Pagini

Expat in Canada

Expat in Canada

vineri, 28 decembrie 2012

Toronto e aproape gol. Am plecat la munca de dimineata, dar ca si ieri tin scaunul sa nu pic din el. Lumea e deja in vacanta. Dupa cateva zile bune de hodina, greu iti vine sa te-apuci de-o treaba. Toronto e gol de oameni si plin de zapada. Bobi ieri nici n-a ajuns la munca de nameti, ca el merge la padure, cu noaptea in cap si masinile nu erau intrate sa dea carare. Maine ies sa-mi fac damblaua cu oamenii de zapada. Am un fetis cu oamenii de zapada. Poate reusesc sa fac o familie. Daca vreti sa veniti, va astept :).
Am vazut ca-i moda sa vorbesti sau sa expui credinte religioase sau anti pe unde o fi si cum o fi, asa ca am zis sa zic si eu, adica eu de ce nu? Nu prea ma avant, de obicei, in pareri pe cele sfinte ca nu ma pricep, dar zic asa. Eu provin dintr-o familie catolica. (BTW, in Canada, fiecare e cu bisarica ma-mii lui). M-am impartasit prima data la 8 ani, atunci cand m-au imbracat parintii in rochita de "mireasa" si am aruncat cu petale de trandafir pe covorul din biserica, alaturi de alte mirese cochete si miri chipesi. Crescuta intr-un cartier eminamente catolic, comunitatea impunea mersul la catehism si la biserica duminica de duminica. Ma spovedeam saptamana de saptamana, nici nu stiu de ce-i spuneam parintelui ca ma caiesc si-mi dadea si de pocainta, dar aveam repertoriu. Saptamana de saptamana ma caiam de aceleasi pacate, nici nu le faceam, dar tot le spuneam la parinte ca sa nu para, altfel, ca sunt prea putine. Acestea sunt povesti de cand eram copil ca de cand am inceput sa pacatuiesc nu m-am mai dus sa ma spovedesc. Mergeam deci la biserica duminica de duminica si cand trageam mata de coada, ba ca-i frig afara, ba ca biserica-i departe, ma mustra constiinta. Nu puneam la nicio indoiala de ce si pentru cine bateam cararea, nici nu ma gandeam, nici nu ma preocupa. Ma duceam la biserica pentru ca ma trimiteau parintii si apoi ca ma trimiteam eu manata de o constiinta biciuitoare a facutului datoriei fata de ceea ce se spunea ca se cuvine a fi facut. Cand eram copil, copil, apoi, cand am mai crescut putin, constiinta s-a mai dus cu anii, si intram in biserica numai cand mi se scufundau navele. Sa-l rog pe Sf. Anton sa-mi dea sanatate si-un barbat bun sau mai stiu eu ce-i ceream, contra cost. Sau luam la rand bilele Rozariului numarand totodata cate mai am pana la capat, indesandu-mi genunchii in patul moale, cand recitand pe repede inainte mai si adormeam printre.
Era practica comunitatii din care faceam parte si in spiritul careia am crescut. Dar nu dispuneam pe atunci de esenta lor.
Si abia acum imi dau cu parerea. Departe de orice indoctrinare si orice practica bisericeasca, cred in filosofia crestina, a iubirii fata de aproapele. Iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti, un alt mod de a spune fiind ce tie nu-ti place altuia nu-i face. Si cred in Isus Cristos, nu la modul idolatric si in numele caruia sa-i dau pe altii de ceasul mortii, ci ca simbol, ca exemplu de umanitate si dumnezeire in acelasi timp. Isus Cristos care inainte de a fi Dumnezeu a fost om, care inainte de a a fi om, s-a nascut din samanta dumnezeiasca. Ca simbol definitoriu al fiecarei fiinte umane care populeaza infima noastra planeta, indiferent de religia in care a fost botezat. Nu extrapolez simbolul crestinismului la toate religiile si nici n-am pretentia a zice ca a mea e mai buna ca a ta, ci dupa umila mea parere, om si dumnezeu in aceeasi fiinta e esenta. De aceea, Craciunul, sarbatorind nasterea lui Isus Cristos, are pentru mine insemnatatea readucerii aminte a dualitatii omniprezente si caracterizante a fiintei umanei. Ca de altfel, nu pup nici moaste si nici genunchii nu mi-i jupoi taraindu-mi-i dintr-un colt in altul. Si il stimez si ma inchin mai degraba lui taica-miu care fugea de acasa cand venea popa cu blagoslovitul, dar un om plin de iubire fata de semenii lui, nefiind in stare sa faca rau sau sa urasca, decat alora de-si sparg capul de icoanele bisericilor si umbla apoi prin lume cu capul patrat.
Amin.
Gata. Poate mai continui cand ajung acasa daca ma tine spiritul pana atunci.
Va salut!

3 comentarii:

  1. Tare frumos scrii.Poate odata vei aduna intr-o carte toate povestile traite de tine de-a lungul timpului.Mai ales ca vad ca te ajuta si memoria.Ar fi interesant,zic eu.Tu ce crezi?Adriana.

    RăspundețiȘtergere
  2. :). Multumesc Adriana. Nu stiu, probabil ca as putea sa o fac, dar cred ca imi lipseste deocamdata disciplina necesara :). Daca m-as baga la asa ceva, gandesc ca ar trebui sa investesc foarte multa forta intr-un mod ordonat si cu o disciplina anume, ceea ce nu a fost cazul pe blogul acesta pentru care am investit timp, dar nu foarte multa atentie, scriind postarile pe fuga si cum mi-a venit. Oricum, mersi fain.

    RăspundețiȘtergere
  3. fiecare crede cum vrea si in cine vrea ,doar ca ,acea credinta nu iti foloseste la nimic daca nu iti aduce pacea si fericirea Autentica.
    credinta in Dumnezeu trece dincolo de traditii ,de fapt nu au nimic in comun.

    RăspundețiȘtergere