Pagini

Expat in Canada

Expat in Canada

vineri, 30 noiembrie 2012

Sunt intr-o dispozitie tare buna. Am burta plina. Tocmai am hraparit o extra large. Colturile le-am lasat, ca n-au mai incaput. Am uns si o bere de Sf. Andrei. Imi bubuie capul de la tobele vecinului de deasupra si afara ninge. Sa va povestesc ceva amuzant. Cred. Canada e moartea pasiunii. Aici, femeile mor de plictiseala. Nu suiera nimeni dupa ele pe strada, nu le baga nimeni in ma-sa si nici dracu in seama. E interdictie la fluierat, strigat, pipait, lipit maini de cur si de toate cele. Traumatizat. Inca mai mult pentru ele decat pentru barbati. Dimineata, dupa ce m-am inghesuit in fular ca era frig ca dracu afara, ma ghemuisem si pe o bancheta prinsa libera prin metrou, ca dupa job-ul de langa casa, l-am prins pe al doilea la naiba in praznic. In capatul celalalt, pe traseul est-vest, pana la capat. Stiti, in metrou se uita oamenii unii la altii, de pe o parte pe alta. Cum in fata mea nu era in linie dreapta nimeni, eu ma uitam la mine, ca ma vedeam prin geamul negru de dincolo. Imi taiasem aseara bretonul si acum mi-l aranjam sa stea frumos. La capitoul freza in fata, ma descurc de una singura. Si in spate. Mai greu, dar o dreg. Si oricum nu-mi pasa. Si vazandu-ma pe mine pe partea cealalta a metroului, chiar imi si ziceam: cand o sa ma vada si pe mine cineva femeie? Pentru ca am o fata, din nou o zic, de copil tamp, prostit de viata, ramasa asa de pe la 17 ani, toata lumea ma trateaza in forta, ca atare. In orice situatie. Daca nu ma cunoaste, evident, ca sa-i impun respectul. Da' de unde?! Si in timp ce-mi delectam traseul, scrutandu-l si scurtandu-l cu propria-mi infatisare reflectata in geamul de peste drum, unul de peste drum, dar invers, se delecta si el. Un coreean. Stiam de-atunci ca-i coreean. Nu chinez, nu japonez, coreean. Se cunosc. Imi anunta difuzorul statia, si ma pregatesc sa ies. Coreeanul s-a nimerit sa trebuiasca sa iasa si el. Imi infofolisem din nou fularul in jurul gatului, dupa ce-am urcat rulantele si-am iesit la lumina, tocmai ma aplecam sa culeg un penny de pe jos, lucky penny, ca imi apar in fata, deodata si fara aparare, ochii mijiti ai aluia din metrou. Daca stiu cat e ceasul? N-am ceas. Vreo 8.30, poate, cred. I-am raspuns in sictir, nu ca-s nepoliticoasa, raspund frumos la intrebari utilitare, dar ma frustra mecla lui. Si-am plecat. Dau sa-mi aprind o tigara. Era frig de-ti ingheta arzand in gura, dar stiti ca nu conteaza. Si chircindu-ma sa ma apar de vant, ma trezesc, pe dupa mine, iar cu ochii mijiti, sa-i imprumut bricheta. Eram deja scoasa din ale mele si i-am zis sa ma lase acum, ca ma chinui inca eu cu ea. Nu vezi? I-am dat-o. Si in loc de raspuns la thanks-ul lui, am barrrait de frig si i-am intors spatele. Merg, merg...am mers mult, ramasese in urma, probabil, si eu uitasem de el. Cand...trosc, zbang, imi trage cineva o palma in spate, dar tare, de mi s-a dus intr-o parte umarul, sa-l disloce. Ma intorc si vad iar fata aluia. Parca disparea si iar aparea. Era si dimineata, ca vedeniile, nu alta. Isi pusese mainile peste gura, se misca intr-un mod ciudat prin fata mea, si am crezut ca plange ca avea ochii foarte rosii acum. L-am intrebat, ai vreo problema? Pot sa te ajut cu ceva? Nu ca ma ingrijorase, nici din bun-simt sau caritate, din inertie l-am intrebat. Ai boyfriend? WTF?! Mi-e somn, ma duc la munca, lasa-ma, man! Yeah. Unde lucrezi? Ia, acilea, la colt, ajung acus, daca ma lasi, am si intarziat. Nu conteaza, lasa, ca si eu lucrez intr-un restaurant in Mississauga. Ok, si ce cauti pe aici? Te-am urmarit. Super. Trebuia sa iau autobuzul de la Islington, dar am venit dupa tine. Ok. Si tot venea dupa mine. Mergea in urma, putin, dar tot pe langa mine. Eu nu mai ziceam nimic. Ce era sa-i mai zic? Nici el nu mai zicea, doar ca se purta exact ca un fraier. I-am zis, distrata, acum ma distra, daca sun la politie si zic ca ma hartuiesti pe strada, ce faci? Dar ce ti-am facut? Ok...N-ai facut nimic. Am mai mers asa, unul pe langa altul, el uitandu-se la mine si plangand, pana am ajuns in fata cladirii mele de munca. Ok, eu am ajuns, zic, pana aici ai platit. Trebuie sa ne despartim, sa-ti zic goodbye. Hai pa! Ca poate sa intre si el? Unde? In birou. Nu. Normal ca nu.
Nu era drogat, ca sunt si din astia, peste tot, am vazut odata unul dansand pe ritmurile semaforului. Doar, vorba lui Bobi, astia sunt nf de dimineata :))))).

miercuri, 28 noiembrie 2012

Cum sa incep? Si ce sa spun? Si cui sa spun? Stiti, blogul acesta e ca un nor, deasupra, care-si cerne fulgii peste o masa amorfa, nu stiu de cine sa tin cont, si nu stiu de cine sa nu tin cont, asa ca nu-mi ramane decat sa nu mai tin cont de nimeni, dar acoperindu-i pe toti, lasand zapada sa se astearna, si indivizi, anonimi, sau nu, in definitiv, tot anonimi, ca nu ne stim de la petreceri, sa se bucure de ea, s-o calce in picioare, s-o dea cu sare, s-o topeasca pana la noroi, sa faca oameni de zapada si asa mai departe, dupa fiecare. Pentru cei care posteaza comentarii in mod regulat, un "profil psihologic" se poate face si ma intrebam odata, in fanteziile mele de umblat strazile aiurea, daca ne-am intalni, cu adevarat, cu totii la o petrecere de Craciun, s-ar lasa cu bataie? :))). Ar arunca cineva cu bradul dupa Elena? Ar sparge cineva farfuriile de capul lui Tzipi? Cred ca da. E o masa amorfa, dar pestrita, si aici e farmecul. E ca-n lume...Cu oameni indrazneti, capriciosi, mai blanzi, mai sariti de pe fix, mai fixati la ceas cu cuc, ca n-am iesit cu totii aceiasi...N-am nevoie de nimeni care sa faca sex cu mine, cum vazusem intr-un comentariu anterior, cum nici n-ar trebui sa ma atinga trimiterea la spitalul de nebuni a altora.

Tot intr-un comentariu anterior, comentariile voastre sunt biscuitii rontaitori, de langa cafea dimineata, citisem ceva legat de "anost". Viata anosta, living like a dead man. Nu cred ca poti spune despre un oarecare, pe care nu-l cunosti, ca duce o viata anosta, decat raportandu-o la propria-ti viziune, care poate e pe dos decat a celuilalt. De la departare, sau din afara, si a mea ar putea parea lipsita de orice ingredient picant. De ce? Nu stiu, dar zic, ma gandesc. Doar ca nu este asa. Pentru ca picanteria zilelor mele provine doar din aparenta ei anostitate. Daca m-as ruga la Dumnezeu sa-mi dea o viata cum vreau eu, as cere-o anosta, lipsita de evenimente. Cum a fost ea, farama in ziua de ieri, de pilda. O farama ieri, una azi, una maine, pana la tot. Zi lipsita de obligatii muncitoresti, pana azi, ca trebuie sa plec acus la munca, futu-i. In care, mi-a cantat toata ziua muzica in cap, muzica mai chill out, am spalat perdelele, concidenta cu niste randuri din Padurea Norvegiana, pe care ma apucasem s-o rasfoiesc aseara, de stateam in fata calculatorului, ca acolo ramasesem, si radeam de una singura - cum poate o carte atat de trista sa te faca sa razi cu lacrimi - in care scria cum studentii dintr-un camin de baieti, jegos, nu-si pusesera niciodata problema ca perdelele pot fi si spalate, si ca nu sunt doar parte existenta by default a unei ferestre si atat. Ideea e ca daca m-ar inchide cineva intr-un turn pe varful unui munte, dar mi-ar lasa o fereastra deschisa in care sa intre soarele, nu cred ca m-as plictisi. Dar m-as plictisi ingrozitor sa fiu nevoita sa traiesc tot timpul zbuciumul si agitatia de dinafara turnului. Am recunoscut ca sunt un om singur pe lume, dar poate cel mai social din cati exista pe pamant. Asa este, un pitic in gradina verde, cum bine se exprima cineva anterior, de strivit si aruncat aiurea, nicaieri, la orice adiere mai indrazneata a vantului. Da, stiu, randurile acestea nu va intereseaza, dar cred ca am intrat intr-un stadiu, acel asa-numit stadiu patetic, in care mi s-a administrat prea multa morfina mortuara, ma tot gandesc ca mor acus si eu nu vreau. Si ma apuca asa un dor de viata mea...Ce naiba-i cu asta, va intrebati?.. Si eu ma intreb. Dar v-am zis, nu pot sa tin tot timpul cont de voi. Si de aceea, suportati doar azi. Maine trece efectul.

marți, 27 noiembrie 2012

Mi-am impodobit si eu vitrina blogului, daca tot se practica din timp. Trebuie sa ma pun sa-i trimit scrisori si lui Mos Craciun, ca am fost cuminte, sau macar ca am suferit mult. Daca nu-mi aduce ce vreau eu, il sparg...(nu-ti cer jucarii cum ti-ar cere alti copii, insa nu m-as supara daca tot mi-ai da ceva). Ma pregatesc sa trimit cadouri la nepoate, macar atata pot face si eu pentru ele, si felicitari oamenilor mei, de departe. Si eu sunt de moda veche. Trimit felicitari, ma bucur sa le primesc si sa le pastrez in scrinul meu cu amintiri, una peste alta, tot felul de chestii :). Ca-ntr-un scrin de anticar. Era un vers. Si sa ascult colinde. Inca de pe acum. Ai lasat odata...

...cu televizorul

O schimbare radicala care s-a produs in minunata mea viata de cand am cazut in cap pe-aici are legatura cu televizorul. Cu ignoranta totala fata de funtionalitatea lui. Am televizor, am si cablu, dar e ca un obiect de decor in living in fata masutei mele rosii pe care am un bambus insetat, intr-un ghiveci plin cu pietris alb. Il mai foloseste Bob cand mai baga un Fifa, pe play station, sau cand ne mai uitam in gol, la filme. Aseara am vazut Spider-Man. Ii mai da Bob drumul cand vine de la munca sa sune stirile in casa, ca sa nu sune ecoul, vremea si traficul pe autostrada fiind cele mai interesante "emisiuni" de urmarit. E o schimbare pe care nu mi-o puteam imagina cand eram pe-acasa, unde imi sunau in cap tot timpul monitoare cu rahat, la munca, dar si in dormitor, din lipsa de altceva mai bun. Prin prisma locului de munca pe care l-am avut, eram tot timpul bombardata si intoxicata de toti apucatii care-si latrau ineptiile dincolo de ecran. Eram la curent cu tot ce (nu) se intampla in tara aia si nu-i puteam intelege pe cei care aratau un dezinteres total, tratandu-i ca pe niste ignoranti, chiar prieteni fiindu-mi. Ei, bine, acum am ajuns doar sa ma intreb daca nu cumva eu eram cea ignoranta, caci timpul petrecut in fata unui televizor care nu spune nimic e ca moartea.

Pe de alta parte insa, nu e doar atat. Aici nici nu as avea la ce sa ma uit. Nu exista politicieni care sa-si faca veacul prin studio-urile televiziunilor in loc sa si-l faca acolo unde le e locul si unde au fost trimisi, cum nu exista nici emisiuni cu invitati neaveniti, care nu stiu de capul lor, dar stiu sa latre bine, mereu pe langa ce trebuie. Si vor fi unii care vor zice, pai e spalare de creier, nu trebuie sa stie prostimea, aka pulimea, ma scuzati, ce lucra guvernul. Pai si dincolo, nu-i aceeasi spalare de creier? Ba parca si mai si. De fapt, nu. Acolo nu il spala, il umple de rahat. Toti sunt politicieni si poligofreni, si intr-o parte si in alta a ecranului si tot degeaba... Unde voiam sa ajung. Deci, a venit aseara Bob de la munca si a dat drumul la televizor. Si am vazut o stire cum ca lui Rob Ford, primarul orasului Toronto, i s-au dat doua saptamani sa paraseasca oficiul pentru ca a fost gasit vinovat intr-un caz de conflict de interese. Nu ma voi lega acum de ce s-a intamplat, stirea poate fi gasita pe internet, oriunde, ci de modul in care era tratat faptul la televizor, raportat cumva la o situatie similara, ipotetica, pentru ca in Romania, primarii sunt intangibili, nu-i atinge nici Dumnezeu. Era doar o stire, cap de agenda, prezentate faptele si atata tot. Nici tambalau, nici dementa, nici jurnalisti justitiari rupandu-si freza de intelegenta, nimic. Sincer, ma si simteam cumva ciudat. Pai cum, numai atat? Hai sa dam drumul la film.

luni, 26 noiembrie 2012

reusiti...

Yeah si-o poza...ca sa va iau ochii.
Ca tot v-am vb de geaca mea :))).
Apropo de asta, pot fi o mie, daca nu-i ca una, nu-i niciuna.

E o vreme afara, din aia de coace zapada. E ca la tara, miros de fum de la foc de lemne sa ma simt in nari, ca in rest decorul e gratis. Ziua e toata a mea, toata, pana la noapte, si n-o dau la nimeni, m-am pus din nou la masuta mea, inghesuita in geamul cu cactusi, si cu flori de abur, si, mai criptografiez, ma mai uit in gol...pe stalpul de telegraf, se inghesuie carduri intregi de pasari negre, iar, pe partea cealalta a parcului de crengi, mai vad si pescarusi in zborul lor in cerc. Mai vin de la lac sa ciugule semintele de pigeons, langa blocul inalt si urat, si ruginit de langa, cu saltele de pat, aruncate peste ghena de gunoi, unde scrie, langa tubul de vant care te zboara de pe alee, sa nu-i hranim noi.

As fi vrut sa scriu aseara, dar ma bagasem deja in pat, si pana sa adorm, cu greu, dupa repetate reprize de somn in timpul zilei, pe acelasi motiv de vreme ce pune de zapada, nu stiu de ce, dar simt ca o astept, ma gandeam ca primim mereu semnale rele din Romania, oricand si cu oricine dinspre am aduce vorba. Semnale ca de pe front. Dar suficient de puternice incat sa restabileasca echilibrul pe frontul astalaltul, pe care, de la o vreme, am inceput sa nu-l mai calculam. Nici aici nu-i usor, poate nici bine, unele sunt acolo, altele sunt aici, dar gandul reintoarcerii, care ne-a traumatizat o perioada buna anul acesta, e mai domolit acum. Ne e inca in minte, dar ca o pavaza, nu ne mai bazam pe el. Am reusit in doi ani sa ajungem la o linie de plutire si chiar daca nimic nu-i stabil, dimpotriva, totul e imprevizibil, totul se poate schimba de la un clic la altul, ne-am creat un culcus si aici, cald, pentru cat o mai tine-o asa. Si ma gandeam cum am inghitit si eu galusti nesarate, zicand ca-s bune, pentru ca asa ziceau toti, referindu-ma acum la verbul aparent de actiune, "a reusi". Veti auzi mereu, "veniti aici (sau ramaneti aici) ca veti reusi". Veti reusi ce? Eu n-am reusit sa inteleg la ce va referiti, poate imi explica si mie careva, dar treceti putin dincolo de infinitivul verbului, cu timpul mutat mereu la viitor. Exprimati-va concret. Poate chiar am nevoie de desene. Eu am senzatia ca nu reusesti nimic. Doar iti vezi de viata, si de asezarea ei, cum te pricepi si cum ti-e felul, dupa o perioada, sa zicem, de furtuna, aceea de la inceput. De la distanta ar parea, ca asa ne-a parut si noua, ca cine stie ce minuni ai facut plecand si reapucandu-te de toate, ca dupa ce ti-ai dat foc la casa, sa te reapuci a o reridica, dupa bunul plac s-ar zice, asa cum doar tu dai dispozitii, doar ca dispunand de acelasi unelte. Adica de tine. Pentru ca toate ale tale le iei cu tine, dar si de un mediu dat, si de neschimbat. Construiesti din ce ai, din ce-ti permiti, nu din ce-ai vrea. Ca a trecut vremea viselor "erotice". Si poate chiar iti ridici o casa mai buna decat celei careia i-ai dat foc, dar asta nu inseamna nimic. Viata va continua la fel, cu toate ale ei. Deci, la ce va referiti? Te pregatesti sa pleci, faci socoteli, bagaje, esti plin de entuziasm, stiu, asa eram si noi. Vei ajunge aici si te vei adapta, "te vei adapta" adica iti vor pieri toate, si-ti vei continua de viata ca oriunde in alta parte. Nu reusesti nimic. Si totusi o ratiune in a pleca exista. Pentru mine inca exista. Transformata in ratiunea de a ramane. Dincolo de bani, pe mine nu ma luati la bani marunti, ca habar n-am sa-i socotesc, nu fac multi, dar si traiesc cu putin, altceva ma determina sa spun ca aici, da, imi place. Traiesc mai singur. Si, cel mai important, departe de o agitatie care ma obosea peste masura, acea agitatie sociala, cu oameni metamorfozati dupa chipul si asemanarea-i, agitatie pe care n-o intelegeam si careia ii faceam parte fara sa iau partea. Da, traiesc mai singur, si la propriu, si la figurat, si totusi nu-mi displace. Ma bucur de singuratatea asta, ca de-o gura de aer proaspat. Sunt o fiinta sociala, total autista. Ma bucur de oameni, dar ma simt mai bine in lumea mea. De aceea, nici nu sufar. Singurele momente deranjante sunt cele in care ma apuca, sporadic, ca si acum, dorul de casa si golul care inseamna el. Sporadic, precum crizele de epilepsie, si totusi, latent, mereu prezent. De ai mei, sa-i pup pe obraz de Craciun, si de locurile in care m-am nascut si am crescut, de strazile lor cu amintiri despre mine. Dincolo de asta, nimic. Ca si cum asta n-ar fi suficient. Mi-am dat seama ca, de fapt, altceva nu-mi lipseste. Toate celelalte relatii erau de conjunctura, iar dorul de ele, si ale lor de mine, sunt o iluzie. Nu exista. Poate doar ca pretext. Ca daca n-ar fi asa, atunci ce m-ar retine?...Pentru mine, o reintoarcere ar fi cel mai simplu lucru pe care l-as putea face, daca, intr-adevar, asta mi-as dori.

(Apropo, off topic, ca imi veni acum in minte, dar cumva si in legatura cu semnalele despre care ziceam mai sus...imi adusesem aminte despre ce scria un comentator pe blogul acesta referitor la faptul ca nimeni nu te pune sef pe aici, fiind nevoit sa faci munci "degradante", absolvent de facultate tu aflandu-te. Dar ce dracu faci atunci cand, tot absolvent de facultate fiind, esti nevoit in Romania, cea pentru care te-ai pregatit, sa urmezi aceeasi cale...Nu-i adevarat? Atunci oamenii cu care eu mai vorbesc, vorbesc prostii? Nu stiu care dintre cele doua e mai degradanta.)

In rest, sistemul, oamenii noi care il populeaza, nu ma deranjeaza. Sau, cel putin, n-am eu starea sa bag seama. Chiar deloc, ba dimpotriva. Traiesc acum intr-o lume mai civilizata, adica mai putin bagacioasa cu forta in viata mea, strict la asta se rezuma, si chiar daca nu ma iubeste si nu da doi bani pe mine, uitati, nimeni nu da doi bani pe nimeni, nici aici, nici in alta parte. Si nici n-a dat vreodata. Si e foarte bine. Ca eu nu sunt de vanzare. Apropo de sistem, sa zicem acum, concret, de "valoarea" suprema la care au putut ajunge casele, si aici am ceva de zis. Nimeni nu te pune sa te bagi acolo unde nu iti fierbe oala. Daca nu-ti permiti, stai in banca ta. Ca si-a luat vecinul? Da-l in casa ma-sii. Care-i treaba ta? Daca nu-ti place sa fii sclavul bancii, desi nu esti al bancii, ci al propriei tale decizii, stai, la fel, in banca ta. Si nimeni nu te va obliga la nimic. Daca iti cumperi case peste valoarea buzunarului tau si casele vor fi mai scumpe, si tu mai nefericit. Si din punctul acesta de vedere nu arunca vina aiurea, doar ca sa iesi tu basma curata.

Mda, randurile acestea sunt scrise de mine, eu strict despre mine, intr-o perioada care mie imi prieste. Mult "m" ca sa vedeti cat sunt de ego-ista. Desi sunt multe lucruri care ma deranjeaza. De exemplu, ca nu pot pleca acasa atunci cand mi se scoala mie. Asta este unul dintre lucrurile care ma frustreaza cel mai tare. Ca e Canada prea departe. Dar n-am inventat eu geografia, si nici pamantul nu l-am facut eu atat de mare. In rest, ce-as avea de comentat? Ma cam plictisesc, ce-i drept, ca mari griji nu am. Au trecut doi ani, vine acus al treilea Craciun departe de casa, si chiar daca sunt cam abatuta acum, nu m-a batut inca soarta. Si nu vorbesc prostii, decat cat imi permite prostia in care zac. Si care n-are limite.

sâmbătă, 24 noiembrie 2012

...si cateva poze/preturi...

Decoruri pentru Craciun, din vitrina unui magazin vizavi de Eaton. Mai e o luna. Dar ce conteaza? Cine credeti ca mai stie pentru ce atata zarva? Sa vedeti, capi patrati la patrat, azi, dupa mai bine de 2 ani prin Toronto, nu nimeream mall-ul, ca am mers sa bem un ceai cu Stoe. Ca alcool la mall nu se vinde, nu se practica. Intrebam oamenii pe strada, cum ai intreba in Bucuresti orasenii de stiu unde-i Centrul Unirea. Ce facusem? Am bagat masina intr-o parcare subterana ($7 parcarea pentru vreo 2 ore, cred) si singura treaba ce-o aveam de facut era simpla: luam liftul, nimeream o usa, treceam strada vizavi, poate nici macar, cred ca si din cladire aveam acces, si intram in mall. Dar noi am iesit si am luat directia nu stiu care de ne-am invartit in cerc si-n frig jumatate de ora, pana am ajuns exact de unde plecasem. Stoe zicea ca-i complicat rau orasul, n-ar putea sa-l invete prea usor. Asa-i. Nu cu noi, da :)))).  Nu-i complicat deloc. Ba chiar foarte simplu, construit dupa strazi paralele si perpendiculare. L-am intrebat pe unul daca stie unde ne ducem. Si, foarte binevoitor, un indian cu accent britanic, a scos o harta din buzunar, ca "si el e vizitator", dupa cum ne-a marturisit. Nu, ca noi nu suntem :)))). Apoi, am mai intrebat doua ametite, femei cu fuste de club, si alea ne-au zis ca intre Queen si King Station sunt trei statii de metrou :)))). Hai pa. (Nu e niciuna. Vin una dupa alta). Si pe altii...
Azi mall-ul era gol, gol, ca o mahmureala dupa o betie crunta.
 
Pe asta l-am si luat. In locul celui de ieri. Pretul de pe eticheta era cel original. Reducerea a fost de 70%, astfel incat n-am dat pe el nici $20. Cu reducerile asa se desfasoara "procedura" de cele mai multe ori. E afisat pretul original, fara taxe, pe langa un anunt de reducere, reducere care se produce la casa.

vineri, 23 noiembrie 2012

Gata, se duse. Se duse saptamana grea. M-am tinut bine, dar m-a cam rupt, recunosc. Am acceptat-o cu usurinta doar pentru ca stiam ca va fi doar una. S-a desfasurat in ritmul urmator. Ma trezeam dimineata la 6.30, atat cat sa am timp sa beau o cafea scurta si sa verific agitatia de pe blog :))), timp in care ma spalam si pe dinti, apropo, am descoperit o pasta de dinti care este, vorba lui Bobi, de neimaginat de buna. E intr-un recipient ca de spray. E putin mai scumpa decat a regular one, vreo 7 dolari plus taxe, o sa pun si niste preturi la astfel de produse...asa, imi luam geaca mea portocalie neon de-ti muta ochii din loc, American Eagle, sexi, peste uniforma mea cu "strasuri", o camasa alba in rucsac, pe care o calcam degeaba, ca tot ca de sub picioare o scoateam la 2, cand o intindeam, cu TTC-ul, mai putin aglomerat in mijlocul zilei, in partea cealalta, de unde plecam pe la 9 seara. Mult peste programul normal, dar am decis ca e fair sa stau peste de vreme ce au acceptat sa ajung cand ceilalti se pregateau sa plece. S-a intamplat totul din scurt, schedule-ul la magazin era unul, iar eu nu-i incurc pe altii doar de smechera, ca nici mie nu-mi prieste sa-mi streseze cineva meciurile cand mi-e lumea mai simpatica, sau poate, doar ca n-am destul sange in instalatie sa tin cont doar de turta mea. Saptamana viitoare nu va mai fi la fel. Nu mi se mai incaleca nici treaba, nici picioarele de alergatura, nici matele de foame. Ca nici sa manc n-aveam vreme. Sunt inca happy, da, cred ca asa, ca am gasit locul acesta. Sunt inca happy ca le am pe amandoua inca. Si ca am reusit sa le impart matematiceste perfect. Cand nu voi mai fi asa, voi decide ca nu merge, nu se poate, nu trebuie, nu vreau. Pana atunci...

...Toronto colcaie de lume. Tocmai am trecut pe la mall. Eaton Centre. Foarte luminos decorat de Craciun. Multa, multa lumina (si lume) artificiala. Atat de artificiala de-ti da senzatia de rupere totala de...de ce? Am luat-o la pas si la rand sa-mi var si eu portofelul prin cateva locatii, daca tot eram pe acolo, si vazand gramada, am zis ca cere varf. De fapt, nu mi-am varat nimic, ca m-au demoralizat si demobilizat cozile. Cand vedeam sirurile indinene pana in partea interminabila a magazinelor, lasam totul pe unde apucam asa cum le luasem si paraseam incinta agitatoare. Mi se ridicase si nivelul colesterolului sistemului nervos, ma impingeau toti prin toate partile, cand nu ma prindeu la mijloc sa ma inghesuie. Eram prin Gap si ma uitam pe deasupra, de fapt, nici nu stiu ce cautam pe acolo, ma plictiseam prin centrul orasului, mai bine plecam direct acasa, si chiar imi ziceam, daca ar fi toti de Black Friday atat de entuziasmati ca mine, ziua/noaptea aceasta si-ar merita si mai si numele. Si-ar putea trage strasul negru la intrare. La H&M insa, am stat la coada, la o coada pana in partea cealalta a magazinului intins pe doua etaje, legate printr-o scara rulanta pe care niciodata nu o gasesti pe partea potrivita. Am stat pe motiv de-un pulover bej-roz, cu firisoare si cu un spate mai lung decat o fata, ca-mi placea. La casa observ cum domnisoara, draguta de altfel, imi scaneaza pret normal, o atentionez ca sistemul greseste, ea, nu ca e corect, ca am si dreptate, sunt reduse puloverele respective, dar nu de culoarea aleasa de mine. Ok. Nu-l mai vreau. Cum adica nu-l reduci ca-i de culoare? Fuck off. Stiu, tu n-ai nicio vina. Ya, I need a bag. Luasem si niste manusi. Si alea erau foarte faine. Impletite. Alb cu orange, cu un singur deget, numai bune de ridicat oameni de zapada. I-am zis sa si le bage in...raft, ca nu le mai vreau nici pe alea. La hanoracul negru insa nu am avut cum renunta ca am nevoie sa-mi tina de cald prin cancerul din magazin, la munca. Negru imi trebuia si-am tot uitat sa-mi cumpar, iar azi am zis ca imi amortesc membrele inferioare, superioare, si toate celelalte. Doua membre inferioare si un coeficient de picior. Adevaru-i ca eram cam in c...gol, vrei sa-ti fie ca la semineu? Hanoracul avea regular price. $24.95 plus 13% HST, total $28.19. De Black Friday. Nu, erau reduse multe produse, vitrinenele aveau expuse mai multe cifre decat haine, dar cu singuranta multe haine si hainute pot fi gasite la reduceri mult mai mari intr-o zi obisnuita. Garantat. "Brand"-ul Black Friday naste monstri cu mai multe cozi. Imbecilizant. Dar ti-o cerut cineva parerea? Du-te acasa. Ma duc...Protest prin neparticipare. Daca v-ar vizita acum extraterestrii si v-ar vedea, cam ce-ar gandi? C-au batut drumul degeaba pana aici....Dar nu inainte de a intra si pe la Yve Rocher, ca era cam ultimul magazin pe linie si aproape de intrarea in subteran, de am luat niste chestii ca sa nu zic ca am intrat degeaba, un balsam pentru buze crapate (!?@) si un creion mov :))) sa scriu si pe pleoape. Vorba lui Stoe care a ajuns deja la noi, eram prin magazin si de-odata m-am trezit. M-am trezit plimbandu-ma, si dupa ce m-am frecat la ochi, ce dracu cauti, ma, pe aici, ca n-ai nimic de cumparat...Crazy. Stoe. La Yve au niste geluri de dus cu aroma de cafea. Sau unele cu tei. Foarte faine. In metrou, cand l-am luat de la Bloor spre East, gasisem un loc la geam si mi-am scos din rucsac un device anti-plictiseala de subway. Si urmaream pe sarite, cu degetul ochilor blegiti de somn, literele adunate laolalta intr-o carte, si am vazut ca, intr-o zi, am scris pe ultima ei pagina, alba, cu un creion, probabil cu cel cu care, de obicei, subliniez detalii, ceva de genul " nu mai fac nimic demult, am asa o viata rupta in cur". Nu-mi aduc aminte nici ocazia, nici motivul. Dar cam asa ceva...In fine, despre ce vorbeam, cica s-au inventat si aplicatiile pe smartfoane astfel incat shoppingarii sa nu rataceasca in gol si prin multime, ci sa se duca direct la tinta. Yeah...ma duc sa beau o Corona cu baietii mai bine. Oare nimeresc gura fara smartfon?!

joi, 22 noiembrie 2012

....da, chiar n-as rezista in ritmul acesta mai mult de o saptamana. Si nici macar n-as incerca. In primele doua zile n-a vrut nimeni sa ma sperie, ne radem, ne zambim, luni, cel putin, am stat imobilizata toata ziua pe un scaun. Ca Antonio Banderas in al 13-lea razboinic. Dar, pe langa ciulit capul cu toate organele lui de simt, eu am cerut si de lucru, si sa sterg praful pana una alta, daca n-au altceva demn de-un timp pretios, numai sa nu ma mai uit in gol la vreme cum nu trece. Mai bine faci o treaba zic decat sa nu faci niciuna. Ca incepi a te legana. Hahahaha, doar n-ai crezut ca asa va fi. Azi am zis ca ma ia cu palpitatii. Ma leganasem destul. La un moment dat vedeam cifre mov in fata ochilor beliti de ore bune in calculator. Mi-am dat seama ca vad flotershi. Mi-era foame ca n-apucasem sa mananc, am iesit, la un moment dat la un TH sa iau un sandwish, l-am inghitit pe tot odata de parca nu mai vazusem mancare. Numai ce am apucat sa ma sterg de pantaloni, ca m-am si intors la treaba. Noroc c-a venit Bobescu de m-a asteptat, apoi. A fost pe la polonezi sa faca un plin cu afumatura ca vine pe la noi wk asta S., ca e Thanksgiving la americani si au mult liber. O jumara, un carnat. Mie mi-a luat Calabrese hot, eu manc iute...Ca vorbeam dimineata de telefon, vorbeam ca numai ce imi adusesem aminte ca atunci cand a plecat Bobescu la munca mi-a zis, in timp ce eu dormeam, sa-i scriu pe o foaie adresa unde trebuie sa vina sa ma ridice, sa-i mai scriu si ce sa-mi ia de la polonezi si sa nu uit sa iau telefonul la mine. Si am uitat tot. Numai ce-mi adusesem aminte. Am plecat exact cu mana in...buzunar.

Hai lasati asta, sa va spun de-ale mele constatate si incercate. Stiti ca ziceam la un moment dat ca exista o diferenta, exista sigur - resimtita o perioada mai scurta sau mai lunga, sau poate a la long, dupa fiecare - intre modul cum te simteai pe-acasa la munca, printre colegi, si modul de aici (scuzati folosirea persoanei a II-a in loc de prima, mi-e mai usor sa ma eschivez). Gen, sa zicem, nu esti, pur si simplu, capabil sa le intelegi toate glumele. Glumele lor in engleza ma-sii lor. Se intampla ca ei sa glumeasca cu tine sau pe langa tine si tu sa nu pricepi nici ce vorbesc, daramite sa mai si razi, cazand de prostul satului. Da, se mai intampla...

...Insa, ca sa ajung unde voiam sa ajung, am observat o schimbare de atitudine in ceea ce ma priveste atunci cand intru pe usile unui alt loc de munca, fie ca sa lucrez pe-acolo, fie doar pentru un interviu (la asta ma gandeam azi, in timp ce singura, intr-un biroul al altuia, in catam de munca ce mi se daduse s-o termin. N-au zis cand. Asa ca n-am terminat-o, dar mai e si maine o zi. Nu, pur si simplu era prea mult, iar glanda mea sudoripara nu mai facea fata dupa o zi ca asta). O sa intelegeti imediat la ce ma refer, aviz tot celor din Romania. Cand am ajuns in Canada, in primele luni, eu nu ma vedeam efectiv, in momentele alea, lucrand vreodata pe aici. Nu ma vedeam in stare de nimic. Nici macar la telefon nu raspundeam. Nu ca acum, acum nu raspund ca nu vreau, atunci nu raspundeam pentru ca, pur si simplu, imi era oarescum s-o fac. Adica teama. Sa nu ma balbai, sa nu vorbesc prostii, sa nu par ridicola, desi asta imi eram din cap pana in degetul mic. Nivelul increderii in sine la mometul respectiv, al self-esteem-ului, era sub 0. Oricare ar fi fost cel cu care am plecat acasa, dupa ce am aterizat, s-a anulat pe loc. Ca amnezicii cu memoria. Trecand timpul, si odata cu el, tu prin multe, de voie, de nevoie, te tabacesti. Ca o piele de urs....Incepe a ti se falfai de interviurile si de fetele lor chestionandu-te, de exemplu. Pana intr-un punct, ca indiferent nu iti este de vreme ce te-ai dus. Apropo, sunt toti foarte draguti la interviuri, dar total inexpresivi, v-am mai zis. Revenind, da, este si asta una dintre formele de manifestare a adaptarii. (De aceea zicem la un moment dat ca dupa o experienta de genul acesta nu se poate sa pleci mai prost de aici. Pentru ca inveti sa traiesti intr-un mediu strain si destul de ostil). Te calesti ca dupa repetate dusuri cu apa rece. (Extrapolat, nu numai la nivel de munca). Dar ca sa ajungi pana acolo, presupunand ca de la stadiul 0 pleci, asta inseamna obligatoriu sa iesi in fata blocului, si sa mergi macar sa-ti cumperi hartia igienica. Mai concret, ma scuzati, dar e greu cu vorbitul acum in miezul noptii, anul trecut eu n-am fost la prea interviuri de angajare, pentru ca, o data, repet, in primele luni, habar n-aveam de capul meu, apoi, aplicam si mult in gol, adica nu interesa pe nimeni resume-ul meu, pe care nici macar nu stiam cum sa-l fac (nu pui, de exemplu, la vedere experienta mirobolanta de inginer constructor cand aplici la restaurant, de alt exemplu; nu radeti, ca asa eram de talambi - stiu, ramai cu foaia goala, dar...) apoi, gasind mai tarziu ce mi-am gasit, mi-am luat de-o grija pentru o perioada si nu m-a mai preocupat...Anul acesta insa, am avut multe...Si la telefon, din alea de te tin cate 45 de minute si te intreaba ca sa raspunzi cum vor ei, si fata in fata, si cu mai multi laolalta, de toate felurile. Nu conteaza ce iese din ele. Din unele nu mi-a iesit nimic, am batut drumul degeaba, dar de pomana tot nu m-am dus. Tot ce conteaza, sau ce mai conteaza, daca job-ul de luat nu l-ai luat, e ca un interviu in plus inseamna mai putin trac la urmatorul, mai putin trac la urmatorul inseamna mai multe sanse de a reusi sa capeti unul, macar unul :)))), un pic mai tarziu. Canadienilor nu le plac oamenii umili. Nu la interviuri...Vor oameni joviali si stapani pe ei. Eh, nu e chiar atat de simplu, ce vorbesc eu aici?! (Astea sunt teorii goale si vorbe din carti. Dar sunt testate, cu rezultate, deci, adevarate. Eu le-am testat cu pipeta pana m-a usturat)...Intai si intai, trebuie sa te sune careva, "sa-ti ofere sansa" unui interviu ca sa mai vorbim de altele. Iar ei se misca greu. Pana atunci...iesi in lume. M-au obligat fortat sa merg la petrecerea de Craciun. Noapte buna!

miercuri, 21 noiembrie 2012

dimineata

E dimineata cu noaptea in cap, si o ceata deasa, deasa si joasa, pana la pamant, de numai neoanele se vad ca niste OZN-uri printre umbrele negre ale copacilor. N-am mai vazut asa ceva. In decorul asta s-ar putea turna si filme horror. Cred ca vine si iarna, adica si zapada in curand. Ieri am vazut ca au adus la Metro si brazii de Craciun.

Hai ca trebuie sa fiu laconica, va scriu doar ca sa nu dati click-uri in gol :))). Plec acum si ma mai intorc, ca ieri, dupa 14 ore acasa. Huoooo, stati ca nu asa va fi tot timpul. Intr-un ritm de genul acesta, si cu un drum intre cele doua pana in capatul celalalt al orasului, prin TTC, n-as rezista nici o saptamana. Nici macar n-as incerca. Aceste minunate joburi ale mele 2 vor functiona distinct, in zile distincte. Joi si vineri merg la unul, in celelalte zile, la celalalt. Acum am mai mult de alergat doar pentru ca training-ul la asta nou e full saptamana aceasta si se amesteca astfel cu celalalt. De saptamana viitoare ma domolesc. Despre job-ul acesta, doar putina munca cu hartogaraie. Nimic care sa ma depaseasca. Ieri, dupa ce am terminat programul primei parti, aveam un pulover la sacosa, am dat uniforma rapanoasa jos de pe mine si l-am tras repede pe celalalt, si tot cu un mar in gura prin metrou, am tulit-o in partea cealalata. Si m-am intors seara tarziu, sunandu-l pe Bobi de la un Bell de pe strada, ca sa nu ma dea disparuta, ca eu n-am telefon mobil. Adica am un jeg pe care l-as putea folosi, unul de l-am luat pe la inceput ca sa am si eu un numar de contact in CV-uri si dupa, nu mi-a mai trebuit. Fix-ul mi-e suficient. Nici macar la ala nu raspund. Doar prietenilor, iar celorlalti, doar daca lasa voicemail. De cand am ajuns in Canada, asa m-am dezobisnuit de aceasta ustensila incat il uit mereu acasa. La Bucuresti aveam doua, taraitoare, pe care le detestam. Aici n-am niciunul, nici cu FB, nici fara pe el. Si mi-e incredibil de bine asa.

Dar m-am trezit fresh, gata pentru o noua minunata zi ca ieri. O zi minunata va doresc si voua!

luni, 19 noiembrie 2012

De azi am intrat in randul batutilor de soarta. Second job. Un job-ulet la un birouas sa fac niste chestioare doua zile pe saptamana. Mi le-am potrivit cu zilele de cursuri, pe seara. Combinatie cu asta pe care il am. Pfiuuu. Stiu, stiu. Minunat e sa ai unul si bun. Si mai minunat e deloc, dar nu-mi permite statutul. Asa am doua mai mici, ca.... Daca imi mai ajunge vremea sa scriu si cateva randuri pe aici, de placere, cainii latra, caravana trece, insemana ca le-am combinat suficient, daca nu, mai decidem pe urma. Hai sanatate!

duminică, 18 noiembrie 2012

preturi la alimente

Sunt bolnava, nu, nu ca m-am gandit sa-mi iau motan, dar am racit ca o cobza. Stranut, trei ture la secunda, mor de frig si de cald. In fine, sper sa treaca pana ma marit...nu stiu daca aduc motanul acasa, sunt inca 50%da, 50%nu, din motive si motive, am fost insa la animal shelter, sambata, dupa-masa, 50% sa vedem cum e pe-acolo, 50% sa si luam, poate, unul. Vedem, mai analizam situatia, care n-are nicio legatura cu abundenta sau lipsa de afectiune (:))). Ma gandesc totusi sa-l aduc. Nu l-am putut lua atunci, chiar daca am fi vrut, pentru ca era racit (!), poate de la el mi se trage. Ar fi bine, dar ma tot gandesc la diferite circumstante, nu de alta, dar am mai avut torcatori la cap si stiu ce inseamna. Si pentru el, si pentru mine. (La Bucuresti am avut si un caz special. Trebuia sa-l duc tot timpul la doctor pentru ca era pur si simplu handicapat. Cand isi rupea laba, cand isi spargea capul, sarea pe geam, inainte si-napoi, il gaseam prin copaci, odata l-am dat jos cu scara de la RDS, imi aducea vrabii in casa, cum reusea e si acum un mister...cica adopta comportamentul stapanilor). Treaba cu animalul in apartament e cam cum e cu fumatul. La inceput placerea-i mare, pe urma, desi iti place tot mai mult (dependenta, atasament) iti vine cateodata sa te lasi, dar pentru ca nu mai poti, incepe sa-ti para rau ca te-ai apucat. Dar nu e numai asta. Lasati...

N-am mai dat saptamana trecuta pe aici, sunt cam busy, dar am facut rost de niste preturi, la cerere, pentru cei din Romania, interesati de cheltuieli.

In Toronto (strict la Toronto ma refer) exista mai multe supermarketuri sau, mai precis, grocery stores. Ca numai despre alimente azi. Printre ele, si cele mai populare, sunt: Metro, No Frills, FreshCo, Loblaws, Sobeys, Superstore, chiar Walmart. Dintre toate, Metro este cel mai scump, open 24/24, iar cel mai ieftin, No Frills. Acum, o sambata la cumparaturi, in vederea umplerii pentru o saptamana a frigiderului, poate sa insemne o tura pe la toate, fiecare avand produse cu grade variate de calitate si pret. Comparatia intre produsele magazinelor poate fi facuta, pentru cei care au rabdare, prin "analizarea" flyerelor si pliantelor agatate saptamana de saptamana in usa casei. Tura aceasta insa presupune ori sa ai masina, ori sa fii pozitionat destul de central langa un centru comercial, unde mai multe magazine sa fie adunate laolalta. Noi, de exemplu, nu avem foarte multe magazine de gen pe langa casa. Doar Metro si FreshCo. Si No Frills, dar la mai bine de 5 km. Destul de departe. Si niciun mall prin care sa ma plimb ca pe bulevard, cum se poarta pe timp de iarna. (Am fost sambata la un mall, n-am gasit loc de parcare, daca nu erau acolo o mie de masini, nu era una).
Din lipsa de masina, la inceput faceam cumparaturile la Metro, unde preturile insa sunt insensibil de ridicate. FreshCo era destul de departe si ne era pe atunci peste mana sa ne caram cu sacosele pe aleile parcului ca caii. Sa luam TTC-ul nu insemna sa scapam de carat, in plus, trebuia sa platim 10 dolari drumul dus-intors. Iar pentru noi, la inceput, adica pana ne-am gasit job-uri, orice ban salvat era un ban castigat.

O sa va dau acum cateva preturi orientative. Ele difera, mai mult sau mai putin, in functie de magazin, de brand si de zile.

- $4.99 un cofrag cu 12 oua sau 0.42/each.

- $1.47/lb merele (1 lb = 0.453 kg - nu vreau sa va incurc, dar astfel sunt exprimate preturile alimentelor vrac)

- $2.49 painea

- $1.27/lb portocalele

- $1.27/each castravetii

- $0.97/lb cartofii


- $1.69/lb rosiile

- $2.99/lb ardeii grasi

- $3.49 o plasa cu ceapa de 3 lbs.

- $10.99/lb carne de vita

- $4.99/lb pulpele de pui

- $4.99/lb coasta de porc

- $10.99 sticla de ulei de masline de 1 litru

- $10.99 + tax o cutie de cafea de 1 kg

- $1.5 o legatura de marar

Branza, mai de calitate, este foarte scumpa. Peste $ 30/kg.

- $2.47/lb sunca de pui

- $2.45 + tax o doza de bere

- $1.5 o sticla cu apa minerala.

Pentru altele, raspund la cerere. Se lungeste lista si se goleste buzunarul :). Sau, si mai bine, cautati pe internet site-urile magazinelor de care v-am spus.

O saptamana buna!

vineri, 16 noiembrie 2012

cu Bisisica...

...o prietena mi-a trimis poza asta mai veche. Cica Gigi Becali m-ar infia daca m-ar vedea :))).

marți, 13 noiembrie 2012

pareri

Hi! How are you? :). Uite asa iti da binete canadianul. Cu doua puncte dupa si-o paranteza tampa. Veneam azi de la scarbici(u), dar sa stiti ca nu-i scarbici(u) pana la capat, ca inca n-am ce comenta, am colegi faini, imi vad de munca si acasa, si imi adusesem aminte ca vazusem nu stiu unde ca zambesc canadienii tamp si iti trantesc un "how are you today?" la care nu asteapta raspuns. Asa este. Sunt niste ipocriti. Dar noi cand intrebam "ce faci?", asteptam vreun raspuns explicit? Se asteapta cineva ca cel intrebat sa-nceapa a turui povestea vietii, cu necazurile ei? Ooo, ba bine ca nu. Raspunsul e implicit. E adevarat ca la noi intrebi de sanatate doar persoanele pe care le cunosti cat de cat. Dar nici de la alea nu te astepti la vreun detaliu. Cu cat mai un "bine" cu atat mai bine si pa. Aici il intreaba si pe cel care, de exemplu, ii vinde branza.
Nu-l priveste viata mea si nici starea vremii mele, de fapt, il doare in cot, la fel cum si pe mine de-ale lui. De fapt, nu e nicio problema. Doar o directionam spre ce nu-i cazul. Eu, din ce am observat, stiti, multe pareri se formeaza si se deformeaza si cu cat iesi mai mult din casa, e ca ei pun pret si reactioneaza ca la reduceri, la fel cum chestiunea mi se aplica si personal, pe atitudine. Te constrang la o atitudine. La limita bunului simt. Common-sense. Exista unul. In orice situatie.

Sa va povestesc de aseara, pe langa subiect si-n lipsa de idei. Am lucrat pe shiftul de noapte. Eh, nu in miezul noptii, dar ei zic noapte si la seara. Doar cu o colega pe care nu am prea prins-o, eu lucrand mai mult dimineata, si ea, numai dupa 6. Am mai prins-o o data cand mi-a tras o palma peste moaca. De fapt, mi-a f... o palma peste fata de mi s-a inrosit obrazul. Cu drag. Cica, pe shiftul meu, "just take, don't ask"...Seara e mai lejer. Si incepusem sa o chestionez. E dintr-o tara vecina cu a noastra, venita de vreo 14 ani in Canada. 40 de ani are. In primul si in primul rand am intrebat-o daca, dupa atatia ani, ii place? Si mi-a raspus sec: da. Aha. Acasa ce faceai? Fiecare are o istorie in Canada. Un background. What's your background? Pai, am terminat vreo doua facultati si am fost jurnalist. NO FUCKING WAY....Da, de televiziune. Prezentam stirile la tv. Adica, "go to the washroom" cu treaba asta, mai zice, cu inca un puternic accent slav. Si trage si apa. Uita, deci, ce-a fost pe acasa. Si-ti place aici?! Da, imi place. Am terminat in aprilie un colegiu si in Canada. Full time. 4 ani a durat. Am lucrat si part-time aici pe unde ma vezi, lucrez aici de secole, am crescut si un copil...si am si un sot, care s-a dus ieri sa cumpere "grocery" si si-a cumparat masina :)))). (Cica facuse nu stiu cand un accident cu una mai veche... nu am priceput esenta, in fine, dar cica ea nu are feelings pentru masini, asa ca s-a si enervat). Dar, zice, stii, eu nu vreau cariera. Vreau doar un job. E diferenta, sa stii. Ai putea zice ca cei care vor doar un job n-au ambitie. Cred ca asa si este. Dar nu au o anumita ambitie. Am facut scoala ca m-a mancat in my big ass, ea a zis asa, desi e uscata ca o zi de post negru.

Ca sa revin un pic la primul paragraf, ca-s canadienii cei mai ipocriti pamanteni, am stabilit ca asa-i. Multe din traumele imigrantului insa, lasand la o parte, chestiuni concrete de viata, se intampla si in capusorul lui. Il traumatizeaza un sentiment de inferioritate. Dat, sa zicem, de exemplu, si de limba...sau de accentul ei. Probabil ca toti au trecut prin asta, eu, personal, da...perioada in care vrei cu tot dinadinsul sa scapi de ceea ce nu vei scapa never. De accent. Pana la un moment dat cand renunti, ba chiar incepi sa faci parada de el. In Toronto ma refer, ca nu stiu cum e prin alte parti, unde nu se vorbeste engleza, ci un mozaic de accente care mai de care mai dubioase. Sunt unii care au abilitati innascute pentru limbi straine si cu ei nu te poti pune, cum sunt insa, si altii, care reusesc sa nuanteze accentul, sa-l dea dupa deget, sa-l cizeleze, in timp, in foarte mult timp, dar sa scape de el, mai greu. Eu, de exemplu, vorbesc engleza, o scriu, inteleg filmele fara subtitrare, prin urmare, si pe ei foarte bine. Ati inteles, ati inteles. Dar am accent big time. Mai slabut decat il are Bobi, de exemplu, care e genius, dar suna-n axa -Russia. Mai la inceput cautam sa-l ascund. Acum nu mai caut nimic. Pentru ca mi-am dat seama ca e o paranoia inutila, datatoare de batai de cap, time consuming demn de scopuri mai acatarii. Incerc doar sa vorbesc (corect), sa vorbesc si atat. Am facut si experimente. Adica i-am spus odata unuia...stii, mie imi place aici la voi, no, ce sa zic, desi nici limba nu v-o stiu cum trebuie. Stiti care i-a fost reactia? A inceput sa rada si m-a batut pe umar. Dupa care mi-a zis: nici eu n-o stiu :)))). Ce vreau sa spun e ca fiind canadienii atat de obisnuiti cu imigrantii si cu accentele lor, ei poate nu dau importanta pe care noi o dam acestei chestiuni. Chestiune, auzi? Ma exprim ca cizma-n glod. Dar n-am stare azi. Ca "accentul" afecteaza sigur evolutia pe scara bla-bla, asta e alta poveste. Care exista, de asemenea.
...Dar n-o sa te puna nimeni sa faci prezentari in fata publicului cand tu nu esti in stare nici sa vorbesti cu tine in somn. Si stiti cand mi-am dat seama de asta prima data? Cand am facut prima prezentare la scoala. Un rahat as putea spune. Am facut-o, evident, a iesit si bine cica si la o adica, dar in limita stocului disponibil. How are you? Aim stragăliiing.

Deci, n-am preturi azi. Chiar daca lucrez la supermarket, habar n-am ce scanez. Mai asteptati un pic.

PS: lasati aburelile de mai sus, fiti atenti, ca mi-am adus aminte, ce am citit azi in pauza, intr-un ziar. E in Canada o carte foarte populara, pe care am vazut-o si la Indigo, la raftul din fata. Inca n-am pus mana pe ea, dar m-a facut curioasa, printr-o buna "reclama", mai ales azi. Se numeste Fifty Shades of Grey. Cica ar contine foarte multe scene explicite de sex (de unde si popularitatea, poate) ceea ce l-a facut pe presedintele Windsor Regional Hospital sa declare la ziar ca datorita/din cauza acestei carti a avut loc un baby boom, numarul nasterilor crescand numai saptamana trecuta cu 30% fata de medie :))).

luni, 12 noiembrie 2012

cifra

$140 a costat totul, in paralel cu un cos mai mic. Mancare ca la mama acasa, carne si dulciuri cat pentru o ciurda de copii. Produse de genul acesta nu se gasesc decat in magazinele est-europene.
Am revazut aseara A Beautiful Mind. Dupa ce imi facusem somnul de frumusete, vreo 4 ore in miezul zilei, invartindu-ma in cerc prin casa si plimbandu-mi ochii pe pereti, am terminat prin a mi-i atinti pe ecranul televizorului. Bob cauta bilete de avion sa o intindem acasa la un moment dat, eu, alegandu-mi filmele, la Cinema, dupa publicitate, acasa, dupa cat sunt de lacrimogene...fain film am revazut, cica un film daca nu-l revezi dupa cativa ani e ca si cum nu l-ai fi vazut deloc. Asta mi-a zis Bob ca a auzit la radio-ul matinal care-l tine treaz in timp ce conduce, cu noaptea in cap spre platforma de sapare.
Sambata seara am mers la Skyfall, nu din placerea mea, ca pe mine nu ma prea pasioneaza agentul, dar baietii voiau sa-l vada in actiune. Eu as fi vrut Taken, ca l-am vazut si pe primul si a fost foarte bun, si-l si iubesc pe Liam Neeson, dar numai eu voiam ca ceilalti cica l-au vazut. Cred ca ma minteau ca sa nu mai am pretentii. Dar n-am vazut nici agentul. Pentru vizionarile de dupa ora 7, totul era sold out si o aglomeratie de parca rula gratis. Si in complexul de la Eglinton cu VP, si la Fairview Mall.

N-am chef sa mai scriu nimic ca ma doare capul, va arunc niste vorbe in paragrafe distincte si niste poze fara legatura si ma car acasa. Tocmai am primit iar niste telefoane de pe la niste colegii private si sa va spun cum ma enerveaza de nu mai pot. Au un stil...In paralel cu cursurile pe care le fac acum, am cautat la niste privati altele, ca aveau ce-aveam nevoie. Cand cauti pe internet, pe site-urile respective si ale lor, nu gasesti tocmai informatiile de care ai nevoie. Si te pun sa iti lasi acolo numarul de telefon, ca dupa aia sa te frece la cap cu telefoane pana iti vine sa-l arunci pe geam. Intr-o seara, navigam cu interes pe unul din site-urile de care va spun. Era 9 seara. Dupa ce am completat campul obligatoriu, nume, telefon, e-mail, masura patului din dormitor, in 5 minute m-au sunat. Ma uitam pe display-ul telefonului - aici, chiar daca nu ai numere salvate in memoria telefonului, vezi cine si de unde te suna exact - si-mi ieseau ochii din cap. Sunt foarte insistenti ca sa agate si nu stiu de unde dracu au invatat asta. Ca la mine functioneaza invers. Cu cat vad ca te dai de ceasul mortii ca sa ma prinzi, cu atat te bag in toate cele mai curand.

In fine.

Pentru ca am vazut ca va plac cifrele, un film costa vreo 11 dolari fara taxe + ciuguleala, dupa preferinte si daca e cazul.

Apoi, ca sa va mai dau niste cifre, am fost sambata la Starsky, adica la polonezi, am asteptat 2 saptamani sa mergem iar cum astepti premiera la cinema si am pregatit si pentru voi, daca tot m-am dus, de ce nu, "cosul zilnic". Genul de subiect de presa autohtona, cu mare priza la public. (Vezi sus...)

Romanii mei din Romania si cu adevarat interesati, acesta este un magazin de doamne ajuta, gen totul la 1 dolar, desi nimic nu mai e 1 dolar. Dollarama se numeste.
Shoppers Drug Mart.
Hai cu micul!

PS: Vai ce m-am ras :))). Vorbeam cu o prietena de acasa si imi prezenta starea vremii pe la Bucuresti. Depistandu-ma aroganta, adica intr-o stare depasita de situatii, vorba vine, dupa ce imi zice, "e o foamete aici"...., imi trimite un banc. Pe langa bancul alegerilor din decembrie. Cica daca il stiu? Inainte de a vi-l da si voua ca e bun, prin 3 caracteristici se disting ziaristii in multime. Sunt curvari, fumeaza si vorbesc obscen. Dar mi-e dor de ei.
Cica s-a dus una la psiholog si a intrebat-o ala daca a intretinut relatii sexuale cu seful la munca. Si ea i-a spus ca de multe ori, in fiecare zi. Seful o futea la cap si pe ea o durea in cur. Hahahaho.

sâmbătă, 10 noiembrie 2012

2:

Mancare specific canadeza. Arata ca blogul meu :))).
Traiesc dupa pofta inimii si sunt fericit intr-un mod prostesc. Asta parca nu-i a mea, dar starile sau, si mai legal, statutul de pungas, nu se plagiaza, doar se recicleaza la un moment sau altul in viata, ca-i a mea, a ta, a oricui si-a nimanui. N-am griji, n-am obligatii, nici datorii, nici drepturi si nici prea multa minte. Si de fix doi ani am mai cazut si-n cap. Din avion. Ce sa mai scriu despre asta? Ca am tot scris sute de pagini si tot degeaba. Nu stiu cum de-am reusit, cum de-am indraznit, nu cred ca-s eu, jur ca ma minunez si-mi fac si cruci, si nici de-acum incolo nu stiu pentru cata vreme o voi mai face, dar inca o fac. Pana la capat. D'apai, s-o dau din nou in ale vietii, ma pricep, ati vazut, ca canele sa-si poarte lantul. Deci, a mea iubita (viata) de molie cu ochelari, sa stiti, si stiti - eu ma fac si ma prefac ca interesante lucruri zic, cand nu zic, de fapt, nimic, iar de facut, nici macar atat - nu se indeasa in cateva randuri, nu e ca si cum o iei de craci si-o bagi la cutie, varand-o inapoi cand vrea sa dea pe-afara, cum incerc eu sa fac pe-acilea. Desi la final tot intr-o cutie stramta incapi. Sau scapi pe horn. Si mai bine. Nici mani nu-ti mai desiri, nici cu ochiul nu mai faci. Eu zic ca trebuie sa ma bucur de patul meu cu saltea Sultan, de sultan, in care zac ca-ntr-o fundatura si va transmit acum salutari si pe care pot sa ma cracesc cat si cum vreau, si peste celalalt, ca atunci, la cutiuta, n-o sa mai am loc. E diluata, viata adica, nu-i ca aici, cum o fac eu sa para, si-si trage cu sictir coada de stafie prin zile, stari, momente de fericire, ca acum, sau nefericire, ca atatea si atatea cate au fost si pe care le-am strigat, isteric, tot ca sa scap de ele. Blogul acesta, in tot acest timp luuuung, a fost terapie. Dar eu nu-s bolnav. Atunci ce-a fost? Ca mi-era bine, ca-mi era rau, imi dadeam drumul la vale, fara helmet, cu riscul de a ma lovi la cap in butucii obstacole 100 de metri ganduri. Si cred ca sunt cum sunt pe-aici. Desi nu conteaza eu cum mi-s ca mai mult de doi ochi si o pereche de adidasi n-am in plus. Si nici tu n-ai. Si n-are oricum importanta cum nici randul nu-si merita efortul ca n-o sa ma cunosti niciodata. Nici nu-ti doresc. Da, cred ca sunt cam asa, oricat de stramb as sta, sa amortesc de nu... Nu ma mai pot ascunde. Nu in atata aberatura. M-am dat de gol, inclusiv in fata mea. E ca in testele psihologice. Cu cubulete de orientare: rosu, galben, albastrau si verde. Tu ce alegi? Dar acum sunt si eu fericit intr-un mod prostesc si traiesc dupa pofta inimii. Cele mai "paguboase" momente. Multimea vida. Nu mai vrei nimic. Nu mai faci nimic. Si le iei de-a gata.

Ai terminat?...Taci in p...mea! Imi scuzati limbajul. E de cartier evreiesc. Cu limbaj de cartier si "f" words, ca-n autobuz spre munca. Cum a fost la film?..Au fost buni cartofii. Ne-am dus sa vedem, ca baietii, Skyfall. Cica e cu 007. Dar n-am avut loc de omenet nici la coada. Asa ca am bagat un cartof sub nas, un hot pe sub maneca, am scapat-o pe mine, si am continuat acasa. Hai la multi ani, asa, in general, si buna sa ne fie inima! De vreti sa veniti la Canada, nu-i rau aici, va zic eu dupa 2 clicsuri. Am zis eu ca-i bine?! E asa cum e.

joi, 8 noiembrie 2012

calculelele

Inainte de a pleca din Romania, Bobi n-a citit un rand scris de altii despre viata lor in Canada. Eu am mai spicuit pe ici, pe colo, dar el, cica las' mai bine sa nu stiu. Imi aduc aminte ca la un moment dat ii si spuneam, uite ma ca...Dar eu stateam in capul patului, el cauta chirii in Toronto si-mi zicea sa-l las in pace ca e concentrat. Il cam doare in banana de lumea inconjuratoare. Asa e el. Nu e un exemplu de urmat, dar, terminand ieri munca la 9.30, a venit sa ma ia si purtam in masina un "small talk" despre cautatul de informatii prin intermediul blogurilor. Si zicea asa. Eu daca as fi intrat, dar n-am intrat, as fi lasat un comentariu, incercand sa nu fac greseli gramaticale, care incepea asa: "Buna...ma numesc X-ulescu, ma pregatesc sa plec departe si, daca esti amabil, poti sa-mi spui si mie cat costa o chirie in Toronto? Dar painea poti sa-mi spui cat este pe la voi? Multumesc frumos si bafta multa!", din astea.

Si i-as fi raspuns asa:

Salariul minim pe economie este $10.25/ora. Cu putin noroc si ceva traume daca n-ai pe nimeni pe la benzinarie care sa te ajute sa il capeti, il gasesti. Si faci cam $350 pe saptamana, sa zicem $1.400 pe luna. Daca e unul singur, adica daca doar sotia il gaseste si n-ai copii si nici cu doldora de bani de-acasa n-ai venit, ai bagat-o pe maneca. Daca il gasiti amandoi, va taraiti o perioada.

Calculez la minim pentru ca la minim accesul e cel mai facil. Teoretic.

$1.400 + $1.400 = $2.800.

Chiria = $900.

$2.800 - $900 = $1.900

Telefon fix + internet + cablu (ultimul, doar bonus si moft) = $200

$1.900 - $200 = $1.700

Mancarea = 100/saptamana =  $400/luna

$1.700 - $400 = $1.300

Masina (indicat ca la inceput sa o cumperi, in rate, doar daca e stricta nevoie) = $800/luna (rata, benzina, asigurare). Noi, in primul an nu am avut stricta nevoie, ne-am descurcat fara. Dar posibilitatile de miscare sunt minime. In al doilea an, nu s-a mai putut fara. Masina a devenit unealta de lucru. Si am marcat banul jos, $16.000, din ce am buchisit un an.

$1.300 - $800 = $500

$500 = altele. De foarte multe ori, altele depasesc aceasta cifra.

Total = 0.

Scoli, daca e cazul - imprumut. Pleci, din start cu caramizi la gat, dar se zice ca le pui la temelie.

Dar se presupune ca nu ramai in stadiul acesta. Desi unii raman. Te duci asa de la o luna la alta si mai mult decat strictul necesar nu ti-l permiti. Dar vorbim de salariile minime pe economie.

Salariul mediu e pe la, in jur de, $40.000 pe an (nu impartiti deloc la 12 ca uitati taxele. Cifra este before tax)- presupune ceva calificare in munca (poate experienta valida de acasa, poate ceva scoala canadiana in plus si, poate, norocosule, poate, poate, ceva "pile", dar nu neaparat). 

Un salariu peste mediu pleaca de pe la $55.000 pe an (nu uitati taxele) - presupune calificare in munca si munca multa si o anumita munca.

Acum, astea sunt doar niste cifre seci, dar adevarate. Ce se intampla in casa fiecaruia e alta mancare de peste. Cu cat castigi mai mult, cu atat cheltuiesti mai mult. Simpla economie. Unii pot sa castige peste $55.000, din prima, altii niciodata, altii dupa ceva efort.

Money, money. Daca "se merita" din punctul acesta de vedere sa emigrezi intra in calculul fiecaruia. Toate celelalte vin pe langa si nu fac subiectul prezentului stat de plata. Viata-i viata, banu-i ban, om bogat sau simplu boschetar.

Am terminat ora de contabilitate. Ma duc la munca. Daca s-au strecurat erori in sistem, corectati-le. Ca eu sunt cel mai prost contabil de pe Terra. Va salut.

miercuri, 7 noiembrie 2012

fara titlu

Sa va povestesc ceva, de fapt, sa povestesc pentru cine vrea sa citeasca, ca sa priceapa e treaba fiecaruia, ca blogul acesta nu e raportul meu de zilier in fata cuiva, ca nu-mi pasa de suflul nimanui, si maica-mea a inteles ca socoteala nu mai are cui cere si nici nu-si mai bate capul. E un jurnal. Al unui anonim, neinteresant. Si daca ar fi dupa mine, as scrie numai ce gust are cafeaua dimineata, un gust de rahat ca azi, si cum arata biroul meu, cu laptopul de la care scriu, cu foto alb-negru pe el, in rame, ale singurilor oameni pe care ii apreciez pe lumea asta. Dar sunt morti. Deci pe cealalta.

Cand am plecat eu de acasa, lucram intr-o hala. Mare, cu monitoare, swedish style si aveam, cica, "statut". Ca un stindard in berna. Stateam cu piciorul drept sub cur, beam dintr-o bere, pe un pat din Drumul Taberei, si-i ziceam cuiva: am scapat. Ma duc sa lucrez in restaurant ca de figuri mi s-a luat. Ma duc sa-mi cunosc viata...oricat de patetic ar suna acum, aici. Eu sunt patetica si sa mor azi sau maine, nu dau 2 bani pe-o zi in plus. Voiam, la 26 de ani, atunci cand ma simteam invers, ca la 62, sa traiesc. Prin asta intelegand altceva decat cum era atunci. Ii relatam cuiva planul, "de viitor", imi aduc bine aminte, ca azi parca a fost. Ma duc in Canada, imi caut un part-time, dar plec intr-o documentare. Voiam o perioada sabatica, departe de toti si de toate. Asa vedeam eu lucrurile atunci. Si ce voiam eu atunci, asta am acum. Deci, ai grija ce-ti doresti. Si, da, imi place. Deocamdata imi place. Ce va mai fi, las' sa fie si sa vie. Astfel incat, atunci cand unul ma indeamna la trezire, cu goarne de genul faci pizza sau muffins, nu ma trezeste. Am un somn din ala de tzanc rapanos si cu purici multi, de-i muti capul in toate partile si zici ca-i mort. Pentru mine, a lucra intr-un birou, ceea ce pare a fi suprema doleanta in cazul unora, am facut-o la o adica, asa si?!!!, sau a spala podelele e fix acelasi lucru. Viata mea e dincolo de asta. Nu poti sa intelegi?! Nici nu trebuie. Pentru mine, repet, dar asta e blogul meu. Singurul lucru pentru care pot sa-i multumesc cuiva de ceva e ca mi se permite ragazul sa traiesc ca acum, da, Doamne, sa tina mai mult. Singurul moment in viata in care mi-am dorit ca timpul sa stea a fost cand ma indragostisem eu lulea. Ce-a iesit de acolo? Exact ce trebuia.

Ca unii ar intelege de aici ca nu fac altceva decat sa imi justific vreun esec (!!??!!) si sa ma conving eu pe mine de labala bla, bla, fuck off, man, vorba canadianului, eu nu justific nimanui nimic ca am doar biciul meu, singurul care ma doare si de care ma tem. Si nici nu-l prea folosesc ca nu-s sado-masochista sa ma autoflagelez. In rest, Dumnezau cu mila lui. Si eu va iubesc. Dar nu toti sunt asa, fiecare cu pizda ma-sii, ma scuzati. Eu nu fac parte din categoria Hulk, adica rupetot. Iar daca nu-ti doresti sa faci pizza, vino sa faci altceva, daca nu poti sa faci nici altceva, atunci nu mai veni deloc. E loc pentru toata lumea, si aici, ca si acolo. Iar cu oameni pretiosi, e plin cimitirul de ei. Daca eu acum vreau sa dorm in papuci, cu vise colorate, care-i spilul ca eu nu-l vad? Asta imi aduce aminte de o tanti, cucoana, cu parul rosu si cret, pe care nici nu stiam cum o cheama si nici ea pe mine, si care, abia ajunsa eu pe aici, mi-a zis, foarte afectata, i se incretise si mai tare parul si-o strangea si bigudiul, nu mai pierde vremea, de parca as fi pierdut-o pe a ei si nu o mai gasea, du-te si...du-te si ce?!...Du-te si lasa-ma! Capacitatea mea "intelectuala" de prost imi permite sa fac cand vreau ce vreau doar daca vreau. Hai pa(mela). De la Bobi si Pamela!

Ce vreau sa zic cu asta e ca citind voi sau unii ce eu de bunavoie scriu, nu mai cautati sa ma dezbracati, desfacandu-mi nasture cu nasture camasa, ca nu mi-e rusine. Azi. Ca deocamdata numai asta stiu si asta am. Mai tarziu...stai sa vina ca va veni. Am uitat sa va spun ca, dintr-o eroare de sistem, eu m-am nascut cu 5 ani mai devreme.

.....
Ma rog, schimband paragraful si totodata ideea, ca m-am plictisit, neinteresant oricum, nu trebuie sa cititi tot, iar printre randuri, e gol, umpleti-l cu ce vreti voi, vorbeam zilele trecute cu o prietena si mi-a ramas in cap o treaba pe care am zis sa o notez aici. Imi zicea asa. Poate ca o sa pleci in Romania, si poate ca la un moment dat o sa te intorci, doar scenarii vorbeam, si o sa vezi ca intre timp, nu ai pierdut nimic. Nimic nu s-a schimbat. In Canada nu se intampla niciodata nimic. Timpul sta pe loc, si totusi trece repede. O viata liniara, previzibila, si totusi intr-un context mereu nesigur, unde da, doar taxele si moartea sunt o certitudine. Paradox in paradox. Si asta mi-a adus din nou aminte de ce imi spunea un om pe care l-am iubit si care m-a invatat, genul de personaj din reclamele Orange, esti oamenii de langa tine, ca, bravo, du-te in Canada, aia e o tara in care niciodata nu se intampla nimic. Ca in Romania, dar invers.

luni, 5 noiembrie 2012

o zi

Cand m-am sculat eu dimineata prima data, stiu, nu va intereseaza, dar cititi aici, si i-am pus cotletul lui Bob la caserola, nu vedeam de nervi. Ca dupa ce imi anesteziez tentaculele micutului cu Cola si cafea medium roast ziua intreaga, stau de fantoma si zgariu pe blog, in miez de noapte. Si m-am culcat la loc, cu papucii de casa in picioare ca nu cumva sa adorm ca trebuia sa pun si la mine in caserola cotletul cu cotor si samburi in 45 de minute, sa trag pe sub mine uniforma, pe care nici spalatoria de la parter cu Arielul rusilor n-o mai curata de munca si sa plec. Cand lucri aproape de casa parca nu lucri deloc. Cand eram mai la distanta mai aveam ragazul si de-o tusa pe la ochi, sa nu sperii clientii cu ochii mei de bufnita somnambula. Acum merge si asa. Si m-am sculat eu a doua oara, cam cu juma' de ora inainte de a-mi trage cartela prin santul de contorizare, am verificat inainte de a intoarce cheia in yala starea de blog...buna. Se lauda, se cearta, se imping, isi revin ei... Sa ne vedem de drum si stam de vorba dupa. Bagasem inainte rapid si-un mar in buzunarul de la hanoracul meu cu gluga blanoasa, luat de la Zellers care s-a Target, de-i dadea contur ca o tzatza pe-afara si se lovea de chei, si capul in caciula c-a venit si iarna, o banana in gura, de-o mestecam la micul dejun in lift, unde m-am intalnit si cu cainele vecinului, pe care l-am salutat.

Am intrat prin usile glisante, m-am uitat la ceasul de la customer service sa vad de mai am timp sa-mi duc si haina la vestiarul cu multe usi - unde eu nu am lacat si-mi ia la plecare sa depistez unde mi-am lasat catrafusele, si ma ia - era destul, m-am intanit in drum cu John, nu stiu cum il cheama, ca-s multi si eu n-am memoria numelor, impingea truck-ul cu box-uri abia furnizate si de aranjat la raft, dar il tin minte ca m-a ajutat odata sa-mi scot capul prin geaca atunci cand mi s-a blocat fermoarul in gat si nu ma puteam dezbraca, ca am capul mare si tare si nu iesea prin gaura.

Hello everyone, baga-ti manusile pe mana, manusile care imi lasa coclit pe membre toata ziua un puternic miros de cauciuc, si treci la treaba. Oamenii la munca, magazinul gol, eu in gandurile mele, ca ale cui?, in romaneste vorbind ele intre ele, intrerupandu-le din cand in cand cate un zgomot extern si raspund, eu de data asta, cu voce tare: "imediat". In romaneste, dar engleza are accent si nimeni nu baga in seama ca mai scapi printre dinti si cate-o duma neaosa. Lucri, lucri, ca toata lumea, si chef de vorba n-ai. E dimineata si macar limba sa mai doarma, in culcus, sub cerul gurii instelat, macar o ora. Lucri, lucri si vine pauza. Urc sa caut din nou usa fara lacat, printre toate usile fara lacat, scot tzatza din buzunar, o frec de haina sa-i dau luciu, si la una si la alta, si ma asez la masa rotunda cu alti doi in colturi. De-o parte o italianca, de cealalta o afgana, mestecam si inghitem in small talk. Una de 45 de ani facandu-si veacul prin Canada, cu o vorba de Calabria, ca la mama ei inapoi, cealalta de 20, care ma priveste duios, cu ochii mijiti pe sub bretonul bagat sub head"something" ca nu stiu cum se cheama. Abia aflase ca abia venisem, la 20 de ani, 2 ani ti se pare de 10 ori mai putin, asa si e, desi la matematica-s tractor, ma integrez in decor, ca-s unii pe-aici de sa le-arati degetul din mijloc nu stiu sa numere pana la 1. Si ce sa vorbesti la masa printre imigranti, daca nu de-ale uitatilor prin lume?! Se intinde italianca de sale si zice, fucking shit ca mult avem de munca. E clientul, nu-i clientul, masa i-o pregatesti ca are gura mare. Pai ce sa facem? Asta-i viata. No money, no funny, facand ea in vand si in desert, cu degetele, semnul banilor ca pe cel blegit al victoriei. Eu mi-am terminat marul, primesc de la italianca un covrig cu chimen, il rontai, un covrig mic cat sa dea gust papilelor, pe care imediat le voi ineca in pepene galben de la aroma natural artificiala a gumei de mestecat.

Ma uit la ceas, ma ridic, trag un ochi pe uniforma sa vad daca lipseste ceva, ce-ar putea lipsi, am ecusonul in piept, numele meu negru, tot al meu, tot eu, asociat unui alt nume rosu, buzunarul tot acolo, ambalajul albastru de la guma in el, si da-i fuga pe scari in jos ca pinteni am si picioare is. Ma asez din nou la birou, nu inainte de a-mi trage pe mana manusile albe care-mi lasa pe degete toata ziua un puternic miros de cauciuc, si acum e cu mine, Acqua di Gioia, Giorgio...ii trag un zambet lui Reamonn ca tot mi-a taiat calea si-l intreb ce muzica-i aia? Nu "Supergirl", dar mersi oricum....Isi scosese castile din urechi si-si pusese MP3 Playerul sau ce-o fi fost ala pe masa, langa o boxa in miniatura care scoatea niste alinari relaxante instrumentale japoneze. Canta tare. Nu aud ce vor clientii. Ma fac ca nu aud, ii mai intreb o data ca sa fiu sigura ca n-am inteles din prima..."Right?". Da muzica mai incet. Ai oprit-o? Las-o sa zbarnaie. Imi mangaie timpanele intr-un mod nemod si lucrez mai cu voie de nevoie. Mai bantuie podeaua, cu papucii negri luati de la Winners si dati cu spray-ul cleios cu care Bobi isi lu(c)ruieste bocancii de rocker santierist, luati de la Winners, ai mei, ca ai lui de la Mark's etc. less work, more you...dupa ce un gulerat alb, din ordinul Psittaciformes, m-a vazut in adidasii mei colorati, Converse cu stea, si m-a luat la rost, mai freaca-ti palmele prin apa din chiuveta, e calda si miroase a sanitizer de-mi vine sa-l beau...si du-te acasa.

O zi plina si inca la jumatate. Si doar una. Azi. Sculptata sumar cat cuvintele si uitarea (?!) o pot tine. Bag doua randuri inepte pe blog, acum, total neinteresante, dar cu interes. Si daca ar fi zilele sa se opreasca aici si ultima, si singura sa fie asta, i-ai multumi cuiva pentru ea? De parca imi fac necrologul...Nimanui, dar nici altfel nu stiu cum. E inca prea bine.

duminică, 4 noiembrie 2012

la frati

Stiti ca la un moment dat, inotand pe aici, v-am zis ca va arat poze de la polonezi, din magazin? Sau ati uitat?...Eu n-am uitat, dar cum Bob de cele mai multe ori ma ignora in ignoranta mea, abia azi le-am sustras din telefon. Deci, pentru cei din Romania, cam asa arata magazinele est-europene din Toronto...De fapt, asta e pe la Mississauga. Tot pe-acolo. Ca noi cand ne ducem dupa de-ale gurii, plecam in excursie. Si, apropo, ca tot veni vorba de est-europeni...dincolo de limba, o familiaritate ciudata - stiu, is ciudata si toate imi par ciudate - simt ca ne leaga. So, enjoy, ca mie-mi place pe la ei!

Bomboane de mancat toate-odata. Is mai ieftine decat la rusi.
Oferta variata. Am de unde alege.