Pagini

Expat in Canada

Expat in Canada

miercuri, 30 ianuarie 2013

Apropo de hamburger. Ne-am dus la Home Depot sa luam niste chestii de trebuinta. Cel de langa noi are deschidere la un Harvey's. Cam gol oricum, tot timpul, amplasamentul prost ales, zona nefiind prea populata. Si-am zis sa intram totusi sa luam ceva ca si-asa nu mancasem toata ziua. Vanzatori erau o natie indecisa, bateau engleza in limba lor si nu prea ne intelegeam unii cu altii. Toronto e un oras foarte amuzant in ceea ce priveste populatia. Unul dintre cele mai cosmopolite orase de pe planeta, in care aproape 100 de natii incearca sa vietuiasca unele cu altele. Avand totusi in vedere diversitatea, unitatea si fascinatia in acelasi timp rezida in numitorul lor comun: civilizatia la nivel de relatii interumane. E foarte interesant sa traiesti intr-un astfel de oras, pare a fi o microplaneta. Ai posibilitatea ca prin intermediul locuitorilor sa iei contact cu toate civilizatia de pe Terra. Ne diferentiem in functie de provenienta, de cultura fiecaruia, care, in acest oras este respectata ca atare, multiculturalismul fiind inventat, practic, in Canada, dar, la baza, dezbracati de trecutul, care, intr-un fel sau altul, oricum isi pune amprenta pe fiecare, oameni suntem cu totii, cu toate tarele de rigoare. Si-am inteles aici, mai mult decat ma gandeam, prin contactul pe care l-am avut cu diversi, ca e absolut imbecil si total limitat sa judeci un om in functie de natia din care provine. Adica poti spune despre el ca e nebun, pentru ca asa e el, bolnav la cap, dar nu nebun pentru ca-i chinez sau pechinez. Nimic nou si interesant, dar am tinut sa-i dau un bold. Un exemplu: la un moment dat, am aterizat intr-un loc in care am fost nevoita ca o perioada sa vietuiesc cu: o indianca, o reprezentata din estul Europei, un italian, o pachistaneza si un canadian. Si eu. Oamenii obisnuiesc sa spuna ca indienii sunt asa si pe dincolo, in general, multe de rau, dar, in toata adunatura de mai sus, eu pe indianca am gasit-o cea mai sufletul meu, un om care isi vedea pur si simplu de treburile lui, reprezentanta din estul Europei fiind extrem, extrem de barfitoare.
...Si-mi aduceam aminte ca citisem intr-un din jurnalele lui Mircea Cartarescu cum se dusese el la o casa de schimb valutar in Franta sa ia cash pe niste cecuri pe care le primise intr-unul din voiajele lui literare si cum frantuzoiaca de la casa, care, evident, nu stia absolut nimic despre el, doar pentru ca era roman si negru, si urat pe deasupra, dupa cum el se autodescrie, a mirosit cecurile, le-a gustat, a sunat de o mie de ori la banca de provenienta pana sa-i dea banii, facandu-l pe acest om sa iasa din institutie pur si simplu traumatizat, cu cel mai josnic sentiment de neputinta pe care il poate da efectul prejudecatii.
Din acest punct de vedere prefer Canada de o mie de ori in locul oricarei alte tari din Europa, neindraznind prin asta sa spun ca locuitorii acestei tari nu ar fi deloc rasisti. Sunt, si la nivel nedeclarat. Dar nu se compara nivelul, si nici modul de manifestare. (Si ca un fapt divers si batut campii, romanii, ca prejudecata, evident, dau dovada de un ingenios rasism/xenofobie - isi indreapta toata ura impotriva propriei natii). Evident ca lucrurile sunt mai ample decat pe scurt le notez eu aici, si la nivel de Canada, si la nivel de Europa, dar ma intreb pur si simplu cat din tot ceea ce se intampla, la nivelul acesta, pe batranul continent nu e efectul faptului ca nu a stiut sa-si gestioneze, la timp si cum trebuie, situatiile de criza, ajungandu-se pana in punctul in care in Italia un roman de buna credinta poate avea dificultati in a-si gasi chirie doar pentru ca este roman? De altele nici nu mai vorbesc. Si i-o mai spune si in fata. Caz inspirat din realitate. De fapt, real. Eu, personal, nu as putea face fata in mod rational unei situatii de genul acesta si, cu siguranta, as avea aceleasi reactii ca cele pe care Mircea Cartarescu le descrie in cartea lui. Pe care, de altfel, le-am si avut cand citeam ce-a scris.

marți, 29 ianuarie 2013

canadian style...

Freezing rain effect...nu va intristati, maine vor fi 15 grade.
E simplu: sunt mai mari sansele sa mor intr-un accident de masina decat daca inghit un hamburger.
Ceaiul de artar. Are gust de lemn. Merge asa, dupa hamburger :).
Acum poti sa citesti review-uri pe internet si la metoda de utilizare a unei oarecare hartii igienice. In felul acesta, oamenii cred ca inainte de a face o investitie (bani, timp) pleaca la drum mai informati. Partea buna este ca internetul ca platforma de libera exprimare da sansa opiniei la pro si contra, dar si caii de mijloc, nici pro, nici contra, calea care, desi contradictorie si cea mai bulversanta, e singura care conteaza. Am observat lucrul acesta in ultima vreme, cand urmand sa fac o investitie, am simtit nevoia unei asidue documentari via internet, prin review-uri. Am citit si parerile pro si pe cele contra, lucru care nu m-a determinat ca, transant, sa iau o decizie pro sau contra a ceea ce urmeaza sa fac, in functie de parerea unora sau a altora, ci doar, printr-o documentare mai buna, sa pun intrebarile potrivite pentru raspunsurile ca atare si sa imi iau masuri de precautie (intotdeauna exista), adica sa nu imi pun toate ouale intr-un singur cos, vorba cuiva. Rezultatul a fost, merg mai departe, cum am inceput, dar prin pasi marunti, intotdeauna cu posibilitatea de a da inapoi, astfel incat o eventuala pierdere sa fie cat mai mica. Adica dand inapoi, as pierde sa zicem 1000 de dolari si o luna din viata, dar nu mai mult sau totul. Pana la urma orice risc presupune investitie. Adica, incerc, investesc o parte in risc, dar intotdeauna cu posibilitatea ca riscul sa fie cat mai mic, astfel incat decizia definitiva sa-mi apartina dupa propria experienta. Am facut astfel o analogie cu existenta platformelor de informare in ceea ce priveste emigratul. E acelasi lucru.
Canadienii sunt oameni deschisi si raspund la intrebari, oricat de incomode ar fi ele. Daca stii cum sa li te adresezi, asta e o mare provocare aici, aaa, nimic special, doar cu bun simt si reguli civilizate de comunicare interumana, capeti raspuns bun la orice. Vorbesc din experienta. Ca doar sunt banii si timpul meu si am dreptul ca pe seama lor sa intreb ce vreau. Si o si fac. Iar ei, adanc inradacinati in mentalitate de business, stiu asta si tocmai pentru ca o stiu, respecta dreptul la informarea corecta. O vor da pe langa, intotdeauna o vor face, dar doar atunci cand au cu cine...

sâmbătă, 26 ianuarie 2013

Bob, pe autostrada, inapoi spre casa. Ieri.

dimineata...

Mda, ati vazut ce am scris data trecuta? De unde le scot si cum le combin, Dumnezau sa ma/va apere! Dar e foarte adevarat la baza. Una peste alta, mi-a trecut si febra conspirationista, cu ai' de ma iau in caruta pe la mine pe-acasa, ce m-am inflamat, ma ia pe nepregatite si imi trece repede. A plecat dimineata Bobescu sa faca o revizie si lasase deschis youtube si m-am trezit in cap cu "avem timp, dar facem ce vor / nu vreau sa traiesc de parca nu am sa mor / ca e putin, prea putin"...Beeey, ce mai e si asta?...Mi-a lasat Mafia sa-mi dea goarna de trezire. Si nu stiu cum, dar baietii astia, cu injuraturile lor cu tot, m-au scos din depresie. De-am sunat-o imediat pe maica-mea sa vad ce mai lucra. Nu lucra nimic, dar mi-a aratat motanii, cum dormeau peste caine, Ina sau Irina, langa soba. Baaaaiiii, si-asa m-a luat un dor de casa iar!!!!

Apropo de ce ziceam mai sus si data trecuta, ma duceam ieri la munca. Pana la Yonge dorm pe bara, dar de la Yonge incolo se golesete metroul de omenet si prind si eu un loc in fata. Unul din ala sa-mi sprijin si eu genunchii in sus, sa dorm mai bine. Si cugentand, dar nu puteam cugeta in liniste ca ma trezea nevolnicul ala la statii, mi-am adus aminte de Antoine, personajul din M-am hotarat sa devin prost, cand, ca sa scape de prea multele ganduri inchipuite, care-i chinuiau existenta printre ceilalti, s-a decis sa devina alcoolic. S-a dus la library, unde fusese desemnat si cititorul anului, sa-si ia carti despre spirtoase. Sa-nvete sa se faca betivan ca la carte. Dupa documentare, a intrat intr-un birt sa-si caute un mentor si a dat acolo peste unul de statea la tejghea cu 11 pahare in fata, aliniate ca soldatii. Dupa un prealabil examen de admitere, betivanul i-a zis, baaa, daca vrei sa te faci alcoolic, nu citesti tratate. Practici. Sa vezi daca esti apt sau nu. Nu oricine poate sa devina alcoolic. Nu e pentru toata lumea. Si i-a pus o halba in fata. Cu bere de 5. A golit-o pe jumatate si-a ajuns in coma etilica la spital. Asa e si cu emigratul asta. Trebuie sa fii apt. Practici intai sa vezi daca esti in stare. Asta era si ideea anterioara.

miercuri, 23 ianuarie 2013

Citisem dimineata printr-un ziar, un studiu, potrivit caruia oamenii care au conturi pe fb se deprima la vederea pozelor "prietenilor" virtuali (o mana de ei sunt prieteni si in real life, from experience). Fb, retea sociala pe care eu o gasesc, din punctul acesta de vedere, absolut inutila. Are utilitatea ei, in felul ei, dar in niciun caz la sfera pe care o afiseaza. Tine loc de drumuri, ca in film. Dar e buna totusi ca uite mai pui o poza si-i deprimi pe altii...:))). Pui o poza de pe varful Kilimanjaro si unul din prieteni, prieteni, evident, isi zice...uite, a dracu, la ce inaltimi traieste descultul ala, a uitat cand...dar nu-si mai pune problema nici ce a insemnat urcatul pana acolo si nici traiul pe "varful" muntelui nu se mai vede din poze. Viata in photoshop...

M-a contactat recent un amic, nu unul de fb, ei nu se arata niciodata interesati decat de pozele de pe Kilimanjaro, printr-un thumbs up, ca si mine, de altfel. Vrea sa plece din tara, dar nu in Canada, nici in Europa de Vest, in alta parte, nu conteaza, aceeasi Marie cu alta palarie. Imi zicea ca e mai hotarat ca niciodata s-o taie, dar ca a citit blogul meu si ca i se pare greu, motiv pentru care are dubii multe, dar se gandeste, in acelasi timp, ca nici n-ar vrea sa treaca timpul intr-un regret continuu ca ar fi putut sa o faca si nu a facut-o. Si eu i-am zis, blogul meu il stii, parerea mea e aceesi, decizia e a ta. Cu continuarea, daca nu ai nimic de pierdut, logic, vei avea de castigat. E din aceeasi categorie "sociala" ca si noi. Tineri, fara copii, fara responsabilitati. In aceste conditii, acum, pe bune si la rece judecand, ce sa ai de pierdut? Pornesti la drum cu sanse 50 si 50%. Abia cand ajungi la destinatie, procentul scade sau se ridica si deciziile, abia de acolo, se pot lua in consecinta. Eu ma gandesc simplu si babeste: sa ai sansa unei experiente de genul acesta intr-o conjunctura absolut favorabila, de ce sa nu incerci? Ce sa incerci? Sa vezi pana unde poti duce, sa-ti cunosti limitele, de orice fel, intr-un context strain, complet strain fata de ceea ce ai cunoscut pana sa pleci. Doar in necunoscut practic ai sansa sa-ti cunosti limitele. Si limita nu is the sky. E aici. Fiecare cum poate si cum se poate. Sau cum se zice, de unde incepi si un'te termini. Chiar aseara vorbeam si cu S. din America si ne ziceam ca emigrarea in Canada, si respectiv in SUA, ne-a transformat incredibil de mult modul de abordare a lumii in care traim. Printr-o experienta de genul acesta te apropii mult mai mult de cunoasterea reala a ceea ce se cam intampla prin jur, de jur imprejurul lumii. Cine sa ne mai ia pe noi acum cu zaharelul?

Si i-am zis, daca tot m-a intrebat, ca limba este foarte important s-o stie cat mai bine. Limba, limba si iar limba. Limba aduce foloasele cele mai mari sau atrage ponoasele cele mai grele. Apoi, pe langa, strict parerea mea, mai e oarecum important daca are vreun hobby, nu stiu, aruncatul de pe stanca, viata in balonul roz, nu conteaza...sa-l scoata de la naftalina pentru ca inceputul poate fi debusolant si daca nu ai o supapa sau o modalitate de a crea contrabalans, poti cadea in extrema in care sa nu mai fii capabil a judeca la rece situatiile. Important este sa treaca peste faza de inceput care, macro, nu este relevanta. Abia dupa ce a trecut, deciziile conteaza, indiferent de ce natura sunt ele. In rest, totul vine de la sine, dar se mai uita si la om. Dar nu e nimic rau in asta. Exista oameni adaptabili, oameni neadaptabili, deschisi, mai putin deschisi...faptul ca unul se simte excelent in pielea canadiana nu spune nimic despre cel care nu se simte astfel. Si invers. Doar isi cunoaste astfel limitele. Dar ca sa iti cunosti limitele, trebuie mai intai sa incerci.

marți, 22 ianuarie 2013

Ia sa mai scriu eu ceva in caietul meu de compuneri. Anul acesta, potrivit schedule-ului, vom ajunge si in Romania. Avem vieti "organizate", nu ne permitem sa sarim calul, asa cum am vrea. Daca urgenta n-o impune, slava Domnului. Initial, fusese vorba sa mergem in iulie. Biletele, de obicei, sunt mai scumpe in lunile iulie, august, dar cand am luat decizia, nu am tinut cont, pe simplul motiv, ca dupa doi ani jumate, cateva sute de dolari in plus e indiscutabil sa intre in socoteala. Doar ca socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ, si nu mai putem in iulie, din cauza mea, asa ca cel mai devreme va fi in septembrie cand se va si intampla. Acum, plecarea in Romania nu mai are nimic din ceea ce parea ea a fi cu poate mai putin de un an in urma, cand asta ne era singura alinare. Ajunsesem intr-un punct maxim de alienare, nu mai zic o data, ca am mai pomenit-o de o mie de ori, de m-am plictisit si eu, nu mai bagati in seama toate prostiile mele, oricum m-am hotarat sa ma las de prostii, dar eu is si ca o baba ramolita de trancane in gol...asa...cand sub imblodurile nefaste sub care ne ajunsesera mintile, orice urma de ratiune era anulata, gasindu-ne placerea doar in repetatele vise de noapte cand, fericiti ne plimbam pe strazile de "acasa". Exact ca unul care s-a lasat de fumat, dar isi regaseste placerea in fiecare noapte in vis, sau ca unul care, nemancat de-o saptamana, viseaza noaptea mese intinse, roiale. Mie mi s-a intamplat cand tineam cura de slabire. Din alea de diva. Ma infometam pe ascuns. Atata pricepeam, atata faceam. Si nu ziceam la nimeni ce visez. N-am mai tinut cure de slabire de prin liceu si nici nu cred ca as mai putea vreodata. A fost, probabil, un moment de panica, pe care, doar pentru ca l-am avut, si eu, si Bobi, suntem acum in stare sa facem diferenta. Ne trezeam dimineata, cu cel mai amar gust pe care ti-l poate da desertaciunea, plangeam, eu, constant din nimic, de parca imi boceam propria inmormantare si imi parea rau ca am murit. Ajunsesem sa-mi pun intrebarea, de ce tocmai mie si sa-i invidiez la propriu pe toti cei care, linistiti, isi vad in continuare de vietile lor pe acasa, departe de o situatie in care, prin propria vointa, ne pusesem. Asta in conditiile in care Bobi era cel care, petrecea din zori si pana in noapte dupa ce isi luase viza, de bucurie ca de-acum pentru el, Romania va mai fi doar un vis urat. A ajuns sa fie doar un vis frumos :).

Acum nu mai este asa, adica, ne-am obinsuit cu viata de aici, prin obisnuinta neintelegandu-se ca canele cu lantul, ci ne-am intrat intr-un ritm domol al zilelor, si da, nu avem de ce ne plange, adica suntem fericiti? Nu stiu daca asta inseamna. Ieri, cand ma plimbam cu metroul sa-mi rezolv probleme de businessman ce sunt cred ca eram. Evident, ca sunt si situatii pe care vreau sa le schimb, cu care nu sunt multumita, dar mi-a placut o replica potrivit careia, sa fii totusi multumit cu situatia in care te regasesti la momentul "acum" nu exclude automat dorinta de a imbunatati anumite aspecte, de a netezi anumite pliuri la un moment dat. Ba, dupa experientele pe care le-am avut, acesta cred ca este mobilul. O multumire de sine atrage dupa sine dorinta de a fi si mai multumit. Nemultumirile constante nu atrag dupa sine decat alte nemutumiri, in cascada. Omul are nevoie si de mangaieri. Nu-l poti biciui constant, nu-i poti rupe spatele, avand pretentia ca in felul acesta sa obtii ceva mai bun de la el. Folosesc in mod gresit persoana a doua sau care o fi pentru ca ma refer aici, strict, la autoflagelare. Trebuie sa fim mai ingaduitori cu noi insine, din putul gandirii mele zisa. Off topic, mi se pare absolut incredibil, cum ma pornesc sa scriu cate una, alta, concret, si ajung la niste constatari dubioase dincolo de ce e cazul :).

....dar sa revenim la oi. E tare frig in Toronto azi, e ger cumplit si iarna-i grea. Mie mi-au crapat oasele, cand doar am trecut dintr-o statie in alta, dar Bobi, care lucra pe-afara si-i muntean de la munte mi-a zis ca-i e foarte cald. Efectul salopetei minune cred ii anuleaza comonsensul. Si pleaca in sandale de-acasa. Eu is mai friguroasa din fire, din categoria alora de se invelesc cu oghealul in plina vara, dar imi place vremea asta, ca orice vreme turbata...atunci cand stau in casa. Sunt la adapost, exact ca-n vremuri grele si ma retrag la mine. Imi vine sa fac prajituri, trebuie sa folosesc gemul la ceva, m-am apucat sa impletesc, nu fac sosete, calcaiul si laba, ca n-am 5 andrele, dar ma relaxeaza sa dau din degete, dupa o zi de munca la care oricum nu ma gandesc. Apropo de asta, daca ma vedea duminica bunica-mea, dar nu poate sa ma mai vada, cum lucru, ma plesnea peste ceafa. Ca duminica-i data de la Dumnezeu zi de hodina. Pai, tu, mamaie, cand tu faceai sosete, lucrai de nevoie, sa incalti golutii, eu o fac de relas ca daca-i sa incalt golutii, ma duc la walmart. Si-apoi, lasa-ma cu asta.

In rest, e inca bine. 

duminică, 20 ianuarie 2013

A plecat Bob ca din pusca la Magnotta sa ia vin la kil. Eu nu m-am dus ca mi s-a acrit, fratilor, de magazine. Atat mi s-a acrit ca prefer sa mor de foame si sa mananc rahat pe blog decat sa ma inghesui la raft. Nu mai pot, deci cu asta nu mai pot. S-a dus la Magnotta ca i-au deschis apetitul aseara niste prieteni la care am fost in unul din orasele satelit ale Toronto, cand toata lumea tragea un paharel, de placere, si el se uita la nevasta-sa cum trage si ea. A pus dimineata piciorul in prag si mi-a zis ca daca nu ma duc sa fac ore de soferie, pleaca la Magnotta.
...Orasele satelit ale Toronto sunt foarte interesante prin nespecificul lor, singura distictie fiind-le numele. In rest, am incercat sa surprind in viteza masinii o poza interesanta de decor, dar n-am reusit nimic, in afara de-o placuta de orientare.
Stand aseara la o parola, ne-am simtit asa de bine de nu ne mai dadeam dusi, dar nici ei nu ne lasau, cu din alea (nu ca am fi vrut musai sa plecam, dar poate si omul voia sa mai si doarma) "hai sa mergem", "dar mai stati, ca e doar sambata"...O data, de doua ori, si-a treia oara. Sunt mai vechi in Canada, si ne aduceam aminte de inceputul inceputului, care oricat de diferite ar fi, tare asemanatoare sunt. Imi aminteam cum, in Romania fiind, nu puneam noi mana pe engleza, ca doar o stim si apoi, odata ajunsi in Canada, in doua luni, o mancam pe pita. Ca dupa doua luni de Canada, inca muti de soc si cu limba legata si noduri in gat, sa ne zicem, noi nu vom fi in stare niciodata sa invatam engleza. Era ceva ingrozitor. Nu intelegeam nici cand vanzatoare la magazin ne intreba "diundabg" - do you need a bag, adica. Ne precipitam, ne simteam tot timpul ca prostii satului, ba chiar spunea cineva ca isi zicea ca ea va fi integrata in Canada doar atunci cand va scapa de trauma de a se simti nelalocul sau, prost, in orice conditii, adica inclusiv la coboratul din autobuz.
Apoi, am cazut de total acord ca in Canada timpul n-are, frate, deloc rabdare. Trece pe nesimtite. Te trezesti deodata ca a trecut anul, a trecut si-al doilea, ca te-ai facut si cetatean si te intrebi in bataia timpului unde dumnecatul mamii lui se duce...Doar ca atunci cand aveam doua saptamani si intalnisem o brazilianca de 2 luni venita, maaaaaama, imi parea ca-i de-o viata aici. Ca in doua luni o sa-l bat la scor garantat pe Shakespeare, ca o sa am si job-ul mult visat, ca o sa am si o carca de bani si-o droaie de copii. Acelasi lucru ni-l povesteaiu si ei :)))).

Am scapat de mare parte din problemele inceputului si mi se face pielea de gaina sa ma gandesc ca as mai fi vreodata nevoita sa o iau de la capat, desi experienta emigrarii e suficient de marcanta ca a doua oara reactiile sa nu mai fie similare. Dovada ca emigratul in Canada sau oriunde nu poate fi redus doar numerar, deci nu-l poti intreba pe unul ratacit prin lume, in doi peri, pai si ce mare rahat ai facut daca bani nu prea? (Desi, de unde stii tu care si cum isi tine contul?)...ci si la alte sfere, cum ar fi experienta de viata...Cu siguranta, de aici nu pleci niciodata mai prost.
Citeam pe un blog dimineata, pe Quinta Royala, pe care tot timpul il citesc cu o placere de nedescris, cum ca nu poti discuta ca de la egal la egal probleme de Canada decat cu cei care sunt in Canada. Si sunt total de acord cu el pentru ca unele sunt acolo, altele sunt problemele aici. Nu e nimic condescendent in ce spun, sau emis de sus, dimpotriva, pentru ca si noi, inainte de a emigra eram exact, exact la fel. Ni se spunea, ni se transmitea, dar prea putini sunt cei care doar asculta, si nu judeca. Pentru ca asa e omul. Nu poate altfel. Pana la urma, e o logica foarte simpla. Eu stiu cum e in Romania. Pentru ca de-acolo am plecat. Tu nu stii cum e in Canada inca. Dar vei sti. Abia cand vei ajunge aici. O intrebare legitima: cum sa indraznesti a fi atat de penibil incat sa-i reprosezi unui om o experienta pe care tu n-ai incercat-o niciodata?!...Intrebare la fel de legitima in absolut orice alta situatie. Ba mai mult decat atat, eu m-as feri sa dau verdicte pe viata cuiva, in orice context, din simplul motiv ca nici de la acelasi start, conjucturile nu sunt niciodata similare ca sa le poti compara vreodata. Si de ce ai face-o?...Mare lucru e sa ajungi la impacarea cu sine prin sine. Cand n-ai ajuns inca, incerci sa te impaci prin altii....Am sau n-am dreptate?

sâmbătă, 19 ianuarie 2013

Bunica-mea, Dumnezeu s-o ierte, facea majun de prune. Clocotea ceaunul pe pirostrie, pana-i scadea toata zama, langa papusoi. Toata ograda-n vale, avea pruni pitici, cu tepi, de lasau pe jos un pres mov si cleios de ne inglodam noi calcaiele goale. Facea perjul si ciuperci, dar nu ciuperci le ziceam, uite ca nu mai stiu. Are si maica-mea in curte un prun, langa crama, si numai ce dadea in copt, ii striveam eu fructele abia dulci in masele, dupa ce le stergeam de puf. Mama, mama, ca-mi lasa gura apa!

Mi-am luat azi magiun de prune, scazut si fara zahar.

vineri, 18 ianuarie 2013

mic tratat despre nimic.

Pe feisbucul meu sunt numai poze cu nou-nascuti. Pana de curand o tineau toti intr-o nunta. Dar mi-a placut status-ul lui Andrei, astea par a fi noile tendinte in materie de maxime, cum ca ianuarie si februarie sunt inutile. Ar trebui scoase din calendar. Saptamana trecuta am vrut sa mergem la sanius, la un deal, sa ne dam cu tubul, dar a plouat ca-n martie, s-a topit si ce mai era, dar acum s-a intors iarna sa n-o mai vrem. Geruri extreme se anunta, care au si inceput. Anul trecut pe-o vreme ca asta, desi n-a tinut mult, Bob se imbraca cu toate hainele din dulap. Era ca un dop, am si poze cu el, dar am fost in seara asta sa-l echipez. Am fost la Mark's de si-a luat o salopeta termoizolanta, i-am facut si poze, de acu' drept ca arata ca Bob the Builder. Mark's Work Wearhouse este un magazin foarte cool, cu imbracaminte de foarte buna calitate, si cu preturi pe masura, dar nu e stilul meu. Haine de munca, in general :). Dar au o politica de returnare a produsului in orice conditii, la unele chiar pe termen nelimitat. La primavara...

Dar nu despre asta voiam sa scriu. Lasati asta, ca o sa scriu si despre astea, si despre faptul ca i-am promis lui Bob cateva zile de vis la Montreal de ziua mea. Abia astept! Incepusem de dimineata sa scriu ceva, dar n-am avut vreme sa ma fac inteleasa. In 10 minute nici eu nu mai stiu ce-am scris, dar aveam dreptate. Da, sunt mai multi ochi care ma "asculta" acum decat inainte, ei stiu de ce, nici nu vreau sa aflu, dar daca stau sa ma gandesc drept, ca-s 2 sau 20 tot aia e. Eu oricum tot nu-i vad. Spuneam ca nu mai am starea sa bat apa in piua cu potentiale chestii ce visez eu sa mi se intample in viitorul meu cuantic, asa cum s-a intamplat de multe ori pana acum. Pentru ca nici in realitate, in realitatea mea de zi cu zi, nu mai am rabdare cu asa ceva. Pur si simplu caut sa ma adun, sa-mi pun lucrurile in ordine, concret, si abia cand vor fi in ordine, sa socot eu daca e cazul sau nu. M-am schimbat si sunt doar in crestere!

Asta pe de o parte. Pe de alta, ca sa nu credeti ca am luat-o la vale, desi e dezlegare la credinta, fiecare crede ce vrea, eu cand am spus ca m-am "tratat" prin scris, pot, cu bastonul pe harta, sa lansez, dupa doi ani de zile de scribalit incontinuu, teorii cu privire la aceasta schema.

Sa-i dam drumul...

Priviti, inclusiv ce scriu acum e o proiectie de moment a mintii mele, fara vreo ratiune in sine, in afara de cea de materializare a unor fumuri din cap. Cred pe buna credinta ca al meu creier pur si simplu fumega. Nu a materie cenusie, dar e foarte activ. Toate aceste randuri nu sunt altceva decat niste idei epuizate. Sunt niste vulcani stinsi.
Nu toata lumea poate sa scrie. Nu ma refer daca bine sau prost, ci sa scrie. Nu ma refer nici la a scrie e-mail-uri, ci la scris ca metoda de exteriorizare. Bobi, de exemplu, nu poate sa scrie in felul acesta. Nu a simtit si nu va simti niciodata impulsul in a-si asterne pe hartie sau pe ecranul, miop acum ca-i noapte al computerului, ceea ce-i trece lui prin capusor. Never. Nu mai stiu cand si cum citeam ca anumiti doctori de nu stiu care ar recomanda, de exemplu, tinerea unui jurnal, exact ca metoda de tratament in cazul depresiilor. Eu nu cred in asta, dar e parerea mea si eu nu-s doctor, si nici depresii n-am avut.
Si de ce ca ar fi metoda de autocunoastere, cu continuarea de autodefinire, autoformare? Acestea sunt doar deductiile mele in urma a doi ani de scribalit, ca sa ma repet. Pentru ca in momentul in care te asezi la "o masina de scris", toate "sinapsele" din cap se focuseaza pe anumite elemente, care, la nivel subconstient, te macina, te framanta. Le scoti de acolo, le imprimi, le dai o forma, devin concrete, vizibile, chiar palpabile, iar, acum sa te tii, acea forma are efect de bumerang. Se intoarce impotriva ta. Ceea ce scrii, pornit din invalmaseala a ceea ce tu credeai ca ai fi crezut incepe a se materializa, devenind efectiv crezul tau. Capeti incredere, mai pe scurt. Ati inteles? Nici eu. Dar am dreptate. Pe de alta parte, acest efect de bumerang este, de altfel, foarte parsiv. Daca nu esti atent sa-l barezi, doboara. Mai concret, daca expui mereu ganduri negre si doar atat, nu faci altceva decat sa te alimentezi cu si mai multe, chiar mai negre, ajungand la bezna. Aici ar mai fi multe de spus, mult mai multe, dar, doar un exemplu, ca metoda de barare, poate fi folosit, umorul. Daca il ai si de orice fel. Iar rezultatul va fi garantat cel putin o saptamana zen. Omul e o fiinta tare ciudata, asa-i? Niciodata n-am inteles-o.

Gata, am terminat, n-am terminat, dar intotdeauna las si pe alta data.

Scria cineva un comentariu la postarea anterioara. Exista, cu adevarat, riscuri vizavi de identitatea asumata, de fapt, nu de identitatea asumata, ci de asocierea anumitor ganduri, trairi, miscari, flotari cu identitatea unei anumite persoane. Pentru ca nu-i asa? Ce-i alea sentimente? E rusine azi s-o mai dai la sentiment.
Exista riscuri, deci. Le stiu pe toate. Dar eu sunt, de asemenea, un anonim, pana una, alta. Nu sunt un om care sa aiba o prea mare relevanta pentru cineva pe lume in afara de mama care l-o facut...Desi, sincer, cateodata ma enerveaza cand unul din amicii mei ma suna si imi zice: da, fain aparat ti-ai luat. Fuck off! Stai sa iti zic eu asta! Eu nu spal rufe in public, n-am facut-o niciodata, doar ma afisez, doua categorii total paralele. Sincer, deja incepe sa ma amuze ce explicatii de doi lei dau la un rahat. In plus, am o viata mai mult decat banala ca sa-mi dau vreo importanta pana acolo. Cine cred eu ca ma baga pe mine in seama? Si de ce m-ar baga? Un descult care nu dorme bine de grija mea? Dar cine il baga pe ala in seama? Dar normal ca, pana la un punct, e enervant. Si nu, nu-l pot reduce doar la un personaj virtual ca in spatele oricarui personaj virtual exista un om real...Il reduc de tot.

In aceeasi ordine de idei, dar alta, eu am citit mult gen memorialistic. Nu sunt jurnale, memorii pe lume cate mi-ar placea mie sa citesc. Pe asta cu siguranta am mai scris-o pe blog, pe undeva. Ca ma pasioneaza pendulariile mintii prin interior ale unui om mai mult decat toata istoria lumii laolalta. Si citind de gen, niciodata nu mi-am pus problema de ce Octavian Paler iubea Lisa, ca de ce n-o ura...Sunt pe lumea asta, si situatii care nu se judeca, ci, ori se respecta, ori se ignora...

Gata cu viata mea in Canada pe azi! Noapte buna!

joi, 17 ianuarie 2013

?

Ma pregatesc sa plec la munca. Sunt in tratative si cu alte chestii, despre care o sa vorbesc, daca va fi cazul, la momentul potrivit. Stiti de ce? Dupa doi ani de zile de scris incontinuu pe blog, pe masura ce s-a adunat tot mai multa lume pe aici, am simtit nevoia unei retrageri in gaoace. Cand debitam de una singura si rataceau vreo doi razgaiati pe aici, imi era mai simplu. Imi era bine, imi era rau, scriam cum imi era. Scriam despre mine. Era un jurnal pe bune. Nu stiam ca exista cititori. Nu tineam cont de ei. Nu ma interesau cometariile, desi, dintr-un anumit punct de vedere, o nevoie de feedback simteam. Scriam orice. Ce mi se intampla, ce gandeam ca mi se intampla, ce urma sa mi se intample, ce planuiam sa mi se intample. Acum, in schimb, m-am trezit mai precauta. S-au intamplat, de-a lungul timpului, atat de multe lucruri, care mi-au dat planurile peste cap, lucruri pe care am decis sa le fac si pe care, din diverse motive, nu am mai putut sa le fac sau nu am mai vrut, incat, am ajuns, in culmea "maturitatii" mele, sa ma intreb daca nu sunt penibila ca scriind, de exemplu, despre lucruri ce urmeaza sa se intample sa nu se mai intample. Pentru ca asa se intampla. Dar este total fals. Cu siguranta, viata fiecaruia e sinuoasa, si nu lineara. De ce ar fi a mea altfel?

Dar, trezindu-ma de dimineata, cu noaptea in cap sa-l ajut pe Bobi sa se adune ca a uitat sa puna ceasul sa sune si mai avand vreme pana sa plec la munca, am stat pe blogul meu, recitindu-mi postarile de pe la mijlocul anului trecut. Martie, aprilie, iunie, iulie...si mi s-a facut deodata dor de mine scriid ca atunci. Eram eu cu mine. Am primit, de curand, si o invitatie de colaborare, adica de anexare a blogului meu pe un alt site, un site romanesc, lucru care s-a mai intamplat o data, dar din anumite motive nu s-a mai putut pune in practica. Exact ce spuneam mai sus. Cand va aparea, o sa transmit link. Pana atunci, mai multa precautie :)). M-am bucurat, intr-un fel, ca sa zic asa. Pentru ca a venit in cursul teoriilor mele futuriste, din ultima vreme, privind ascendenta mea victorioasa in viata, de la care, fie vorba intre noi, nu astept decat liniste in jur, cand mi-am pus frecvent intrebarea la ce mi-a folosit sa-mi pierd atata vreme pe acest blog? Cata vreme mi-am pierdut? Multa. Multa, multa. La ce mi-a folosit, deci? Poate ca unora le este greu sa inteleaga, si mie sa pricep, dar mi-am petrecut un timp, al meu, in cel mai placut mod cu putinta. Am stat de vorba cu mine mai mult decat in toata viata, ajungand eu cu mine sa fim prieteni foarte buni. Am descoperit pur si simplu puterea de terapie prin scris. De ce nu am facut-o la adapostul unei foi ascunse de hartie, ci in vazul lumii? Pentru ca rezultatele terapiei sa fie maxime. Nu luati "terapie" in sens medical, ci ca metoda de autocunoastere. Cand voi pune ultimul punct aici, stiu imi va fi dor, ca imi va lipsi. O stiu de pe-acum. Pentru ca autocunoasterea e un limbaj cu o gramatica noua, careia ii lipseste punctul.

Punct. Am plecat la munca.

miercuri, 16 ianuarie 2013

La un moment dat am ajuns in camera de garda a unei scoli. Canadienii au cultura afisarii de diplome pe toti peretii. Pe unul din perete exista o diploma onorifica a unei femei cu nume pur romanesc. Nu il dau pe cel real, ci era ceva de genul Ana Popescu. Atat de puternic de romanesc era. Si am intrebat-o pe cea cu care aveam treaba daca diploma apartine unei romance. Da, apartine. 

Am o cunostinta, romanca, tot femeie, care la finalul anului trecut a primit "titlul", nu stiu cum sa-i zic, de angajatul anului intr-o firma mare.

Am avut un test, de curand, in care mi se dadeau doua cuvinte, variantele de raspuns fiind: 1. sunt similare ca inteles; 2. sunt opuse ca inteles; 3. nu sunt nici similare, nici opuse.

Sunt povestile de mai sus opuse celei postate in comentariul de la postarea anterioara? Nu, nu sunt opuse, ci paralele.

PS: ca sa nu para ca-i din familie si-s partinitoare sau la categoria "lauda-ma gura ca ti-oi da friptura" ca nu e cazul, nu vorbesc acum despre mine, dar exact asta este realitatea, Bobi a primit cel de-al doilea review de cand lucreaza la firma la care lucreaza. I se recunosteau toate eforturile depuse, accentuand pe faptul ca a primit feedback pozitiv de la toti cei cu care lucreaza la un proiect extrem de greu.
Ce se intampla dincolo "reusita", ca, la nivel profesional, asta denota a fi, in toate cazurile de mai sus, intra in alta categorie.

marți, 15 ianuarie 2013

flashback...

Vorba lui Creanga, dar mai bine despre copilarie sa vorbim. Diverse circumstante din ultima vreme, mi-au produs flashback-uri. M-au luat de mana, m-au asezat pe un scaun si m-au pus sa ma uit la televizor, nu ca terapie, ca nu-s bolnava, slava Domnului, si nici viata nu-mi merge in hau, ci sa ma distreze.

Once upon a time...

Scriam acu' cateva postari in urma, nu mai departe de ieri, ca aveam o profesoara, de-am citat-o cu coarda. E unul dintre personajele ce se perinda la un moment dat prin viata, prinzand cheag pe creier. De la ea am prins dragul de buchii la nivel universal si ea m-a invatat gramatica limbii romane si nu numai la cote de nepus la indoiala. Adevarul e ca sub rigla ei, mancam gramatica la micul dejun, ca altfel ma altoia. Dar avea o problema: nu ma suporta. Avea mania regulii si a neiesitului din schema. Ne obliga sa purtam niste uniforme, din alea comuniste, peste pantaloni, eram singura clasa cu saci pe noi, ca (Pat) Bradley Cooper cu sacul de gunoi ca sa transpire. Si bentite cu fundite, pe care le detestam. Bentitele albe sau cel mult negre. Asa indica ea. A mea era rosie. Motiv pentru care, dupa lupte seculare cu ea invinsa, mi-a sechestrat-o in rastelul de la scoala. Si sacul mi-l decorasem la comanda, la croitor, pe la buzunare, de mi-a zis "pacat ca esti fata buna, dar habar n-ai sa te imbraci". Asta, insa, nu o determina sa nu-mi recunoasca "meritele", una dintre notele mele la una dintre tezele de limba romana facand furori in toata scoala pentru ca domana T. (Patul lui Procust) nu dadea 10. Nici mie nu mi l-a dat. Ca mi l-a pus cu -. Dar tot era ceva. La o petrecere, ne dadea indicatii pe culoarea si structura rochiei pe care sa ne-o punem pe noi. O ardea in negru si gri, stilul clasic, pe care eu il respect, cum respecti orice e clasic, dar nu il adopt. Prinzandu-i mania, nepricepand-o de nicio culoare, si nici ea pe mine, i-am zis ca eu o sa ma imbrac cu o rochie scurta, galben-lamai. Vazusem un spectacol de patinaj si mi-a placut costumatia unei patinatoare si am zis: aia e. S-a bulbucat la mine, a scos bentita din rastel si mi-a trantit-o in cap.

Flash, flash, flash. La sfarsitul clasei a patra, de fapt, inceputul celei de-a cincea, cand treceam de la invatatoare la profesori pe fiecare ora, s-a pus la vot cine sa fie seful clasei. Cu unanimitate populara: moi. Eram "populara", ca un cantec, deoarce caietul meu de teme era ca o curva, posta la toata clasa. Si tot asa intr-o sefie pana in clasa a saptea cand m-a schimbat ca nu-mi faceam treaba. Adevarul e ca ma saturasem si eu sa scriu toti prostii pe tabla neagra cu creta alba si nimeni sa nu ma bage in seama. Oricum o faceam preferential. Problema, poate, ce mai stiu eu, nu era ca m-a schimbat, ci cu cine m-a schimbat. Cu rivala. Si mi-o arata postandu-ma la gazeta de perete cap de lista. Rivalitatea dintre noi a ramas si peste ani. O fata desteapta, la pozele careia cand ma uit acum, mi-e tare draga, nu mai e in tara, dar atunci lansam batai intre blocuri, cu noi doua cap de turma. Eram rivale pe invatatura, cum altfel? Intotdeauna am fost mai buna decat ea, credeti-ma pe cuvant, desi ea lua intotdeauna notele cele mai mari. Nu la toate, dar aproape. Sau poate chiar la toate. Macar nu intotdeauna. Rivalitatea noastra,  tot degeaba, pentru ca orientarile noastre erau total paralele, cum au si ramas. Nu mai era o chestiune de rivalitate, ci de orgoliu deja, implicit masculin.

Si tot cand o ardeam sef al clasei de miei blegi, aveam o prietena in clasa. Prietena mea cea mai buna. Fiecare pe atunci avea un prieten cel mai bun. Chiar asa si era. O prietenie cu stindard. Tot Husi-ul stia de ea, de ajunsesem sa semanam una cu alta si lumea ne confunda. Si parul ni-l legam la fel, ma intelegeti. Si bretonul. Toata lumea prin bretonul nostru. Stateam cu ea in banca si toata ziua vorbeam, vorbeam, vorbeam. Doamne, cat mai vorbeam in ore! Si nu numai. Plecam de la scoala si stateam cate jumatate de zi cand in fata blocului la una, cand la alta, sa terminam ce ne aveam de zis si de terminat, nici acum n-am terminat. Drumurile ne-au fost, de asemenea, total paralele. Ea are un copil frumos, eu am ramas cu bretonul. De vorbit, vorbeam, vorbeam, iar la sedinta doamna T. ii reprosa maica-mii si ca vorbesc. Si maica-mea impaciuitoare, "o sa-si aleaga o meserie in care sa vorbeasca, doamna". "Pai bine, bine, si pana atunci ce face?" "Exerseaza" :))). Ei, bine, doamna T., urandu-ma din toti rarunchii, si la vorba si la port, a hotarat intr-o zi sa ne desparta. Adica sa ne mute pe fiecare cu cel mai prost copchil al clasei. Pe ea cu C., care inca citea pe litere si pe care proful de mate l-a dat afara din clasa ca ii trimisese biletel unuia ca ma iubeste, iar pe mine cu alt C., un baiat slab la sfat, dar slab rau, de etnie si repetent. Avea un frate intr-o clasa paralela, exemplar de intelepciune, de se intreba lumea, cum pot iesi din aceeasi mama doi ca ei. Ei, bine, am suferit. Am suferit mult. Nu dupa el, cat dupa ea. Dar, m-am resemnat si ne-am pus pe treaba, scotand din C. intr-un timp record ce era mai bun, de ajunsesera profii sa ne banuie de altele, si el sa ma ure cu de toate la toate Revelioanele pe acasa, cu toata familia lui. Ii dadeam sa copieze. Tot. Eh, vremuri apuse, atunci eram pe val, ca toti, acum mi s-a lasat!

La ultima secventa ramasesem ieri cramponata in intrebari...Faceam sau nu faceam bine ca-i dadeam baiatului sa copieze? Nu cred ca imi pasă. (Timpul prezent, modul indicativ).

End of story.

PS: In fine... nu asta era ideea. Se fac 10 ani de la terminarea liceului...
Ma tot muncesc cu neste chestii, neinteresante, in ultima vreme, ceea ce imi da o stare destul de instabila, motiv pentru care eu vreau sa scriu azi despre morcovi. Ca uite asa am eu chef. Iar morcovii acestia inseamna ca cine imi mai scartaie la ureche simfonii false il trimit sa cante la alte mese, adica cine mai posteaza comentarii veninoase i le sterg, cum am facut zilele astea. Nu ajuta nimanui, n-are nimeni nevoie de ele, iar mie imi fac greata. Capacitatea viperelor de a-si raspandi veninul peste tot e absolut incredibila. Iar faptul ca pamantul ii tolereaza, e clar ca natura da multe erori.

Se pare ca unii n-au inteles masura bunei cuviinte, ca atunci cand li se impune prin forta imprejurarilor sa taca, ei urla. Motiv pentru care, scriind despre morcovi sau despre cat mi-e de bine mie in Australia, cine vrea sa citeasca, eu nu pot decat sa le multumesc, o si fac cu toata inima ca sunt destui oameni, cine vrea sa comenteze, pro sau contra, e liber sa o faca, cine vrea sa-si verse veninul, atunci vin eu cu matura. Capisci? Pffffiu, ce m-am enervat!

Deh, nu poti face poseta de matase dintr-o ureche de porc!

luni, 14 ianuarie 2013

Vai ce-am mai ras azi, sa ma prapadesc nu alta! Dupa ce m-am luptat cu o vanata toata ziua si mi-a umblat mintea prin toate colturile, daca am colturi, prin deductie logica si capul mi-i patrat...m-a pus Bobi sa fac niste teste la matematica. A, sa va spun, Bobi, nu prea-l laud eu pe fata ca si-o ia in cap, e foarte bun la matematica. Nu, nu e foarte bun la matematica, e extraordinar de bun la matematica. Ceea ce intr-o lume canadiana e big deal. Numai ca, exact ca inginerii precum cainii, habar nu are sa explice la lumea mai precara. Dar deloc. Dar deloc, deloc. Ia by default faptul ca si eu stiu ce stie el, ceea ce e un rationament total fals si la mintea cocosului pentru ca daca stiam ce stie el nu-l mai intrebam ce stie. Ii ceream sa-mi explice, ca eu am mai si uitat, deh, batranetea, de parca as fi stiut vreodata, el se uita la mine ca un caine, iar eu la el ca o bovina. Am ras de m-am prapadit. De mult n-am mai ras asa. Si acuma rad.

Dar l-am facut pe el sa rada, cu lacrimi, cand mi-am adus eu aminte din amintiri din copilarie, am o memorie foarte senilizata, cum proful meu de mate zicea: dusmanul dusmanului meu mi-e prieten; prietenul prietenului meu mi-e prieten; dusmanul prietenului meu mi-e dusman si prietenul dusmanului meu mi-e dusman facand prostimea sa nu uite ca, in primul caz, inmultirea a doua numere negative da intotdeauna cu plus si asa mai departe :))))))).
Cele mai imbecile faze ale unei zile singur acasa: sa vrei sa-ti coci o amarata de vanata si sa inceapa alarma de incendiu a suna ca dracu de trei ori pe secunda, cu mine dand la tricou pe langa ea ca dupa musca tzetze.

Am un prieten care mi-a zis ca el a spart-o cu ciocanul. 

"toate la timpul lor"

Vremea a fost tare domoala weekend-ul acesta. Temperaturi foarte ridicate, de sfarsit de toamna, ploi, care au topit toata zapada, de parca ar veni primavara, si noi, odata cu ea, ne-am plimbat, Bobi direct in hanorac, ne-am intalnit cu totii la o pizza prin Little Italy, ne-am uitat la filme, am citit, ne-am pus la adapost de diverse randuieli ce se ingramadesc toate in capul nostru si stau la rand ca oile la muls. Toate la timpul lor. Am capatat odata cu trecerea timpului, o lancezeala in a lasa treburile sa vina de la sine, sau si mai bine, de a le da timp sa se aseze si sa vina. Stim ca trebuie facut si vom face. Dar fara ardoarea disperata de la inceput, cand totul era un vartej fara capatai, cu noi disperati fara cauza, dar cu multe efecte. Negative. Stateam aseara la o parola cu Bobi. Weekendul se terminase, ne-am facut o salata de fructe, de fapt, un castron imens in care am taiat de toate cele, si cateva castroane cu budinca, si ne aduceam aminte cum multe am mai patimit prin primul an si inca dupa. Si doar din motivul ca nu aveam rabdare si ne lasam angrenati in tot felul de conjuncturi in care ni se spunea trebuie, trebuie, trebuie. Conjucturi destul de frustrante avand capacitatea de a ne suge de toata energia buna. Pana cand, avand curajul de a ne debarasa de toti si de toate, am zis, ce trebuie, noi decidem...Ca la aeroport, nu ne-a pus nimeni bagajul pe umeri...Si in tot demersul acesta, doar timpul ne va ajuta. Se adunasera toate pe atunci, eram presati de tot ce era nou si despre care nu banuisem mare lucru, schimonoseam o limba in doi peri, aveam grija banilor, nu pentru ca nu ar fi fost cat sa ne fie suficient, dar pe nisipurile miscatoare alergand de unii singuri, doar siguranta financiara ne dadea o iluzie de stabilitate. Cheltuiam foarte putini bani, pe orice, si ne feream de cheltuieli nechibzuite, de uitandu-ma acum la "istoricul bancar", nu stiu cum de reuseam. Si colac peste pupaza, "trebuia". Si ce vorbeam noi aseara era nu ca acum am fi cu toate la casa lor, nici pe departe, dar ne-am obisnuit, ne-am creat un ritm propriu, caracterizat, in mod special prin "toate la timpul lor", chiar daca asta inseamna azi, maine sau la anul, toate la timpul lor fara un timp al lor. Adica am reusit sa ne debarasam de teama acuta de viitor. Care, la o adica, de ce ar exista?
Asa se face ca acum, weekendurile sunt frumoase, zilele de saptamana, obinsuite, ca la toata lumea, intr-un tempo calm, cu un tonus depinzand de zile, cand mai bune, cand mai rele, dar ca big picture, absolut in regula.
......
Si ca sa inchei intr-o nota oarecare...noi venim dintr-o societate care merge sau a mers pe principiul "toate la timpul lor", dar nu in sensul la care ma refeream mai sus, ci de uniformitate, de intrat in randul lumii. Imi aduc aminte cum aveam o diriginta prin generala, si ne zicea asa: "Toate lucrurile trebuie facute la timpul lor. Imaginati-va eu, femeie in varsta, respectabila, la 60 de ani, sa ies in fata blocului si sa sar coarda. Vi s-ar parea normal?" Nuuuuu. Ba da. Revenind, fusesem la un moment dat la o sesiune de informare la o scoala. Scoala, scoala este pentru liceeni. Ei bine, de ce neaparat? Erau acolo, oameni interesati de anumite aspecte, si la 60 de ani. Multi. Sa se upgradeze, sa inteleaga niste lucruri, sa nu se mai plictiseasca, sa-si cheltuiasca banii, treaba lor. Venisera acolo cu motivul lor si nimeni nu parea a le spune esti prea batran sa mai sari coarda.

Si zicea George Calinescu, daca imi aduc bine aminte, in Enigma Otiliei, ca-i mai placut sa-ti aduci aminte fericiri trecute, decat ca dupa o tinerete uscata sa ai tarziu ceea ce n-ai avut la vreme. Dar asta este altceva.

duminică, 13 ianuarie 2013

Arta, la fel ca orice alta indeletnicire ce presupune manuta dibace a omului, rezulta din suprapunerea coerenta a doua elemente: talent si tehnica.
Unii oameni spun ca pentru rezultate uimitoare e suficient talentul, harul, usurinta innascuta de a modela, de a crea, de a face din nimic ceva. "Din nimic" - nu-i totusi din nimic, de ajung sa ma intreb daca Dumnezeu atunci cand a creat lumea n-a avut o idee pornita dintr-o reflectare a ceva preexistent sau dintr-un gol ce trebuia umplut. Revenind, nimic mai adevarat. E suficient talentul. Dar alti oameni vin cu o replica: de ce sa te opresti aici? Sa luam drept exemplu fotografia. Cum ziceam, unii spun ca fotografii uimitoare pot fi facute cu un screp de aparat, suficient fiind ochiul fotografului, pentru ca de frumusesti de vazut si imortalizat, lumea e plina. Dar ceilalti le dau replica de buna cuviinta: da, dar de ce sa te opresti aici? Adaugand talentului tehnica, dandu-i astfel talentului putere de inovatie. Oprindu-ne doar aici si lasand la o parte munca, disciplina, daruirea.
Pe de alta parte, un om talentat va reusi intotdeauna sa impresioneze si fara tehnica, pe cand unul avand doar tehnica la purtator, poate, dar nu mai mult decat o schita. Pentru ca, adevarata emotie e data de capacitatea uimitoare a talentului de a exploda. Se spune, de asemenea, ca omul inzestrat, prin dobandirea unui har, deci nefiind creatie personala, deci nu-i al lui, are obligatia sa imparta harul cu lumea.

Cu adevarat exista oameni nascuti cu o usurinta, o aplecare, o chemare catre...tragandu-si din asta seva vitala, dar si storcandu-se pana la sange pentru ea. De exemplu, bunel'miu, Dumnezeu sa-l ierte, avea o usurinta innascuta in a goli in timp record butoaiele de vin. Deh, neam de viţă. Cand eram adolescenta si sufeream de crize existentiale, imi plangeam de mila sufletului ca, in general, nu ma pricep la nimic, nu-s in stare de nimic, sufeream ca trebuie sa-mi duc stigmatul mediocritatii pana la capatul vietii. Dar nu-i asa. Pentru ca un talent tot am: acela de a aprecia talentul altora.

Ati inteles? Pe ici, pe colo. In Toronto, pe 17 grade ploua cu clabuci, eu n-am somn ca am umblat ieri berbunca toata ziulica si m-a rapus somnul devreme. E duminica dimineata si iata cu ce ma ocup. Cu o cafea fierbite. Va doresc o zi buna!

sâmbătă, 12 ianuarie 2013

Opere de arta, creatie personala. List of works: 1. Cina cea de taina. 2. Dimineata de primavara. (A mai fost si 3. Dezmatul, dar am diluat-o cu apa minerala).

AGO

eu si moartea
"tron" din scoici, marca first nations
ship models
tabloul care i-a placut lui Bob cel mai mult. light/dark; heaven/hell...
the Thinker...
un Picasso.

miercuri, 9 ianuarie 2013

Da, ati vazut ce preocupari interesante am. Fac poze la florile din casa :). Tot descopar noi functii ale noului meu aparat, pe care, apropo, l-am luat din State mult mai ieftin decat erau preturile prin Toronto. Si cu taxele mai mici. Mi-am luat si de la library diverse carti sa invat sa fac poze pe bune ca inca nu stiu foarte bine sa folosesc DSLR-urile. In primele zile eram chiar dezamagita. Nici linia orizontului nu-mi iesea dreapta, apoi am vazut o caprioara prin zapada din Ohio si pana sa scot eu aparatul s-a intors cu spatele si a plecat. Am tot avut diverse aparate foto, ca nu pot fara ele, inca din primul an de facultate mi s-a aprins fitilul, cand am avut si un curs de foto clasic, cu scos fotografiile pe hartie in laborator...agatam hartia uda cu carlige pe sfoara...dar la nivel de DSLR asta este primul. Chiar imi aduc aminte ca inainte de a pleca din Romania, eu aveam niste vise foarte marete vizavi de "reusitele" mele pe aici. Ce tu case, masini si copii fericiti! Eu voiam un aparat foto profi, printre altele asemenea, carti sa pot invata a-l folosi si mult timp ca sa ma ocup de asta. Si-mi mai doream un lucru. O biblioteca din lemn masiv. Cand am plecat din garsoniera in care stateam in Bucuresti de 4 ani a trebuit sa car tot ce aveam la Husi, la ai mei. Singurele lucruri de care m-a injurat frate-miu de mama mea si a lui au fost cartile pe care in anii de Bucuresti mi le-am cumparat de la Diverta, Cora, Carrefour sau Libraria Eminescu de-mi facusem in casa anticariat. Cum nu puteam sa le iau la mine, mi-am zis, ma duc in Canada, imi cumpar o biblioteca din lemn masiv si incep sa refac ce tocmai am pierdut. Mi-erau dragi ca ochii din cap si am lasat cu limba de plecare sa aiba mare grija de ele. Acestea erau si chichitele de care se lega Bobi sa ma convinga sa plec din Romania. El a fost cel care m-a convins, pana a-mi lua cu mana lui mana mea ca sa semnez actele, ca eu voiam, voiam mult, dar aveam si dubii multe. Imi zicea, o luam si pe Cri, luam si din alea, numai hai, hai sa incercam! Dar, la nivel de deziderat in privinta lemnului masiv, nu m-am apucat inca dintr-un motiv colateral. Biblioteca municipala a torontonezilor. Nu e acelasi lucru si inca visez sa lucrez la...dar nu e nicio graba. Am mai zis-o, altceva prin Toronto nu m-a impresionat pana la lacrimi, dar biblioteca lor, da. Adica ma asteptam la mai multa civilizatie, la o anumita ordine a lucrurile, pe care, de altfel, le-am si gasit, dar nu ma asteptam sa gasesc o asemena institutie, de un asemenea rang, aici. Cand eram noi in timpurile in care voiam sa plecam inapoi in Romania, atunci, pe loc (pentru ca nu a fost totul chiar atat de simplu, trecand si prin n momente de wake up to reality) imi venea constant in minte faptul ca acolo as fi privata de bucuria asta. Si era un obstacol destul de puternic incat s-o si spun si cu voce tare.

Vedeti, oamenii iau diverse decizii din motive diferite. Bob a venit aici pentru bani stiind ca pe meseria lui se pot face mult mai multi decat firimiturile scapate printre degete in Romania. Dandu-si ulterior seama ca nu-s totul si doar ei. Eu i-am zis. La mine deci nu era cazul. Prin urmare, faptul ca pana acum am castigat bani acolo cat sa fie si sa imi ajunga nu m-a frustrat in niciun fel, gasindu-mi placerea de a trai in Canada din cu totul si cu totul alte motive. Unul dintre ele fiind efectiv recuperarea unei lentori a vietii care, la un moment dat, acela al deciziei, simteam ca imi fusese furata pentru o vreme. Ma agitasem prea mult pentru lucruri "mari" cu constatarea ulterioara ca prea putin conteaza ca sa nu simt nevoia unei perioade totale de detasare. A unei perioade numai pentru mine. Restul era pretext. Eu mi-am dorit sa fie asa.
(Evident ca si aparatul, ca si lemnul masiv le puteam lua si acolo, traind fericita pana la adanci batraneti. Am zis vreodata ca nu-i asa?! Vreau doar sa zic ca nu am avut vise atat de mari si nu eram pusa pe mancat pamantul cand am plecat astfel incat atunci cand se trezeste unul sa imi spuna ca eu nu fac purici pe aici, personal, nu inteleg la ce se refera. Probabil ca se refera la el :)).

In aceeasi ordine de idei, afandu-ma acum intr-o perioada destul de relaxata, aceea a punerii lucrurilor in ordine, citeam, "in pauza", chiar ieri, una dintre vechile mele postari, scrisa la foarte putina vreme dupa ce aterizasem. Ma socasem. V-am zis, sa-mi citesc postarile vechi mie mi-e tare ciudat. Imi vine sa intru in pamant :))). Voiam sa vad Lacul Ontario cica. Deci cum adica?! Cum adica voiam sa vad Lacul Ontario? De unde atata inocenta? Realizam diferenta dintre modul in care percepeam lucrurile atunci si acum. Dar asta ma ajuta pe mine, de exemplu, sa-i inteleg pe altii. Atunci cand omul nou aterizeaza, e bine ca "veteranii" sa-si lase desteptaciunea, data, evident, de minunata experienta pe care o acumuleaza in timp, deoparte, si sa-i lase pe cei noi sa se descopere singuri. Pentru ca nu exista un caz ca altul.

marți, 8 ianuarie 2013

Ghici ce-i asta?
Ca sa ma laud si eu ca am facut o treaba mare, am reusit finally sa iau azi G1. Acum, ca sa o fac si mai pe proasta decat am facut-o pana acum, a fost extrem de simplu. 2 sectiuni a cate 20 de intrebari, ca sa il treci trebuiau bifate corect minimum 16 la fiecare. Intrebarile au o singura varianta de raspuns. Taxa a costat 85 de dolari. Pana acum exista varianta daca nu il iei din prima, il mai dai in aceeasi zi o data si inca o data, pana te saturi. Acum, nu te mai primeste inca o data in ziua respectiva. Daca il pici trebuie sa vii cel putin dupa o zi ca sa il repeti.
Pentru ca aveam carnet din Romania cu "experienta" de 9 ani, le-am aratat carnetul si mi-au recunoscut un an de experienta astfel incat ca sa dau de G2 nu trebuie sa mai astept lunile impuse. Poate fi recunoscuta si toata experienta ca sa te poti califica direct pentru G full, dar trebuie sa faci rost de un certificat de la consulat, care costa vreo 75 de dolari, parca. Cu G1 poti sa conduci masina, nu si pe autostrada, doar daca ai alaturi un G full cu experienta. Asa ca eu voi conduce masina o perioada cu Bobi si imi voi lua doar cateva ore cu un instructor si gata. Ma fac si eu sofer de Canada. O ora cu un instructor costa cam $40. Sunt cam stresata cu condusul pentru ca in urma experientelor mele prin tara am capatat fobie si o lipsa totala de incredere atunci cand ma aflu la volan, dar lumea zice ca la cum se conduce pe soselele din Toronto, si cu cutiile automate, doar sa stiu sa ma tin de volan sa nu pic din masina e suficient.
Si mai e o chestiune pentru care totusi imi trebuie G full. Ca sa pot fi trecuta pe asigurare cat mai repede, astfel incat in timp aceasta sa scada si sa nu mai creasca. Noi platim acum la asigurare 370 de dolari lunar. In calculul pe rata asigurarii intra mai multe variabile, varsta soferului, experienta, chiar zona in care locuiesti. E frustrant ce ni se intampla avand in vedere ca in Kitchener, de exemplu, soferi cam cu aceleasi coordonate ca si noi platesc 140 de dolari asigurare. Si sa te fereasca mama sfantului s-o dai in bara din fata. Doar implicarea in accident cu vina sau fara vina contribuie la marirea asigurarii. Pe de alta parte, sa soferesti prin Toronto e o placere. Civilizatie maxima in trafic.

luni, 7 ianuarie 2013

A avut ieri Mircea Badea o emisiune care mi-a placut. Demult nu-l mai auzisem, dar faceam aseara diverse teste cu viteza la internet, pe care am schimbat-o, ca mergea inainte ca melcul vara prin iarba. Vorbea el despre Nicolaescu si tot tambalaul vizavi de "ingropaciunea" mortului, despre care eu nu m-am obosit sa citesc nici macar un rand. Dar nu de asta mi-a placut, ci pentru ca a atins un subiect si anume acela al faptului ca pe roman tare il mai freaca grija de grija altora ori de cate ori are ocazia, dar prea putin de grija lui. Pare sa-si alimenteze fericirea si nefericirea prin ceea ce li se intampla intotdeauna altora. Venise si ca urmare a unei discutii pe care am avut-o cu niste romani, care imi povesteau cum alti romani au niste prieteni romani, dar ca se feresc de ei ca au ochi de soacra si gura de vidanja. "Pai aia nu-s prieteni", imi venise prompt replica. Ba cica le sunt, ca nici singur nu poti sta. "Ba da. Mai bine imi consum energia de unul singur decat cu oameni de care trebuie sa ma feresc sau carora trebuie sa le dau mereu explicatii, asa cum vor ei". Atata vreme cat libertatea mea nu depaseste granita liberatii lor, nu pricep de ce trebuie sa ma detaliez in fata lor. "Eh, stii ca asa-s romanii, mor de grija altora". Asa-s unii romani si pe aici. Sau cica asa ar fi. Am mai zis, apa oceanului nu spala pe nimeni de pacate. Off topic, nu e nimic nepotrivit sa vorbesti despre romani si metehnele lor si la mii de mile distanta ca-i comunitatea mare.

E vorba despre samanta aia de mahala care cica ne-ar defini ca natie. Sa moara si capra lui, a dracu capra. Si nici cand moare nu-i da pace. Dar sa nu generalizam, zic. Si ziceau ei, mai bine nu le zici niciodata nimic, ca daca le zici de rau, se bucura, iar daca le zici de bine interpreteaza. Si bine oricum nu-ti iese. Si eu le zic. "Hoho, I don't give a shit. Nici cand se bucura, nici cand interpreteaza". Ca "n-ai dreptate". Pot "sa-ti iasa vorbe". "Asa si?" "Te pot afecta". Si le-am zis atunci ca eu n-am nicio problema sa zic absolut orice, despre minunatele intamplari din viata mea anosta, cum or fi ele, dovada ca o si fac ori de cate ori am ocazia, ca fapt divers si in discutie, nu ca ar trebuie sa intereseze pe cineva, ba mai mult decat atat e cel mai in masura test sa dea valoarea celor cu care decid sa stau alaturi sau cu care decid sa nu mai stau alaturi.
Dar, evident, ca ma afecteaza sa aud de raul meu din gura altora. Ca pe fiecare. (Totul mi se pare in regula doar in masura in care din ocheadele date in curtea altora poti intelege ceva despre tine, dar nu pentru a-i judeca. Asa-i sau nu-i asa ca omul inteligent invata din greselile lui, cel intelept, si din ale altora?).

Si ma gandeam atunci si le si ziceam ca acesta poate fi motivul pentru care cei plecati, de exemplu, odata ajunsi pe-acasa, refuza sa detalieze probleme si prefera s-o dea de bine ca-i mai bine asa. Bine, acum excludem cazurile patologice a celor care odata ajunsi pe-acasa incep a povesti cum castiga ei cate 40.000 de bucks a week (inspirat din fapt real) si culmea, unii ii mai si cred.

Si tot ca sa generalizam, oameni buni, canadienii nu sunt asa. Pe astia nu-i misuna nici cea mai mica grija de viata anosta a nimanui, atitudine reflectata si in comportamentul lor, inclusiv atunci cand te intreaba simplu "ce faci?". Te intreaba ca sa intrebe si pleaca, dand impresia ca nici macar nu te asculta. Nu ma intelegeti gresit, asta nu inseamna ca esti ferit 100% de barfele lor. Dar la nivel de toleranta, nu generalizez sa spun ca sunt campioni.
...Si mai au o caracteristica, sa-i zicem. Decat sa-ti spuna de rau, ei prefera sa taca. Acum, nu stiu daca e cea mai buna metoda de remediere a unor probleme, dar pur si simplu nu-si aroga atitudinea superioara de profesor. Ca doar nu esti la scoala. Pe principiul, tu esti prost, hai ca te invat eu cum sta treaba. Ca si cum si-ar fi dat doctoratul pe viata ta. Cred ca nu ma agaseaza nimic mai mult pe lumea asta decat exact aceasta atitudine de superioritate a unora de a se da destepti. Nu ca ar conta ce ma agaseaza pe mine, dar zic asa. Atitudinea mea in astfel de situatii e exact ca cea de mai sus. Ca asa e ea. Si n-am invatat-o aici. Ci la gradinita. Dovada ca generalizarile nu-s bune. Din nou, nu ca ar conta. Mi se ridica sangele in varful capului, imi ies ochii ca cepele, dar tac. Sau, in cel mai rau caz, ma obosesc sa-i dau dreptate. Asta pana nu-mi ies din pepeni. Nici mie nu-mi place sa fiu profesor.

PS: si pe blogul acesta, daca ar fi fost sa ma uit in gura la toti, n-as mai fi scris un rand demult.

sâmbătă, 5 ianuarie 2013

Tocmai m-am intors de pe malul marii, unde mi-am exercitat "talentele" in beaux arts (dati like la poza) ca urmare a ratarii care, ca de fiecare data, numai mie mi se intampla, la muzeul de arte frumoase in Toronto. M-am dus la biblioteca zilele trecute sa iau pentru mine si Bobescu pass-uri de vizitat locuri interesante de prin oras. Nu-i prea dus Bobescu pe la muzee, dar eu il tarai dupa mine si el vine. Si dupa ce mi se intampla neprevazute ca azi, tine sa-mi aduca aminte ca-s pe alta planeta si trei zile dupa. Am ajuns in centru, am mai si platit parcare si nu ne-au primit aia la muzeu. Ca nu erau valide tichetele decat de dupa luni incolo. M-am 'nervat rau, dar n-am vrut sa platesc 40 de dolari si mai bine sa vad ce pot vedea fara sa platesc. M-am 'nervat rau si am si zis ca de alta data nici nu ma mai duc. Natio buna...
(Stiti cum e asta? Exact ca si cu Canada. Regula e scrisa pe tichet. Daca tu n-o citesti si nici nu-ti iese incepi a da vina in stanga si-n dreapta ca esti tu prost).

Ce-ati mai facut zilele astea (de parca mi-ati si zice), eu, mai nimic, cu astea pe aici. Am fost pe la lucru...a, sa va povestesc ce-am "patit" in prima zi de munca pe anul nou. O frecam joi de ore bune ca nu prea era de treaba, cand la un moment dat primesc un telefon de la "centru" sa merg sa duc niste chestii, ramase restante de anul trecut, daca nu mi-e peste mana. Ok...Inchid telefonul si la cateva minute, ma suna iar ca, daca tot ma duc, seful vrea sa ma vada. Pfuaaaa, pfuuuua, ce-i asta?! Nu se poate, nu acu', nu azi..."The boss wants to see you", pricepeti aluzia, nu e ca si cum i-as fi prea draga si nu poate daca nu ma vede. Cand vrea boss-ul sa te vada imi zic, geniala nu sunt ca sa ma maguleasca, e clar, iar am bulit chestii, iar vrea sa ma ia la...rost. Si vrea sa mi-o mai spuna si in fata. Imi fac bagajul, bag totul la plic, si plec. Cu greu, dar plec. Drumul era lung, m-am asezat pe bancheta din metrou si mi-am scos o carte ca sa uit ca sunt stresata. Mai sorbeam niste randuri, mai puneam cartea jos si iar ma gandeam, ma, geniala nu sunt, e clar, iar am bulit chestii...Mai inchideam cartea, ma uitam la oameni, prin ei, iar deschideam cartea si, eram deja si sarcastica, as vrea sa fie stresata, dar nu pot. Iar am bulit chestii, vrea sa ma ia la...rost. Ajung la "centru", salut lumea, pe toata la rand, o mai salut o data tot ca sa mai aman intalnirea de gradul 1. Vorbesc cu o colega, ii zic, uite am adus chestii, vrea si seful sa ma vada, poate, poate scot de la ea ceva. Pai du-te si-l vezi pe seful si cobori sa vorbim dupa. Nu, e ok, il vad pe seful dupa. Dar urc la seful, bat la usa cu mana si cu capul indarat, imi prind un zambet in piuneze pe langa urechi si-i strig cu toata inima mea de purice "Happy New Year!!!!!". El, racit cobza si cu vocea anchilozata de guturai, ma intreaba ce mai fac si imi intinde un gift card la TH. Mda...(doar atat?!...).
Dar de fericire...ca voi bea cafea trei luni de-acum, nici nu mai stiu daca i-am zis multumesc sau nu. Seinfeld. Nu-mi era de alta, pana una alta, dar nu-mi plac neam situatiile in care seful urla la mine si eu trebuie sa-l ascult. Si la Bucuresti, cand voia seful sa ma vada, imi venea sa fug acasa, poate nu ma mai vede deloc.

Foarte interesant, nu-i asa, pun pariu ca ati ramas socati, ma duc sa bag un hamburger la Harvey's si un film la Cineplex si gata. Mai vorbim dupa, eventual.

PS: Vazut Django. AVX Mode. Quentin Tarantino. Jamie Foxx, Leonardo DiCaprio. Coloana sonora memorabila. Aceeasi satisfactie de dupa ca dupa Inglourious Basterds. Christoph Waltz - fabulos din nou. A furat toate scenele.
BTW, Leonardo DiCaprio mi-a fost idol in vremurile mele cu cosuri. Nu numai ca aveam toata casa plina de posterele luate din mijlocul revistei Popcorn si abtibilduri de la gume, dar si carti biografice cu poze profil, fata, spate, totul. Eram amorezata. Desi la infatisare e schimbat total fata de momentele in care juca in Catch Me If You Can, ramane acelasi actor la filmele caruia ma duc si doar pentru ca joaca el.

iarna

miercuri, 2 ianuarie 2013

"rezolutie"

Iata ca veni si Anul Nou, mi-am despodobit si eu bradul, ati vazut, mi-am pus acadele in geam, cand mi-o fi mai rau, sa mai ling una. Am intrat in 2013 cu o energie inexplicabil de buna. Pur si simplu de om prost, dar asa m-am trezit. Nu mi-am facut rezolutii, cat de amuzant, rezolutia se trage mai nou din englezescul resolution, dar n-are nicio treaba cu sensul dezideratului din limba romana. Deci, nu mi-am facut rezolutii, dar ordine in viata mea dezordonata tin sa fac un pic. Ca la fiecare inceput de an, dar doza stiu ca se mai dilueaza pe parcurs. In primul si in primul rand vreau sa ma duc si eu sa imi iau carnetul de soferi. Sa va povestesc. Anul trecut, prin februarie, dupa ziua mea, la nivel de rezolutii tot ca inceputul de an functioneaza, mi-am inramat o lista. Stiu, eu am si apucaturi derizorii. In care am scris ce imi propun eu sa fac pe anul care numai ce trecu. Cap de lista era sa imi iau carnetul de soferi. Ca ma bate lumea la cap. Si imi spusesem ca trebuie sa scap si de ciuma asta. Ca si acum. Pusesem acolo ca termen tinta - 19 martie. Dar nu am scris si anul. S-a strecurat deci o eroare in sistem, motiv pentru care tot anul n-am putut bifa goal accomplished. Am invatat cartea, am facut si teste, tot anul, carnet am si din Romania, toata treaba era sa ma deplasez pana la acolo sa imi iau carnetul. Dar cum n-aveam carnet, tot anul mi-a fost lene sa ma duc pe jos.

Trecand la punctul urmator, restul va continua. Doar chestii incepute. Mai multa atentie la chestia cu scoala, subiectul inca ma frustreaza, sa trecem peste, job-uri, mai multa atentie, la sensul ca anul trecut am schimbat vreo cateva, mai bune, mai proaste, si nu mai pot, si nu mai vreau, in directa legatura cu punctul anterior, vreau sa le asez mai cu cap. Vreau concediu, vreau vacanta in Romania, vreau multe, dar nu stiu cat pot. O sa aplicam si de cetatenie anul acesta, punctul culminant al unui mega bilant. Si o sa continui si cu acest minunat blog. O sa scriu in continuare pentru mine, ce si cum ma taie biluta, si pentru cine mai vrea sa citeasca, cert e ca o s-o mai lalai pe aici, am deja 600 de pagini, daca nu bat mia, n-am facut nimic, e locsorul meu de distractie, cuibusorul meu de nebunii. Nu vreau sa conving pe nimeni de nimic, nici de una, nici de alta, nici de bune, nici de rele, cine vrea sa vina sa guste siropul de artar, sa vina, cine nu, nu, this is totally out of my business. Voi continua, cred, in ritmul in care am facut-o si pana acum, cand imi va fi bine imi va fi si toata lumea va sti ca eu cand mi-s fericita urlu, cand imi va fi mai rau, trec la acadele. O sa pun si poze multe, doar mi-am luat aparat smecher, adica o sa ma intorc aici ori de cate ori voi dori putina liniste in lumea nebuna care ma invarte.

Am aruncat mai sus o pastiluta. Cea cu mega bilantul de dupa cetatenie. Ca sa fim inca o data intelesi, eu fac parte din categoria celor carora le place Canada. I'm sorry for that. Asta nu inseamna insa ca voi cadea intr-o extrema sau cealalta, mizand doar pe una dintre ele, nu de alta, dar nu ma intereseaza nici sa ridic in slavi Canada, nici s-o bajiucuresc. Si zic si de una, si de alta, asa cum imi vin si-asa cum am facut-o si pana acum. Voi da drumul cand la robinetul cald, cand la cel rece, depinde de vreme. Si, desi fac parte din categoria celor carora le place, nu si din cea care isi justifica placerea ca n-au alta scapare. Dovada, pragmatic. Daca m-as intoarce acum in Romania, m-as intoarce exact in punctul din care am plecat. Adica n-am pierdut nimic. Nu mai privesc cu dusmanie nici intr-o parte, nici in alta, dar nu sunt nici in momentul in care sa spun cu toata siguranta ca vreau de-acum incolo sa-mi duc zilele aici sau cu siguranta dincolo. Chiar nu stiu. Ceea ce stiu sigur insa e ca emigrarea in aceasta tara nu m-a dezavantajat cu absolut nimic. Dimpotriva.

Pe langa, mai fac parte si din generatia tineretului roman, aspirant, cel mai frustrat de situatia actuala din tara. Mie nu mi-a dat case nimeni, eforturile pe care le intreprind aici pentru o viata mai asezata sunt similare cu cele pe care as fi nevoita sa le intreprind acolo. Singura diferenta e data de rezultatele eforturilor. Iar in situatia mea, Canada e mai buna. Desi e inca pamantul strain de-l simt sub talpi si inima ma doare de suparare cateodata ca din a dracu tara am plecat, ca o iubesc, dar mi-a dat papucii. Si mai e o chestie. Daca n-as fi plecat niciodata, as fi stiut o treaba. Asta mi-i viata, buna, rea, mergem asa inainte. (Si in Romania poti avea o viata absolut minunata, asa cum si in Canada poti avea o viata de tot rahatul.) Dar vorba lui C., am gustat din savarina. Din savarina canadiana. Si cand ai mai mult de o singura optiune, deja intra in vigoare accesul la libertate. Si cand ai mai multa, si deciziile sunt mai greu de luat. Pentru ca orice decizie odata luata, presupune automat si renuntare. Iei dintr-o parte si renunti la alta. Nu le poti avea pe toate. Pacat.

Lasand la o parte teoria chibritului a la Mowgli si revenind putin la tema discutiei, care nu e niciuna, 2012 a fost pentru noi un an tare greu, cred ca as putea spune unul dintre cei mai grei, daca nu chiar cel mai greu de pana acum. Cu toate planurile lui Mos Craciun date peste cap. A fost foarte agitat, ciudat, nu ca n-as avea motive pentru care sa fiu multumita, dar nu-mi place genul acesta de tulburare in viata. Ma deprima, ma destabilizeaza si ma face sa-mi doresc cu ardoare ca ceva sa se termine odata. Orice, numai sa se termine. Ceea ce "orice" nu e intotdeauna ceea ce trebuie. Dar, probabil, vorba lu' maica-mea, mai vin si din astea, poate chiar e si nevoie cateodata. Pai de ce?... Dar s-au mai linistit apele spre sfarsit si asta noul a inceput cu dreptul. Am ras prea mult in noaptea de Anul Nou ca sa nu ma faca, superstitios, sa ma gandesc ca altfel va fi anul acesta. Si daca e din aia cu razi a paguba. Sa speram ca nu :). Vorbesc acum de parca as fi Mama Omida. Cum o fi o fi. Voie buna si putere de viata sa fie, iar la mine nici nu-i greu. Intr-un mod absolut imbecil, m-am nascut cu Cutia Pandorei in brate.

PS: Iata ce scriam anul trecut pe timpul acesta. Revelion 2012. De obicei, nu imi citesc postarile vechi, decat foarte, foarte rar, ca ma iau durerile de cap si nu mai recunosc nimic, dar acum m-am surprins facand-o. Fuckin' crazy, chiar eram teapana de intristare. Deci, superstitia corespunde. Iata de ce e buna aceasta memorie externa. Motiv pentru care o voi continua.

marți, 1 ianuarie 2013

2013 - semne bune anul are...

Revelionul pe mai multe meridiane. Cu familionul de departe.

 
Senzatia serii. A facut Bobi, dom' cocatar-bucatar-maestrul culinar, pita cu cartofi, traditionala ca in Tara Fagarasului...
...cu coaja arsa si batuta.
Semne bune anul are...
...am ciocnit cu prietenii paharele de sampanie, le-am si baut si am ras de-am dat pe-afara ca spuma din pahar. Da, toata noaptea.
Hai noroc cu carul!