deodata, ceea ce parea la un moment dat un vis, venirea in Canada, devine un cosmar, iar singurul gand care te mai bucura e ca te vei intoarce cat de curand inapoi, in tara ta. De parca deodata motivele pentru care ai plecat s-au mutat la polul opus. Doar in mintea ta vraiste. Acestea nu sunt cuvintele mele. Sunt cuvintele lui si povestea lui. Dar daca in povestea lui nu m-as fi regasit in cuvant cu cuvant, nu as mai fi scris-o eu aici.

Mi-a zis ca la un workshop intr-un stupid service employment ( toate sunt de aceeasi teapa, eu am avut de-a face cu ele ) a intalnit un om care l-a pus sa-si scrie tot ce are in cap pe-o foaie de hartie. In astfel de momente apelezi la toti iluzionistii. A scris acolo ce-l nemultumeste pe el si ce-ar vrea el sa schimbe in viata lui, cum vede el aceste schimbari etc. Era un fel de scrisoare catre el in posesia careia a reintrat dupa doi ani. In nimic din ceea ce scrisese atunci nu se mai regasea. Acum spune ca e un om foarte fericit cu el si, in gura mare, ca cea mai buna alegere din viata lui a fost venirea in Canada. Ca e tara in care poti sa faci orice. Oricine poate sa faca orice. Daca stie si cum. E un tip foarte creativ si viseaza mult cu ochii deschisi. Poate de aici i se trage :).

Lasand gluma la parte, nu stiu daca are dreptate sau nu, dar este, intr-adevar, intr-o stare de euforie absolut molipsitoare. Mi-a zis ca, in primul si in primul rand, el s-a debarasat de toti oamenii care il aduceau in stari de criza. Adica de negativisti. De oamenii a caror singura logica a existentei se baza pe "complaint". Imi spunea ca indiferent de cat de puternic te crezi, oamenii din jur te afecteaza. Si ca trebuie sa-ti alegi oamenii care sa te afecteze in sensul bun al cuvantului. Daca nu-ti sunt utili, nu-ti sunt prieteni, iar reciproca e la fel de valabila.

Revenind la rabdare, dupa vremea pe care mi-am petrecut-o aici, cred ca am avut-o, dar am avut-o intr-un mod inconstient. Si am ajuns la concluzia ca rabdare ai, ai cu carul si vine de la sine, doar cu o conditie sine qua non: sa-ti placa sa traiesti aici. Chiar si la nivel de feeling. Daca nu-ti place, nu ai nici rabdare. Nu ai suportul in serviciul caruia s-o pui.

miercuri, 17 aprilie 2013

Daca te intorci din drum iti merge rau, tre' s-o tai tot inainte ca inainte era mai bine. Azi, m-am imbracat frumos. Prima data de multa vreme incoace. Cred ca de asta primavara nu m-am mai imbracat asa frumos. Fustita, cizme, parul in vant...de la vremea asta cred ca mi se trage...sau de la ochelari. Sa vedeti a dracu nemernicie. Mi-am adus ieri ochelarii acasa si am constatat ca nu-mi mai plac. Eu cred ca aia mi i-au schimbat. Pe langa asta, sunt foarte sharp si cand mi-i pun la ochi am impresia ca ma privesc de sus mergand pe unde nu vad. Si cum m-am imbracat foarte frumos azi, nu am putut sa nu-mi arunc o ultima privire in oglinda de pe hol, motiv pentru ca mi-am uitat cantatoarea acasa. La lift, la liftul care urca precum egipenii pietrele de piramide, adica iti creste barba pana vine si coboara, mi-am adus aminte ca nu-mi canta muzica in urechi si m-am intors sa imi iau cantatoarea. Zic, hai ca ma intorc. N-are ce sa mearga rau. Doar cu seful. Hahaha!.

M-am dus spre metrou, il astept si cand sa vina, simt ceva foarte ud si cald pe la spate. Ma intorc la spate si vad ca fustita mea se pisha pe ea. Noooo, fuuuu....Imi pusesem de acasa in geanta un termos cu cafea fierbinte si cu lapte. Daca nu l-as mai fi pus de multe ori inainte...dar l-am mai pus. Ma uit in geanta si vad cum imi plutesc toate-n balta. Eugenii, banane, mere, foi, hartii, ambalaje, creioane...toate cele. Imi venea sa ma intorc acasa si de nervi sa arunc termosul la ghena. Nu mi-a venit ca am dat douaj de bacsi pe el. Nici acasa nu m-am intors ca ar fi insemnat sa intarzii la munca si sa folosesc acest adevar patetic drept minciuna. Ca zilele trecute o colega a intarziat si a zis ca a varsat cafeaua pe ea si ca s-a intors sa se schimbe, iar eu, in gandul meu, evident, ca nu am crezut-o. Bun, faptul e consumat, ca si cafeaua mea, de-acu', imi iau jegul in spate, si-asa eram plina de toate cele si dau sa urc in metrou. Cand dau sa urc, un mos incerca sa iasa. Dar iesea cu pasi foarte drepti si foarte inceti, ca melcul cu mortgage greu, si cum nu puteam sa-l imping, l-am asteptat sa-si termine drumul lung de la iesire. Cand am intrat, usile s-au inchis si mi-a ramas geanta de la laptop pe-afara. Au inceput unii sa ma traga dupa ei, altii sa-si bage mainile printre usi, se facuse taraboi. Am reusit sa bagam si laptopul in metrou si m-am asezat confortabil in usa, lasandu-mi geanta sa se pishe in continuare pe mine si pe jos. Dupa Yonge am prins si eu un loc in fata si mi-am pus dracaria aia de termos pe pervazul din fata scaunului. Pe care l-am uitat in metrou. Pentru ca nu l-am aruncat la ghena si pentru ca m-am uitat prea mult cu admiratie la o femeie cu cioc.

Si cum nu toate au happy-end cand am ajuns la munca si am dat sa intru in cladire, de pe partea cealalta unul m-a busit cu usa cu tot direct in freza mea cea noua.

Hai ca e abia inceputul zilei!

luni, 15 aprilie 2013

Cautam sa beau si eu un suculet in fata tastaturii sa ma relaxez cu blogul meu dupa o zi in care nu m-am simtit fizic prea incantator si am gasit prin casa niste lichior de femei de cappuccino, nu-mi aduc aminte ce si cum, probabil, amigos cand or fi venit pe la mine mi l-or fi adus.

Ca sa incep cu inceputul, nu mi-am adus ochelarii acasa ca nu erau gata. Nu zic ca si eu mi-s ametita, de la vedere mi se trage, dar nici cu unii dintre ei nu mi-i rusine. Macar is simpatici. Pana atunci, as vrea sa mai scriu in voia randurilor ce mai fac eu, nu ca ar interesa pe cineva, dar eu tot scriu ca mie imi place sa vorbesc (despre mine). Ca despre altcineva nu ma pricep sa vorbesc cu atata usurinta si nici nu vreau. Las oamenii sa vorbeasca singuri despre ei. Daca sunt in stare. Eu mai aud, citesc sintagme potrivit carora unora nu le place sa vorbeasca despre ei. Si o spun ei cu mandrie. De ce?! De parca automat vorbitul despre sine ar insemna lauda de sine. Nu e cazul si nu e acelasi lucru. Ba dimpotriva, tocmai atunci cand unul spune ca nu-i place sa vorbeasca despre sine parca include automat o idee de importanta pe care e prea "modest" sa o afiseze. Ce-i asa de misterios intr-o persoana fie ea si cea proprie? Cand vorbesti despre tine, tu o minuscula parte a intregului fiind, vorbesti despre multi, despre cei mai multi. De fapt, nu voi vorbi acum despre mine, ci despre ce mai fac eu, care e parte despre mine, dar nu totul.

Nu mai fac nimic. Iau totul de-a gata, cum s-ar zice, si exact cum vin. In primul rand, desi am trecut demult de primul rand si inca n-am zis nimic, imi place foarte mult scoala asta pe care am inceput-o si pe care am de gand sa o termin. Eu nu fac cu multa usurinta lucruri care nu-mi fac nicio placere. In orice caz, niciodata cu tragere de inima. Ca, banuiesc, oricine. Am crezut, la un moment dat, ca imi va fi imposibil sa mai gasesc ceva care sa-mi si placa in adevaratul sens al cuvantului. Chiar aici fiind. Imi aduc aminte ca asta vara, stateam cu amigos pe o patura prin niste balarii pe undeva, pe langa Toronto, si le ziceam ca eu m-am ratat. Ca eu n-am ce sa mai gasesc, nu ma mai regasesc in nimic, in niciun caz in carca de programe scolare existente pe brosurile tuturor scolilor de pe aici. Le priveam ca si cum as fi citit cartea de telefon. Cand vorbeam atunci de ratare ma refeream la un minunat program scolar, ce s-ar fi nimerit, la care sa ma duc doar ca sa ma duc si pentru ca apoi sa-mi gasesc un job mai bun, care o fi fost, adica doar cu mai multi bani de pe urma lui. Pentru ca din punctul meu de vedere, daca nu faci o treaba cu pasiune, macar putina, atunci intre un job prost platit si un job mai bine platit nu e nicio diferenta. Chiar azi vazusem in metrou o pustoaica. Isi sublinia chestii de teorie dintr-o carte pentru hairstyle. Ideea este nu toata lumea trebuie sa isi ia phd in studiul stratosferei...ca sa merite o viata pe pamant.

Acum, ceea ce fac eu se numeste schimbare de cariera. Daca nu ii zic cariera, atunci ii zic orientare profesionala, ca sa nu sune foarte pretios. Ca nu alerg dupa cariere, ci dupa foarte multa liniste. Prima data cand am "aprofundat" eu subiectul a fost, culmea, in urma unui seminar la ambasada Canadei, inainte de a emigra. Pentru mine asta e prioritar, si abia secundar, job-ul pe care mi-l voi gasi apoi. Care apoi, poate sa dureze si doi ani, si trei, sunt perfect constienta, dar nu ma intereseaza momentan. Cu atat mai bine, am timp de exercitiu si aprofundare. Problema este ca meseria pentru care eu m-am pregatit e moarta. (Pentru mine ca sa o practic la nivel profesionist. Ramane doar sa ma eschibitionez in voia sortii si a intamplarii pe bloguri. E si asta o treaba. Culmea ironiei e ca la absolvirea facultatii, decanul ne felicita ca e facultatea care pregateste intotdeauna orice, dar niciodata someri. Bobi si acum rade ca era si el acolo. Pfuuuu!!!!). Aici este foarte greu sa sper la asa ceva, nici n-am sperat vreodata, nici nu vreau, si daca e sa o parafrazez pe canadianca de care va vorbeam anterior, si pentru unul nascut aici e foarte dificil sa patrunda in acest mediu extrem de competitiv. Mi-a zis exact asa: "Poate sa fii nascut aici, sa muncesti vreo 10 ani pe gratis si sa iei si tu in final un job!". Exagera, dar voia sa evidentieze faptul ca nici pentru ei nu este simplu. Chiar nu este. Ba chiar in orice domeniu. In aceeasi ordine de idei, in Romania, in schimb, e si mai grav. Din alte puncte de vedere, e adevarat, dar grav oricum. Ziaristii in Romania au ajuns pielea lelii ca sa ma exprim elegant. Au ajuns sa semneze petitii online anonime (patetic!!!!) in care isi cer drepturile salariale de care nu au mai beneficiat de anul trecut.

Prin urmare, decizia mea de a merge la scoala, ca pana la urma eu job am, tine de aceasta dorinta a mea de schimbare a orientarii profesionale. In urma careia sa pot spune: eu stiu sa fac asta. Nu ca sa ma dau in stamba ca vezi doamne ma plimb eu pe cine stie ce holuri, mare branza, ca ma doare pe mine fix undeva de stamba cuiva, ci pentru ca am ocazia sa profit in felul acesta de timpul meu, care timp, mie mi-e acum extrem de favorabil. Ma simt in forma pentru orice. Ba chiar as putea sa spun ca atat de favorabila mie, intr-un timp atat de linistit ca acum nu am mai fost de foarte multi ani. (Inclusiv aici am avut perioade foarte grele). Cum necum, Canada mi-a oferit sansa sa pot face chestia asta, adica aceasta schimbare pe care mi-o doresc. Dar ma intreb, in Romania, ce sanse reale as fi avut intr-un demers de genul acesta? Va zic eu, desi nu sunt acolo. Niciuna.

In fine, dupa cum ziceam, chiar imi place. Imi place totul. Si cred ca o sa fiu si buna :))). Inclusiv colectivul, cu oameni foarte deschisi, necrispati, gata oricand sa-ti intinda o mana de ajutor, atunci cand sunt mai priceputi. Chiar zilele trecute m-am dus ata la Tim H. sa-i iau unui coleg un hot ca ma simteam profund indatorata. Imi dadea mura-in-gura niste chestii care nu mi se legau, ca io-mi eram mai prost un pic. Si da, este un mediu de networking. Eu vorbesc acum din experienta proprie. Experientele altora n-au decat sa si le expuna altii...
Ma costa bani, intr-adevar. Dar ce nu costa bani? Iar eu prefer sa-mi cheltuiesc banii acum exact in felul acesta in detrimentul altor lucruri, pe care voi avea timp sa le fac la momentul oportun. Ma gandesc ca nu mor maine. Iar daca e sa se intample, asta e, un misel mai putin.

duminică, 14 aprilie 2013

Eu am dormit asta noapte foarte stresata. Toata noaptea am visat un site culinar. Ba la un moment dat mi-am zis ca daca tot il visez poate imi da providenta si idei, ca asa mi-a dat odata mie, in vis, cand eram pe la scoala, cum se rezolva o problema de chimie. Nu mi-a dat si de data asta. Initial aveam in cap sa fac un site pentru un bookstore la coltul strazii. Incepusem cu asta si am sfarsit sa adun poze pentru site-ul unui restaurant romanesc pe care nu il am. I-am pus o poza de fundal cu muntii nostri aur poarta si da-i batai. M-am culcat la 2 noaptea. Am zis ca-i pun si acordeoane ascunse cu istoria dacilor. Apropo de asta, am vazut un serial, Vikings...Cate 3 episoade pe seara. Super tare...Asta e tema pentru Dreamweaver, varianta Design view, care trebuia predata vineri, cand am avut si un test. Si m-am luat de prof de doua ori. O data sa ne mai dea doua zile pentru site ca daca-i dupa ritmul lor, n-as mai avea vreme nici de mancat si o data la test, pentru care, din acelasi motiv de lipsa de timp, ne-a dat numai intrebari, 80 cu toate, din toate colturile programului, pe care, evident, nimeni n-a avut vreme sa le scotoceasca. Dar pe ei nu-i intereseaza. In fine, dimineata m-a trezit Bob sa ma ameninte ca el se duce singur la sala. Si s-a dus. Ieri n-am lucrat nimic ca m-am ametit trei sferturi din zi cu cretinopatii astia de canadieni. M-am dus sa-mi fac ochelari. Stiti ca voiam sa-mi iau cu fite, albastri. Aveau acolo, la Hakim, chiar in colt la Main, maldare de frame-uri, in toate nuantele de blue, dar mie imi stateau ca naiba si mi-am luat pana la urma unii mai faini decat toti albastrii la un loc. Maro. (Cand mi-i aduc maine, imi fac o poza cu ei ca sa ma laud). Intram prima data pe Main, cum ziceam, dupa ce am parcat la Canadian Tire, la dracu in praznic si pe ploaie. La casa era un chinez de nu-l intelegeam ce vorbeste, dar am dedus ca doctorul nu era. Ne-a intrebat daca il asteptam. Da. Ne-am invartit pe acolo sa probez toate culorile de ocheti si ma duc inapoi la ala sa-l intreb cat dureaza pana vine? Numai el stie ce intelegea din ce-l intrebam eu ca mi-a zis initial un sfert de ora. Un sfert de ora pana vine doctorul? Nu, un sfert de ora consultatia. Lasa, nene, consultatia, doctorul, zic, cand vine? Nu se stie, ca intarzie. Eu deja semnasem rezervarea, i-am lasat-o pe tejghea, si i-am zis lu' Bob, hai sa ne caram de aici ca astia-s cu pluta.

Ne-am intors in parcare si am cautat pe telul lui Bob o alta adresa de Hakim. Gasisem doua, una la vreo doua statii mai departe, pe la Greenwood, alta pe la Kingston. Era o aglomeratie pe Danforth, mi se ridicase si tensiunea de cat asteptam sa trecem si noi de o intersectie. Stateam la un semafor, in stanga cimitirului, si in difuzor era o melodie, care venise la rand, si racnea..."ti-o dau la..." (cica asta e cu dedicatie) in timp ce Bobi vorbea zicale metafizice ca "inca descifreaza viata". Am ajuns la Greenwood intr-un final, iar in fata magazinului, scria pe o placuta: "Eye exams here". Cool, zic. Hai ca o rezolvam aici. Intram, ne ia in primire un indian de data asta si incep a-i explica si lui cum ca-l vad in ceata. Ok. Facem un appointment la doctor, ca azi nu e. Nu e doctorul? Nu, numai vinerea vine. Pai si de ce nu pui placuta de la intrare numai vinerea? Am plecat si de acolo. Ne ducem la Kingston. Parcam iarasi prin ploaie si vedem iarasi placuta de la intrare, dar acestia erau mai civilizati. Cica doctorul just Wednesday. Ba, da-o-n bisarica...Zic, ne intoarcem inapoi la Main, ca daca ala n-a dat zi, inseamna ca vine azi. Cand ne-a vazut din nou chinezul a zis ca doctorul e sus si fisa mea de inscriere e cu el. Sa urc. Cand urc, 10 insi in fata mea. Dupa mai bine de o ora am intrat la consultatie, timp in care negresa doctora, care intr-adevar, mi-a facut o examinare gigea, se scuza intruna ca are multi oameni afara si ca sigur sunt nervosi pe ea. Nu era nimeni nervos...Eu in niciun caz...Deci, totul e bine cand se termina cu bine, ce-ti mai ramane de zis, dupa trei sferturi de zi. Toata afacerea m-a costat $250, din care a trebuit sa platesc numai $30, ca restul a fost acoperit de asigurare.
Ok, minunat, ma bag la trebi ca am si videoconferinta cu o prietena de Romania pe Skype. Vorba ei, ne dam intalnire pe Skype de parca ne-am da intalnire in oras. Bine, bine, dar eu treaba cand mi-o termin?!

joi, 11 aprilie 2013

de pe la colturi

Am o colega nascuta in Toronto, cu care ma inteleg eu bine ca iesim amandoua, in acelasi timp, in spatele office-ului sa luam cate o gura de aer “fresh”. Stiti, daca nu stiti, zic eu acum, ca la aer fresh se dezbat cele mai mari dileme ale lumii de sub ochii nostri. Printre multe altele discutate, dar care nu fac subiectului notei de fata, am intrebat-o, voi sunteti politicosi, asa-i? (Pentru mine e mai mult decat evident, dar am zis sa o intreb ca si ea m-a intrebat pe mine multe despre noi, despre romani)…”Da, in general, da, desi depinde de persoana, ca intotdeauna, dar da, suntem foarte politicosi...pana la primele pahare pe care le bem….Desi tot timpul se poate si mai bine”…(Sau si mai rau, in gandul meu). Mi-a zis ca inca din scolile mici sunt “indoctrinati” sa fie respectful fata de absolut toti oamenii.  Cand vine vorba de accepatarea diferentelor, adica a imigrantilor, tot de acolo incepe totul. Cum au in clase copii proveniti din toate culturile lumii se obisnuiesc cu diversitatea inca de mici, pentru ca intr-un final, “si eu tot un fel de imigrant sunt”, zicea ea. “Chiar daca ai mei strabuni au ajuns prima data in Canada acum 100 de ani. My fiancé e din Portugalia. Si cred ca diferenta majora dintre noi e ca mancam diferit”. Da, le zice bine, in realitate insa, exista diferente foarte mari de gandire intre un imigrant la prima mana si unul la a saptea.

…Tot pe la colturi vorbeam si cu colegii mei de clasa. Cu doi veniti cu multi ani in urma din Egipt. Intr-o anumita conjunctura si ca fapt divers intr-o discutie oarecare, unul mi-a sugerat: “aici trebuie sa ai grija ce vorbesti. Nu trebuie sa spui chiar tot ce ai in cap daca vrei pace”. Ihi. De fapt, la ce se referea el cand imi zicea direct chestia asta? Ca mi-a detaliat apoi. Spunea el ca inainte de a spune verde in fata lucruri, e bine totusi sa iti iei un ragaz pentru research. Sa cauti sa vezi daca atunci cand iti dai cu parerea ai si dreptate in ceea ce zici sau contrazici. Ca s-ar putea ca uneori sa te inseli. Acum, nu stiu daca toti, inainte de a vorbi se documenteaza, sau cand tac prea mult o fac pentru ca nu si-au facut documentarea…de cele mai multe ori cred ca nu. Tac pentru ca nu se afla in pozitia de a vorbi. Ca peste tot.

Si inca o chestie din discutii…urma sa fie la un moment dat un job fair. Si vorbeam in clasa ca trebuie sa lucram pe portofoliu, eventual. Am zis atunci ca eu nu sunt inca suficient de buna, mai e de munca pana sa ma afisez in fata unui angajator. Moment in care un coleg, canadian nascut in acest oras, imi zice: “Sa nu mai spui niciodata asa ceva”. Ce? “Ca nu esti suficient de buna. Normal ca esti, trebuie doar sa ai incredere in tine”. Nu, chiar nu sunt. “Ba da, poti fi. Ca te duci seara acasa si aprofundezi”. (Multi canadieni gandesc in felul acesta. Fel care, sincer, mie mi se pare cam stupid). I-am zis doar ca la mine nu functioneaza in felul acesta. Ori e treaba, ori nu e. Si i-am dat si un exemplu. Daca, sa zicem, eu nu stiu o engleza suficienta pentru un job, degeaba spun eu din gura ca o stiu daca in realitate nu o stiu. Si asta nu are legatura cu increderea in sine. Ca pot sa o invat, da, e foarte adevarat, dar nu peste noapte, dupa ce ma duc seara acasa. Daca spun acum ca nu o stiu inseamna ca asa este, ceea ce insa nu exclude ca la un moment dat, mai tarziu, sa ma afisez in fata lui si sa spun: acum o stiu.

Pana la urma, scriu aici despre doua opinii care se bat cap in cap. Unul imi zice ca inainte de a vorbi trebuie sa fac research, altul imi spune ca trebuie sa strig tot timpul in gura mare ca sunt intotdeauna cea mai buna, cea mai tare, desi e mai mult decat evident ca nu-i asa. Inca.


Pana la urma pe spusa cui sa ma bazez? Oricum nu ma bazez pe a niciunuia, dar ma intrebam doar asa…Vorba lui Bob, eu cand mor, vreau sa mor pe carca mea...Aveti si voi grija pe spusa cui va bazati atunci cand cititi bloguri :).

marți, 9 aprilie 2013

Din nou, nu ma pot abtine. Dimineata, cand imi beau cafeaua inainte de a pleca la munca, citesc si eu diverse, printre care si upgrade-urile blogurilor din stanga paginii mele. Si ceea ce constat, mai ales in ultima vreme, e ca mica blogosfera romaneasca de Canada e plina de blogbugshi. Stiti paduchii aia de pat - bedbugshi - care odata infiltrati fac prapad in asternuturile omului?! Toronto cunoaste bine povestea. Asa e si cu blogbugshii. Is niste gandaci slinosi care isi lasa ouale imputite pe unde gasesc si ei spatiu vital. Provenienta parazitilor nu e inca pe deplin depistabila, dar, cu certitudine de laborator, detestabila. Noroc ca exista solutia Flit, de deratizare totala.

Partea buna a aspectului, pentru ca nu vreau sa inchei aceasta lunga postare intr-o nota negativa, este ca numarul blogbugshilor nu este foarte mare comparativ cu masa de cititori/comentatori ai unui blog de genul acesta. Si asta o spun din experienta proprie. Numarul celor care citesc cu placere sau din alte diverse motive de buna credinta este muuuult mai mare decat cel al alora de-si lasa larvele in asternuturile "blogarului". Eu, personal, n-am fost constienta de existenta acestei specii de gandaci inca de la inceput. Pe parcurs, insa, am avut cateva lupte crunte de purtat. Dar am capatat imunitate. Am Flit pentru toata turma lor.

Hai v-am pupat! Ne vedem in curand!
Mowgli.

duminică, 7 aprilie 2013

E duminica in amiaza deja trecuta, am lalait-o azi mult pana sa ma pun la verticala, cu geamul deschis la dormitor ca-i o caldura in casa ca la sauna, ascultand pasaricile jucause cum se chitaie pe la geam. Si pescarusii. Am o ciurda venita de la lac ce se aciueaza la graunte de pigeons la blocul de langa. Afara, clar se indreapta vremea, daca da sa mearga treaba cum s-a planuit de la imparatie la sfarsit de luna avem si noi frunze in copaci. Apropo de asta, vorbeam ieri cu Bob si ziceam ca atunci cand ne vor veni in vizita membri de familion de Romanica, sa ne creasca copiii, sa ne plictiseasca prin casa, apoi trebuie sa-i amagim sa vina musai vara. Ca daca vin iarna se deprima de la intrare.

Nu prea mai am spor la scribalit. Invat toata ziua. Si Bob se minuneaza. De mine eu nici nu mai zic. Manci un deal de sare si omul nu-l cunosti. Eu aveam un stil de a invata pe sarite. Citeam mult, dar cand era de toceala, o pagina, o pauza, iar o pauza, iar o pauza la pauza, iar o juma de pagina, pana trecea ziua, iar la examene scriam multe fraze standard pe care apoi le imbracam ca pe manechine.

Aaa, ieri, ca veni vorba de haine. Ne-am dus la mol sa isi ia Bobescu bocanci de lupta. N-a gasit modelul de pe internet si atunci pentru ca tot ma scosese din casa ciufulita in cap si plina de nervi, ca sa imi linistesc nervii pe care mi-i face cand imi zice ca ma taraie dupa el ca trebuie sa vorbeasca si el cu cineva in masina, am zis ca trebuie sa mergem sa imi iau o noua vesta de blugi pentru ca m-am gandit eu ca asa cum ma imbrac cu camasile mele zi de zi, ca mi-am upgradat stilul, vesta mea gri nu mai este cool si atunci trebuie sa o upgradez si pe ea. Si ne-am dus la Fairview. In unele magazine, multe haine tipatoare, urate ca dracu. Eu n-am putut sa nu ma intreb cine intreg la mansarda poate avea astfel de preferinte? Paiete, tinte...Dar asa cum nu te poti ju(de)ca cu gusturile omului, nici nu te poti c...in ele. In fine, am intrat intr-un magazin cu jocuri de societate si am vrut sa ne cumparam un sah. In timp ce cautam o fata de masa verde pentru poker. Dar nu ne-am mai cumparat ca am zis noi ca am gasi mai mare si mai frumos pe internet. Sa stam ca doi mosnegi si sa ne mutam pionii unul altuia. Am gasit intr-un final o vesta cool care merge cu camasile mele in dungi sau patratele, si ne-am luat si geci de piele. Ca am gasit niste plesti de mare angajament, niste reduceri de 70%. Marfa zic! Ma rog, eu nu am cine stie ce fetisuri de vaca, de piele de vaca, lui Bob ii plac mai mult. Dar astea chiar mi-au placut si mie. Omul, stati ca trebuie sa incep putin si cu filozofiile mele fara de care ce-ar fi blogul meu si de ce ar fi, n-a depasit stadiul de neathertalian, doar i-a schimbat design-ul. Design canadian, made in China.

Si ca sa scriu ceva si de interes major, da' de unde, in Canada oamenii, in general, nu sunt atat de pretiosi la imbracaminte, adica la nunta strazii nu-si schimba rochiile de 'nspe milioane de ori pe seara, dupa ultimul racnet, ca sa moara cumnata de ciuda pana ii curge rimelul pe sub gene. Si chiar daca unii etaleaza toilete, oricum nu-i baga nimeni in seama. De fapt, tocmai aceasta anonimitate, oarecum specifica oraselor de anvergura torontoneza ma fascineaza pe mine cel mai mult. Cu cat sunt mai anonim in multime, cu atat ma simt mai bine si mai in largul meu. Imi fac mendrele dupa bunul plac. Am mai mult spatiu vital. Ma agasa, nu mai zic unde, ca si aici s-a intamplat in anumite conjuncturi cu anumiti conjuncturali, de exemplu, uitatura aia femeiasca pe sub sprancene setata sa scaneze totul din cap pana in picioare, pe sistem multitasking. Se facea muierea (fie femeie sau barbat) ca te aude ce intelighetii spui si in acelasi timp calcula pretul chilotilor asortati cu coafura.
Si trebuie sa mai zic inca ceva in directa legatura cu unul din motto-urile blogului meu: "fiecare cum e el". Am intrat ieri in Zara si am vazut un pulover care avea fermoarul, de sus pana jos, la spate. Eu zic, hmmm, interesant puloverul asta cu fermoar la spate. Iar Bobi, pai si cum te intorci sa-l inchei?! Fiecare si-a pus problema altcumva vizavi de acelasi lucru aflat in acelasi timp sub privirea amandurora. Eu mai cu fita, Bobi cu practica. Acum, s-o zic pe a dreapta...mie imi plac hainele "scumpe". De unde stiu asta? Cand intru intr-un magazin, item-urile pe care imi pun prima data privirea...constat, cand le verific eticheta, ca au preturile cele mai ridicate. Dar eu gasesc ca e mai pe simtul meu comun sa ma mandresc cu camasa de pe mine ca am luat-o cu 1 dolar, in mega reducere, decat cu...7000 am dat pe ea! Mega reduceri care aici sunt pe bune. (Lasam la o parte ca-s canadienii niste hoti si practica preturi mult mai ridicate decat vecinii lor, ca asa este, dar vorbeam de reduceri). Camasa de pe mine in sine capata valoare pentru ca imi place, mi se potriveste si nu pentru ca a costat multi bani. Cu cat costa mai putin, cu atat avantaj eu. Logic, nu?! Exista o carte, i-am vazut coperta la Indigo, dar nu stiu despre ce-i, desi banuiesc, care se numeste "the value of nothing".

...Mda, de la ce am plecat si la ce am ajuns...deci daca vin ploile care se anunta, in doua, trei saptamani da mult asteptatul fir verde al ierbii si da verde si la putina hoinareala ca moartea a fost pana acum. Lunga iarna!

vineri, 5 aprilie 2013

Se mai duse o saptamana. Cel mai fericit aspect din toata afacerea asta, in care de la o zi la alta sunt din ce in ce mai ametita, este ca eu nu trebuie sa mai merg la cumparaturi. Am semnat nescris cu Bob ca pe perioada studiilor mele, sunt scutita de cea mai mare corvoada canadeza. Va intrebati voi ce-i asa de dificil sa iei sacosa si sa mergi sa-ti cumperi o caisa? Pai e. Ca dureaza jumatate de zi, e adevarat, cu commuting cu tot. Si nici nu m-a incantat vreodata plimbatul printre raioanele de ceapa si ridichi. Am mult de lucru pentru ca eu trebuie sa intru in domeniu mai mult decat imi permit cursurile de la scoala. Mult studiu individual si multa practica. Dar, dincolo de asta, nu cred ca as fi putut sa ma orientez catre altceva si sa-mi placa la fel de mult.

Ce voiam eu sa va zic. Voiam de mai demult, dar am tot amanat pana am uitat, iar azi mi-am amintit. Am zis-o de mai multe ori, dar cum de la o vreme ma si ramolesc, daca nu ma balbai, ma tot repet. Ca am chef de vorba.
In Canada, nu traiesc doar oamenii cu bloguri. Adica eu, Gilbert, Skiorul, Elena, Moldoveanca, Quinta, Tzipi si care mai sunt...Ei nu reprezinta nici macar 0.00000 % din romanii aciuati sub artar, prin urmare nici reprezentativi nu sunt. Cei mai multi dintre cei traitori prin zona asta nu si-au pus niciodata click-ul pe vreun sfat online si nici interesati nu se arata sa o faca vreodata. Pentru ca au altele pe cap. Isi vad de viata lor fara necesitatea de a explica cuiva ceva. Desi "munca" lor, a celor cu bloguri, e by default laudabila (a tuturor celor enumerati mai sus) si intr-o oarecare masura favorabila celor doritori de emigrare, eu raman la opinia ca a te lua, efectiv, doar dupa unul sau altul in plin proces de emigrare e nonsens. Eu mi-as pune aproape total increderea in ceva de genul acesta numai daca as cunoaste, personal, omul. Pentru ca, de multe ori, ceea ce spune el este la fel de important cu de ce spune el una sau alta? "De ce"-ul insemna mult. Asta nu inseamna ca unul are mai multa dreptate decat altul. Doar isi da cu parerea personala.

Asa e si cu viata fiecaruia in Canada. A celor multi, inclusiv a celor fara expunere online. Care daca nu sunt activi pe internet nu inseamna ca nu exista. Am spus-o de multe ori, in diferite forme, dar ideea am pastrat-o mereu, ca eu cred in amprenta personala a fiecarui drum pentru ca atatea bordeie, atatea obiceie. Unii gasesc aici ceea ce cauta, altii nu. Totul tine de timing si de potriveala. Din toate punctele de vedere. Sau macar din cateva. Uite iar, cazul meu si a lui Bob. Noi facem parte din categoria celor care plecand nu au avut nimic de pierdut, prin urmare, nici decizia plecarii nu a fost prea dificil de luat. Aveam amandoi cate 26 de ani la condica atunci cand ne-am pus geanta in umar si facut bye Romaniei din avion. Aveam niste diplome pe nume, dar nu tu responsabilitati, nici datorii. Doar drepturi. Dreptul de a incerca. De a incerca sa vedem ce iese. Conditia noastra ne-o permitea. Prin urmare, ca am ajuns aici sau am fi ramas dincolo, noi tot la inceput ne-am fi aflat. In situatia aceasta, daca noi nu am fi gasit macar un procent din ceea ce cautam aici nicio logica nu ne-ar fi oprit sa o intindem inapoi. Asa cum am venit. Teleleu si buni de fuga. Doar ca nu toti cei care vor sa emigreze fac parte din categoria mai sus mentionata. Fiecare si le stie pe ale lui. Iar ale lui sunt mai importante decat ale oricarui altcuiva. Pentru fiecare in parte decizia este cu atat mai usor sau mai greu de luat cu cat punctele categoriei din care fac parte sunt ordonate altfel decat in cazul nostru. Si ca tot am adus vorba despre ce-am cautat si de ce zic ca am gasit?...Conditii de trai mai bune, aici intrand: o situatie financiara confortabila (nu am exclus-o niciodata, doar ca nu am luat-o ca fiind singura importanta), mai multa liniste (tradusa si prin perspectiva) si siguranta sociala. Si un oras fain. Cam ce sa vrei mai mult?! Ca sa poti realiza daca decizia a fost sau este fair luata eu nu ma compar, desi as putea sa o fac, cu cei in situatia mea care au ramas acasa, ci cu confortul meu, inclusiv cel psihic, in ceea ce priveste decizia luata. Deocamdata nu ma simt frustrata cu aproape nimic. Sunt prinsa in diverse situatii care ma tin ocupata, am hobby-uri - multe carti de citit, pur si simplu m-am trezit ca deocamdata imi place in viata mea. Exact asa cum este ea. E adevarat ca nici foarte pretioasa nu sunt. Am repere destul de limitate si se cam opresc la starea mea de bine (si a catorva din jurul meu, situatie care contribuie si mai mult la starea mea de bine). Ca binele e relativ de la caz la caz.

Acum ce as putea sa spun ca nu-mi convine? Ca trebuie sa muncesc ca nebunul si sa alerg dintr-o parte in alta valvoi, poate, poate m-oi linisti si eu la un moment dat? Pai asta as face-o oriunde m-as duce ca nu m-am nascut milionar la buzunar si nici cu idei de milioane care sa-mi revolutioneze statutul peste noapte. Bine, asta a doua inca nu e decisiva :). E clar mai usor, pentru cei mai multi, sa-si imbunatateasca viata si nu sa si-o schimbe radical. Si apoi, eu muncesc si din plictiseala. Sa fac bani ca sa traiesc, in primul rand, normal. Dar si daca i-as avea, tot as face ceva munca in timpul meu. Poate altceva, dar tot m-as ocupa cu diverse. Am mai zis-o, this is me. So what?! Doar ca, facand o comparatie, dar revenind, din nou, la conditii si imprejurari, rezultatele eforturilor mele fac o diferenta majora intre o alegere sau alta.

Acum eu vorbesc despre noi in contextul Canada si nu despre Canada in sine. Care Canada in sine nu ma incanta, cum nici nu ma deranjeaza mai mult decat o alta tara cu nivel de trai civilizat. Are insa puncte in plus pe care eu le consider importante. Si oricum, ideea plecarii intr-o tara europeana pe mine nu m-a fascinat niciodata, desi ocazii s-o fac am avut. Ideal ar fi fost sa ma pot dezvolta in Romania. Iar multe alte tari sa le cunosc doar de pe sezlong, sa zicem. Dar, deocamdata, pentru mine, Romania ramane doar locul in care m-am nascut si unde imi traiesc parintii. Nu ma lasa sa ii ofer nimic. Cel putin asa vad eu lucrurile de aici, acum. Nu stiu daca ma insel sau nu.

miercuri, 3 aprilie 2013

poza

Am avut o zi obisnuit de buna si am la dispozitie 20 de minute sa ii fac o poza in cuvinte. Imi citisem dimineata niste postari mai vechi si chiar asta imi era sentimentul. De revedere a unor poze mai vechi. Cazuta in nostalgii recente am si intarziat la munca, dupa ce mi-am si cautat o vreme firele castilor prin casa. Uitasem ca le uitasem aseara in masina, dupa ce ma intorsesem de la sala, pe unde n-am mai dat de vreo doua saptamani. Cand am ajuns la munca, m-a trimis colega sa ii cumpar cafea. Ca ea e busy. Si eu eram, dar m-am dus. L-am intrebat inainte pe seful, my Italian ( Do you miss Romenia, Francesca?), daca el ar bea una ca azi e on me. Coffee Time cu varianta frantuzeasca La Pause Café, only cream pentru toata lumea, medium la size. Vanzatoarea parea mai bine dispusa decat mine, desi nici eu nu o duceam rau, simt in ultima vreme in atmosfera aroma aia de primavara, transferabila, care ma predispune la mai bine. Mi-a dat si carton sa le asez frumos pe toate ca sa le pot cara, sa nu ma friga, desi era cu double paharul.
Si cu cafeaua in fata, din care si acum mai sorb, m-am destins si mai mult. M-am pus pe munca, aveam spor, mergea treaba, dar nu prea mai aveam timp pentru tot. La 12.30 iau niste foi imprimate pe fata de la copiator, le bag in geanta la laptop, iar geanta o pun pe umeri si ies sa ma duc la scoala. In metrou s-a asezat langa mine o negresa cu un MacD in carton si imi venea un danf de fast-food pe sub nas de imi venea sa-i fur mancarea. Mi-era si foame ca apucasem sa manc doar sandvish-ul meu cu branza topita in buruieni si salam genoa hot. Azi, chiar inainte de a pleca am primit un email de la centru de care trebuia sa ma ocup, motiv pentru care am intarziat un pic si la clasa. Deja figuram pe intranet ca absent, dar mi s-a repozitionat linia pe verde ca oricum nu intarziasem mai mult de un sfert de ora si cand am ajuns ora nu era de facto inceputa.
Mi-a bagat hard drive-ul in calculator, o cutie pe care o car tot timpul dupa mine, m-am uitat pe tabla alba unde D., proful, e desenat, de aseara, in cap de clovn. E simpatic, mai ales cand incearca norocul clasei cu cafelele moca de la Timi. Inca asteapta un bbq. Poate il trag eu. Asa, si m-am setat pe sistem, mi-am verificat scorul pentru examenul trecut, ca azi s-a afisat, important e ca l-am trecut, am intrat in program si m-am concentrat pana la pauza. Cand am mancat un mar si am inceput sa scriu pe blog ca sa nu treaca degeaba. Si pauza se termina. Diseara trebuie sa merg si la library neaparat, sper sa ajung pana inchide ca mi-am facut comanda de momentele si schitele lui Caragiale. Mi-a venit intr-o seara ca vreau sa le recitesc.
Una bella giornata pe mai departe!

PS: azi imi propusesem altele pentru seara, dar mi-am ostoit cateva ore pofta care imi venise de Caragiale. Ba atat eram de entuziasmata ca l-am regasit, chiar nu stiu ce mi-a venit, ca nu m-am putut abtine sa nu-i citesc si lui Bobi...Lantul slabiciunilor...si alte cateva. Dar, am retinut cum descrie el moftangiul si moftangioaica. Descrierea lui seamana izbitor cu cocalarul si pitipoanca de azi. Lumea nu se schimba. Aceeasi Marie, cu alta palarie. Sau la vremuri noi, aceiasi noi.
Bob a fost azi la Target, prima data, e un nou magazin american care a inlocuit Zeller's-ul. S-a deschis o filiala si la mine in mahala. Seamana cu Walmart, numai ca-i cu rosu. Magazinul arata destul de binisor, ca-i nou (numai ca nu-i rostul lui sa fie admirat), dar marfa imi pare de-o calitate cel putin decazuta. Exact ca Walmart. Magazinele acestea gen Walmart sunt foarte cheap. Si nu ma refer la preturi. Ci la tot. Cateodata am impresia ca si un magazin de colt din Romania e mai primenit. Mi-a luat si Bob ceva. Un faras.

marți, 2 aprilie 2013

cei 3

Cred ca incep a avea din nou probleme cu ochii. Ma cam deranjeaza vederea in ceata din ultima vreme. Trebuie neaparat sa merg sa-mi fac un control ca sigur e ceva in neregula si am de gand sa-mi procur ochelari cu rame albastre. Noua mea fita. Iaca durerea mare. Eu nu sunt ochelarista de foarte mult timp, cand am inceput prima data sa nu mai vad bine numarul de autobuz in departare eram prin 2008 si mi s-a dat un diagnostic de sindrom al ochiului de calculator, o miopie usoara capatata ca urmare a belitului toata ziua in ecranului computerului. Acum, cand, practic, cea mai mare parte din cat timpul cat sunt treaza mi-o petrec in felul acesta, uite ca si acum, nici n-am ajuns bine acasa ca m-am si postat la monitor, deja se incetoseaza situatia, pe care trebuie sa o rezolv cat mai repede, poate chiar saptamana aceasta, daca apuc. In fine, sa lasam asta ca nu e de interes popular. Voiam sa va mai scriu cate o chestie, doua, la care ma gandeam fix acum. Cand o sa ajungeti voi in Canada, cei care va ganditi sa ajungeti, ca eu inca am ramas cu blogul setat pentru doritorii de emigrare ca public tinta, desi am mai multi fani :) din Canada, deci cand o sa ajungeti in Canada, toata lumea o sa va spuna ca primii 3 ani sunt cei mai grei. Cu variatiuni. Primii 5, primii 10. In directa legatura, nu pot sa nu-mi aduc aminte ca m-am intalnit, la un moment dat, cu cineva care mi-a spus, pe atunci, la inceput, ca pentru ea primii 3 ani au fost interesanti (nu grei), dupa insa, nu i-a mai simtit. Ii dau dreptate si o cred, daca ea asa a zis, si cred ca am si o explicatie pentru asta din experienta personala.

Eu, dupa cum bine este cunoscut, am vreo 2 ani si jumatate de-acum, la umbra artarului. Ca si asta se calculeaza exact ca varsta copilului, sau, ca tot vorbim de copaci, ca si cercurile in trunchi. Si, la fel, imi aduc iar aminte cum imi povestea altcineva ca numeri cat numeri pana pe la 10, dupa, nu mai numeri nimic. Revenind, daca era sa nu fi inceput vreodata experienta aceasta, cursul ipotetic, (ca numai ipotetic mai pot vorbi acum - orice alegere omoara din fasa posibilitatea de a sti concret ce s-ar fi intamplat daca...) ar fi stat cam asa: traim in Romania acesti doi ani, continuam ce am inceput, in principiu fara niciun challenge. Ca nici contextul nu era prea provocator. Cel mai probabil mi-as fi schimbat job-ul. In rest nu prevad sa fi avut loc alta schimbare in minunata mea viata in tot acest timp, la baza, foarte scurt. Ca daca in Canada viata e previzibila, in Romania e optimista: avem un trecut de cacat, un prezent de cacat, dar macar n-avem niciun viitor. Cam in felul acesta. Malaele parca era cu predictiile de genul acesta.

Dar am plecat si lasand la o parte schimbarea majora de loc, mutarea domiciliului dintr-o parte in alta a garlei, acesti doi ani si jumatate au fost marcanti si sunt inca tocmai prin opozitie cu ceea ce ar fi insemnat ei daca as fi ramas dincolo. A fost practic o perioada plina de provocari si de socuri de toate felurile, prin care am trecut mai mult sau mai putin constient, prin simpla cautare a locului in lume, pe care, nu de putine ori am ajuns sa sa am impresia ca nu il mai gasesc odata! Ba de cate ori nu am avut si impresia ca ratacesc in gol, ca-mi bat capul pe loc, ca nu prea mai stiu ce caut in viata mea. (Am trecut peste. Macar linia de start am depasit-o).

...Pentru ca aici am ajuns sa dau importanta unor lucruri de care in partea cealalta nu eram pe deplin constienta. De exemplu, un exemplu aparent banal, limba. Isi pune cineva acasa o problema existentiala vizavi de mersul pe jos? Nu. Ei bine, aici da. Cati dintre cei care traiesc in Romania isi pun problema ca cei plecati muncesc si traiesc intr-o limba straina? Si cati constientizeaza pe deplin ce presupune chestia asta? (Ma rog, pentru o perioada, mai lunga sau mai scurta, depinde de abilitatile fiecaruia). Limba engleza, limba oficiala in Canada, invatata in scoala si folosita sporadic, chiar si intr-un mediu profesional, acasa, nu are aproape nimic a face cu cea de care e nevoie aici. Acum am ajuns sa vorbesc o engleza curata, cu un accent nedepistabil local, est-european, normal, dar fara precizie (unii l-au localizat in Poland, altii cu greu pe nicaieri, iar Bobi ma ia peste picior), desi ma mai si bolmojesc, depinde de zile. Dar lucrul acesta nu a venit de la sine, ci toata perioada aceasta a fost plina de momente, uneori, absolut frustrante si cu mult efort pe sens. Deci, avantaj 1 al plecarii mele: am invatat engleza de la mama ei de-acasa, ca second language, ceea ce nu s-ar fi intamplat in tot acest timp, scurt, daca ramaneam dincolo. Pe motiv de ridicol lingvistic, la inceput nici la telefon nu raspundeam, iar inainte de a merge in locuri in care trebuia sa vorbesc engleza imi luam in metrou o doza de citit ziare de tomberon doar ca sa imi intru in ritm. Acesta este doar un exemplu concret pe care vreau sa-l folosesc ca "metafora" la ceea ce vreau, de fapt, sa spun. Adica, ce vreau sa spun, daca nu s-a dedus deja, e ca aceasta plecare este in sine o experienta deosebita (prin contrast cu lipsa ei) din care nicaieri niciodata nimeni nu pleaca mai prost.

Doar ca, revenind la povestea cu care am inceput, lucrurile acestea se intampla in prima parte a drumului, adica in proverbialii 3 ani. Dupa, se intra pe un fagas normal si viata continua in banalitatea ei. Cu fiecare cum isi asterne (sau cum se nimereste sa-si astearna).

Cei 3 (ca Luca si Matei) sunt intr-adevar cei mai grei, dar si cei mai interesanti, pentru ca te pun in situatii existentiale limita prin care ajungi sa-ti cunosti, practic, limitele. Ceea ce mie mi se pare mare lucru. Cunoaste-te pe tine insuti! Ajungi sa te definesti mai bine ca individ, evident, daca esti atent si la astfel de detalii. Eu sunt.

luni, 1 aprilie 2013

Hai ca nu m-am putut abtine. Haleam si eu un mar de foame in pauza si ma plimbam de habauca pe FB, cand vad un articol cu o femeie care, in lipsa de lucru, fusese pusa de sef sa inconjoare cladirea firmei de vreo 250 de ori. To keep her busy. Nu mi-a atras atentia nici faptul ca ea s-a si executat, nici ca seful e un idiot cu multe idei ca doar mintea prostului e mereu odihnita. Ci unele comentarii, ce reflecta o mare problema de mentalitate dezgustatoare, care si face, uneori, posibil un astfel de comportament. Ziceau unii ca seful a tratat-o pe femeia respectiva, ea inginera fiind, ca pe o femeie de serviciu. Ceea ce eu, prin deductie logica, inteleg ca o femeie de serviciu se cuvine sa fie astfel tratata. Deci nu e prima data cand vad boala asta severa la unii romani. Respectul fata de om doar in functie de atribute si artificii "inalt" sociale. Daca dai cu mopul prin firma nu-i nimic in neregula sa stearga seful si cu tine pe jos. Bun asa!