Pagini

Expat in Canada

Expat in Canada

duminică, 31 martie 2013

Distractia s-a terminat, sa inceapa distractia.Tocmai cand incepusem si eu sa ma simt mai bine.

Mielul canadian.

Mielul romanesc.
Cozonaci facuti pe fuga. Sustinem traditia de vita romaneasca.
Gambling. Banii mei castigati cu poker face. Cica joc la cacialma, dar i-am facut pe toti all-in :))). 

vineri, 29 martie 2013

oua


M-au sunat dimineata vecinii, cica ce faci, fata, mai traiesti? Dupa cum m-auzi. Aveam o alura de saptamana patimilor de le-am si zis, daca nu ma scoateti din mortificare, nu va dau oua, ca azi le fac. Nici de mancare nu aveam stare, i-am zis lu' Bob ca tin post negru de Good Friday. "Dar la tigarie e dezlegare?". Ne-a venit si amicul de la sualezi dimineata, cica e un trafic spre Niagara, de stai pe loc ca mata in coada pana treci granita. Incoace a fost usor. 
Eu sunt catolica, mai nou am si nume de papa, si deci ma pregatesc de Paste. Am luat niste vopsele de la polonezi, 5 in 1. Are pachetelul 5 pastile colorate si mi-au iesit niste oua de toata coma. Cica sa facem si cozonac azi, dar cine, ca eu chef n-am, iar Bob a facut ieri rand la LCBO, ca-i doar vreme buna de bucurie spir...toasa, nu de mancat ca porcul de Craciun. Si oricum spiritiuala eu sunt tot anul, mai decat papa, o stie toata lumea. Am niste texte in mine, exact ca in bancul cu Gigi de la siderurgie. A luat Bob si un ciolan de miel, il impanam maine cu de toate. S-a si incalzit afara. Oricum, am vorbit dimineata cu maica-mea si mi-a downloadat cativa cozonaci pe Skype. Cred ca o sa adop indemnul lui taica-miu. Zi ca ai mancat si te saturi. Dar ne-o venit amicul cu chef de chef. Deci sa inceapa dicstractia!

miercuri, 27 martie 2013

Da, dupa cum evaluam, nu mai am timp nici sa dau buna ziua. Oricum, mai e si maine o zi si intram in vacanta. Vine Pastele. Si primavara vine ca pe la noi s-a incalzit. O sa fac si eu doua oua si Paste fericit si noua! Si un cozonac, doi, si pasca ma-sii ca parca nici nu-i. Cred ca iesim la un bbq de miel polonez prin jur. Daca imi aduc bine aminte, anul trecut prin timpul Pastelui umblam cu Bob pe la Kelso. Dar era mai cald.

...Eu, in ultima vreme, imi impart ziua in jumatate si imi iau masa "to go", in timp ce ma mut cu metroul dintr-o parte in alta. Chiar ma duceam dimineata spre metrou si aveam impresia ca sunt intr-o secventa de film a carei rulare e pe repeat la infinit. Acelasi background zi de zi, parca nici nuantele nu mai difera.

Dar, desi am intrat intr-o pasa cam neincantatoare, sunt cu serotonina pe minus zilele acestea, cred ca de la vreme, ma incanta scoala rau de tot. Deci eu fac tehnologie web pe orice fel de suport. E un domeniu absolut nou pentru mine. Nou pentru ca nu l-am practicat, desi l-am vazut in desfasurare, cand lucram in redactii prin Romania. Si imi placea de atunci. Sunt intr-un fast track full time, adica sunt condensate cursurile intr-un timp mai scurt, dar nu-i bai ca-s fast learner, totul e pe fast deci, si inainte. Reversul medaliei: cand e asa se creeaza automat un efect de motion blur si detaliile isi pierd conturul. Ceea ce nu e prea bine. Prin urmare, maine am deja primul examen. Iar azi am predat deja primul proiect. Apropo de asta, am avut de facut coperta unei carti. Si am avut, pe langa, un moment de colaps in ceea ce priveste inspiratia, care, dupa cum se pare, la mine functioneaza spontan. Daca ma gandesc 5 nopti la o treaba nu iese ca cea care vine intr-o secunda. Interesanta abordare! Pe de alta parte, am mai observat o chestie vizavi de creativitate pusa in practica prin combinarea unor elemente la indemana. Cred ca aici e un mare secret. Care se numeste adaptare. In timp ce astepti revelatii, care nu cad tot timpul din copac precum marul lui Newton, ca sa nu pierzi vremea, te poti gandi cum sa combini in mod ingenios, eficient, estetic si util, elementele pe care le ai deja pe masa. Poate fi facuta o paralela cu viata de zi cu zi, aici sau in Romania, ca vorbim de Canada/Romania. Ca m-am si saturat.

Am colegi de toate natiile, evident. N-au varsta. De la pustani cu urechile gaurite pana la stimabili grizonati. Cu experienta in domeniu sau fara. Apropo si de urechi. Cum reusesc pustanii astia sa-si lateasca urechile in forma piercing-ului? Nu ca ma tenteaza, doar eram curioasa. Ca sa rezum mediul intr-un cuvant: e cool. Acum totul e cool, nimic nu e misto, sau cum era cantecul ala.

...Da, dar ce voiam totusi sa zic? Nimic in mod special azi, ca tot timpul de altfel, dar voiam sa ajung la....Eram la un moment dat la niste amici romani intr-un balcon si discutam discutii de Canada. Si zicea unul dintre ei ca el a fost oarecum deceptionat de tara aceasta in expectatiile lui (ce cuvinte cunosc!!!) pentru ca se astepta la ceva mai sofisticat, gen "aristocratie" vest europeana, ca la olandezi, de exemplu, sau ca la francezi (desi e o prejudecata), cand colo, a gasit aici niste oameni mult mai simpli, si la vorba si la port. Nu ca l-ar fi deranjat in vreun fel, dar a fost pentru el o constatare pe care nu si-o inchipuia. Eh, asta e si cam asa-i. Pe mine tocmai asta ma atrage, de fapt. Tocmai lipsa de artificii a oamenilor ma incanta si ma face sa ma simt confortabil printre ei. Prin atitudinea lor creeaza un mediu foarte primitor. Aroganta, daca, eventual si la asta se referea, pe mine ma inhiba. Nu ma inhiba la modul de ghemuire, ci de repulsie si reactii aferente. (Primitori, primitori, dar au un prag de raceala peste care insa nu se trece, desi nu e vorba de temperatura...dar despre el alta data). Dupa umila mea parere, intr-un astfel de context, o reactie de ghemuire a imigrantilor vine doar din interior catre exterior si nu invers. Autoasumarea unui simptom de inferioritate fara motiv. Care poate fi dat de nestapanirea limbii, ca sa dau numai un exemplu. Te simti mai jos ca nu vorbesti limba ca ei, cand, de fapt, tu stii cel putin doua.

Da, si ce-i cu asta?! Hai ca ma retrag ca nu ma pot aduna desi am vrut! Mai povestim cand imi revin. Numai de bine! In weekend o sa va arat ouale mele!

duminică, 24 martie 2013

Si oamenii mari tot niste copii sunt, doar ca li se schimba jucariile. Deci, sa lasam un pic jucariile deoparte ca as vrea sa continui putin postarea anterioara. A existat la un moment dat un fotograf care a avut o idee de proiect pentru studentii lui. Le-a propus ca, pe parcursul unui an, fiecare sa fotografieze, in fiecare zi, cate un element din viata lor. Interesant proiect! Astfel incat, pe parcursul unui an, un student si-a putut fotografia, intr-o zi, inmormantarea bunicii, la fel cum si-a putut fotografia, in alta zi, o farfurie cu supa care i-a placut lui, intr-un restaurant sau, in alta zi, o pagina de carte. Luand sa zicem 20 de studenti care si-au finalizat proiectele, puse paralel, ies 20 de proiecte, desi pornite de la aceeasi idee, total diferite. Chiar si daca as trai cu fratele meu in aceeasi casa si am fi supusi amandoi aceluiasi proiect, cu siguranta eu as fotografia, in fiecare zi, altceva decat elementul pe care el si-ar pune obiectivul. Si chiar daca am gasi sa fotografiem acelasi element, fotografia nu ar iesi niciodata la fel, unghiul fiind chiar si cu 1 grad diferit. Din cauza pozitiei care nu-i niciodata aceeasi, fizic, nu poate fi. Sau chiar si pentru simplul fapt ca nu am facut click in acelasi timp, chiar si pentru simplul fapt ca nu am setat expunerea la aceleasi valori. Ideea este urmatoarea. Mediul de desfasurare a vietii, viata incluzand in mod absolut un individ, nu poate exista in afara individului in sine si a opticii sale. Acum, mediul este foarte important. Un mediu propice si in concordanta cu principiile individului ii va favoriza respectivului o alta optica decat unuia caruia mediul ii displace si nu este in concordanta cu el.
Sa luam, concret, un exemplu. Spaga. Eu, personal, nu stiu sa dau spaga. Stiu ce-i aia, dar nu stiu cum s-o practic. Pur si simplu nu pot. De cate ori am fost pusa in situatia de a o face, imi era rusine. Si nu atat de mine cat de rusinea celui care urma sa o primeasca. Imi era sila. Prin urmare, un astfel de mediu nu este in concordanta cu principiile mele, iar viata mea nu se poate desfasura normal, fara ca eu sa fiu frustrata pe tot parcursul ei. Pusa in fata unui astfel de fapt, eu am doua solutii. Sa continui a trai in mediul respectiv, incercand in aceeasi vreme sa schimb mediul dupa principiile mele, ceea ce e ideal, dar de multe ori, o lupta cu morile de vant, sau sa ma mut, pur si simplu, intr-un mediu care deja functioneaza pe principiile mele. Fiind adepta protestului prin simpla neparticipare si adoptand, astfel, a doua optiune, eu nu ma retrag ca un las, dimpotriva, schimb mult situatia. Pentru ca, in felul acesta, eu ingros randurile celor care functioneaza pe principiile pe care eu le consider de valoare, si micsorez, macar cu un individ, randurile celor care se comporta invers, in neconcordanta cu ceea ce eu consider a fi calea buna intr-o societate. Evident, ca totul e la nivel teoretic, in practica, imi fac, in primul rand mie un bine. Si nu e nimic in neregula sa fii atat de egoist. Cu cat omul este mai egoist si-si vede interesele proprii, fara a atenta cu un pas pe teritoriul celuilalt, nimeni nu are niciun drept sa deschida gura in ceea ce-l priveste.

Asa e si cu emigrarea in Canada.

(De cele mai multe ori, omul nu se poate raporta la un mediu sau altul decat prin prisma a ceea ce cunoaste. De aceea, de multe ori, romanul emigrat in Canada isi va pune in balanta viata aici in raport cu dincolo.)

Canada este un mediu. La baza, are acelasi proiect pentru toata lumea. Ca in exemplul de mai sus. Ceea ce difera de la un caz la altul, tragem singuri concluziile. Prin urmare, cand eu spun ca imi place nu are o valoare de adevar mai mare decat a celui care spune ca nu ii place. Iar reciproca este la fel de valabila. Exemplu: mie imi place aici pentru ca omul este respectat indiferent de culoarea pielii si lungimea ochilor. Este in concordanta cu principiile mele. Prin urmare, bifam cu verde. Imi place ca eu lucrand intr-un magazin, sa zicem, prin propria alegere, nu sunt atacul bataii de joc a unei stupide prejudecati care indica o lume plina de genii. De ca si cum oile n-ar trebui sa le si pasca cineva. Imi place ca nu trebuie sa-mi justific existenta prin capra vecinului. Imi place ca un comportament civilizat, nemarlanesc, nu e nicidecum asociat cu prostia. Imi place ca munca mea este respectata si muncind am acces la o viata decenta. Ce muncesc si pentru cat, numai de mine depinde. Si de conjunctura. Uneori poate fi nefavorabila, dar conjuncturile se schimba. Si niciodata timpul nu-i pierdut. Ca de trecut, oricum trece. Imi place ca intr-un mediu cu culturi diferite si lipsa de cultura, eu am acces la cultura. Si in mod gratuit. Si numai de mine depinde. Si multe altele.

Eu am vazut multe cazuri in tot timpul in care am trait aici. Am observat. M-am observat. Si, pana la proba contrarie, raman la opinia ca lumea asta se mai uita si la om. In functie de cum omul se uita la lume.

sâmbătă, 23 martie 2013

Azi am fost sa luam racheta.
Piece by piece. 16 giga de RAM cu cel mai tare procesor. Youhuuu.

Ce fata de copchil tamp am in poza de sus, cu tastatura aia in brate, dar pe aia am si luat-o. Bobi e un impatimit al jocurilor cu razboinici. Starcraft, Diablo si el mai stie...Pana acum isi lega tv-ul la play station si nu parea nefericit, acum, gasind el cu pretext ca am eu proiecte importante de facut si laptopurile nu mi-ar fi prea suficiente, si am cazut de acord, am mers sa ne luam calculator, placa video fiind, de fapt, cea mai scumpa. Deci, noul meu echipament. Cu utilizari adiacente, inventate de Bobescu. L-am luat de la un magazin, unde sef la service-ul de asamblari era un roman :). I-am depistat provenienta dupa numele de pe ecuson. 
Aici in Canada exista, i-as zice eu, un furtisag. Dar e la alegere. Il baga pe gat, dar ramane la latitudinea cumparatorului daca il si inghite sau nu. Cu garantia. Un produs, sa zicem, are o garantie de 2 ani. Daca in intervalul de pana la doi ani, produsul se strica, tu trebuie sa iei legatura direct cu producatorul. Magazinul de unde produsul a fost achizitionat nu-si asuma nicio raspundere. Ca sa isi asume ei raspunderea, trebuie sa platesti magazinului o anumita suma de bani, care, de obicei - depinde de produs - nu e mica. Eu am refuzat frumos. I-am si zis, lasa ca e dragut din partea voastra, dar nu mai inghitim galusca si de data asta ca am facut-o atunci cand eram mai mici. Nu e nicio problema, zic ei. Pai da, asa ziceam si eu. Magazinul doar pune la dispozitie un anumit numar de zile, de obieci, 90, in care produsul poate fi returnat fara explicatii. In rest, amabilitatea comerciantului canadian e fara limite. Se pune in maini si-n cap ca doleantele clientului sa fie satisfacute pe masura. 
...Si poze de pe strada.

vineri, 22 martie 2013

Buna seara.

Deoarce cu emigratul ma ocup de ceva vreme incoace, azi, va rog sa ma suportati putin ca e trecut de 12 noaptea, caci voi scrie despre ce inteleg eu prin emigrat, o idee, doua, dupa doi ani si mai bine de experienta pe teren. Ca despre asta este vorba. Degeaba vorbim vorbe, daca nu discutam fapte. Este exact ca in practica jurnalistica. Una este sa traduca ziaristul o stire de pe CNN si s-o dea rece, desi la cald, mai departe, cand nici el n-o pricepe, si cu totul alta e sa se deplaseze el la locul faptei, sa participe la evenimente, pentru ca atunci cand transmite altora sa nu dea impresia ca are mari probleme de intelegere a conceptului, in primul rand.

Aseara, imi udam florile. Am una de-si intinde cracii pe toata mobila. Am in dreapta ei o fotografie de familie, cu a mea familie, cand eu si fratii mei eram mici si ai mei parinti, mult mai tineri. Poze ca asta am prin toata casa si sunt la vedere, dar nu le vad tot timpul. Aseara insa, cum tineam udatoarea in mana sau cum se cheama, stropitoarea, asa, ca am si de aia, de la Dollarama, mi-am proptit ca gandul aiurea ochii pe poza si m-am destabilizat. Ma uitam la ea, ca intr-o secventa de film duios eram, si asa un val de amintiri faine din copilaria mea cu fratii mei dragi si o tandrete m-o apucat, si niste regrete, regrete dupa ce a fost si nu are cum mai fi...ca noi am avut o copilarie faina, de copii...si ma gandeam atunci ca greu ne va fi sa ne mai revedem cu totii laolalta in jurul unei mese duminicale ca nici ei nu-s prea adunati. Ne-am imprastiat prin toata lumea. Soarta. Asta este singurul mare regret vizavi de Romania. Si un pic de()loc. In momentul acesta, familia mi-e prea departe si mi-as dori-o mai aproape. Ca Skype-ul e rece ca vorbitul pe Skype. Dar e bun si ala, decat nimic. Inainte de a pleca din Romania, normal ca vorbeam ca o sa imi fie dor de toti, dar doar vorbeam, ca asa auzisem ca se intampla. Aici, am simtit pentru prima data cum e sa te doara, pur si simplu, sa te doara departarea si sa te inchida ca pe claustrofobi. Nu mergi cu doruri pe strada, zi de zi, dar te mai iau valuri de caldura cand iti intra in ochi, Doamne fereste, ce mi-a intrat mie aseara. Atat. Atat imi lipseste. In rest, Canada e a doua casa. Iar eu sunt un hoinar. Eu nu pot spune ca nu-mi place aici doar pentru ca si unii o spun, eu spun ca imi place pentru ca imi place. La noi s-a intamplat in felul urmator. Stiti cum e la alergare...Exista un prag pana la care ai impresia ca o sa mori pe loc daca mai continui cu efortul, dar daca te incordezi si iti pui niste tinte pe care le asociezi cu taria proprie, cu capacitatea de rezistenta, rahaturi din astea, dar reusesti, astfel, sa depasesti acel prag, dupa...poti alerga pana te ia mama dracu' ca nu mai e nicio problema. La noi asa s-a intamplat. A existat un astfel de prag critic anul trecut. Dar a fost depasit.

Acum, s-a intamplat la noi asa. La altii se intampla cum se intampla la altii pentru ca ceea ce face diferenta intre traseul emigrantilor, ca la ei ne referim acum, este conjunctura in care respectivii se gasesc la un moment dat. Si aia nu e egala cu a altuia. Niciodata. Similara, poate, dar oricum, si asa tot mult diferita de la un caz la altul. Conjunctura e data in egala masura de aspecte ce tin de "mediul" exterior, cat si de cel interior al omului. Exterior, sa zicem, un om are copii, altul nu are, un om e astronaut, altul vinde peste, peste unul da norocul peste noapte, peste altul da masina...Iar interior, modul lui de gandire si felul de a se raporta la lumea care il inconjoara. Avand mereu in minte acest aspect, eu incerc, ca mi-e greu si mie ca oricui, sa nu judec pe nimeni. Mie daca imi spune unul ca nu ii place in Canada, dar nu incepe cu texte de genul "prin urmare tu esti prost daca iti place" (silogistic, dar fara premise), eu n-am nimic cu el. Pur si simplu, preferinta lui ma lasa rece. Nu ma intereseaza.

Studiu de caz. Eu, de exemplu, ca si-asa vorbesc numai despre mine, nu-s cu banii. N-am nicio treaba. N-am facut niciodata in viata lucruri cu singurul scop de a face bani. Nu ca nu am vrut sau ca n-am putut sau ca bla, la, ci pentru ca this is me, pur si simplu. Eu daca am la limita decentei, adica nici sa mor de foame nu-mi convine, nu cer mai mult. Nici de la mine, nici de la altii. Atat cat sa nu le duc grija si e suficient. Pentru ca nefiind foarte sofisticata in ale banilor, nici sa ma preocup de ei nu imi place. Intelegeti paradoxul?...Cam asa ceva. Prin urmare, eu nu stau in Canada numai pentru bani. Ca sa inchei citatul. Si chiar daca ar fi asa, care ar fi problema?! Dar nu e asa. Daca eu, la cum sunt eu, ca asa eu m-a facut mama sau asa m-am trezit pe parcurs a fi, m-as simti inconfortabil pe aici, nu mi-ar placea de nicio culoare, cu mainile in buzunare as pleca inapoi. Eu aici stau pentru ca mi-e bine. Pentru ca viata mea aici, cu cateva lipsuri, e mai bine decat era dincolo. Mai pe placul meu, pe scurt. Pentru ca acea conjunctura de care vorbeam mai sus, noua ne-a fost favorabila. Stiti cum se zice, prost sa fii, noroc sa ai. Nu, nu e vorba de noroc in sensul de pleasca, n-a fost nici macar un gram asa, ci de, repet, acea conjunctura, diferita de a altora si a altora diferita de a noastra, care noua ne-a convenit. Eu nu ma compar cu voi, deci nici voi nu va comparati cu mine. Ca e inutil si nu se leaga oricat noduri i-ai baga pe gat.

Prin urmare, Canada nu e o tara buna sau rea, by default, desi, evident, se poate si asta cuantifica, dar nu face domeniul meu de interes. Pentru mine e mai buna si punct, am incheiat discutia. Ca are un sistem parsiv, stiu, si mi se rupe de sistem, eu nu sunt foarte sistematica in viata. Cum ar veni, traiesc pe alta planeta si recunosc asta. So what?! Eu traiesc, in marginirea mea si sunt optimist cu ea. Optimist, ca asa-i zice cuvantului, care vine de la un alt cuvand care, am impresia ca inseamna, "mai bine". Cu inclinatii de genul acesta, sau inverse, eu zic ca, intr-o oarecare masura, te si nasti. Si are o oarecare legatura si cu temperamentul, cred. Cum sa zic, sa te descurajezi toata ziua e cel mai simplu. Stiu ca o sa mor, si o sa mori si tu, si o sa moara toata lumea, ca e absurd, ca suntem niste marionete si niste farse. No pai dara, toata lumea moare. Dar un om optimist, prin optica mea, nu se refera, ca in fimele americane, la un idiot care vede lucrurile altfel decat sunt. Vrea doar sa le imbunatateasca sau, macar, sa le dea un sens. Pe aceasta logica, toti pesimistii, demoralizati de viata grea, de lumea rea, sunt optimisti. Dar atata vreme cat asta presupune si o marja de actiune din partea lor in sensul pe care il proclama, ca altfel nu fac decat sa se lamenteze de pomana. Sa incheiem discutia, care nici macar nu stiu de la ce a pornit.

In alta ordine de idei, azi m-a sunat sefa de la head office, nu o face niciodata, o data, pe la Craciun, a mai facut-o si am zis ca vrea numai sa ma ia la...intrebari. Si azi am crezut la fel. Dar ma sunase numai sa ma laude. Pe mine de fata cu mine. Dar lasati cu lauda de sine ca pute, dar vreau totusi sa zic ceva. Cum sa zic?...Mi-a catusi de putin bucurat ziua, aceasta minunata zi de Decembrie. Si nu pentru ca am toata ziua nevoie de osanale, ci pentru ca munca mea, atata vreme cat stiu ca muncesc, vreau sa fie apreciata. Macar si numai din gura, pentru o perioada. Ca se baga la dosar. Aprecierile acestea au pentru mine o valoare cu atat mai mare cu cat in Romania am fost privata de ele. Unde munceam, de asemnea. Adica eu muncesc si tu imi dai in cap? Du-te-n...Ce sa zic? Poate acestia de aici sunt mai parsivi, dar cu mine le merge. Eu nu functionez stabil la instabilitati de niciun fel si prefer abordarea mai domoala a situatiilor. Acuma, si asta cu munca, nu ca-mi place mie munca ca canelui fuga, dar daca-mi dai de munca, muncesc acolo, ce sa fac, pentru simplul motiv ca decat sa ma plictisesc nefacand nimic mai bine ma plictisesc facand ceva. Din nou, this is me. Si lumea din Canada vede asta. Acum nu va imaginati ca sefii in Canada sunt altfel decat cei din Romania. Tot sef ii zice si tot lui ii dai socoteala, sau, ma rog, el iti cere socoteala. Mie nu-mi place sa dau socoteala. Urasc sa dau socoteala cuiva. Am stofa de sef. Mnooo, nici sa cer nu-mi place. N-am stofa de nimic. In fine, acum nu va imaginati ca toti sefii umbla si impart laude in stanga si in dreapta, ca iepurasul de Paste, oua de ciocolata, chit ca unul sau altul merita sau nu, depinde, dar abordeaza altfel omul. In general. Iar mie imi place asta. Adica el nu se uita la mine de sus ca e sef si doar atat. Intr-o firma, sa zicem, ca am trecut prin cateva, desi exista ierarhii, oamenii se uita unii la altii pe orizontala, si nu pe verticala.

In alta ordine de idee finala, la scoala e ok, eu sunt incantata, doar ca e materia foarte densa si ritmul foarte alert si n-am vreme sa procesez totul asa cum mi-as dori. Ducandu-ma la cursuri, eu mi-am format o teorie. Mai bine s-ar duce copiii la colegii si alte scoli inalte dupa ce si-ar lua niste portii de invataturi de la viata. Experienta de viata face si din scolar un elev mai responsabil. Eu, elev acum nu mai sunt acelasi elev de atunci, cand am mai fost o data. Ca acum scoala e pe bani si banii sunt, de data aceasta, ai mei, ca, spre deosebire de atunci, acum chiar constientizez ca de asta depinde si sansa mea, macar cu 1% mai mare decat inainte, sa imi gasesc un job care sa imi placa, si, ma rog, altele ca acum nu-mi mai vin. E altfel, oricum.

Si ca sa inchei intr-o nota negru umoristica, mi-a zis proful, care e un canadian emigrat in Toronto din Vancouver, ca a avut mai demult o studenta romanca, din Bacau (a pronuntat intocmai numele orasului) care cica, in adolescenta ei a fost iubita lui Traian Baiescu.

luni, 18 martie 2013

Voi, bine, sanatosi? Ma bucur, si eu la fel. N-am mai dat pe aici in ultima vreme ca m-au apucat dezamagirile, alea de primavara care nu mai vine. Sa povestesc aici, ca tot n-am ce face si va intereseaza tare, da, da, ce am mai facut noi in ultima vreme, dar zic asa, in salturi si pe sarite, ca n-am rabdare. Oricum, am vrut sa scriu despre altceva, dar nu sunt foarte inspirata ca sa imi sustin azi teoria si nici cheful nu ma chinuie, asa ca o las pe data care vine.

In parcare la film, ingramadita de frig, dar cu geaca in vant
...Dimineata m-am sculat. Am raspuns pe fuga unui comentariu, nici nu mai stiu ce am scris, si am plecat la munca. Dupa vreo ora, de fapt, ca jumatate a durat sa-mi caut cheile prin casa. Am coborat si la spalatorie sa vad daca nu le lasasem de sambata, ma uitam printre gratii, ca nici acolo nu puteam intra, pana i-am zis lu' Olga, supera, sa urce sa-mi inchida si mie usa...daca poate. Cand, zbang, din memorie buna ce am, in fata ei, mi-am adus aminte ca le pusesem in portofelul meu roz-oranj cu buzunare, luat demult de la Old Navy, unde nu m-as fi uitat dupa ele niciodata pentru ca niciodata nu le pun in portofel, adica la locul lor. Numai zdreanta, aiurea, prin casa. Dar asta nu e important, de parca ceva ar fi, ci ca in drum spre munca, am ascultat in casti o melodie al carei refren ar fi functionat perfect ca fundal la penultima mea postare. Aia a Parazitilor cu "Presupun ca ma auzi acum...". Hahahaha. Si am si o poza cu mine pe azi. Hahahaha. Apropo de muzica, si noi, ca si altii, din ce-am dedus, am avut o mica zbatere cu muzica de masina. Ne-am dus sambata la un magazin de vechituri si ne-am luat muzica din aia de dansam noi in discoteca. Noi cica facem parte din Generatia Atomic si de aia ne place. Fiecare om din galaxie, dar fiecare roman in mod special, ca e special, face parte dintr-o generatie care suna foarte cuantic. Atomic, X, etc. si decreteii. Si chiar mi-am ridicat starea de spirit cu melodia no.1 I'm a blue man, living in a blue world...O stiti.

In rest, tot cu Bolec, si eu Lolec, prin Canada. Daca s-ar turna desene animate pe tema, cred ca am avea succes in box office. Eu cu Bobescu suntem ca cana si toarta. Chiar zilele trecute se dusese Bob la banca, cu treburi de businessmen ce suntem, ca suntem in perioada declaratiilor de avere, si il intrebase tellera eu unde sunt? Ca separati nu ne vede lumea decat pe jumatate. Acum e mai slow, dar cand am venit in Canada, si strada o treceam spijiniti unul de altul ca in carja. Sambata chiar, ne-am trezit, din senin, in parcare la Ikea si clasicul din viata mea de zi cu zi a avut o replica absolut geniala, general valabila, chiar maxima, aforism. Nici daca se gandea o saptamana nu era mai inspirat. "Ce viata de labari avem. Am venit aici fara niciun scop!"...

Dar n-a fost chiar fara scop ca daca tot am ajuns pe acolo, am trecut pe la bucatarie de ne-am luat micul dejun cu un dolar de caciula, si am luat si eu o vaza, tot cu un dolar, ca sa imi pun matisori. Stiti, puf din ala de primavara. Am vazut eu la St. Lawrence Market, si trebuie sa ajung zilele acestea si pe acolo ca sa iau. Ca se simte miros de primavara. E acelasi miros pe care il simteam si anul trecut cand imi venea dor de duca pe campii. Nu-i cald inca, dar se dezmorteste, dezmorteasca-se, ca nimeni nu mai suporta. Si seful meu azi avea probleme cu vremea ca nu-i ies planurile de weekend, care or fi alea, din cauza vantului.Vine primavara!!! Azi a fost snow storm.

Aseara, ne-am intalnit cu amigos la cinema si am vazut un film. Cred. Oz. Are si niste profunzimi, deduc, de un Yankeu la curtea regelui Arthur...Sau, cel putin, am incercat eu sa fac o legatura ca sa nu-mi fie de tot ciuda ca am mai dat si bani ca sa il vad. N-am putut sa-l iau cu tichete moca de la baterii si pizza extralarge ca era nou si 3D si prost, pe deasupra.

...Si am inceput si scoala. Azi a fost prima zi. A fost fain. Altceva nu stiu ce sa zic inca. Multi barbati. Suntem doi femei acolo si atat. Am fost si la contabil zilele trecute sa ne facem taxele si vorbeam cu el, roman de calitate, si ne radeam cu el de roman, de romani, adica de noi. Romanul cica e ca chinezul. Chiar asa si este. Munceste mult si...da, ati ghicit. Si se uita si piezis. :).

Cam atat si cam nimic. Dar de bine, in general. Numai de bine si voua!

joi, 14 martie 2013

din categoria T or L

Ieri am fost la orientarea obligatorie. Unde am primit un stick moca. Mi l-am pus la chei. Nu am timp de povesti, desi v-as povesti cu ice breakerul - prin asta am mai trecut de cel putin o mie ori. Unde sunt canadieni multi, sunt si spargatori de gheata, dar ne-au promis ca e singura data cand ne-o fac. V-as povesti zic, dar nu pot cei de la munca fara mine, totusi as vrea doar ca scurt sa mentionez un lucru pe care, probabil, l-am mai spus, sau, in orice caz am vrut. Referitor la piata muncii. Faptul ca 80% din job-uri sunt "ascunse" si doar 20% sunt postate pe internet e o chestiune arhicunoscuta peste tot in Canada. Nimeni nu ascunde asta de nimeni, dimpotriva. Locul in care li se transmite reaua situatie este in scoala. Acolo unde si incepe, practic, pentru ei networkingul. Cu aceeasi problema, deci, se confrunta si canadianul, nu numai imigrantul. Imigrantul are insa probleme mai mari pentru ca abia aterizat nu cunoaste pe nimeni in jurul lui. Si e normal sa ii fie mai greu decat unui nativ. Si numai din acest punct de vedere, de altele nici nu mai zic. Cum ar fi limba, de exemplu. Deci, nu numai ca pleaca de acasa cu doua bagaje, dar pleaca cu doua bagaje pline de "belele". Si nu palpit cand spun ca situatia asa sta, pur si simplu asa sta ea, si nici ca imigrantul ar fi de vina cu ceva, doar ca el e cel care bate la usa, nu invers. Si daca vine si decide sa mai si ramana - nu-l tine nimeni legat - trebuie sa munceasca mai mult decat un nativ ca sa faca fata aceleeasi societati. Si chiar daca uneori imigrantul e mai smart decat multi din jurul lui sau are un IQ foarte ridicat, asta nu este intotdeauna suficient. Trebuie sa mai si stie cum sa se plieze in societatea lor. Si nu toti imigrantii se gasesc potriviti pentru asta. Canadienii, ca nord-americanii, in general, sunt destul de diferiti de europeni. Dar numai intrand, practic, in sistemul lor, adica emigrand, poti realiza daca esti in stare sau, pur si simplu, vrei sa te adaptezi sau, dimpotriva, sa dai, tot timpul, ochii peste cap. Depinde. Depinde, depinde.

miercuri, 13 martie 2013

Din categoria mesajelor de drag transmise de unii dintre dragii mei cititori, nepublicabili - am si eu pretentiile mele - mi s-a sugerat de catre acelasi anonim p(r)ostac din Romania care are o problema vitala cu mine, sa nu mai postez poze cu mine ca nu-s nici frumoasa, nici simpatica, sau cum s-ar zice, sunt urata si nesimpatica. Da, asa sunt. Cu tine. Iar intrebarea mea este de unde si pana unde imi dai tu mie sugestii ce si cum sa postez pe blogul meu?! Ca tot veni vorba de sugestii, am si eu una pentru tine, ca tot nu ne cunoastem si mi-ai zis ca orice barbat normal la cap vede asta, de ce nu te muti tu pe site-uri porno?

Of, of, mai, mai. Dar pornind de aici, ca el, de altfel, e total ignorabil, mi-a dat o idee de postare pe azi ca tot eram in criza. Dupa cum lesne se poate constata, si-asa urata cum sunt n-am avut nicio problema sa-mi gasesc job-uri si nici rostul pe lume. Una dintre marile diferente intre atitudinea canadienilor si cea a romanilor vizavi de celalalt, de cel de langa el, este legata de aspectul fizic al oamenilor. Care aici nu conteaza. Ca e gras sau slab, alb sau negru, cu ochi mici sau migdalati, ca se imbraca in blugi sau pantaloni la dunga, ca-si face freza in dungi sau nu-si tunde parul cu anii, ca-si picteaza corpul si-si impunge ochii, asta nu are nicio relevanta. Strazile din Toronto sunt un mozaic. Singurul lucru pentru care aici oamenii sunt pusi la zid este lipsa de bun simt.

Si te mai miri ca unii nu se adapteaza in Canada!!!!!!!!

marți, 12 martie 2013

Eu, dupa ce m-a pus Bob sa stau la poza
Fratele lui Bobi, si el plecat, dus :)), ne-a sugerat sa ne cumparam un cantar care masoara si grasimile din corp. Dupa ce am inceput sa facem alergari, am fost la Canadian Tire sa ne luam unul, la reducere, sa masuram in fiecare dimineata efectul. Nu suntem noi niste grasi, dar recunosc ca prinsesem amandoi, in ultima vreme, o ingreunare in miscari. Poate de la hamburgeri. Sau traiul bun si nesimtirea. Si iata ca dupa o luna de constanta ambitie, am reusit sa ne mai usuram putin. Ma simt acum ca o libelula. Spun unii ca in Canada oamenii sunt obezi. Nu sunt toti, desi sunt multi. Dar canadienii au sali de sport. Au o gramada de facilitati gratuite sau foarte ieftine de a face sport. Daca nici ei n-au, nu are nimeni. Au si atata aer liber, daca cel inchis, cu miros de efort, nu le prieste. Adica au conditii sa fie si altfel, dar trebuie sa te mai si intereseze subiectul. Noi mergem in fiecare saptamana de vreo trei ori. Nu mai tin minte cine spunea ca imigrantii tind sa fie mai americani decat americanii, sau cum ar veni, mai catolici decat Papa, ca tot se alege azi. In fine, si daca spuneam, la un moment dat, ca acasa nu ma tragea inima, adica nu ma tinea inima, numai sauna imi pria, aici am descoperit incredibila placerea de dupa o alergare pe treadmill. N-am cazut inca de pe ea, ca-n reclama. Acum caut in Men's Health, un complet exercitiu de intindere. Am o colega la serviciu, e foarte in varsta, dar face sport aproape in fiecare zi, si mi-a dat unul, mi l-a scos la imprimanta, dar am pierdut foaia.

Eu, ca tot nu m-ati intrebat, n-am mai facut nimic in ultima vreme, astept sa iasa Soarele. Soarele iese rar in Canada. La propriu vorbesc, nu altfel. Sunt in ultima saptamana de dinainte de a incepe minunata si mult asteptata mea calatorie in tainele unei noi meserii. Ma duc sa ma fac desteapta. Tare mult mi-a mai luat si multa bataie de cap a insemnat. Azi dimineata, mi-a zis Bob ca trebuie sa mergem sa luam caiete. Adica sa pregatim scolerul. De fapt, ceea ce ma incanta cel mai mult nu e ca imi voi gasi un minunat job dupa, cine stie cat imi va lua si asta, ci ca acum incep a face niste chestii noi, iesind din rutina obositoare si plictisitoare in care am intrat in ultima vreme. Chestii noi pe bani grei. Dar orice distractie se plateste. Asta ma preocupa pe mine in momentul acesta, genul de vizualizare 100 de metri in fata, ca ce se va intampla dupa e prea departe. Vedem atunci. In general, nu imi bat capul cu lucruri care inca nu se intampla. Ca incepe sa ma doara. Daca ai sta sa te gandesti toata ziua la ce-o fi si ce-o pati, apoi nu mai faci nici de unele. Ca lumea e rea si grea, asa-i. Astepti poate pica ceva din cer ca s-o faca mai usoara. O sa fac cursuri de fotografie, de photoshop, de web design...Am facut ceva anul trecut, de introducere, si mi-a placut, de aceea am si considerat ca asta vreau. Unii mi-au sugerat sa fac un masterat...tangential cu ceea ce facusem acasa. Nu am vrut. M-am saturat de job-uri de dat din gura. Scriam, la un moment dat, intr-un comentariu ca atata vreme cat sunt aici, adica in Canada, vreau sa profit de tot ceea ce tara aceasta imi poate oferi. Oferi in sensul de oportunitati. Si are multe. Suntem tineri, n-am ajuns inca la moartea pasiunii sau a sperantei, mai avem pana acolo ca aia moare ultima. Ne foarte bucuram ca traim, adica. Am trecut de perioada grea a asezarii (asa cum trec toti, vine de la sine) cand nu vedeam nimic in jurul nostru, greu a mai fost, dar am trecut cu bine, am ramas intregi si sanatosi, ca ce nu te omoara te face mai puternic, nu asa se zice? Adevarul este ca vorbeam noptile trecute cu Bobila si contabilizam 2 ani. Puneam in balanta acesti doi ani aici cu aceiasi 2 ani daca am fi ramas dincolo. Desi acesti din urma 2 nu mai pot fi ganditi decat ipotetic, ca o decizie odata luata le omoara pe celelalte. Dar chiar si asa, din mai toate punctele de vedere, in strict conditiile noastre, talerul inclina in favoarea deciziei pe care am luat-o.

luni, 11 martie 2013

ubi bene ibi patria

As putea sa scriu din nou despre rosii, castraveti si mirodenii, asta pentru ca tocmai m-am sculat din somn ca sa mananc, dar gata, ca o sa creada lumea, lumea care crede ce vrea, ca am un stomac in loc de creier si-o inima de salam.
...Exista o pledoarie feroce printre unii romani ramasi in tara despre romanii plecati din tara. Cum ca ce mare branza au facut ca au plecat?! Noi suntem cei care ar trebui sa fie apreciati. Ca noi am ramas aici, la capataiul tarisoarei noastre, a tuturor, ca la capataiul unei mame bolnave. Noi am ramas aici sa o alinam. Voi, astilaltii, niste muritori de foame si rupti intre craci, ati dat bir cu fugitii cand ati dat de greu. Huooo!

Inca de la inceput tin sa precizez ca dupa funesta mea opinie nici cei care au ramas, cum nici cei care au plecat nu-s niste eroi viteji. Eroi viteji si cai baltati numai in Fratii Grimm. Daca eu as fi ramas, traiam acolo, mare branza, daca am plecat, traiesc aici, mare branza un kil de cas in plus. Cu mentiunea ca orice roman care ramane in Romania se descurca el cu viata cumva, greu, dar o scoate la capat, asa cum si orice roman care vine in Canada se descurca sigur. N-am eu multe cunostinte in Canada, dar n-am nicio cunostinta care sa nu aiba job, care sa nu-si fi gasit inca din primul an ceva de lucru, care sa nu-si fi gasit intr-un final, mai scurt sau mai prelungit, luminata cale. Chiar si daca a fost calea intoarsa. Exista doar categoria "nu vreau", desi ei n-o vor recunoaste neam, dand-o in altele. Revenind la primii, nu si-au gasit ei poate job-uri de mari elite inca de cand au aterizat, poate nici dupa, desi unii au facut-o bine, dar, pana una alta, emigrantul nu-i intotdeauna o mare elita. E tot timpul un om normal, cu nevoi banale. Asta nu stiu pe unde am vazut-o, dar mi-a placut.

Si tot dupa aceeasi opinie, consider ca acei romani care blameaza lasitatea celor care au renuntat la ridicarea utopiei romanesti sunt niste frustrati. Ca-mi place mie apelativul acesta. E un cliseu ordinar, dar iata de ce valabil. De ce te-ar misuna pe tine grija de cei care au plecat cand prea multa treaba cu ei nu ai, si nici de cunoscut nu ii cunosti ca sa le ceri vreo socoteala? Nici indirect nu te mai afecteaza, adica nici in dos n-ar trebui sa te mai doara. Dar te doare...Ca-ti versi poate laturile neputintei catre niste oameni bravi care oricum sunt prea departe ca sa ii poti privi si in ochi atunci cand le-o spui? Vezi ca "bravi" am zis-o ironic. Am precizat de la inceput ca nimeni nu-i erou. Sau ii detesti ca au dezertat din armata "Solidaritatea", care face viata de martir roman mai usurica?..

Voi vedeti ce dur vorbesc, mi s-au inclestat si degetele pe tastatura...Am glumit, nu puteam sa desfac sticla de Cola. "Cand lumea mi-e deschisa, a privi gandesti ca pot" (Mihai Eminescu) sa n-o cunosc si eu, macar pana in partea cealalta? N-am zis niciodata ca ar fi Canada gura de rai, cum nici Romania nu-i centrul universului in expansiune pe umerii martirizati ai nimanui, dar daca tot mi-e deschisa poarta, de ce sa nu vad si eu, un mic nimic, cum e si pe la alte case mai mari?! Ca raman roman, aici sau dincolo, doar Ubi bene ibi patria.

Si mai in gluma, mai in serios, cred ca plecand am reusit cumva sa ajut Romania putin, de la distanta. Cat mi-am permis si eu pana acum. Acolitii carmacilor, cu care, de aceasta data, am avut treaba, cu totii am avut, si ei chiar merita dojeniti, adica udati intre ochi, au buzunarele mai saracute. Chit ca nu le puneam la cutia milei decat poate banii mei de lapte, dar macar am si eu o satisfactie personala. Hihihi!!!

Dupa cum ati observat am vorbit despre o categorie. Dar mai este una. Cea a celor care plecand, au capatat un ascutit nas aristocratic si nu mai pot suporta neam damfurile de peste ocean. Sunt exact ca cei de sus.
Dar de ce vorbesc eu despre ei? Ia vezi-ti tu de treburile tale! Ia sa ne vedem fiecare de treburile noastre!

sâmbătă, 9 martie 2013

Salamul d'Amore


In Canada, a fost sambata si inca mai este. In seara aceasta se da si ceasul cu o ora...pentru folosirea optima a luminii Soarelui...Ca in orice zi de sambata care se re(s)pe(c)ta, si azi am fost in excursie sa ne luam salam. Iar diseara ne vom duce la cinema sa mancam popcorn si sa ne uitam la un film prost, ca alea bune inca n-au iesit. Ne-am dus iar la polonezi, batem acelasi drum in fiecare minunata dimineata de sambata. E fain, pana mi se urzica mie parul pe maini si incep a face ca ariciul ca nu mai ajung odata acasa. Azi, mai abitir, ca lui Bobi i s-a pus ca vrea raţă. WTF!? Am crezut ca glumeste. Nu glumea. Si umbla cu el prin tot orasul sa-si ia raţă. Sa si-o faca a la Beijing. Am ajuns pe la chinezi (unde la raionul de peste mi s-a intors stomacul pe dos de miros pestilentios) de si-a luat o congelatura, ca cele fresh cica vin doar "sometimes", ne-a zis asta un chinez care vorbea engleza. I-am si zis lu' Bobinescu ca mai bine si-o culegea de pe lac, ca ne plac lebedele. De la polonezi, ne-am facut provizii cu Eugenia ca auzise Bobi ca ar da faliment (Eugenia-Dobrogea) si se pune in garda ca inainte de seceta, si Salam de dragoste, ca, deh, iubirea prin stomac face fluturi.
Ne-am luat si snitele, gata facute. Iar aici am o mentiune. Cand am cazut noi in Canada, din avion, n-aveam job-uri, si nicio vreo treaba, in general, ma uitam chioras la romanii care isi cumparau sarmale de la magazin. Da-o, ma, dincolo, o sarma nu se face sa-ti faci acasa?! De parca ar fi fost treaba mea de unde beau oile apa. In privinta sarmalelor, am ramas pe aceeasi pozitie, am ramas pe aceeasi pozitie, in general, vizavi de bucatele home-made. Dar asta si pentru ca imi place mie sa le fac, si am si timp, si mai si cred eu ca o fac pentru sanatatea noastra. Dar de asta nu sunt inca foarte sigura. Dar unii poate chiar nu au vreme de gateli si fandoseli de gen. Ca sa nu mai spun ca pretul snitelelor de pui era aproape la fel cu cel al pieptului de pui negatit. "Vezi, ma, Fran, am ajuns si noi ca...". Nu intra in discutie calitatea snitelelor, ca polonezii sunt oameni de calitate, iar magazinul le este de-o curatenie si o disciplina impecabile. Mama, si au niste fete...Eu cred ca isi pun anunturile de angajare pe coperta revistei Vogue.

vineri, 8 martie 2013

Bob the Builder

Bobi in "A Work in the Clouds"

salata

Am ajuns aseara acasa si l-am tarait pe Bobi dupa mine la FreshCo sa luam toate de trebuinta pentru o salata greceasca. Am o colega la serviciu, mai de prin partile mediteraneene, si a facut ieri, la munca, o salata de a impartit in pauza la lume. Ea a bagat si morcovi, si masline albe, nu negre. Zicea ceva de inima. A fost buna, numai ca mie nu mi-a ajuns. Pe o farfurie, parca a pus la catel, dar ce-i drept, nu eram numai eu acolo. Trebuia cumva sa ajunga la toata lumea.

Am luat legume multe, multe si de toate ca in aceasta privinta in Canada (ca mai nou, peste tot in lume) nu exista sezoane. Ceapa verde, castraveti, salata verde, rosii...Am ajuns acasa si le-am amestecat pe toate intr-un castron, cat de mare sa va spun eu ca e, pentru o vizualizare optima. E cat o galeata. L-am luat de la Canadian Tire pentru mixer. Ca atunci cand bat ouale sau frisca pentru prajiturile mele sa nu mai fac toata casa numai stropi. Am o masina de paine lipita de perete si o faceam tot timpul tot una cu el. Apropo de masina mea de paine. A dracu', customer service. Sa fi trecut deja vreo 2 luni de cand am sunat a doua oara la reprezentanta sa imi trimita un pan bun, ca s-a crapat primul. Cum v-am zis voua, asa au auzit si ei. Pe-o ureche le-o intrat, pe cealalta, i-o durut in banana. Uite asa sunt nevoita sa cumpar paine de la magazin (la FreshCo si la NoFrills, painea miroase a acadele). In fine, si am mancat toata galeata. Era castronul plin si l-am turnat pe tot in mine, nici nu stiu unde a incaput. Ma luasera toate durerile, dar nu ma induram s-o las neterminata. Parca eram un purcel la troaca. Dupa, am mai baut si jumatate de borcan de compot. Acum de cand merg la sala mananc mai mult ca am impresia ca imi permit. Si cum stateam pe canapea sa ajunga la impacare ridichile din salata cu visinile din compot, era la TV Two and a Half Men. Il da pe un program, nu stiu pe care, numai ca-i cam stupid si ne ia ca atare. Tot repeta episoadele, de ca si cum le-am uitat. Si zicea fratele lui Charlie ca el s-a saturat sa fie bataia de joc a femeilor, sa se puna in dos si-n cap ca sa le faca pe plac. Vrea sa fie el insusi. Tot degeaba.

Si de aici m-am gandit azi in metrou, ca altceva mai bun nu am avut ce gandi, si nici manca, decat o Eugenia, ca orice vietuitor care vietuieste vrea sa fie pe plac celorlalti, sa fie aprobat. Degeaba negam, cred ca, omeneste, cam asa sta treaba. Cred ca vine din aceeasi nevoie de a trai in societate si nu in afara ei. Si eu zic ca nu-i nimic rau in asta. Sa-ti doresti a fi pe placul celorlalti. E foarte bine. Atata vreme cat reusesti s-o faci prin tine insuti si nu prin ceilalti. Adica nu sa te faci placut mergand in limba, ci asa, pe doua picioare, la vertical. E un talent si asta, unul innascut. Pe mine, m-au intimidat mereu, intr-un mod placut, oamenii de felul acesta. Sunt genul de oameni care si atunci cand fac prostii sunt aprobati. Dai destul de rar de ei, dar eu am dat, si in Canada, si in Romania.

Zilele acestea, in asteptarea primaverii- ieri mi-a dovedit ca n-are niciun gand sa vina- ne plictisim in continuare. Sper ca s-a inteles data trecuta (e foarte posibil sa nu se fi inteles - vina mea) ca, intr-adevar, Canada e boring, dar ca mie imi place, asa, sa ma plictisesc cu ale mele. E si a fost dintotdeauna cea mai mare dorinta a mea. Sa ma lase toata lumea in pace sa-mi vad de mine. Bine, romanii cand spun ca e boring se refera si la altele. O compara cu saltareala romaneasca si normal ca asta cade in fund. Ce-i drept si mie mi se face dor uneori de ticnelile romanesti. Aici prea pare totul calcat la dunga. Noroc ca mai fac canadienii cate o gluma, doua (la care rad doar ei), ca altfel s-ar zice ca nu-i niciodata nimeni acasa. Intr-o sambata, in perioada unei sarbatori, treceam pe langa casele de prin cartier. Cu adevarat cred ca nu era nimeni acasa. Dar isi uitasera becurile aprinse.

Si, ca veni vorba de sarbatori, La multi ani! femeilor de pe aici, de 8 Martie! In Canada...se sarbatoreste in stilul - femeile sunt egale cu barbatii. Si ziceam mai sus ca aici e inca iarna...Ieri am vazut cea mai frumoasa ninsoare ever. Pur si simplu m-am oprit cu totul ca sa vad cum ninge...Sper ca de Babe. A mea e maine.

blog.

De ceva vreme, scriu saptamanal cate un articol si pentru Eva.ro. Recunosc ca dupa doi ani de scris aici, pe platforma mea, intr-un mod de comunicare absolut spontana, in stilul 'barloguri-bloguri" mi-e un pic dificil sa ma adun :).
Cum aici am oamenii mei fideli, care ma cunosc, unii tot de atata timp, poate veniti cu idei :). Aceeasi inviatie am facut-o si cand am deschis blogul acesta :). Cand am scris primul articol, parca o luasem de la capat, iar dupa atata vreme de scris aici despre totul si despre nimic, "in fata" oamenilor care sunt familiarizati deja, ma blocasem in fata tastaturii "in fata" celor care nu sunt inca.

Mentiune: tot cu opinia imi voi da, pentru ca o am :), dar nu raspund la provocari rautacioase, ci doar divergente in idei, in stil civilizat. V-am pupat. O zi de vis sa aveti! Ma duc la munca.

Expat in Canada....

miercuri, 6 martie 2013

vise catre...

Voua va place sa va povesteasca cineva visele? Alea de noapte. Mie da. Daca-i vad in privire acelui cineva ceva horror si incepe cu voce precipitata, nu mai pot nici eu de emotie. Si-mi place si mie sa le povestesc pe ale mele, mai ales cand mi le aduc aminte pe indelete. Stiu ca daca te trezesti numai in anumite momente ale somnului poti sa le rememorezi complet, altfel, se sterg instant...

Desi ciudat, ca mie nu mi-a mai batut nimeni la usa noaptea de nu mai stiu cand...

...acu' doua nopti, spre dimineata am visat multe pisici. Dar multe tare, pe un maidan, si de toate marimile, puisori, cu privire bleaga, dar si ditamai motanii. Si toate erau negru cu alb. Asa de multe erau laolalta ca atunci cand m-am sculat, cu niste dureri de cap care nici acum nu mi-au trecut, m-am intrebat oare ce-o mai fi si cu asta?...Numai bunica-mea cand visa boabe de struguri zicea ca-i moare vaca. Culmea ca o data s-o si intamplat. Am visat atat de multe ca imediat m-am dus pe google la DEX-ul de interpretat prostii de noapte si cica nu-i a buna, dar ca si asta depinde...daca iti plac sau nu pisicile. Mie imi plac. Eu le ador. Sunt animalele mele preferate. Se mai pune? Era un maidan plin de mâţe la malul unei mari. Iar marea era in groapa de langa blocul in care am copilarit, unde urma sa se construiasca posta.

Asta noapte, iar. Acum n-am mai visat mâţe, dar am visat-o pe Andreea Esca (?!). Si pe o colega de facultate. Ne pregateam sa culegem capsuni pentru un concurs la protv. Andreea Esca urma sa ma cheme la un interviu, sa ma angajeze la ei, iar eu imi facem griji, mi se suprapuneau socotelile pentru ca trebuia sa incep scoala, pe asta de aici, si nu stiam cum sa fac, cum sa ma impart. Ne-am dus la Andreea Esca, acasa, sa ne dea niste salopete cu buzunare in care sa culegem capsunile. Avea o limuzina verde si a parcat in fata blocului unde am copilarit eu, iar apartamentul ei era fix in apartamentul meu, cu ceva mici modificari. Dar avea acelasi covor in sufragerie.

...Da, ce voiam eu sa mai adaug la postarea anterioara, total lipsita de importanta atata vreme cat subiectul ma intereseaza putin spre deloc, dar e un fenomen, un tabu, o moda chiar sa te declari impotriva, de parca ar interesa pe cineva, si cred ca mai bine ar fi sa se infiinteze chiar un partid sau o asociatie sau ceva. Mie nu-mi plac manifestarile fanatice de niciun fel si cu atat mai putin cele pornite din idei preconcepute. In cazul de care vorbeam, se impunea clar o directie, ca lumea sa realizeze ca aia nu e muzica, la fel cum Inna nu e muzica (eu nu stiu ce-i aia muzica pentru ca n-am studiat-o pe note si cheia sol, vorbesc dupa ureche, iar dupa parerea mea de diletant Inna tot manele canta), dar de aici si pana la fanatism e cale lunga si intortocheata, deci sa trecem peste. Ca sa dau un exemplu sa se inteleaga mai bine ce vreau sa zic: spunea cineva ca el nu-si va cumpara niciodata Mercedes pentru ca e masina de manelisti...Atat. Superb!!!! Apropo de Inna, am un coleg la serviciu, care, din c(l)ubul lui pune muzica la toata lumea care munceste pe langa. E DJ. Iar Inna rules in playlist-ul lui...Dar, daca lui ii place, Doamne ajuta!

In rest, dupa ce imi trece capul, am zis sa scriu ceva poate se mai duce, cu totul, si parca ar functiona, as putea sa mai scriu ce mai facem noi. Nimic prea productiv acum, dar bine, in general, multumesc. Ca adusese Skiorul din Moncton (asta ar putea fi titlul unei carti) vorba de plictiseala, cu adevarat, tot ce-i posibil. Te si plictisesti. Mai ales de cand cu iarna asta care nu se mai termina. De cum da vreme buna, nu ai cum, ca te tot misti dintr-o parte in alta, iar vara Toronto si imprejurimile, dar nu numai, sunt de vis (apropo, Toronto a iesit al 4-lea oras ca marime din America de Nord la nivel de populatie - cica ar creste anual cu 38.000 de locuitori), dar iarna, daca nu esti amator de sporturi de iarna, iar noi nu prea suntem, nici nu stii ce sa mai faci ca sa iti umpli timpul.

Dar asta se manifesta in mod special in timpul saptamanii de lucru, dupa ce ajungi seara acasa, rupt de oboseala si fara chef. Eu mi-l umplu simplu ca am blog (daca nu m-as plictisi, nu l-as avea), mai citesc diverse carti de la bibli, mai una, alta, mai nou mai fac si-o tzar de sport in loc sa stau ca trantorul pe canapea si sa mananc chipsuri, cam in felul acesta, ma mai uit la filme...Am vazut toate filmele de la Adam incoace...Ieri am vazut un documentar despre cum a inceput criza in America in 2008 (eu imi aduc aminte ca eram la munca atunci si toata lumea se vaita...). Deci m-a plictisit ingrozitor...Iar Bobi se uita ca un potato la 2 & a half men, mai joaca un PS si uite asa trece seara de seara. Cred ca trebuie sa facem copii. Hmmm, uite asa iti vin idei. Cica tot din plictiseala a fost creat si omul. Si uite ce-a iesit. Un plicticos, dupa chipu-i si asemanarea-i. Genul acesta de plictiseala apare probabil atunci cand zilele sunt previzibile, iar aici totul este previzibil, cand viata este, pur si simplu, programata, de la sculatul dimineata, dusul sambata pe la cumparaturi si pana la intalnirea cu amicii. Nimic palpitant, nimic iesit din comun. Faci ce faci, dar, in Canada, tot aici ajungi...Dar, pana una alta, nu traim in filme cu scamatorii. Apoi daca ai plecat in Canada nu inseamna ca ai plecat in aventuri, cu spada, pe cai nazdravani. Nimic similar. (Cand traiesti totul e autentic si la talpa, iar cand scrii despre ceea ce traiesti, totul e doar conventie. Zicea cineva).

Pe de alta parte, imi aduc aminte ca atunci cand eram in Romanica, eu visam, de data aceasta nu noaptea, ci toata ziua, sa ma plictisesc in felul acesta. Adica nu zic ca nu-mi convine. Acum, pentru mine vor urma 6 luni (mai pica si pe perioada verii), apoi alte 6 in care voi fi plecata de acasa cate 12, 13 ore, plus drumul lung, la care ma gandesc incontinuu, cum voi reusi sa fac fata. De aici, poate si visul de asta noapte. Deci, un film anual plictisitor, intrerupt de pauza publicitara cu plecatul in Romania din toamna, iar daca e sa interpretez visele mele, sa le pun si subtitrare, s-ar parea ca e nevoie (si Bob imi povesteste cum isi viseaza el muntii din Fagaras)...Ca uite asa isi programeaza omul viata ca sa ajunga nowhere. Hai ca v-am plictisit si pe voi!

duminică, 3 martie 2013

tarta si Canada

Ce-i drept, imi lipseste mama, sa-i arat ce vrednica m-am facut. Ea ma stie de dospita, asa, fara prea mari apucaturi in ale culinariei, dar aici am invatat s-o fac si pe asta si o fac si bine, culmea. Oricum, vede pe blog, ca e fanul # 1. Cand citeste comentarii rautacioase se oftica si ea, dar eu i-am zis ca aici nu-i nimic, doar pe ici, pe colo, cate un ratacit pe unde nu trebuie, inofensiv.

(Ca tot veni vorba de asta, chiar ieri citeam diverse stiri pe site-ul unui ziar romanesc, si, la pachet, comentariile agatate. Dumnezaule mare, ce balacareli si improscari, de citeam si ma intrebam si eu, din lipsa de ocupatie, dar ce nevoie ascunsa au oare oamenii astia sa intre asa, pe site-uri, si sa inceapa a se porcai ca la usa cortului, intre ei si total dincolo de subiect? Nu, sincer, chiar as vrea sa inteleg si logica lor, ca pe mine niciodata nu m-a mancat mana sa las vreun comentariu pe nicaieri in drum si chiar nu pricep. Adica, le inteleg rostul ca platforme de dezbatere si le apreciez ca atare, dar sa intri si sa te injuri cu unii pe care nu i-ai vazut neam in viata ta depaseste total puterea mea de intelegere. Din punctul acesta de vedere, prefer de o mie de ori greselile gramaticale, decat ejacularile acestea de ura. Eu ma intreb ce clocoteste in ei, literalmente, ca subspecie de oameni, si daca in viata reala au cojones macar 1% sa se manifeste cum o fac anonim pe internet. Pe de alta parte, daca vrei sa cunosti bine un om, e suficient sa-i citesti comentariile anonime. Asta imi e mai mult decat clar ca buna ziua. Astora ar trebui sa le fie interzis dreptul la libera exprimare. Ca ei nu se exprima, ci grohaie. Dar cum dreptul la grohaiala nu e legiferat, prin urmare, nici interzis nu poate fi, asa ca la mai mare. Si Turcescu canta.).

Dar am inchis paranteza ca nu asta imi era subiectul de discutie. Pornisem de la tarta mea si de la mama care nu mi-o vede decat in poze. Dar e vorba de mai mult decat o prajitura. E vorba de singura lipsa pe care o am in Canada. Macar o parte a familiei de ne-ar fi aici, nicio nevoie n-am mai avea. Oameni in fata carora sa ma laud si care in fata mea sa se laude fara a fi vreo secunda vorba despre asa ceva, ci despre bucuria impartasita cu oamenii la care tii. Vorbeam zilele trecute cu Bob, in suetele noastre de seara, si ne ziceam ca noua ne place in tara asta pe zi ce trece tot mai mult. Ati simtit vreodata nevoia instinctiva de a imbratisa ceva? Eu o am si cand merg pe strada, mai nou. Nu stiu ce s-a intamplat in ultima vreme, dar stiu ca anul trecut pe vremea acesta nu era asa. Acum, totul imi pare pe un drum gasit. Pe un drum aici.

Fiind mereu conectata la blogareala si diverse impresii ale unora dintre cei care traiesc/au trait experiente similare ale emigrarii, stiu ca sunt si oameni care nu se vad ducandu-si zilele aici, pe mai departe. Nici eu nu m-am vazut pana de curand, am avut si eu perioada mea de respingere, dar acum ma vad. Mi-am luat oglinda de la Walmart.
Daca ma gandesc punctual, adica, imi pun capul intre perne si imi aduc aminte de anumite secvente obsesive din viata mea trecuta, de dincolo, da, ma mai ataca la inima si mai oftez cateodata. Dar cum si acum avem o viata activa si diverse planuri la orizont pe care sa ne sprijinim cu incredere, se compenseaza, si nici prea mult sa ne gandim nu ne permit. E bine sa gandesti, dar pagubos sa te prea gandesti. Am ales ca deocamdata sa ne continuam viata cu toate ale ei aici pentru ca noi consideram ca e mai interesant si mai bine pentru noi. Si pentru inca n-am terminat ce am inceput si nici toate resursele nu le-am epuizat. BTW, eu abia astept sa schimb peisajul. Mai am doua saptamani de "vacanta" si trec la "next level". Aaa, imi place melodia aia de la Skyfall...N-are nicio legatura, dar mi-am adus aminte.

...Avem si noi comentarii destule vizavi de societatea aceasta, dar nu ne simtim subjugati in niciun fel pentru simplul motiv ca nu vad ce alta optiune mai valabila as putea avea acum. Una care sa fie mai buna decat asta. Deocamdata, deci, ramane raul cel mai mic. Iata dar, cand raul este bun. Nu e rau, dar e un mod de a spune ca nimic nu-i perfect si la o adica nici nu stiu ce ar trebui sa insemne asta, desi o tot repet. Acum, dincolo de bani si confortul unei vieti mai lipsite de griji din punctul acesta de vedere, mai lipsite de griji, eu ma simt mai confortabil intr-o societate civilizata. Ca aceasta. Intr-o societate in care oamenii merg pe principiul "traieste si lasa si pe altul sa traiasca", intr-o societate in care de doua zile pe pervazul din scara blocului stau o geaca si o geanta de izbeliste si nimeni nu s-a atins inca de ele, nici macar cel care, probabil, a uitat unde le-a uitat. (Asta nu exclude stirile de la televizor referitoare la crimele care au loc in Toronto sau prin alte locuri canadeze). Ma simt bine printre oamenii acestia, desi n-am nicio treaba cu ei, la o adica. Nu sunt integrata pentru ca nu sunt ca ei, cum nici ei nu sunt ca mine, dar ei stiu sa se coaguleze in societate intr-un mod care mie mi se potriveste mai bine decat cel din societatea in care m-am nascut si am crescut. Pentru linistea pe care o am acum, ma vad traind aici, ceea ce nu exclude neaparat un intors in Romania (desi acum este exclus). Am vorbit zilele trecute cu un roman, de vreo 12 ani in Canada, si asta zicea si el, aici o viata linistita cu siguranta poti avea. Eu deja o am. Ca, referitor la societate, omul se obisnuieste si in puscarie, zicea tot el. Si asta este adevarat.
Nu ma intereseaza si prea putin ma priveste ce si cum percep altii realitatea din jurul axei lor, plec urechea doar ca la fapt divers, ca, de altfel, mie imi place sa fac prajituri.