Pagini

Expat in Canada

Expat in Canada

marți, 26 februarie 2013

cafele...

Azi am avut o zi de parca m-am drogat toata noaptea trecuta. Am ras sa pic pe jos. Si chinezul de la bloc radea mai adineauri de mine ca-mi legasem gluga sub barba, de frig. Nu stiu ce-a gasit de ras. Puteam sa-i zic "bi ţiaiei" ca mi-a zis colega ca asa se zice la "shut up"...
Mi-am luat in weekend de la Best Buy niste casti sa ascult muzica pe drum, cand merg. Si aseara mi-am copiat niste melodii din laptopul meu vechi, si stickul din buzunar are mai multa memorie decat calculatorul ala, dar am gasit niste muzica la indemana si am copiat-o pe toata pe un MP3 Player ca sa am pe azi. Era o lista cu muzica de prin facultate cu Kelly Family, Duran Duran si Eros Ramazzotti, nu conteaza, la gramada, si ajunsesem prin metrou la Antique, Die for you, greek version, naninaninaaaa, si am pus-o pe repeat, repeat si imi dadeam importanta, de la stare, ca mergeam cu mainile in buzunarele de la blugi si cu capul in aburii de la muzica, pana am iesit la suprafata si am inceput sa alerg dupa autobuz ca numai ce-l vazusem...
...Eu am la munca doua romance. Una mi-e colega de departament, cealalta, nu. La pauza mi-am luat colega de departament si ne-am dus la bucatarie sa ne mancam "orezul". Am stat vreo juma de ora, dupa, am urcat, dar a venit si cealalta si cica sa iesim un pic pana la piata. Eu nu prea aveam chef. Abia mancasem, era frig, le-am urat drum bun, dar m-am razgandit apoi, cand am vazut-o pe cealalta ca se imbraca. Hai ca vin si eu cu voi...Cand am iesit, ne-a iesit una in sort cu plinul. Avea pe o tava patru cafele de la Starbucks, din alea de shaturi, ni le-a dat noua, ea a scapat de ele. Avea cafeaua niste spuma si eu am vrut sa o beau cu totul, dar n-am putut ca era tare spuma si cand s-o ling ca pe ice cream, toata cafeaua mi-a curs in geaca si cand am dat de cald, am injurat-o de bisarica, in timp ce colega, plina de spume la gura, a aruncat-o in cos ca pe soareci morti cand a dat de nu stiu ce zicea ca-i face alergie. Cinnamon. Am ajuns la piata, una a ramas in urma sa manance la tejghea, pe ziar, iar cu cealalta m-am dus sa-si ia bacon pentru acasa ca arata bine si ca sa nu zic ca n-am luat si eu ceva, am luat un colac cu gaura. Calabrese. Ne-am invartit apoi pe acolo, una isi cauta un ceai de avea ea o poza pe BlackBerry, eu le-am aratat un sapun rosu care mirosea a plastilina, eu am ce am cu sapunurile suspecte, imi placea cu mirosea, si mi-au zis sa-l pun la loc ca pute de tot rahatul...Ne-am uitat la ceas, trecuse bine, am dat sa plecam inapoi si trecand pe langa un McDonalds, isi aduce una aminte ca nu stiu pe unde vazuse ca saptamana asta se da cafea gratis si ca sa mergem si noi sa luam. Du-te tu (d'acilea), ca mie mi-i rusine...Ca nu, ca hai, pana am intrat. Una isi manca in continuare mancarea pe ziar din caserola de plastic, pitita pe dupa un colt, eu ma faceam ca nu-s cu ele, cealalta zice, uite cum facem...mergem si cerem small coffees ca aia e moca, si in mod normal tre sa ne-o dea de pomana, dar noi ne facem ca nu stim. Daca nu se sesiseaza le platim, si asta e. Am tot tras una de alta, pana cea cu ideea s-a dus la tejghea si din cafea mica ce trebuia sa ceara i-a iesit "Aveti cafea gratis azi?" Moment in care pe mine m-a apucat un ras isteric si am fugit dupa colt cu cealalta, lasand-o pe G. nedumerita si uitandu-se plina de ura la noi. Veniti, dracu, sa va luati cafeaua ca eu nu le pot cara pe toate, a inceput sa strige. Si am iesit si noi, ca sa n-o enervam si mai tare, ni le-am luat si am plecat spre munca, fericite. Va place cafeaua, hi, mama voastra...I-am zis noi ca-i apa chioara, dar lasa asta, n-ai avut jena la cerut pe degeaba ca esti de la Bucuresti, mai cu tupeu, noi suntem mai provinciale :).
...Cand esti asa de departe e fain, deci, sa ai si romani pe langa. Si ceilalti tot oameni sunt, nu?! ca ce altceva, si chiar de calitate, dar n-are asta nicio relevanta, cand vine vorba de apartenenta. Cu noi astia, la prima generatie imigranti, asimilare 100%, integrare totala pana la pierderea radacinilor, nu se produce niciodata. Ramai clar suspendat intre doua lumi pentru tot restul vietii...Iar de legatura asta puternica cu trecutul locului in care te-ai nascut si ai crescut nu iti dai seama decat odata plecat...


PS: si cam cum altfel ar trebui sa ma simt eu cand la sfarsitul acestei zilei ajung acasa si gasesc in posta o felicitare pentru ziua mea de la un cititor al meu de blog?!...Venita tocmai din Romania...

luni, 25 februarie 2013

Fiti atenti. M-am dus sa ma culc si n-am putut. Am baut un pahar in cinstea mea cu amigos si dupa ce au plecat fiecare pe la casile lor, m-am dus sa ma culc si n-am putut ca am baut cafea toata ziua si stiti cum e aia? Bei cafea toata ziua si vrei sa te culci, dar nu poti si ti se plimba ochii in gol prin pat, te dor tamplele si-ti vine sa scrii pe blog. Ziua mea de nastere de anul acesta, nu mai tin minte daca si anul trecut a fost la fel, semn ca ceva, ceva e altfel, a fost marcata toata ziua de deraieri patetice. Ca viata-i scurta si trece repede, o stie toata lumea, asa si este, ca trebuie sa ne bucuram de ea ca una avem si o..., asa si trebuie, ca sanatatea inainte de toate, garantat...Eu mi-am sarbatorit zilele de nastere de cand ma stiu. Adica mama, cu care azi am vorbit, evident, imi facea tot timpul acelasi tort cu aluat de chec si crema de cacao, chema in sufragerie colegele mele de scoala si cateva din vecinele ei de la bloc, cu care dansam in scheme Macarena si Kokojambo. Dar atunci era altfel cumva. Dansam, ma bucuram, nu ma lovise in cap bagheta fermecata datatoare de deraieri patetice care mi-a frecat toate meciurile intre timp. Cica pe unii nu-i loveste bagheta fermecata niciodata in viata. Ferice de ei!

Asa, si m-am dus acum in pat...stiti cum era vorba aia cand eram pusti, baaa, vezi ca s-au impartit pijamalele...e valabila si acum. Te duci la somnic ca maine sa nu-ti uiti pachetelul pe-acasa. Si fiti atenti la ce ma gandeam. Dar sa nu va ganditi voi ca eu as fi oarecum preocupata peste masura de aspecte, dar am vazut ca e o moda si am zis eu de ce nu? Ce eu n-am blog? Iar intr-un comentariu eu nu ma pot dezlantui. Exact...dezlantui...ca ma gandeam la lanturi, la sclavie. Cica noi am fi noua generatie, ultimul racnet, de negri pe plantatie. Deci, eu recunosc ca sunt un sclav. Ceasul imi suna in fiecare dimineata la 6.30. Daca n-as fi un sclav, n-ar suna, right? Ma scuuool, stau o tzar pe marginea patului cat sa fumez cateva injuraturi, dupa care bla, bla, ce faceti si voi. Si plec pe plantatie, prin frig, pana la metrou ca nu conduc. Pentru ca nu-mi plac masinile pentru ca sunt lenesa si n-am nevoie de carnet, prin urmare. Si n-am nici masina ca n-am avut bani decat de una. Pe plantatie...ce faceti si voi. Execut ca sa imi primesc la sfarsitul saptamanii "portia" de supravieturire. I'm a survivor. Vin acasa la ora bine stabilita si ma culc ca sa aud din nou ceasul la 6.30. Si tot asa in cerc la puterea infinit.

Dupa acesta introducere (cred ca am baut cam mult si-s si mai ramolita, deh, a mai trecut un an), eu zic asa. Eu am ales sa fiu un sclav si sa-mi ingradesc "libertatea". In aceste conditii, mai sunt un sclav, privat de libertate?...Eu am ales sa fiu un sclav ca eu am gasit ca-i mai confortabil si mai la indemana sa traiesc in societate decat in afara ei. Si societatea, ca masa, dar formata din indivizi, care conteaza, nu conteaza, formeaza masa, are regulile ei. Ea zice asa: eu te suport, dragul meu animal social, dar tu intri iobag pe tarlaua mea. Te imbolnavesti? Fii sclav ca sa ai spitale. Vrei sa te educi? Fii sclav ca sa ai scoli etc, etc. Nu-ti convine, ma critici? Ok, atunci ai doua solutii: vii cu o solutie, dar intotdeauna mai buna, si care sa convina majoritatii...nu ai solutii, atunci critica ta este egal cu zero si iti mai ramane o solutie: lasa-ne! Esti liber sa nu mai faci parte din societate, sa te eliberezi de lanturile ei, sa nu mai fii sclav la o adica. Adica fa ceva in folosul tau daca al comunitatii iti displace. Du-te in varful muntelui! Sa te plimbi cu liana dintr-un copac in altul, sa te tratezi de boli cu seva de papura si sa te educi ca Mowgli, cu ursii si maimutele. Nimeni nu va mai avea nicio pretentie de la tine, iar societatea nu-ti va mai produce tulburari existentiale...Acum, nu zic nu, or exista conspiratii, zic "or" ca n-am intrat inca in templul lor si nici boteza de maini mafiote nu am fost, dar eu ce sa le fac, frate, ca nu m-am nascut egala cu ei...Eu respir, nu conspir, pe principiul noi muncim, nu gandim.

Ma opresc aici, vedeti ca am scris despre societate in ansamblul ei, nu de societati, bolnave, ca cea romaneasca, de exemplu, plina de doctori ce pun diagnostice, dar nu ofera si tratament. Eh, au plecat pe-afara. Si nici de cea canadiana care...habar n-am, inca incerc sa ma dumiresc, dar macar guta are si asta sigur. Nu mi-o luati in nume de rau, eu n-am nimic cu tara mea, draga de ea, cu asta in care am ajuns nici atat, dar zic si eu asa, ca tot am voie. Si mai scriu o treaba si va las, daca nu m-ati abandonat voi deja. In idealismul meu, prost inteles, inclusiv de mine, societatea ca masa, care functioneaza ca o imbarligatura inginereasca cu fiecare individ in interdependenta cu celalalt - suntem aici ca sa ne ajutam unii pe altii, chiar daca ceea ce ne mana e, inainte de toate, propriul confort - e cu atat mai buna cu cat fiecare individ in parte este mai bun. Acum ce inseamna mai bun si la ce se refera?!...Mai bun - ceea ce intelege fiecare in parte fara a depasi in mod barbar granita de bine a celuilalt. Cum reuseste omul sa aiba constiinta binelui fata de el si, implicit, fata de al celuilalt? Prin manipularea mintii de catre societate care ne vrea integrata in ea pentru ca noi ne cerem, animale sociale ce suntem, sa ne integram in ea. Societate formata din indivizi, biete animale ce suntem, dar care simt, in mod natural, pericolul.
Apropo, stim cu totii cum functioneaza societatea de albine din ordinul sclavagismus. Bullshit. Dar indemnul lui Baloo catre Mowgli il stiti? "If you act like that bee acts, uh uh/You're working too hard...".
Noapte buna si o saptamana cat mai usoara va doresc!

sâmbătă, 23 februarie 2013

la oras...si PS: 29.

Maine (sau azi, 24) e ziua mea. 29 fac. Cred. Inca ma ingaduie prefixul deci. Si tocmai am venit din oras, pe unde am umblat berbunca toata ziua. M-am dus cu Bobi sa imi ia(u) cadou. Mega surpriza, ce-mi place...Eu am plecat de acasa ca vazusem cu ceva saptamani in urma o reclama prin metrou, o invitatie la IceFest, sculpturi de geata, street culture, dar nu stiu de ce am vaga impresie ca am ajuns pe unde nu trebuia, ca nu era acolo decat o lebada si un baiat in plin proces de daltuire a unui dragon. De m-am si enervat, ca am lasat masina parcata la naiba in praznic si am mers prin frig ca sa nu vad nimic. Ii si ziceam lui Bob, ma astia is cu capul? Fac atata tam-tam pentru doi rataciti in strada? Cand am ajuns acasa insa am vazut la tv restul. Deci sigur cu capul is altii, mai Bob.
Am ratacit toata ziua prin oras, am intrat si la Five Guys, eu sigur nu mai am scapare. Mi-am descoperit pasiunea culinara la infulecat hamburgeri cu cartofi. Nu cred sa mai fie alta mancare descoperita pana azi pe care s-o mananc de parca s-ar bate turcii la gura mea. Dar eu cred ca e altceva decat savoare. Hamburgerii, de obicei, ii mancam pe strada, cand pe mine, ca de fiecare data, dar de fiecare data, spre turbarea lui Bobescu, dar fara voia mea, ma iau toate la rand...intai ma apuca toate nevoile, dupa care foamea. Deci eu mananc hamburgerii de flamanda...asta e secretul.

...In rest, zilele trecute, ca si celelalte trecute, munca si acasa. Am mai fost intr-o seara la YMCA, dar s-a vazut ca energia imi fusese deja furata peste zi pe alte meleaguri ca mai mult imi cautam de lucru decat lucram ceva. Nu ma tinea, ma plictiseam, saream de pe un aparat pe altul din cinci in cinci minute, ma mai duceam si prin camera de stretching cu inspectia, de ma mai asezam pe-un balon, ma ridicam, mai intindeam un tendon, ieseam si apoi alergam cu privirea dupa Bobi. Dar tocmai acum ma duc iar. Mai vorbim dupa...ca imi fredoneaza deja Bob la ureche, de ziua mea, o melodie veche: "Hai odataaa!"

PS: Gata, am venit, am baut si-o bere intre timp de hidratare. Veneam spre casa, cu tricoul inca ud, dadusem muzica la maximum si-i ziceam lui Bobu ca tare bine mi-i. Ascultam Mafia lui ca numai asta are la difuzor, eu am tot zis ca o sa-mi pun de-ale mele, dar cum am calitatea lasatului pe tot mai tarziu, am ramas tot la stadiul asta. Aveam starea aia de plin, ca "I'm full", mi se mai intampla, cand, serios va vorbesc, nu-mi mai trebuie mare lucru. Dar e doar de moment, de expansiune, ca o flama, si ma uitam la mine, cum m-au prins cei 29 de ani in tenisi, in hanorac si cu Bob si tot asa vreau sa ma prinda si 69 ca nu mai e mult pana atunci. Vorbisem azi cu bunica-mea, am prins-o pe Skype, si mi-a zis ca ea crede ca implineste anul asta vreo 84 si mi-a zis ca hahaha cand avea ea 29..., dar ca nu stie ce s-a mai intamplat intre timp de i s-au schimbat numerele, ca ceva crede ca i-a scapat. Nu prea am inteles ce-a vrut sa zica si am intrebat-o daca i-a placut felicitarea mea de Craciun care i-a ajuns saptamana trecuta. Am vazut zilele trecute si un film cu Al Pacino, nici nu mai stiu cum se cheama, si cred ca se referea cumva la el, desi mai mult ca sigur nu l-a vazut. Eu sunt un om foarte tanar si stiti de unde stiu asta? Ca inca nu m-am linistit. Am ajuns, si inca de mai demult, la intrebarea stupefianta referitoare la viata (patetica circumstanta) "Pai si cum, asta-i tot?", intrebare la care cica ar ajunge cam toata lumea in jurul varstei de 30 de ani, dar nu m-a pus cu botul pe labe, iar valtoarea vietii de zi cu zi m-a obligat sa nu tin prea mult cont de raspuns.

Dar sa revin la oile noastre...Cand veneam acum de la sala de sport, ii spuneam lui Bob ca am vazut pe un blog cum unii oamenii spuneau ca le place Canada pentru ca li se potriveste. Si i-am zis: asta e. Asta este exprimarea si explicatia cea mai potrivita. Pentru ca mi se potriveste. Si in legatura cu ce scriam mai sus...pentru ca m-a intinerit. Desi e, poate, doar o intamplare. Cu toate ca scriam pe undeva ca m-a facut un om mai matur. Pe dracu. Sau poate ca se suprapun notiunile, nu se elimina. Da, se suprapun.

Eu ma aflu acum la o cumpana. Nu la 29 de ani, dar in perioada aceasta, nu stiu cat o sa mai tina. Cumpana dintre o viata mai rebela, in sensul de tinerete cu ale ei nonsalanta si aroganta, pe care in Canada am gustat-o din plin (cand puneam produse pe raft, cu mintea golita de cea mai infima grija pamanteana, cand ma duceam la munca, pe jos, in plina vara si lasam autobuzele sa treaca pe langa mine, cu mine citind pe bordura, prin statii, cand veneam de la munca, intram in casa doar sa-mi iau paturica si o intindeam in parc afara, la zacut, la umbra - de aceea ziceam intr-o postare anterioara ca eu mi-am savurat toata perioada din plin...Mi-am dorit-o, am avut-o. Multe dintre cele din categoria mai devreme amintita nu le-am avut nici la 20 de ani, cand pricepeam altfel si distorsionat, si de aceea spuneam mai sus ca m-a intinerit) si viata care se cere calculata si asezata la casa ei, cu copii si alte cele. Eu mi le doresc pe amandoua. Dar nu vreau sa trec din una in alta...iar dezideratul meu la 29 ramane sa reusesc, pe mai departe, cand o veni, sa le imbin, sa fac armonie...Eu alergam azi pe banda de nebuna, in gol, stiam ca alerg pe loc, ca imi curge transpiratia pe spate, ca ma dor muschii, ca mi se usuca buzele, si ca eu nu inaintez un pas, dar, pentru sezantia de dupa, cea de golire si plenitudine in acelasi timp, m-as mai fi suit o data, si inca o data, si inca o data...pana la 84 de ani si tot inainte. La multi ani, mamaie, ca tot veni vorba!

marți, 19 februarie 2013

Nimeni n-a avut chef de treaba azi. In general nu-i dupa chef, dar cel putin dimineata, ca lunea, desi a fost marti toata ziua, era o tacere mormantala la serviciu, toata lumea parea ca se misca in reluare, iar eu si mai si, nu ma miscam deloc. De fapt, am si ajuns cu greu la munca. M-am tarait dupa mine. Hai, hai, hai, hai. A fost long weekend si ca pe timp de iarna, ce dracu' sa si faci?! De plictiseala ne-au venit idei si ne-am dus la YMCA sa ne facem abonament la fiare si la swimming pool. Dupa ce am fost sa ne luam si echipament special de ars burta, duminica seara, luni dimineata, entuzismati si nerabdatori ca o fata mare ne-am pus geanta de "sportivi" in spate, ne-am suit in masina si am plecat. Ne-o pierit cheful cand am vazut ca iar n-avem loc de parcare, am asteptat vreo jum de ora sa se dea cineva la o parte ca era si acolo lume de parca se dadeau hamburgeri de pomana.

Mie imi place sa alerg, ma rog, am mai alergat la viata mea, ca veni vorba, am tot alergat (n-am ajuns nicaieri, dar cica fericirea e pe drum, nu la capatul lui) si atat m-am fericit ca azi nici maxilarul nu mi-l mai puteam misca. Am stat ca un chetroi pe scaun toata ziua. Ca Bob s-a dus sa inoate, iar eu m-am bagat ieri pe banda, la fugit. Caloriile functioneaza invers decat banii: se fac repede si se duc greu si cu toate acestea eu 1.000 am dat ieri deodata si apoi alte cateva sute in reprize, de cand coboram de pe alergatoare, ma clatinam in toate partile. Cred ca am exagerat ca sportul da tonus si energizeaza, dar pe mine m-o terminat. Sefa mi-a zis azi ca e cui pe cui. A pus un dosar pe jos si m-a asezat pe el in pozitia muntelui (!) si mi s-a lasat pe spate de m-a schilodit si mai tare. In seara asta n-am mai fost, dar maine ma duc iar. De trei, patru ori pe saptamana vreau. Abia astept. Adevarul e ca mi-a placut la nebunie, nu alta. Si mie, si lui Bob.

Ce m-a incantat peste masura era atmosfera de la YMCA, unde eu, pe la inceputurile mele, am facut-o o perioada si pe-a voluntarul. Erau acolo, la aparate, copii de la trei ani pana la cei de 80. Toata lumea isi stergea frumos, cu dezinfectant, aparatele dupa ce le folosea. Si asta mi-a placut tare. Si toata lumea se uita la toata lumea, dar nimeni nu avea treaba cu nimeni. Mai erau unii de se bagau in seama, dar cu bune intentii, cand ma vedeau ca ma uit prea mult o bara pe care era evident ca nu stiu sa o folosesc. Si veneau, imi explicau, dar, frumos, cat sa nu ma faca sa ma simt si mai prost decat eram.

(...Si de aici pornind, daca e ceva ce-mi place in mod deosebit in aceasta tara, apoi aia sunt oamenii. De fapt, nu oamenii, ca aia-s aia peste tot, ci comportamentul lor civilizat langa celalalt. Si nu stiu eu cat este unul sau altul de ascuns ipocrit in spatele comportametului lui misterios, dar atata vreme cat nu iau pe nimeni acasa, mie nu-mi trebuie mai mult. Nici n-as indrazni sa vorbesc despre ipocrizie la modul general, ci doar la modul particular si numai despre unul care mi-a dovedit-o mie, personal. Si daca tot am ajuns aici, nu stiu cum, e adevarat ca relatii interumane, de exemplu, la munca, sunt altfel aici decat in Romania. Oamenii muncesc si interfereaza destul de putin unii cu altii, concentrandu-si viata particulara, asa cum si-o intelege fiecare, in afara job-ului. Asa se face ca poti sta langa un coleg si luni intregi fara sa stii ce si cum e prin viata lui. Si parca nici nu indraznesti sa-l intrebi, tocmai din neintentia de a-l face, chiar involuntar, sa simta ca i-ai invada spatiul privat cu vreo intrebare inoportuna. Dar, ca in tot ceea ce exprim pe aici, nimic nu-i o regula, ci doar o privire de sus. Eu ma feresc a da verdicte. Cu cat inaintez mai mult in viata mea (pe aici), cu atat mai mult imi pare ca inteleg tot mai putin.
Vazusem zilele trecute pe un blog o discutie si m-a inspirat total intr-un punct: nici eu nu voi mai participa pe internet, dar nici dincolo de el, la dezbateri Canada versus anti-Canada. Nici n-am facut-o eu pana acum prea patimas, dar de-acum n-o voi mai face deloc pentru ca e o pseudo-dezbatere la o falsa problema. Adica, e simplu: iti place, sa fii sanatos; nu-ti place, sa fii tot la fel. Qed.). Ati observat parantezoia. Ca sa nu ma acuze careva ca am pornit de undeva si pe traseu n-am mai stiut pe unde s-o iau (asa a si fost). Ca sa revin si ca sa vedeti ce tonus mi-am tras, dupa atatea belele, eu mi-am facut azi o tarta cu zmeura, daca tot ma duc la sala, macar sa am dupa ce alerga dupa.

A, si am vazut zilele trecute, filmul NG, Life in a Day, ca nu-l vazusem, desi e cam vechi...cam despre ce vorbeam mai sus. La unele secvente, recunosc, mi s-au cam pus noduri in gat. (Da, da, eu is din aia de au plans la Titanic. Haipa !)

duminică, 17 februarie 2013

extravaganza

Dupa cum sugeram, am fost ieri la Salonul Auto de la Convention Center sa admiram, testam, pozam bijuterii de strada. M-a tarait Bob dupa el ca el prezinta o incantare egala cu lipsa mea de stupefactie la orice are 4 roti. Pentru mine toate masinile sunt la fel: au volan, dar sunt de diferite culori. Motiv pentru care cand am vazut expus un Rolls-Royce la vanzare cu jumatate de milion de dolari, nu m-am putut abtine sa nu ma intreb, dar eu de ce nu-i simt valoarea? S-o simt, adica sa ma treaca fiori, sa mi se trezeasca in mine dorinte...Nimic. Tot ce simteam era o foame nesabuita ca nu mancasem nimic inainte de a pleca de acasa, ceea ce-mi dadea o stare de nervozitate, ca de obicei cand sunt flamanda. A trebuit sa luam cate o felie de pizza de la vanzatorii ambulanti, veniti si ei unde-i lume multa, de-am mancat-o pe jos, pe mocheta, ca altfel ii stricam lui Bob toata distractia. Si ca tot vorbeam de Rolls-Royce (vezi poza), cea de valora cat o casa in buricul targului, si care nici macar nu era cea mai scumpa, daca eu ma uitam la ea cautandu-mi motive sa-mi placa de innebunesc, dar nu le gaseam, imi ziceam, ce ti-i si cu bogatia asta, frate...nu-i pentru oricine.

In rest, la indemnului lui Bobi, care a completat formulare de concurs bifand "da" la intentia de a achizitiona o masina in urmatoarele 3 luni, intrebandu-l si eu "da?", el, cica, "nu", dar las' ca-i mai bine asa, m-am suit la volanul uneia si mi-am tras scaunul in fata, de mai aveam putin si inghiteam volanul...si m-a intrebat o lady promotoare, in zgomotele unei reclame asurzitoare la Ford, daca ma simt confortabil. Da, foarte. Dupa, m-am suit intr-un portbagaj, unde m-am simtit si mai confortabil. Apropo de ce vorbeam un pic mai sus, daca e ceva ce imi place in mod deosebit la masini, alea sunt, intr-adevar, reclamele.

Apoi, erau si expozitii de masini de epoca, la ele m-am oprit cu incantare, ca-mi dadeau senzatia de Great Gatsby. In rest, am facut poze la tot ce-mi parea extravagant, exact ca la rochiile caselor alese de moda. Din matasuri alese si sclipitoare pe podiumuri de defilare, dar total iesite din decor pe strada.

Stateau oamenii la coada sa testeze acest Nissan
Catre expozitia de masini "exotice"
Rolls-Royce
O masina invizibila. Se vedea numai daca o fotografiai cu tableta
Pentru culoarea aceasta, as lua si masina

sâmbătă, 16 februarie 2013

Azi am fost la Show-ul Auto de la Toronto. Cum eu nu am feeling pentru masini, am pozat acest avion.

miercuri, 13 februarie 2013

M-am canadizat. Munca-acasa si inapoi. Apoi, asta viata ii? Cred ca si de la bolile iernii, ajung seara acasa si cad ca rapusa de glont ca adorm inainte de a-mi ajunge cornul in perna. De blogareala stare n-am si nici inspiratie, ce inspiratie sa-ti vina si de la atatea zile insipide, incolore, fade, inodore?! N-am mai facut nimic, am luat totul de-a gata. Si am si o stare de ameteala, care nu mai trece. Ca zilele trecute cand am plecat la munca si in loc sa-mi iau sacosa cu hartoage necesare, am luat pe umeri sacul cu rufe de la spalatorie. Numai la metrou am realizat. (Si mai eram si in intarziere. Dupa care si metroul a facut comunele lui opriri intre statii, dupa ce platesti o carca de bani pe TTC. Apropo de asta, l-au sunat unii pe Bob intr-o seara sa raspunda unui chestionar legat de eficienta TTC. Care eficienta?!... Eh, exagerez si eu, desi chiar prezinta uneori probleme situatia. Dar una peste alta, oamenii ii multumesc soferului cand coboara din autobuz. Semn bun de sanatate mintala).

Doar mie mi-i mintea in toate partile, numai acasa nu mai ajunge. Aseara am fost la o plimbare cu o amica romanca. Ne-am dus sa ne luam de la africani produse naturiste de ingrijire corporala. M-a prostit si pe mine, cica trebuie sa ai pe etajera din baie numai produse pe care le poti si manca. Bob mi-a zis sa-i pun un mic. Barbatii astia...nu e oameni! Adevarul e ca amica are dreptate si diferenta se vede pe loc. Mi-am luat niste ulei de cocos, e bun pentru par, si m-a si invatat cum sa procedez, de miroseam aseara ca un muffin abia scos din cuptor. Bounty. Am mai luat si un sapun negru (vezi chiatra aia din poza), facut din tot felul de amestecuri tropicale, care lasa niste dare maro pe maini, oricum pe africani nu se baga de seama...

vineri, 8 februarie 2013

serios, acum...

Gata, m-am adunat si eu pe la casile mele. Si gata si despre vreme sa nu cadem de tot in patima canadienilor ca si cum ceva mai acatarii n-am avea ce vorbi. Azi vorbim treburi serioase, de perspectiva cum s-ar spune. Si BTW, de pe la sfarsitul saptamanii viitoare, va puteti adapa de la izvoarele "intelepciunii" mele si de pe un alt site, o sa va transmit link atunci, acceptand cu bucurie o colaborare, despre care am amintit la un moment dat. Cum am stat eu aici la masuta mea si am scris doi ani pe fast si incontinuu, am zis de ce nu tot asa si mai inainte? Ca-mi mai si place. Articolele vor fi scrise special pentru site-ul respectiv, dar tot sub "brandul" (hahaha) Expat in Canada, in continuare despre fascinantele peripetii ale mele in tara minunilor de sub ochii mei.

Dar sa revenim la treburile serioase mai sus mentionate, ca, stiti, inca de la incepul anului m-am decis sa termin cu prostiile. Nu voi elabora foarte mult ca vreau sa ma bag in pat ca am inceput de cateva zile sa citesc binecunoscutul best seller Fifty Shades of Grey, carte pe care am primit-o cadou la Craciun de la o chineza, colega de serviciu. Toata ziulica la munca ma gandesc cum o sa ma duc eu seara acasa si o sa imi fac un ceai cald cu lamaie si o sa ma bag in pat. Eu nu citesc, de obicei, povesti de amor. Ma mai uit la filme proaste cand am zile proaste, dar cu carti de amor de duzina nu ma obosesc. Mai sunt si in engleza si imi ia de doua ori mai mult sa citesc o pagina, asa ca imi calculez efortul. Dar asta pare a fi un soi de echivalent contemporan al romanelor de dragoste din secolul trecut sau se vrea a fi, cred, desi e cam mult zis totusi, in fine, contine si exprimari/scene a la Sandra Brown, parca. Sa vedem mai departe ca inca sunt pe la inceputul primei carti si am 3 ca e trilogie. Oricum, la fel ca si muzica, orice gadila urechea intr-un mod cat de cat placut e cat de cat bun.

Dar sa revenim la treburile serioase mai sus mentionate, la care tot revin si nu mai ajung...eu m-am facut din nou student full time. Din martie. Voi continua pe full ceea ce incepusem anul trecut pe part, initial cu intentia de a renunta la job, devenit full time intre timp. Doar ca nu va mai fi cazul sa renunt la job pentru ca sefa mi-a propus un part avantajos si eu, bineinteles, ca m-am aratat total de acord si surprinsa de atitudinea ei favorabila in acest sens. Acum ramane de vazut daca voi face fata. Ca drumul spre iad e intodeauna pavat cu intentii bune. Atata despre asta, voi mai scrie ca probabil voi avea ce, dar atunci, nu acum, ca acum nu vreau.

Si totusi ceva as zice. Cand am plecat eu din Romania in Canada eram constienta ca avand o pregatire umanista nu va fi usor sa-mi fac un rost. Eu am respect pentru profesia pe care am invatat-o in facultate si pe care am si practicat-o o foarte scurta perioada de vreme, dar am ajuns la concluzia ca, in conditiile de azi, e fascinanta la nivel de hobby. Stiu, in teorie, sa fac lucrurile ca la carte, ca de aia am ros coatele prin facultate 4 ani (cam mult, stiu), dar daca as mai lucra vreodata in acest domeniu ar fi doar pentru o revista cu multe reportaje sau pentru diverse site-uri cu periodicitate cel putin saptamanala. Atat. Tot ceea ce presupune presa ca produs cu durabilitate o zi nu ma preocupa. Revenind...si de cand am venit in Canada, eforturile mele in a-mi face un rost la nivel de "cariera" (desi nu la nivelul acesta ma macina pe mine in mod special) au fost mult mai mari, mult mai mari si mai obositoare decat cele intreprinse de Bobi, de exemplu. Ca sa intelegeti mai bine ce vreau sa zic. Bobi e inginer constructor. A gasit job rapid pe meserie, lucreaza acum foarte bine, e adevarat, la un nivel mai jos decat acasa si oarecum tangential - aici e field - acasa era responsabil de santier si avea oameni in subordine, aici doar deasupra. Dar are 28 de ani. In cazul lui, totul a decurs potrivit asteptarilor. In cazul meu, insa, lucrurile au fost mult mai complicate si implicatiile pe masura. M-am asteptat la ele, dar nu le-am banuit. Initial, chiar si inainte de a pleca din Romania, ma gandeam sa ma fac (cand oi fi mare) bibliotecara in Canada. Incepusem sa ma interesez, prin primul an, de cursuri si colegii care ar pregati oameni in domeniu. Nu stiam eu foarte multe despre piata muncii. Tocmai de aceea ma si gandisem la asta. Dar am intalnit oameni care mi-au spus ca sansele sa imi gasesc si job in domeniu sunt daca nu imposibile, poate nu chiar imposibile, ca niciodata nu se stie, minime insa, cu siguranta. Si nu numai din cauza ca mi-ar fi lipsit networkingul (ceea ce de altfel era foarte adevarat), dar si ca monografie a situatiei de bibliotecar in ziua de azi cand totul e digitalizat si va fi si mai si. Am priceput si acceptat cu parere de rau, dar rational, situatia si am renuntat la idee.

Dupa ce am epuizat aceasta varianta, m-am simtit pur si simplu aruncata intr-un ocean de variabile, toate la fel de valide, si parca niciuna pentru mine. Mi-ar fi placut orice, dar nu-mi placea nimic. Eu aveam o meserie pe care mi-am ales-o pe aptitudini si placere la un moment dat. Ce sa mai aleg acum? Si la voia nimerelii, cand deja ma saturasem sa inot fara colac si sa ma tot uit pe liste intregi de programe care nu-mi spuneau nimic, am zis ca ma duc educatoare la copii. Asta nu stiu de unde imi venise atunci, dar mi se paruse o varianta buna la momentul respectiv, demersurile fiind inaintate mult pana cand am primit acasa nota de plata. Invoice-ul. Cand s-a pus realmente problema ca trebuie sa platesc pentru ceea ce urmeaza sa fac, m-am mai gandit o data si inca o data si inca o data si am renuntat si la aceasta idee, ajungand, din nou, in punctul din care plecasem si la deprimarile la pachet. In orice caz, eu intre timp nu frecam menta sau duda. Toate aceste variabile intrau in schema pe cheltuiala noastra. In primul an, nu stiu cum a fost la altii, dar nicio banca nu-ti da credit pentru nimic, iar OSAP-ul numai dupa cel de-al doilea an poate fi o varianta, si asta nu in orice conditii. Daca vii cu bani de acasa si ai astfel de dorinte, e altceva. Nu a fost cazul meu. Intre timp eu am facut pe aici de toate. Neavand nici scheme si nici ifose sau filosofii, am facut tot ce mi-a iesit in cale. Cum necum bani faceam, ba mai mult, eu, m-am bucurat cu tot sufletul de toata perioada aceasta cum o fac si acum, cand am reusit sa ma asez atat cat sa pot zice ca rau nu-mi este. N-am suferit nicio secunda cum ca as fi "decazut" sau din categorie, de le tot auzeam prin jur. Ma bulversau, ma contrariau toate aceste nonsensuri...Nu le gust, nu-mi sunt pe masura si o sa va spun si de ce. Dupa cum bine se stie, scarile se si urca, se si coboara. Eu, in tot acest timp, doar le-am urcat. Si o spun sincer, ca asa cred eu si e suficient, si pentru ca altfel nu am de ce. Si o sa explic si de ce, imediat, dand un exemplu. Lucram la un magazin si stateam la casa, servindu-l pe un roman. Fetita romanului lua niste produse de pe raft si le punea la loc. Se juca. Eu, in gluma, zic..."face practica". Iar romanul, ofticos, mi-a zis ca fetita lui va invata sa se faca doctor. Eu nu i-am mai zis nimic, era clar ca nu aveam de ce imparti idei, ca nici timp nu era, ideile mele stand in felul urmator. In viata cea de toate zilele e frumos sa tintesti cat mai sus. Tot mai sus. In mod special pentru proprii copii. Ma gandesc ca e asa, ca eu nu-i am, dar o sa-i am. Sa-ti doresti sa-i vezi cat mai la inaltime cu putinta. Perfect. Doar ca de la aceeasi viata de toate zilele nu stii niciodata la ce sa te astepti, motiv pentru care, psihic, in mod special, e bine sa fii intotdeauna pregatit. Iar daca si copilul va fi pregatit astfel, ca va fi doctor azi, iar maine va pune produse pe raft, sau invers, asta nu va insemna nimic si nu va face nicio diferenta.
Si ca sa inchei, chiar m-am bucurat de tot ce mi s-a intamplat, de ceea ce-am facut si eu ca sa mi se intample, si as avea de povestit carti intregi despre tot ce a insemnat asta pentru mine, dar am zis ca enough is enough...Mi-a placut si cand va fi musai, cu placere din nou, dar m-am decis sa termin cu prostiile pentru o vreme :))). Atat despre asta, desi am mult mai multe de spus, maine, poimaine, vad eu, ca acum vreau sa ma bag in pat. In fine, voiam doar sa punctez, desi se cam stie, ca traiectoria unuia cu o pregatire umanista nu va fi aceeasi cu a unuia cu pregatire pe real, in Canada. Umanistul va trage inzecit fata de celalalt. Evident, totul depinde de 'nspe mii de variabile si nu-i o lege, dar, de obicei, cam asa se intampla. Se poate sa traga si degeaba, chiar ambii, dar, inainte de orice, incercarea moarte n-are sau, macar, cam asa se zice. Forta de viata sa fie, ragaz si buna dispozitie ca viata e scurta si trece repede. Atat. Ca ma doare capul.

in cartier

iarna iar

Buna dimineata la toata lumea. Am atat de multe sa povestesc...pfuaaa, vad bine ca n-am mai fost demult pe aici. Daca vreo secunda v-ati intrebat, degeaba, daca n-am murit intre timp, aflati bine ca nu inca. Doar ca stau prost cu timpul in ultima vreme. Nici acum n-am vreme ca trebuie s-o tai la munci, dar am intrat sa va pun o poza cu Toronto sub nametii uneia dintre cele mai mari snow storm din ultimii 4, 5 ani, dupa cum presa se exprima. E dimineata cu noaptea in cap si am iesit cu Bob sa-l incurajez sa stea acasa azi ca nu va face fata conditiilor riscante de drum. Si, deci, se va bucura de o zi off. Nu si eu. Ca fara mine la munca nu se poate. Revin prin weekend de-acu', sper...cand o sa va povestesc muuulte si marunte, tot ca de obicei :). Va salut!

In fata blocului, la 5 dimineata, azi...
...si masinuta care face carare...nu si fata. cum da zapada la o parte, asa se aseaza, din urma, la loc.