Pagini

Expat in Canada

Expat in Canada

luni, 29 octombrie 2012

cu pluta

combinatia perfecta
La Toronto, ploua de ceva vreme fara incetare, asa ceva n-am mai prins pana acum, influentele uraganului Sandy, si o s-o mai tina cateva zile intruna. Nu e rau, Bobi e fericit ca-si va face veacul prin birouri toata ziua, dar si eu, ca ma simt confortabil la adapost, cand se declanseaza toate stiihile naturii. Nu exista placere mai mare decat sa aud vant turbat suierand si dezmembrand ferestrele si stropi mari de ploaie batand cu putere in geamurile aburinde de la caldura din casa. De aceea, nici iarna adevarata mie nu-mi dispace. Lasand acum la o parte, evacuarile din NY.

(paragraf...am inteles sugestia unui comentariu, voi incerca sa tin cont)...Am treaba de nu-mi vad capul, dupa cum se vede. Nu, chiar am. Am o lucrare mare de terminat pentru scoala, ma chinui de ceva zile cu ea, m-am trezit si cu noaptea in cap cu gandul la ea si am si lesinat aseara ca un plop doborat de furtuna de atata munca. Uraganul e de vina.
...Haideti sa va povestesc cum am devenit eu un emo amarat ca nici nu mi-a iesit pana la capat. L-as fi vrut pe Mowgli, dar o sa intelegeti imediat de ce toate s-au pus contra. Nu-i bai, la anu' va fi. Daca nu-l gasesc, il improvizez, desi nu stiu cum o sa fac rost de chilotii lui si de liana. Intre timp trebuie sa-l gasesc si pe Baloo. Sambata am lucrat numai contra-timp, intoarsa cu curu-n sus, de parca am stat toata ziua in cap. Trebuia sa merg si la lucru, pe tura de la 1 pm, asa stiam eu. Si de la ploaie dormeam dusa si linistita cand pe la 8.15 primesc un telefon de la serviciu cum ca trebuia sa fiu deja la ocna. WTF?!!!! In 15 minute eram pe baricade, umbland bezmetica dintr-o parte in alta, nelipindu-se nimic de mana mea, pe sub uniforma avand bluza de la pijama. A trecut, nu stiu cum a trecut, nu bausem nici narcoticele, nici bani la mine nu aveam, eram mai zombi decat in seara cu pricina. Am ajuns acasa si cum nu exista sambata fara alergatura prin magazine, am zis, hai sa incercam azi ceva nou cu de-ale gurii, ca pana diseara avem tot timpul, sa ne cumparam si costume, avem timp de toate. Noi suntem timpul. Si ne-am dus la Starsky, in Mississauga, marele magazin polonez. Auzisem noi ca ar fi macar de-o vizita in viata, dar nu-l incercasem pana deunazi, noi din magazinele est-europene alimentandu-ne frigiderul. Pot sa va zic ca am stat 3 ore. Or fi si rusi, si unguri, si romani, dar polonezii m-au placut impresionat foarte tare. Magazin foarte curat, grecii la capitolul acesta clacheaza cu brio, numai fete frumoase, cum polonezele pot fi, incapator si cu de toate. Au si cosmetice importate din Europa, ceea ce e deja un maxim plus pentru ca in Toronto nu se gasesc spray-uri, din alea precum Fa sau mai stiu eu cum se numesc ele. Nu se gasesc de niciun fel, au doar vreo doua tipuri, dar insuficiente si deloc satisfacatoare, cu mult praf alb. Mai aduceau pe la romani, dar nici acolo, tot timpul. (Postarea aceasta nu va fi completa, voi mai adauga, cum fac de multe ori, pentru ca vreau sa va arat si niste poze, dar nu le am la indemana ca Bobi a plecat si sunt la el in telefon). Ca sa nu mai zic de dulciurile cu iz european, ca astea din Canada nu produc papilelor mele poftincioase nicio senzatie. Lion, de exemplu. Bob era fericit ca a gasit in sfarsit, ca Lion ii dadea forta si-i scotea dintii si la Bucuresti. Deci, o sa revin cu poze de la magazin cand oi putea. Apoi, chiar langa Starsky, era un magazin pentru Halloween, ca noi nici costume n-aveam si nici timp sa mai umblam dupa ele, desi L. ne trimisese toate detaliile de cu zile multe inainte. L-am cautat pe Mowgli si nu l-am gasit. Bob l-a cautat pe Joker din The Dark Knight, cel mai sexi personaj de film din ultima vreme, inca n-a reusit sa-l intreaca nimeni, dar nu l-a gasit. Ok, luam ce putem. Un cap de mort, canini de vampir si sange mult, mneaa, nu prea-i interesant. Si am luat ce ati vazut...Si nu stiu cum naiba ca eu credeam ca vaporul, ca ne-am dus cu Queen pe Ontario, pleaca de-aproape de Union Station, si am zis, in juma de ora suntem acolo, cu metroul si mai avem timp si de-o tigara, desi L. ne trimisese toate detaliile de cu multe zile inainte. La 6.45 m-am uitat pe harta. O oraaaaaaaa facem! La 8 pleaca barca. WTF! Nu luam masina ca mai rau facem, ne ducem cu metroul, desi nu stiu daca mai ajungem la imbarcare. Si asa si era. Cat pe ce sa ratam plecarea, daca nu venea Dumnezeu sau Mos Craciun mai devreme sau bostanul de Halloween. N-am avut vreme sa ne uitam bine si am luat un streetcar de-amboulea si am ajuns nu stiu unde ca mai erau 10 minute pana vaporul isi lua zborul si noi nici pe unde suntem habar n-aveam. Telefonul lu' Bob nu se incarca, il sunasem pe C. sa ne ghideze, Bobi nervos, pe mine, evident, ca nu-s in stare de nimic, nici nu voia sa mai vorbeasca, cica el pleaca inapoi si ma lasa acolo. I-am tras un pumn in masca si i-am zis, baaaa, tu crezi ca in viata asta, totul iti va merge ceas, numa dupa organizarile si planurile tale in AutoCad? Gandeste-te ce facem si cum ajungem acolo, nu ma mai freca la cap. Lasa-ma sa ma gandesc eu, nu ma mai agita. Si am luat un prim autobuz care venea in statia pe unde eram, habar n-am unde, undeva pe la Exhibition, si l-am intrebat pe sofer, un sofer pe care ni l-a trimis Dumnezeu, un negru din ala din filmele cu fapte bune, care iti apare atunci cand ti-e lumea mai de-andoaselea, si l-am intrebat, nene, unde suntem si cum ajungem la pluta? Urcati, dragii mosului, e cumva in traseu, si hai ca va duc. Ne-a dat si harta TTC-ului, de folos alta data. O aveam, dar l-am facut sa creada ca suntem noi si in nevoi. Era sambata seara, un singur om in autobuz si ne-a dus pana acolo, deviind putin traseul. Nu eram departe, dar daca nu venea Dumnezeu prin faptura negrului, ne uitam la vapor departandu-se, cu batista alba in nas. La 8 fix eram pe punte si l-am sunat, din nou, pe C. si ne-a facut cu mana din vapor si am inceput sa alerg de bucurie, tragandu-l pe Bob dupa mine, de nervos ce era nici sa mearga nu mai voia. Ca el nu-i asa, eu il derutez, umbla numai cu calculele si calculator la buzunar si cand nu-i ies face spume la urechi. Bun baiat, pacat de...Alergam de bucurie de parca prinsesem ultimul tren al vietii...Oameni mascati, prieteni de incredere, muzica foarte buna, mai veche like The Summer of '69, si un ring de dans, desi era frig rau sus, dar te incalzeai, Bobi revenindu-si, si bautura scumpa. Pot fi foarte faine distractiile si aici, dar sunt scumpe, de-ti stau in gat. De aia lumea le prefera mai la dos, acasuta. Daca vreti si detalii financiare, 200 de dolari ne-a costat aventura pe mare, cu tot cu ambalaj si peruca, dar, acum ce sa mai zic decat ca s-au meritat toti banii. Ca doar o zi in an e si asa in fiecare zi. Drumul acasa l-am nimerit ca ne-a adus C. cu masina, pana in fata blocului, ca pe boshi.

duminică, 28 octombrie 2012

recunoasteti personajele?

"iepuroaica alba" a vrut doar poze cu noi. deci, ingnorati.
???????????????....
Jigsaw si-a uitat eticheta in par. Numa acu' am vazut hahahahahahaha.


vineri, 26 octombrie 2012

relax

Gasisem printr-un comentariu o sugestie in a nu mai compara Canada cu Romania, ca e eronat. Pana intr-un punct poate fi, dar avand in vedere ca unii se pregatesc din Romania in Canada sa plece, e normal sa puna in balanta avantajele si dezavantajele pe care le ofera o tara in raport cu cealalta. Vorbeam zilele trecute cu un om, mai nou si decat mine pe aici si inca n-a vazut multe, ca si mine, de altfel, si imi spunea ca atmosfera inconjuratoare de aici o simte deja mult mai relaxata decat acasa. Tot intr-un comentariu vazusem cum cineva spunea ca un comportament mai "relaxat" al oamenilor poate nu ar cantari prea mult in favoarea avantajelor Canadei, avandu-i in vedere si dezavantajele. Ba, din punctul meu de vedere, o face. Pentru ca starea de agitatie si proasta dispozitie a oamenilor, chiar si a celor de pe strada, e molipsitoare. Cum, de altfel e si relaxarea lor. Nu stiu de cate ori mi s-a intamplat, la Bucuresti, sa ajung acasa intr-o stare de nervozitate inexplicabila doar dupa ce am facut un drum aiurea printre impingaretii din 41. Aici, agitatia de tramvai, cu oameni mereu preocupati de griji, doar de ei stiute, si violent exteriorizate, si alergatori cu parul valvoi, lipseste. Canadienii nu-si exteriorizeaza nelinistile in modul in care o fac romanii. O cearta crunta prin autobuz nu am ascultat aici decat o singura data, pe-un motiv de-un caine si-o baba dusa, in timp ce la Bucuresti eram martora tot timpul. Dar aveam casti. Mi le indesam in urechi si ochii mi-i atinteam, cu capul in jos, intr-o carte sau o revista si, in felul acesta, ma "autizam". N-am vazut pana acum in trafic om coborat din masina, revoltat si pus pe harta si injuraturi, sa-l ia la bataie pe cel care i-a taiat fata. La Bucuresti, un astfel de peisaj facea parte din decorul urban al oricarei dimineti. Te uitai la ei, ca nu puteai sa nu te uiti, ca la spactacol, prin geamul autobuzului, cu mana agatata de balustrada, ca si jos iti era teama sa stai sa nu te ia vreun mosneag la trei pazeste, ca dormi pe scaun, dupa ce ti-ai petrecut, tanar destrabalat, noapte prin cluburi, desi, tu, sarmane, poate veneai de la munca. Aici, si daca te ating, din greseala, "sorry, sorry", nu mai termina. V-am mai povestit si cum e cu clientii. Acestia zambesc de zici ca sunt intr-un paradis continuu. Imi spunea vecina, farmacista in Romania, cate blesteme si-a primit de la clienti, "sa ajungi si tu ca mine", rugandu-se apoi sa nu se prinda. O astfel de atitudine a lumii prin care te invarti, voit sau nevoit, are un efect direct asupra starii zilnice de fapt. Vei fi intotdeauna ca si ei.
V-am lasat! O tai la munca. Relax, you have plenty of time, vorba cuiva destept! Tuturor ne e dor de "anotimpuri fara evenimente". Putina agitatie e intotdeauna binevenita, nici anesteziat nu-i sanatos, dar tineti-o acasa.

Si ascultati melodia acesta pentru o stare si mai buna :). Toata ziua ascult numai muzica.


joi, 25 octombrie 2012

pofta buna, de noapte buna!

No, ca am vrut si eu sa ma culc, si am si facut-o, cand mi-am adus aminte ca am uitat sa-mi pun "uniforma" la uscat, cherindu-mi si somnul totodata. Vedeti ca mi s-au anulat voturile, rahat, va multumesc, oricum, eu am avut toate intentiile bune, dar se pare ca nu am cu ce. Semn ca tre sa ma mut cat mai curand intr-un loc mai safe, poate in centru, mai langa autostrada. Ce voiam sa va zic, daca tot am inceput, si nu am ce. Am facut azi piftie de curcan, prima data de la nastere. Interesant, nu? Facuse mama lu' Bobi si mi-a zis in weekend pe sestanche, cica sa n-auda si el, ca si lui ii place. Si cum sunt foarte gatitoare, ciolanele lipite ce le mai gatesc cu patrunjel, ca eu de cand am venit in Canada, m-am luat dupa canadieni, si nu mai am o grija cu tinuta, am zis, dar ce, ma, eu nu pot? O fi el departe de ma-sa si n-o avea curcanul gustul porcului din cotet, dar nici mare chestie nu-i. Asa ca terminandu-mi norma, am mai zabovit o tzara pe la Metro, unde m-am tampit c-o varza pe care am dat 6 dolari, varza, stiu, ca sa mai iau niste ingrediente pentru placerile mele de culinareasa, pe care doar in Canada le-am aflat. Ca eu acasa nu stiam ce-i ala ochi de aragaz si cand ma punea maica-mea sa trag o rosie prin masina, sa faca un suc pe iarna, stia ca n-are pe cine se baza. Treaba asta imi producea nervozitate acuta. Cand puneam mana pe ceva, mi se suiau la cap. Aici, m-am transformat, nevoia m-a facut o gospodara, v-am zis ca si muraturi voiam sa-mi pun, dar n-aveam capac la oala aia din plastic, si n-am mai pus. Muraturi, de la rusi iau ca-s mai bune. Ca vorbisem de mancare, de parca mi-ar fi foame, intr-o mega postare anterioara, eu nu am grija ei, oameni buni, pe aici. Imi fac tot ce-mi pofteste sufletelul plangacios, de una singura. Transformand o nevoie, devenind, de fapt, ca n-am fortat, o placere pentru o dupa-masa, singura acasa. Nema chimicale, doar hormoni si antibiotice prin pulpele de pui ca de vitel. Ca sa nu mai zic de chilipir. Cand vin acasa si sufla vantul pustiu al strainatatii printre peretii goi si reci, si vecina-i pe la scoala si nu suna...azi m-a sunat si am chemat-o la o salata de vinete cu maioneza si rosii, facuta tot de mine, adica am scos bateriile de la alarma de incendiu, am pus o tigaie cu fundul ars pe foc si doua vinete proaspete in ea, luate de la chinezii cu cortul de pe Danforth si intepate in coaste cu furculita sa nu se inabuse, si cica i-am dat idei sa faca si ea. Era si greu! Zilele trecute a luat Bob, a doua oara de cand suntem in Canada, o prajitura din supermarket, una glazurata cu bezea, ca a vrut si el sa faca odata si nu i-a iesit - lui numai cozonacii ii ies, ca nu-i framanta el, si se si lauda la toti de parca ar fi Maestrul Cocatar - si am aruncat-o la gunoi, plangand dupa dolarii munciti de mine o ora. Nici eu, nici el, nu ne-am putut obisnui nici pana acum cu preparatele din supermarketurile canadiene. Acum, poate fi si o proasta autosugestie care ne induce greata. Dar ca sa scapam de ea, luam un lamaie, galbena si aromata, o radem si facem chec, clatite, poale-n-brau. Si o chem si pe vecina ca fac mult, nu stiu sa fac cu taraita. Fac ciorba intr-o oala de cununie si-l indes pe Bob ca-i buna la digestie. Iar el nu-i pretentios. Treaba in Canada se face in doi. Eu las de la mine, tu lasi de la tine, adica eu fac mancare si el o manaca. Daca a ajuns sa-mi spuna ca ciorba mea seamana cu-a ma-sii, va dati seama ce spumuita sunt! Eu cred ca el a uitat secretul gustului, si dupa atata zama acra a ajuns sa ii si placa.


Ingrediente: 

4 pulpe de curcan;
2 morcovi;
1 ceapa;
sare, usturoi si buruieni;
apa chioara. 

Total: 15 dolari. 
Grad de dificultate: redusa.
E scumpa mancarea in Canada? : o placere.

marți, 23 octombrie 2012

de prin zilele banale...

Ii ziceam aseara lui Bobescu ca ar trebui sa-mi iau o perioada de concediu cu blogul acesta, nu de alta, dar imi uit si indatoririle cetatenesti cu dracaria asta. Mie nu-mi ia mult sa scriu o postare, mai buna sau mai proasta, vreo juma de ora, o ora, depinde de chef - nu caut informatii pe nicaieri ca n-am timp, scriu ce-mi vine la mana, e fain ca nu te plictisesti niciodata, odata am scris o postare in timp ce asteptam pe cineva intr-un Tim Hortons, langa Ryerson :) - dar cum am si-o viata grea si-o minte cam goala in ultima vreme, empty space, in loc sa ma gandesc la ce trebuie, nici nu stiu la ce ar trebui, incep a-mi zburda in gol degetele pe calculator. Ieri a fost zi de lucru pentru scoala. Atat m-am ocupat ca am lasat totul pe azi. Trebuie sa fac un proposal in vederea crearii unui site pentru un new open bookstore si tot m-au muncit ideile pana le-am lasat balta. Lasa pe mai tarziu ce poti face azi, ca poate nu mai trebuie. Azi, la munca, o colega, sa va scriu cateva cuvinte despre ea, e, pur si simplu, adorabila, o italianca din Calabria, venita de foarte multi ani pe aici, destul de in varsta, si-a pastrat spiritul latin pana in maduva. Canta toata ziua, deci m-a innebunit, si rade cu o pofta de i se inrosesc si dintii. Genul de personaj, de comedie, de-ti face o transfuzie de stare buna prin simpla aratare. Si o mai cheama si Rosa. Ma amuza uneori ca imi explica niste chestii mult prea in detaliu si uneori is prea evidente detaliile ca sa i le ascult pana la capat. Sa imi spuna ca o cutie mare de branza e diferita de una mica si sa-mi faca si demonstratii, e deja prea mult pentru un om slab la matematica. Dar o ascult, ce sa fac...S-o trimit acasa?...Prea departe. Mi-a zis azi: "You talk too much...", pentru ca, de fapt, n-o mai faceam de ceva vreme. Asa alergam pe campuri verzi ca nici nu-mi dadusem seama...Faceam acolo ce faceam si ma gandeam la ale mele, oare la ce ma gandeam?!...Gandesc ganduri si scriu randuri, vorba cuiva. Am uitat si pauza sa mi-o iau si m-au certat. Cica sa nu mai fac niciodata asa ceva. Ce-i fain rau aici in Canada, pe langa atata rau :) e ca ai posibilitatea de contact cu oameni proveniti din toate natiile pamantului, si cu povesti ale lor. Am trecut la next level. La Bucuresti, ma interesam, de unde esti? De la Sibiu. Acum...din Jamaica. Cred ca v-am mai zis. Eu nu le am pe astea cu rasismul deloc. Nu stiu, cred ca nu-mi pasa, habar n-am. Unora, de exemplu, nu le plac indienii. Stiu ei de ce. Mie nu-mi place accentul lor. Pe langa faptul ca uneori nici nu inteleg ce spun, e si foarte pitigoi si-i la ureche ca o unghie trasa pe-o cutie de tabla. De parca al meu o fi mai breaz...Am citit o carte odata, The Immigrant se numea, despre povestea de emigrare a unei indience in Halifax. O gasiti la biblioteca, daca va intereseaza. Fabuloasa, pur si simplu. De atunci, ii privesc cu alti ochi. Mai am o colega, din Newfoundland, as vrea sa ajung si eu pe acolo intr-o vizita, cica 16 au fost la parinti. Dumnezaule, mare...Cum o arata o casa cu 18 membri?...Pentru ca am un nume cu provenienta mai catolica, vizibil in ecusonul din piept, si azi niste clienti au inceput sa-mi vorbeasca in italiana...Hei, Franceeesca...Cand mi-au observat ochii beliti, m-au intrebat daca m-am nascut pe aici. Da' de unde?...Nu e ilegitima intrebarea avand in vedere ca am o fata de copil tamp, care nu s-a mai schimbat de pe la 16 ani. Dezavantajul e ca imi cer ID la LCBO si la tigari si uneori nu-l am, dar avantajul e ca, parand o "eterna adolescenta", cu cosuri pe creier, pot sa zac a la long in job-uri gen McDonalds, aratand ca un student sarguincios, educat in spiritul muncii. Nu ca m-ar misuna vreo peocupare, dar e amuzant sa ii fentezi. Si pentru ca am si un accent destul de "altanatie", un alt client m-a chestinat tot azi de pe unde vin? Romania. Si s-a inveselit ca am fi vecini, el din Ungaria plecand demult. Zilele trecute, in timpul pauzei, plimbandu-ma in gol prin magazin, cu un mar in gura, pe la florarie, pe la felicitarile "funny", un mosnegel, intr-un carut pe care aici le-am vazut prima data - sunt ca o masinuta manuala, se plimba unii cu ele, incurcand lumea prin magazine, ca nu ar putea merge pe picioarele lor, dar de cele mai multe ori o pot face, dar sunt prea comozi - m-a oprit si cu trei ciocolate in mana, bolmojind o parere de engleza, incerca sa ma intrebe ce reducere face daca le ia pe toate. Si tot avea un refren "da, da". Dibuind o treaba, romana o mirosi si de la 100 de km, l-am intrebat ce limba vorbeste, putea fi rusa. "Romana", in romaneste. Asa s-a bucurat ca mi-a pupat si mana ca la demoazelele pretioase. Atmosfera mai destinsa la munca. Cu cat am mai scapat si eu de tracului noului aterizat, e din ce in ce mai bine.

luni, 22 octombrie 2012

ca la loterie

Acum de cand se lumineaza tarziu, innebunesc de placere sa ma trezesc dimineata, cu noaptea in cap. Si nu e o gluma, mirosul de cafea din casa, masuta de calculator de langa geamul inca intunecat, masuta plina cu flori, apropo, trebuie sa va arat ce floare am, un moment, poate cel mai placut, al inca unei zile, care pe parcurs se schimba, se stramba...eu va spun cu toata sinceritatea, ca nu am de ce sa va mint, n-am facut-o pana acum, si nici de acum incolo nu am de ce sa o fac, viata mea e foarte linistita in momentul acesta. E adevarat, au trecut aproape doi ani de cand am plecat de acasa cu 2 valize si 10.000 de dolari. Ceea ce vreau sa sugerez este ca nu sunt departe de probleme, ohoho, cate mai sunt de rezolvat, dar per ansamblu, curgerea domoala a zilelor si lipsa de griji acute (pana la urmatoarele rafale), ne face si pe mine, si pe Bobi, sa luam totul mai la pas. Nu a fost dintotdeauna asa. Si stiti foarte bine. Am avut si perioade mult mai grele, pierderea job-ului, cautarea altuia, tulburarea mea vizavi de drumul pe care sa ma orientez...Dar ceea ce mi-as dori, de vreme ce blogul acesta, la sugestia "exit poll-ului", e si o sursa de informare pentru viitori emigranti, este ca acesti viitori emigranti sa-si faca o idee obiectiva si cat de cat reala despre o posibila viata sub artari, goi de-acum, ca vine iarna. Si adresandu-ma strict lor, ati vazut, oamenii cu experieta emigrarii canadeze vorbesc in cele mai diverse moduri despre aceste locuri. Eu va spun ca poate fi bine, dar e si greu, foarte greu uneori, altii va spun ca e de mare cacat si atat, altii ca e paradis si tot asa. Si repet, din punctul acesta de vedere, cu totii au dreptate, pentru ca unii vorbesc si raportandu-se la parcursul lor. Nu cred ca se poate o privire de ansamblu, printr-o distantare totala. Evident ca exista si realitatea locului, dincolo de perceptii personale, si ati aflat-o si pe aia. Case de placaj, asa este, si vorbesc in conditiile in care locuiesc cu un domn specialist in casa, care sunt foarte scumpe, irational de scumpe, mancare de proasta calitate, ca in North America, hormoni in pui, GMO in cucurigi, dar noi, pe cat posibil, incercam sa cheltuim pe mancare foarte multi bani, tocmai pentru a o lua pe cea mai de calitate, atat cat poate fi ea de calitate...oameni care isi subrezesc sanatatea, in functie si de predispozitii, evident, asigurari scumpe la masini, masini scumpe, viata scumpa, distante lungi de parcurs pana la job in cazul unora - Bobi parcurge 120 de km dus-intors, eu nici 10 minute - , scoli slabe pana la terminarea liceului, dar angrenate in piata muncii locale pentru cei care continua, joburi de jos prestate de imigranti, dar sunt si canadieni care fac aceleasi tipuri de joburi, cu mentiunea, la o alta varsta si mult mai putini (dar in Toronto, canadienii din tata in fiu sunt minoritari), cum sunt si imigranti care presteaza job-uri foarte bune. Asta pe de o parte, apoi, pe de alta, salarii bune, si autostrazi, full la rush-hour, dar cum altfel intr-o metropola americana, respect pentru munca depusa, cine imi spune ca e invers, nu il cred, o politete excesiva, cateodata enervant de excesiva din partea localnicilor, functionarea in bune conditii, chiar si-asa birocratica, a sistemului administrativ, si vorbesc din experienta, siguranta in miezul noptii, desi se impusca si pe aici diversi, lipsa spagilor la nivelul de jos, reale posibilitati de avansare in profesie, e adevarat, cu efort de toate felurile, bani cheltuiti si credite facute, un tratament destul de nediscriminatoriu, cel putin in cazul albilor, iar noi suntem albi...acum ca suntem, ca imigranti, platiti sub un canadian, o fi foarte adevarat, dar eu sunt platita la fel ca toti ceilalti cu care lucrez, Bobi, la pretul pietei, avand in vedere experienta canadiana pe care o are. Are 28 de ani, e imigrant de 2 ani in Canada, lucreaza intr-o firma mare, pe meserie, si nu ca muncitor necalificat, face o meserie calificata, in field engineering. Si repet, am venit de doi ani, fara a avea vreo cunostinta in Canada si cu foarte putini bani la noi. Din acest punct de vedere, pentru mine este mult mai greu, avand la baza, poate cea mai paguboasa meserie pe care ar putea-o avea un imigrant. Dar si in situatia acesta exista n variante de miscare. Eu va spun cum sta realitatea noastra, altii o pot spune pe a lor. De ce m-as simti eu pagubita si tepuita venind aici? Nu am de ce. Ca nu stiu daca vreau sa raman e pentru ca ma simt mult prea departe de casa si de ai mei, nu ma simt ca acasa, e un feeling greu de descris, dar si foarte puternic, n-are locul acesta suflet pentru mine. Iar daca va continua sa fie asa, nu ma voi putea obisnui cu o astfel de stare perpetua.
...Dar totul este ca la loterie. Foarte multe variabile, printre care background, premise, predispozitii, noroc, stau in calea a ceea ce urmeaza a se intampla cu cei veniti. Am cunoscut oameni, abia veniti in Canada, care au reusit sa obtina un salariu de 45.000/an in trei luni, avansand la 70.000 peste alte 4 luni, la fel cum am cunoscut oameni, de 8 ani in Canada, lucrand inca pe minimum pe economie. Oamenii acestia vor vorbi diferit de ceea ce li se intampla. Am cunoscut aici oameni carora le este dor de casa, indiferent de circumstante, dar si pe altii care se simt aici ca pestele in apa. Si acestia vor vorbi diferit de ceea ce li se intampla. Am cunoscut oameni frustrati de sistem, dar si oameni care nu au nicio problema cu el. Si ei vor vorbi diferit de ceea ce li se intampla. Acum, ca tara aceasta nu este nici pe departe perfecta si ca are o gramada de bube in cap, e adevarat, dar cazand, din nou, in patima comparatiei cu locul de provenienta, alege unde ti-e mai bine. Un comentariu anterior sugera foarte bine ca in zilele noastre nu traim unde ne place, ci unde ne baga si pe noi cineva in seama, ca sa il citez. Canada este unul dintre aceste locuri.
Sa va dau niste exemple. Ati vazut si voi, omul care s-a intors acasa dupa 10 ani. Cu tot respectul pentru decizia lui, e a lui si daca a luat-o pentru ca asa a simtit, ca asa a considerat de cuviinta ca e mai potrivit pentru viata lui, il apreciez din tot sufletul. O alta familie, cunostinte bune de ale noastre, de 12 ani in Canada, au acum, aici, o viata cat se poate de decenta. Au venit in Canada, atunci cand aveau varsta pe care o aveam eu si Bobi cand am emigrat, cuplu fara copii. El inginer IT-ist, meserie foarte cautata aici, ea profesoara. A reusit sa profeseze doar el. Ea si-a echivalat studiile, dar nu a reusit sa-si gaseasca job nici pana acum, lucrand multi ani intr-o fabrica. Acum nu mai lucreaza deloc, traind, o familie de 4 membri, dintr-un singur salariu. Dupa 4 ani de la aterizare, au facut primul copil, dupa aia pe al doilea, si-au luat casa, cu credit, evident, si in alte conditii decat cele de azi. Au tot ce le trebuie, evident, material vorbind. Si spun ca in Romania nu ar fi reusit sa faca nimic pentru ca au frati si surori ramasi acasa, care nu fac altceva decat sa se taraie de la o zi la alta. Dar le este un dor incredibil de Romania si acum. De Craciun plangeau. Iar celor ramasi acasa le e un dor incredibil de duca, dar nu se incumeta s-o faca. Oamenii acestia, cand au plecat de acasa, le-au promis parintilor ca in 10 ani se intorc. Au trecut 12 si nu se vor mai intoarce. Ce sa mai faca acolo? In conditiile in care aici au reusit sa se puna cum au putut si cum s-au priceput pe picioarele lor. Cu adevarat, ar fi pentru ei o a doua emigrare. Au si copii, canadieni deja, nu ii pot, de dragul artei, rupe de ale lor. Am fost la ei in vara si ne-au spus ca le-a fost foarte greu la inceput, nici macar limba n-o stiau, si daca ar fi sa o mai ia de la capat, nu ar mai face-o, iar in conditiile de astazi nu ar emigra. Deci, ceea ce vreau sa sugerez este ca toate opiniile sunt valabile, dar, eu, personal, tara aceasta albie de porci nu o voi face niciodata pentru ca nu am de ce, asa cum, din alte motive, nici Romania, nu-i pentru mine albie de porci. Pentru ca, din notive diferite, ambele imi sunt la fel de dragi. Pentru cei care vor sa emigreze, cu gand definitiv, puneti in balanta totul, si cu toate acestea, s-ar putea sa va iasa, s-ar putea sa nu va iasa. Orice este posibil si totul depinde de la caz la caz. Sau intrebarea, de altfel, foarte buna a unui amic, mai, fratilor, dar voi ce v-ati imaginat ca-i tara asta?!

PS: dati cu banul. s-a deschis noul "exit poll". dupa media lor, o sa tin, constiincios, cont de raspunsuri :).

Ca va ziceam mai sus, iata o floricica a mea. am o gramada. sunt "pet"-urile mele in Canada si la toate le merge bine. daca vreti sa-mi faceti un cadou, nu uitati sa treceti pe la florarie :)

duminică, 21 octombrie 2012

Va mai amintiti de Zimbru?



Noi avem un prieten in America, un prieten vechi, din copilarie. Om cu state vechi pe continent, care a suportat "patimile" a patru relocari, in patru state diferite, a unei repatrieri si a unei reintoarceri. Vorbim cu el pe skype zi de zi, cand avem vreme, ore intregi. Nu sta departe, dar nici prea aproape. Am zis ca daca ar fi fost omul acesta in Toronto, cu noi, adica, fizic, mai aproape, ne-am fi simtit si mai "aproape" de casa. Tinem mult la el. De-am putea sa-i tragem pe skypeisti aici, ca spiritele prin oglinda, din filmele horror...Aseara, poc, poc, poc, ca petardele, un spectacol, am facut de-a cucurigi... Am vrut sa luam o masinarie de la Canadian Tire, dar n-am mai luat, i-am facut in oala. Am luat odata una de pe la Zellers, dar am dus-o inapoi. Am zis sa ne uitam la filme, dar nu ne-am mai uitat, am baut un Zimbru polonez, mai multe, cu el. Eu nu prea-s amatoare de bere, ma obliga Bobi sa beau Smirnoff de cranberry cu lime, dar nici ala nu-mi place. Dar beau acolo, obligat-fortat, ca antidot impotriva tristetii ar fi berea cica. Decat sa faci rand prin farmacii la cutiile cu prozac, mai bine, faci o betie si ai scapat de melancolie. Si cum dusi eram, spre miezul noptii deja, eu le tineam monologul "bunastarii", dadeau din cap, dar cred ca mai degraba m-ar fi trimis la somn. Avem o viata linistita, le ziceam. Atat de linistita si fara vreo preocupare incat cand capul nu-i gol pusca, mai umbla ratacit, pe-acolo cate-un gand, ca unul din ala de face jogging si-ti mai face si cu mana, prin parc, fara tinta. Daca nu ne-ar trasni, sporadic, ca ploaia dupa seceta, doruri de casa si simtaminte nedefinite, de peşte pe uscat, vin, ne lasa, vin, ne lasa, si cand vin, parca ar fi niste rafale de ne arunca cu capul de pereti, chiar ai zice ca traim intr-un film din ala de te uiti la el din plictiseala. N-am probleme, nu inca, si pana la inca, de vremurile astea o sa-mi aduc aminte, baaa, cum mai traiam noi pe atunci...
(...Stiti, nu neaparat cu vreo legatura cu ce-i mai sus, dar mi-a venit sa zic ceva, de la un ultim comentariu la postarea anterioara, nevoile primare, oricat ar fi ele de chioras privite si tabu discutate, ca-i de porc sa vorbesti de porc, au o importanta deosebita in evaluarea nivelului de trai al omului. O prima importanta. O viata in nevoi primare e o viata umilita si punct. O viata cu grija a ceea ce n-ai a pune pe masa, ca nici masa nu-i, biciuie pe spate si lasa rani sangerande. O viata in care te uiti pe raft la un gogosar si te gandesti de doua ori daca sa il cumperi sau nu e de cacat. A venit odata maica-mea la Bucuresti si intrand in Albinuta a vazut o femeie batrana cum descanta o punga cu doi ardei. I-a cumparat ea punga si a inceput biata femeie sa-i multumeasca de parca ar fi salvat-o de la moarte. Nu, asa nu! Nu piramida lui Maslow vreau sa o descriu, ca o stim cu totii, nici pe cea inversata, din jurnalism, altceva vreau sa spun, intelegeti voi, ca nu mai am timp sa detaliez, tre sa plec la munca. Dar nici una lipsita total de griji nu-i sanatoasa. Ca nu mai esti in stare sa apreciezi ce ai si delirezi. Canada te pozitioneaza intre si de umilit, la nivelul acesta, nu umileste. Nu te lasa sa mori de foame, e greu sa mori de foame sub artar, dar nici in desaga nu iti baga. Si nu-ti ramane decat sa urci treptele piramidei, ca pe a doua deja esti). O sa mai detaliez, dar ma grabesc. V-am pupat! - s-a deschis si chioscul de comentarii totodata. poate fi o vaca buna de muls aici...bagati acolo, vorba cuiva, nu va sfiiti. sa nu fiti de acord cu mine, se accepta, dar nu ma mai injurati de mama, ca e pentru toata lumea, altfel se supara patronul si pune un buldog la intrarea in pravalie :). Hai o zi buna de duminica frumoasa sa aveti si beti o bere!

vineri, 19 octombrie 2012

zambiti, va rog!

Hello!...nebunul is coming back :)...(Haideti sa va explic ceva, intre paranteze, oricum fara relevanta, inainte de a intra in painea proaspata de azi, dospita, coapta si ademenitor aburinda. Eu scriu zilnic. Sunt un dement. Si am recunoscut-o. Deci, cum m-ar putea afecta unul care mi-o zice "in fata"?...Ca nu-i asa? Nebunii sunt imuni la vorbe in vant. Eu scriu zilnic pentru ca imi place sa sculptez cuvinte in hartie. Pur si simplu. Daca nu mi-ar placea, daca nu as simti vreo atractie, cateodata dincolo de mine, acest blog, platforma care mi-a facilitat exercitarea in voie si fara sir a delirului, nu ar exista. Interesul meu, prin randurile pe care le insir, nu e sa informez pe nimeni despre nimic, daca se intampla si asta, cu atat mai bine, nu e sa ii fac pe unii sa se simta bine sau prost, daca se intampla si asta, asta e, nu e sa determin pe nimeni sa o ia intr-o parte sau in alta, daca se intampla si asta, fiecare s-o ia pe unde vrea. Faptul ca scriu despre plecarea mea in Canada si parcursul ei, acesta este doar un suport. Daca nu s-ar fi intamplat, as fi scris despre altceva. Si de facut, tot as fi facut-o. Interesul meu e unul cat se poate de simplu. Sa scriu, sa mazgalesc. Imi ocup o parte din viata. Viata, care, de altfel, e ca o moneda. Doua fatete, una neputand exista fara alta. Una exterioara, activa si de bun simt pentru un om banal, care insa, nu-mi ajunge, si una puternic interioara, la fel de activa, daca nu si mai mult, pe care simt nevoia sa o exteriorizez in felul acesta. Atata vreme cat tu intelegi din tot ce insir eu aici ca viata mea se "rezuma la"...nu ai inteles nimic. Pentru ca ea nu se rezuma. Cat de limitat poti sa fii sa gandesti ca un om e atat de limitat pe cat cuvintele i-o permit? E ca si cum ai zice ca un autor de carte nu ar exista in afara cartii lui. In ochii celorlalti, poate e adevarat. Si e de inteles. O teorie a scrisului spune ca, citind, oamenii vad numai ceea ce-i negru pe alb si evalueaza totul doar inside the box. O sa spun aici un lucru. Ceea ce am reusit eu sa fac e mai mult decat o autodepasire. Si nu ma refer la cati cititori vin si revin aici, e treaba lor - poate fi si numai unul, adica eu - eu doar le pot multumi, de restul nu ma mai ocup si nu ma mai intereseaza. N-am avut niciun soi de promovare si nici asta nu ma preocupa. Deocamdata. Existenta acestui blog, extrem de timid la inceput, dar cu care am mers de mana, acumuland sute de pagini, m-a intarit pe mine pe parcurs, facand efectiv ceea ce iubesc a face. Daca acesta este un mecanism de rezistenta, poate fi, e mai mult decat minunat ca l-am gasit. Daca iti place sa te dai cu deltaplanul ca sa rezisti, daca iti place sa butonezi un joystick intr-un joc de strategie pe calculator, daca iti place sa te arunci in cap, din stratosfera sau de pe bloc, daca iti place sa calaresti sau sa calatoresti ca sa rezisti, sau sa vorbesti cu ratele de pe balta si cu frunzele din copaci, fiecare rezista cum poate. Atata timp cat nu fac rau nimanui, si nu fac, nici n-as avea ce spune la spovedanie, doar ca poate injur prea mult, nu vad unde e problema si de unde atata inversunare). Am inchis parantezoaia...
...si apropo de inversunare, ca aici voiam sa ajung si mult, din nou, mi-a luat...Canadienii sunt oameni relaxati, ca aparenta. N-au nimic din incrancenarea, din disperarea si smulgerea parului valvoi din cap a romanilor. Zambesc. Tot timpul. Ca o fac fals sau nu, zambetul e dincolo de pretext. Cand zambesti, inainte de a emana o energie pozitiva benefica si celorlalti, in primul rand, iti faci un bine tie, si pe ansamblu, un bine de atmosfera. Ca sa dau un exemplu, clientii sunt altfel decat in Romania. Si spun asta dupa ce m-am tot ocupat cu ei pe aici, de cand sunt negustor. Oricat de ingalat si ametit ai fi ca si comerciant, clientul iti da dreptul la prostie. Se poarta, simplu, civilizat. Evident ca exista si n exceptii, dar ele nu fac altceva decat sa confirme regula. In Romania e invers. Am lucrat aici si cu clienti romani. Unii, minunati, civilizati, de pus la rana sufleteasca, altii, nepricepand nimic din tot ce li se intampla, au ramas asa cum, de fapt, au fost. Niste animale. Desi, spunand asa, jignesc profund bietele dobitoace. Intr-o zi, cand lucram la romani, doar pentru ca mi-am permis sa-i spun unuia, dintre ai nostri, un descult, sa aiba putina rabdare, mi s-a adresat cu un apelativ demn de toata lauda: "jegul dracului!" Am ras. Ce-ti ramane altceva de facut? Educatie? Nu-mi sta in fire. Am lucrat si lucrez si cu clienti canadieni. De-ale canadienilor...a stat un om 20 de minute sa i se faca o pizza...si revenind, a mai stat 20 sa i se mai faca una...era vorba de pizza la o reducere cu 3 dolari. Se imbulzeste lumea la reduceri mai ceva ca oile la lins sare. Prin cele 40 de minute facea o reducere la buget de 6 dolari. 6 dolari, ba chiar mai mult, pe care i-a folosit peste drum, la Tim Hortons, sa ne ia celor cinci pizzari, cate un suc sau cate un ceai, dupa preferinte.

miercuri, 17 octombrie 2012

frunze de artar (IV)

Ati vazut ca mi-am pus "exit poll", in stanga paginii. Votati acolo, in fiecare saptamana o sa mai pun cate unul si impreuna cu "trupa" redactionala o sa tin cont de raspunsuri, mai ales dupa ce ma voi muta pe site-ul meu, daca voi fi in stare sa renunt la asta vreodata. Deja sunt in stare ca din spatele a ceea ce se vede, sa codific totul in vederea conceperii unei minunate interfete. Cursurile la care merg sunt foarte practice, 10% teorie, 90% practica. Avusesem mai demult o conversatie cu un amic pe tema, ce ti se potriveste mai bine? Invatarea cu profesor sau fara? Mie, prima. Am nevoie, cel putin la inceput, de un indrumator calificat, care sa-mi asfalteze aleea. Dupa, ma descurc si singura. V-am zis, prima nota a fost 7. Atat de tare m-a deprimat, ca urmatoarele 3, au fost maxime :). Dar lasati asta, voiam ca, scurt, sa mai scriu o frunza de artar. De ce dracu pun astfel de titluri? Pt postari scurte. Citisem zilele trecute un articol foarte bine scris, in Adevarul, despre cei plecati in strainatate care, formand mici Romanii la distanta, se pot reuni intr-un "proiect" mult mai mare, de scoatere a Romaniei din cocina sociala, morala si de toate celelalte feluri. Dar un comentariu mi-a ramas in minte. Si din cateva randuri, putine, scrise de cineva, poti realiza capacitatea de reflexie a celui din spatele cuvintelor. Spunea cam in felul urmator, nu mai stiu exact, parafrazez, ca romanii plecati nu se vor implica niciodata intr-un asemenea "proiect" pentru ca NU LE PASA. Atata vreme cat au avut egoismul de a renunta la tot ce le-a fost mai drag, familie, prieteni, casa, chiar cariere, la o mare parte din sufletul lor, pentru a-si lua lumea in cap, nu ei vor fi cei care vor schimba vreodata Romania in bine. Doar cei de acasa o pot face. Asta era ideea. (Imi aduc aminte ca inainte de a pleca, atunci cand am anuntat ca renunt la tot si-o tai din tara, redactorul-sef mi-a zis, sa-ti fie bine si sa-ti mearga toate struna, si, sfichiuit, a adaugat, si sa te intorci la masa pusa). Fara a condamna nici de o parte, nici de alta, asa sa fie oare?

marți, 16 octombrie 2012

frunze de artar (III)

But I feel I'm growing older...na, ni, na, ni, na, ni naaaaa... De cand am venit de la munca sunt intr-un mood din ala de frunze de artar tomnatice, de fapt, ca de-o perioada incoace....In astfel de timpi Canada e raiul pe pamant, pamantul e raiul. Sunt un dement, vorba cuiva. Cand cu curu-n sus, cand cu el de pamant...Tre sa plec si la cursuri, si nici n-am invatat. Si nici nu invat, ca imi vine sa ascult numai deeply autumn falling leaves lyrics. Punandu-mi, de cutuma, hachitele pe seama hormonilor sau a unei labilitati de om rasfatat de viata, cred ca mai degraba de la vreme mi se trage. E atata liniste in frunzele acestea, so feel the autumn rain, ca nu te poti opri sa n-o asculti ca sa asculti de ea. Ce griji am eu?...Am visat asta noapte ca mi-a murit cineva, mama. Din cauza lui, a visului, m-a intepat toata ziua, printre zimtii de la cutit, cu care tai pungile cu salata, un acut sentiment de vina. ...Cosmar din ala de-ti ramane in cap toata ziua si incepi sa faci tot soiul de conexiuni tampite cu telefonul primit de Bobi la munca pe nv. Pe noi nu ne suna nimeni aiurea, in ore nepotrivite, de acasa, tocmai de aceea. Mi s-a intamplat de cateva ori sa ne sune de acasa, contra fusului orar, si primul gand a fost cel rau...Departarea...Vi s-a intamplat vreodata? (Apropo de postarea anterioara, e o carte f tare, Porecla se numeste. Descrie povestea unor imigranti indieni, daca imi aduc bine aminte, in SUA. Povestea se petrecea in alta perioada, atunci cand era informationala nu atinsese cotele de astazi si imi amintesc cum scria autoarea ca telefonul nu suna pe atunci, de acasa, decat foarte rar si atunci doar ca sa aduca vestile proaste, receptorul fiind ridicat numai cu teama). Interesant, oricum. Alte vremuri, aceiasi noi.

PS: Am revenit la realitate. Scriu din sala de curs, in pauza, in loc de biscuite. Photoshopez. Nici de aici nu ma dezlipesc de voi :). Sunt cu pluta. Dar cine a zis altceva?! Is un dement.

luni, 15 octombrie 2012

frunze de artar (II)

Cateva poze cu una dintre cele 99 de filierele ale bibliotecii publice din Toronto, poate una dintre cele mai mici filiere. Cea mai aproapiata de mine. Cand voi ajunge in downtown, voi face poze celei centrale. Cea mai placuta surpriza a Canadei, pentru care din partea mea, tot respectul canadienilor, de cand am venit si pana acum. Dupa cum ati putut observa in poze, exista de imprumutat si carti in limba romana. Foarte multe. Totul este gratuit si foarte la indemana. Voi mai reveni cu detalii, cand voi face poze si celei centrale. Pana atunci, si cateva poze cu drumul pana acolo. Voi pune si astfel de foto de acum incolo pentru cei, din Romania, interesati si de astfel de detalii.

duminică, 14 octombrie 2012

frunze de artar


De azi inainte o sa scriu numai cu incantare despre viata mea siropoasa de artar. Am glumit. Hihi. O sa scriu si despre aia, dar cand va fi sa vie. Ca la rugaciune. Cum sa nu, eu gasesc placeri si fericiri si in micile intamplari ale vietii, cum ar fi savurarea unui mar verde de la supermarket, udarea floricelelor, stiti ca mi-am cumparat odata un Money Tree, era mic, acu' e ditamai copacul, s-a facut mare, dar macar de n-ar glumi si el, apoi si intr-o plimbare de weekend prin frunzaris, ca ce sa faci si in weekend, acu' ca sezonul bbq s-a inchis si ne sutuie toamna pe fiecare pe la casele noastre. Fiti atenti ce am facut weekendul asta...Nimic. Sa va descriu putin un mic episod din viata de canadian a unui imigrant, insignifiant, adica eu, dar cati ca mine, prin care sa se deduca modul de viata, i-as zice stil, dar n-are unul. Weekend-ul dinspre toamna incolo are doua puncte distincte, cu care incepe si cu care se termina. Incepe vineri seara la LCBO, se opreste lumea acolo ca in halta, in drum spre casa. Vine canadianul de la munca si se dezbraca la LCBO sau, peste strada, la Beer Store, si-si indeasa masina cu cateva lazi, berea e scumpa, sa stiti. Noi cand am venit in Canada, Bob amator de bere fiind, le-a luat pe primele abia prin decembrie si asta, ca de Craciun sa fie. Acum cred ca recupereaza :))). Acum, ca s-au inchis si "terasele" si nu mai poti bea o bere de 333 cu 7 dolari, te aduni pe acasa pe la unii sau la altii, daca ii ai. Daca nu, te aduni pe la casa ta, dai drumul la o muzica, inchizi ochii si iti imaginezi ca nu-i asa....Si se termina luni dimineata la ora 3, cand te trezesti prima data si vezi ca mai ai 3 ore de somn si te bucuri. Daca te trezesti prima data la 5, injuri, ca mai ai doar una.
...Modul de viata canadian, de ca si cum l-as fi priceput pana acum, inseamna 5 zile de munca silnica (...de placere) si 2 zile de weekend super tare (...de plictisitor)...Intai si intai, tirada skype. Mama, tata, bunica, strabunica, dumnezau s-o ierte si tot asa. Aceleasi discutii interminabile, voi ce faceti? ce nu te-astepti...dar voi? la fel. Apoi, te duci la magazin sa faci cumparaturi. Treaba ma supraexcita. Cand aud de magazine, imi vine sa rup hainele de pe mine. Ca niste robotei setati, weekend de weekend la aceleasi raioane, si cu ochii inchisi. Prima data la ardei, apoi la cartofi, apoi...pana la casa, dupa jumatate de zi. Faci mancare, ca cine sa ti-o faca, si te gandesti apoi ca ar trebui sa iesi pe undeva, la un muzeu, la o cetate, si te duci in frunzaris (vezi foto). Asta daca n-ai abonament la sala. Mai dai cu piciorul intr-o frunza, iti mai inchei fermoarul la geaca - bate vantul, a paguba - te duci din nou la magazin, ca ai uitat dimineata sa iei usturoi, si daca da Dumnezeu, dupa atata palpitatie si aventura, te intorci sanatos acasa. Dai drumul la un download, ca skype-ul doarme, fusul orar, si incepi a te uita la seriale. M-am uitat la Arrow. E cu un super-erou. Eu i-am zis lu' Bob. Ala a fost pe o insula si a capatat experienta de viata si superputeri prin urmare. E la fel, dar invers. Stiti cum e asta cu experienta de viata? Cand te-ai saturat de a te mai lua in serios fara sa-ti iasa, incepi s-o faci pe-a diletantul. Si zici ca experimentezi. La asta nu dai gres niciodata. I-am zis lu' Bob sa scoata si mai vechi, seriale, eco-friendly, le putem recicla. E aproape 2 noaptea. Mai sunt 4 ore. Deci inca ma bucur. O saptamana usoara va doresc!

vineri, 12 octombrie 2012

m-am enervat

Am primit azi toate aprecierile sefei, mai lipseau onorurile primariei. A really good job de cand sunt acolo, nu un good job, un really good. E diferenta. Aprecierile sunt binevenite, stiam eu ca-s buna :), dar acestea functioneaza ca mangaierile pe gat la motani. Mai zi-mi o data ca imi place. Am dedus din cateva mesaje ca as boci, Doamne, iarta-ma, nu-i asa, ca nici nu am de ce, chiar nu am, si mi s-a "reprosat" ca as fi luat-o pe o panta negativista in ultima vreme. Dar stiti ce-am obsrvat interesant...ca in felul acesta sare lumea de dos in sus, reactioneaza si dezbate, fiecare tinandu-si partea, iar pentru cei care cauta mesaje utile in astfel de postari, doar astfel pot afla mai multe, ciuguling si dintr-o parte, si din alta, nu numai de la mine, ca eu nu detin adevaruri de niciun fel, incerc, ca toti ceilalti, sa le aflu. Nimeni nu incearca sa determine pe nimeni sa vina sau sa nu vina in Canada. E aberant. E o alegere personala, la indemana oricui. Dar sa ai sansa de a te documenta prin ochii altora despre viata in Canada, si cu bune, si cu rele - pentru ca prejudecatiile si utopiile nu fac casa buna cu un astfel de demers - mie mi se pare un lucru mare. Indiferent ca se trezesc unii sa dea toata ziua in cap locului, ca si cum din capul locului ar exista vreun cap, sau altii, pe partea cealalta, acesta este un aspect secundar. E parerea fiecaruia si chiar daca nu-mi convine mie sau altora, nu ne ramane decat sa o respectam. Ca nu doare. Si e constructiv. Au dreptate, si cei care spun ca acesta tara le vine ca o manusa, si ceilalti. Parerea mea, care, repet, e una intre alte multe mii, am debitat-o in sute de postari pana azi, am trecut si prin momente pline de entuziasm, si inca mai trec, am trecut si prin momente vraiste, si inca mai trec. Prin reusite si nereusite, prin aparente certitudini si multe momente de dubiu. Acesta este un jurnal live. Daca toti am tine cate un jurnal de genul acesta, in fata lumii, sau in spatele ei, cate pagini ar fi roz si cate negre? O viata palpitanta nu are o singura culoare. Nu e monocroma. Nici macar o viata, daramite una intoarsa la 180 de grade?
Realitatea mea este urmatoarea, ca sa revin la zi. Ca sa se inteleaga ca nu ma plang pentru ca nu am de ce, nu-s nici plangacioasa din fire, iar cine ma cunoaste personal stie foarte bine ca nu fac caz din necaz, dar haz de necaz de foarte multe ori. Si ca sunt labila, o stiu si pe asta foarte bine. Dar asta nici macar nu conteaza. Persoana mea nu conteaza, daca acest blog n-ar exista, parerea mea pe aici n-ar exista si pace, la fel ca a multor altora. E doar o poveste printre alte mii, alte mii de care multi nu vor auzi niciodata. Toronto si GTA, la fel ca si Montreal, Vancouver si toata Canada la un loc e plina de romani. Foarte putini dintre ei sunt activi online. O duc bine, o duc rau, doar ei stiu.
Ca sa revin, realitatea mea este urmatoarea: primul an in aceasta noua minunata viata a mea se exclude. Il exclud eu acum. Pentru ca a fost perioada valului pe ochi, perioada incantarii maxime, venite pe fondul unei mari schimbari pe care am facut-o in viata, si pe care nu o puteam vedea atunci neimplinita, pentru ca neimplinita fusese in partea cealalta, dar nefiltrata foarte mult prin realitatile lumii de aici. Nu luasem atat de mult contact cu ea atat incat sa-mi permit a vedea mai multe. Am ajuns in Canada, fara prea multe informatii, chiar azi imi aduceam aminte ca imaginea imaginara a Canadei in care urma sa ajungem e diferita de ceea ce am inceput a trai la fata locului. Banuiam ca va fi dificil la inceput, dar habar nu aveam ce inseamna asta. Iar acum spun ca dificil nu e numai la inceput. Ca nimic nu pica din cer, ca dorul de casa poate fi doborator de puternic si sugator de energie, ca lupta cu zilele va fi inzecit mai mare decat era acasa - de ce? pentru ca trebuia sa ne punem la punct o limba, trebuia sa intelegem piata muncii inainte de a o patrunde, trebuia sa intelegem viata de aici inainte de a merge mai departe, asta insemanand inclusiv cuoasterea orasului (desi pare banal ce zic), a stilului de viata de aici (cu care e posibil sa te trezesti, la un moment dat, in contradictie), a preturilor, a altor oameni ca si noi sau diferiti, si asa mai departe. De multe ori imi spun ca pur si simplu, m-am mutat dintr-un loc in altul. Am lasat grautatile si bucuriile de acasa, pentru greutatile si bucuriile de aici. Desi diferite, ca unele erau acolo si de alta natura, aici, tot la fel sunt numite si resimtite. Nici n-am avut ragaz, sincera sa fiu de prea multa documentare inainte, pentru ca viza am primit-o in mai putin de 8 luni din momentul in care ne-am hotarat sa plecam efectiv. Am mai zis. Noi am venit singuri, la 26 de ani, neavand pe nimeni in Canada. Am luat-o pas cu pas si am ajuns pana azi. Daca suntem multumiti? Normal ca suntem. Am facut totul pe carca noastra, asa cum ne-am priceput, neam de neamul meu neajungand sa-si duca de unii singuri zilele la mii de mile distanta de tot ce stiau. Faptul ca traim decent, ca avem job-uri, e dovada ca aceasta tara iti permite sa faci chestia asta. Dincolo de ceea ce scriu negru sau alb, de la o zi la alta, printre randuri poate fi trasa o concluzie mult mai mare. Ca te descurci. Dar ca ti-e si greu. (foarte multe variabile in schema, oricum). Si asta nu inseamna ca ma plang. Financiar vorbind suntem mai mult decat bine. Cu banii stransi in mai putin de un an de Canada, in primul an, am mai spus, ne-am o luat o Toyota Corolla noua, cu banii jos si ne-au mai si ramas. Evindent, pe langa, traind viata scumpa de aici. Ca sa dau un exemplu. Am muncit pentru ei. Si inca muncim. Cand spun ca in Canada se munceste mult, nu o spun pentru ca ma spetesc si, in general, fug de munca. Nici pe departe. Am energie cat sa dau si altora. O spun pentru ca asa este. Bobi are un job pe care altii doar il viseaza. Asta este realitatea. Altii au muncit 5 ani ca sa ajunga in job-ul pe care el l-a obtinut intr-unul. Cat munceste? Cat nu poate duce, believe me. Ii place. Dar ne este dor de acasa. Eu, din nou, am pendulat prin job-uri si nejob-uri, dar nu ma deranjeaza, ba, pana la un punct, ma amuza. Am cap cat sa fac multe altele, dar deocamdata fac ce pot. Si am si multi soricei la mansarda, niste lucruri pe care aici mi-as permite sa le fac. Acasa nu puteam. Dar despre asta, poate alta data, ca ne lungim aiurea. Si iar mi se transmite ca scriu mult si degeaba, pe principiul vorbesti mult ca sa nu taci. Nu am scoala terminata in Canada si asta ma da mult in jos. Ma rog, sa zic asa. Greul si frustrarea ca sa zic tot asa, desi nu-s frustrata la baza, slava Domnului, vine din faptul ca nu vreau pur si simplu, pe fondul emotional in care ma aflu, sa investesc zeci de mii de dolari in cursuri deocamdata. Cum suna toate acestea? Simplu sau greu? Greu, va spun eu. Ca nu mi-e jena. Nu-s, man, Hercule, cu puteri imaginare. Si daca-i greu, spun ca-i greu, daca-i usor, o spun si pe asta. Daca imi place, spun ca-mi place, imi place colega care canta toata ziua, e adorabila, daca nu-mi place, o spun si pe asta. Revenind, cum vi se pare, simplu sau greu? Greu, pentru ca pe langa toate eforturile de integrare in viata concreta de aici, casa, locuri de munca, bani ca sa iti duci zilele, mai avem de luptat si cu un sentiment profund de dor de casa, care ne demobilizeaza. Mi-ar fi foarte simplu sa spun numai de bine, dar ce folos? N-ar fi nici adevarat si nici util nimanui. Nici mie macar. Adevarata mea viata in Canada, cu tot ce inseamna ea, bune si rele, in balanta, a inceput abia in al doilea an. Si asa cum nu am negat niciodata, e o tara de trait, dar...nici pe departe perfecta. Dar unde-i aia, si asta e adevarat...Asa se vad lucrurile de la mine, de aici, din camera.
Si din toata bulversarea zilelor, concluzia ramane deasupra. Nu regret nicio secunda ca am emigrat in Canada, traiesc realitatea concreta a unei alte tari, cum sa regreti asa ceva, chit ca nu stiu sa spun acum daca voi ramane aici sau nu, si ce conteaza asta? Asa cum am plecat, asa pot sa ma intorc. Dar pentru experienta de viata pe care mi-a oferit-o as mai emigra o data. Chiar daca as sti tot ce stiu acum? Da. Desi e nonsens. Nu ai cum sa stii dinainte. Cand as fi invatat eu sa fac pizza daca nu as fi emigrat? Fratilor, am facut miercuri 140 de pizza. M-ati auzit plangandu-ma ca eram pana in gat de sos si nu mai vedeam prin ochelari? Nu. Nu ma plang, doar punctez si niste aspecte, asa cum le vad eu de la o zi la alta. Ca de altfel, traiesc cu mine asa cum traieste fiecare cu ale lui. Vad un gunoi pe jos. Asta nu inseamna ca ma plang de el, ci ca il vad. Acum conteaza ce fac cu el. Trec pe langa ca si cum n-ar exista? Sau ma aplec, il boscorodesc pe nesimtit, si il pun apoi la cos? Nu pot avea ochi numai pentru flori. Vad si pamantul de sub ele. Dar ghici ce? Fara pamant, nu exista flori. Metaforisme. Nu m-am enervat, cautam doar sa va agat.

miercuri, 10 octombrie 2012

Urcam ieri scarile catre vestiar. Aveam nevoie de niste dolari, la pauza de 15 minute, dupa 3 ore de munca. O colega asiatica statea pe scaun si manca orez, se uita si la televizor, din cand in cand se auzea si glasul difuzorului de jos, din magazin chemand clientii la reduceri. Eu imi scotoceamul rucsacul de cativa centi gramada, sa-mi cumpar o sticla de apa minerala. M-am intors spre ea, nu voiam sa o deranjez de la masa, dar voiam sa ii zic ceva. Si nu stiam ce. Am simtit pentru prima data lipsa, din vocabularul meu, a unui apelativ de pofta buna in limba engleza. M-am uitat la ea, observase si ea ca ma uit, si ca sa scap de penibilul situatiei, am inceput sa ii explic ca de cand am intrat in vestiar, vreau sa ii spun in engleza ceva asemanator cu "Bon appetit!", considerand ca ar fi pentru toata lumea familiar. Nu m-a inteles. Incepusem sa o intreb, ea uitandu-se la mine cu mancarea in gura, daca stie cumva cum isi spun englezii cateva vorbe inainte de masa, ca am un lapsus, sau chiar un lipsus. Nu a inteles nici de data asta. Ok, never mind. Enjoy your meal! Si am plecat.
...Situatia la locul de munca in Canada e alta decat cea care era in Romania. Lasand la o parte faptul ca in Canada se munceste altfel decat acasa, adica infinit mai mult - mi-au zis unii ca odata ce ai un job mai bun muncesti mai putin - nu stiu, eu muncesc ca un robotel atomic. Cred ca, de fapt, se refereau la munca fizica, normal, dar dincolo de tipicul muncii, in cazul imigrantilor, mai ales a celor noi, eu zic ca e la fel. Nu prea freci buha prin salon, orice fel de munca ai face. Cand eram acasa, ieseam din 10 in 10 minute la tigara, stand alte cate 10 minute si tot asa. Altfel, n-aveam inspiratie. Prost obicei. Munca mea incepea de dimineata si se termina, necontorizat, cand apuca, la lasatul noptii. In tot timpul acesta mai si munceam, o mai si frecam, pe afara, pe mess, pe fb. Aveam si zile mai aglomerate, dar si zile in care plecam de acasa ca sa am de unde ma intoarce. Nimeni nu se lua de mine si nu-mi contoriza intrarile pe usa. Iar daca se lua aveam cate o vorba pentru fiecare. Aici daca s-ar lua cineva de mine in sensul acesta, nu as face decat sa ma intorc la lucru, sa tac si sa fac. Dar nu are cum sa se ia, pentru ca din start constient fiind de situatie, iti lasi tigarile acasa si nu umbli brambura prin magazin, creandu-ti astfel neplaceri. Apropo de contorizat, spre finalul Romaniei, acolo unde lucram, ne bagasera si noua card de acces si contorizator, dar cine dracu tinea cont de ele? E adevarat, ca si specificul muncii mele de acasa era mai dificil de contorizat. Faceam multa munca de teren si daca imi terminam treaba in 2 ore, cine stia ca vreun eveniment la care m-am mobilizat n-a durat 4 ore sau toata ziua?
Dar nu despre asta vreau sa scriu, ci despre relationarea la locul de munca, intre colegi si eventuale prietenii care s-ar putea lega intre ei, adica intre ei si un imigrant ca mine. Ca atitudine, toata lumea se comporta ireprosabil. Nu te imping, nu te sfiesc, daca te sfiesti tu in mintea ta ca ai accent de balta, de exemplu, asta e alta problema, ca multe se intampla si in creierasul tau plimbaret. Vorbesc foarte frumos, se ajuta intre ei, mai fac si glume, canadienii fiind recunoscuti in materie, glume la care tu, ca imigrant natang zambesti, chiar daca nu le intelegi, ca oricum nu esti in stare sa participi, adica sa le faci. Si nici nu-ti vine ca ai, din start, in creierasul tau plimbaret, un simt al ridicolului care te blocheaza si mai bine o lasi asa, uitandu-te la ceas si la altii cum se simt bine. Nesimtindu-te prost, dar mai stingher. Pana intr-un punct, stadiul acesta se depaseste, te familiarizezi cu locul, iti iei colegii ca atare, si ei pe tine, desi, in realitate, tu esti cu totul altfel decat cum te vad ei. Nefiind in stare sa te exprimi in limba lor, decat cu un vocabular limitat, nu esti in stare sa te exprimi deloc, adica sa fii tu. Intre mine acasa la locul de munca si intre mine in Canada la locul de munca e o diferenta colosala. Acasa eram sufletul petrecerii, certaret, nebun, morocanos, cum imi venea si cum aveam chef. Aici, dau impresia unei fetite inocente, cu ochii bulbucati si ascultatoare. Nu ma prefac, nu ma prefac in nimic din ce fac, dar situatiile ma muleaza. Evident ca sunt simptome de incepator, si de imigrant incepator, si de imigrant incepator la un alt loc de munca, si ca, in timp, te mai asezi, dar ca sa ajung ca acasa aici la locul de munca, probabil ca trebuie sa curga multa apa pe Niagara. Pe cuvantul meu ca mi-as dori sa am acum, realmente, viziunea a cum voi fi eu peste 10 ani aici. Ar fi foarte important. Revenind, esti in stare sa faci fata? (ca sa intelegi prin cate trebuie sa inveti a trece). Depinde. Unii clacheaza. Altii se calesc, se tabacesc. Mie mi se rupe. Pentru ca m-am obisnuit cu ideea ca nimic nu mai are o importanta atat de mare atata timp cat nu i-o mai dau eu. Deci, cum spuneam, colegii sunt foarte deschisi, foarte primitori, zambareti si gata oricand de intr-ajutorare. Si eu sunt la fel cu ei. Dar totul se opreste aici. Prieteni printre colegii de la locul de munca nu zic ca nu se poate intampla sa-ti faci, orice se poate intampla, dar mult mai greu si cu foarte putini. Legaturile pe bune, intre canadieni si imigranti, sau intre imigranti intre ei, imigranti de natii diferite, se leaga foarte greu. Si o spun eu, om extrem de sociabil, fara sfiinciuni si fara probleme de comunicare interumana, la baza. Ai muncit, le-ai zambit, ai terminat programul, te-ai schimbat de uniforma si ai plecat. Nu te invita la nunti, nu te invita la dinner, nu te invita nicaieri. Si nici tu pe ei. Acasa, programul se termina cu colegii de departament in bar, pana spre dimineata. Aici incepe si se termina acolo. Unii incep sa urasca, altii sa umble in limba, altii sa se manifeste ca si cum nu-i asa, dar e, eu doar le accept si le iau ca atare, tot o forma de izolare fiind, intr-un final. Daca nu am dreptate, va rog din tot sufletul sa ma contraziceti. Eu aici scriu doar ce mi se intampla mie, nu stiu altora cum le e, dar sunt extrem de deschisa sa aflu. Dar nu inainte de a raspunde la aceasta intrebare: cati dintre voi iesiti cu colegii de munca la bere? Fara a fi in team buiding. Nu as vrea sa mi se raspunda ca nici macar nu va doriti. Poate nici eu nu-mi doresc. Doar pun o problema. Ca si concluzie la poliloghia de mai sus, spun ca romanii sunt cu romanii prieteni (priteni, nu colegi), italienii cu italienii, canadienii cu canadienii si asa mai departe. Ca imigrant, chiar si mai vechi pe plaiurile artarului se poate sa ai si amici mai straini, cum sa nu, dar oaza de siguranta tot printre ai tai o gasesti, chiar si la mii de mile departare. Iar Revelionul, daca nu singur, tot cu de-ai tai ti-l petreci, nici pe departe intr-o atmosfera cosmopolita cum ne pretindem ca am trai in (ca sa folosesc o formulare englezeasca). E ceea ce am constatat eu. Traim cu totii intr-o lume mare si deschisa, dar insulari, in insule create de un background comun, fie el o limba sau o tara cu cultura ei. Oare de ce? Chiar nu stiu sa raspund.
Poate pentru ca eu sunt prea nou si nu am internalizat inca strainul atat incat sa spun ca face parte din viata mea. Nu am aici un trecut familiar la care sa ma raportez si nu ma pot raporta deocamdata decat la ceea ce stiu. Dovada ca integrarea se petrece tacit si pe nesimtite, in timp, in foarte mult timp, nu fortat, ca degeaba fortezi, incepi incetul cu incetul sa-ti creezi un trecut aici si abia apoi putem vorbi de un prezent si de un viitor, care nu pot exista, in sensul acesta, fara repere. Iar de integrat, poate nu te integrezi niciodata total, o mare parte din trecutul tau ramanand in alta parte, dar te obisnuiesti asa. E un posibil raspuns. Desi suna total off topic si cam pe langa subiect. Dovada ca nu stiu raspunsul, chiar nu-l stiu. Daca aveti altele, spuneti aici.

luni, 8 octombrie 2012

toamna in Toronto

alti nostalgici...intelegem. a venit toamna

Sa va dea Dumnezeu ce nu puteti cumpara cu bani: viata, sanatate si dragoste multa. Ca din dragoste suntem facuti. Urarea de ramas bun a lui Paul Ciuci, care impreuna cu trupa Compact, a reusit aseara, pe acesta melodie, sa ridice toti romanii in picioare. Asta insa imi place cel mai mult. N-a fost multa lume, dar nu romani m-am dus eu sa vad. Nici poze n-am reusit sa fac, atat de bine m-am simtit. 2 ore in care am cantat cu ei piese pe care le ascult aproape zi de zi. Am crescut cu ele, mi-am petrecut si imi petrec cele mai frumoase momente pe muzica de gen. Ploua marunt aseara cand am plecat de acasa. La vreo 40 de kilometri, undeva. Abia venisem de la munca. Facusem un schimb cu un coleg ca-mi luasem biletele la concert si am uitat sa-i spun sefului ca eu duminica dupa 5 nu sunt available, sa nu ma puna pe schedule. Si ca dracu facut, ma pusese de la 4. S-a rezolvat prin bunavointa unui coleg care nu avea altceva mai bun de facut decat sa vina la munca in locul meu. I-am ramas datoare. Concertul s-a tinut intr-o sala a unei scoli catolice, sonorizarea, ca vai de ea, lumina, nu prea potrivita pentru o seara de balade rock romanesti, dorita mai obscura. Becurile nu se puteau stinge, dar cine s-a dus acolo pentru logistica? Baietii si-au facut treaba, cum altfel, eu am ramas cu un gust dulce si cu aceleasi nostalgii cat casa. Faptul ca a fost atat de putina lume m-a facut sa ma gandesc ca probabil pe romanii de aici fie nu-i pasioneaza genul acesta de muzica, fiecare cu gusturile lui, in care poti sa..., fie s-au rupt de comunitate si nu-i mai intereseaza si ii inteleg - si mie imi da o impresie, dar e doar o impresie, mda, (indiferent de circumstante, muzica celor de la Compact ca si a celorlalti ca ei, eu voi continua sa o ascult), fie ca a mai venit Compact si anul trecut, fie ca, treaba lor, de parca o grija am, au plecat in long weekend de Thanksgiving. Cu tot respectul pentru sarbatorile canadiene, cum eu inca ma declar neintegrata, n-am reusit in 2 ani sa patrund spiritul sarbatorii care mie, personal, acum, nu-mi spune nimic. Iar dintre cei abia veniti, ca mine, care-si prepara cu sarg curcanul, la cuptor, le doresc sa le stea curcanul in gat. Sau in cap, cum vor ei. Am zis eu ceva?! N-am treaba nimanui, dar nu ma pot abtine.
...Ca de mancare specifica, ne-am dus iar in excursie sa ne luam 2 carnati, frunza de vita pentru sarmale si o coasta de ciorba cu afumatura si cartofi. Am ramas fidela mancarurilor traditionale, cu tot respectul pentru celelalte pentru care nu am gust. Nu ma tin impotriva si nici intentionat contra, ma tin doar cum imi vine. La Yummy Market, la rusi, si la Kostas, la greci, ne facem cumparaturile pentru de-ale gurii saptamana de saptamana. In excursie, ca-i la 30 de kilometri magazinul rusesc, in cealalta parte a orasului. Si am facut niste sarmale in foi de vita, cu smantana si ardei iuti, ca de cand is in Canada, la bucatareala am capatat skill-uri demne de cauze mai bune. Facand o paranteza, ca sa raspund cuiva, fac putin loc aici catorva randuri, nu vorbesc ca specialistul ca nu ma pricep deloc, ce stiu sigur e ca nu cumpar mancare procesata din magazine, nici macar paine. Nu mananc conserve, nu mananc dulciuri de supermarket, nu cumpar mancare asa-zis gatita din supermarket, care nu-i pregatita de maestri bucatari locali, ci procesata, venita la pachet, congelata si recongelata. Acum, ingredientele sunt cum sunt, numai naturale, nu, dar asta e partea a doua, de unde atata, si nici macar pretentii n-am. Exista ferme pentru cei cu stomacul in piuneze. Sa nu se inteleaga ca subapreciez o asemenea problema, dar mie, personal, mancarea nu-mi da crampe la burta. Mi-o prepar singura si mi-o fac ca acasa, cu ce am la indemana. Leustean nu am si nu stiu de unde sa fac rost de cateva bete, sa bag si eu intr-un ghiveci. Si painea mi-o fac acasa. Mi-am cumparat masina inca de la inceput. Imi cumpar faina, la 10 kile odata, si tot am. Si pentru cozonac, si pentru gogosi si pentru tot ce vrea sufletelul meu. Painea de la magazin e rea, dar exista si mai buna. Depinde de cati bani esti dispus sa dai pe ea. Ca ieftina nu-i oricum. Branza nu cumpar de la NoFrills, de exemplu. O iau de la magazinele europene. E mai scumpa, dar e mai gustoasa. Si nici gem nu-mi iau de la ei. Mi-am luat o dulceata de visine, de la rusi, adusa din Bulgaria, de mi-am facut niste clatite, pofta in cui la vecini sa le-o pun, nu alta. Si cu sirop de artar sunt bune. Dar siropul merge mai bine pe clatitele americane, pe care Bobi le face inca de cand eram la Bucuresti. Atat despre mancare. Am inchis paranteza. Unde ramasesem? Nici nu stiu de la ce incepusem. Si azi, Thanksgiving fiind, ne-am suit in masina sa dam o tura prin imprejurimi, intr-un parc, sa ne uitam la lac, sa fac poze, asta fiind una din marile mele placeri de weekend. Si nu numai a mea. Multi oameni cu aparate foto agatate de gat sa pozeze foliajul canadian de toamna care e o minunatie. Ochi sa ai si suflet pentru ele. Daca nu le ai, nimic nu e. M-am imbracat deja de toamna, am trecut pe la benzinarie de am facut plinul si am luat si cate un hot de la Tim, sa o bem pe stanci, la admirat soarele cu scanteirile lui mov propagate pe albastrul lacului.

vineri, 5 octombrie 2012

compact

Am uitat sa va spun. Eu merg duminica la Compact. Daca v-ati luat bilete, ne vedem acolo :). Daca nu, si va intereseaza, poate luati in considerare. $35 biletul, $50, in zona VIP. Scump, dar nu vin tot timpul, desi au fost si anul trecut.


joi, 4 octombrie 2012

despre Romania

Am o colega venita cu foarte multi ani in urma in Canada, vreo 20, din fosta Iugoslavie. Mi-a zis ca ea are probleme si acum vizavi de deplina apartenenta la locurile acestea, dar ca, in definitiv, a ajuns la concluzia, ca ea apartine locurilor unde apartin copiii ei, copiii fiind motivul pentru care la un moment dat nu a mai putut lua o decizie definitiva vizavi de intoarcerea in tara ei natala, desi si-a dorit-o de multe ori. Si acum, zice ea, traieste cu amagirea ca la un moment dat se va duce inapoi, desi nu va fi asa. Dar gandul e reconfortant. Nu vreau sa scriu despre motivele pentru care un imigrant neadaptat ar ramane tintuit unde simte ca nu apartine, ci despre motivul pentru care m-as intoarce eu acasa, zic acum, in momentul acesta, ca nu stiu ce va fi mai tarziu. Si nu exclud deloc perspectiva. Motivele sunt pur sentimentale. Am zis-o. Dupa 2 ani de Canada, aproape, in noiembrie, asa cum am mai zis, Canada nu ne-a pagubit cu absolut nimic. Si, sa ne intelegem bine si de la inceput, vorbesc din perspectiva unor emigranti cu 2 ani la activ in Canada. E foarte importanta mentiunea. Am strans bani, daca despre bani vreti sa punem problema, bani pe care in Romania nu am fi avut cum sa ii strangem in atat de putin timp, date fiind conditiile, nici in visele noastre cele mai indraznete. Apoi, avand in vedere pregatirea profesionala de care dispunem, eu si Bobi, eu am o pregatire slaba, slaba, la sensul de necautata printre imigranti, dar nu ma deranjeaza munca de niciun fel, va jur, la capitolul acesta am o indolenta si un nivel de acceptabilitate incredibil. Sunt capabila, la modul innascut, sa muncesc in job-uri asa-zise de jos, fara nicio trauma. Bobi insa are un job foarte bun, fiind la baza inginer constructor. Companie mare, bine platit, pe meserie. Mai jos decat era acasa, dar cu perspective reale de avansare in timp. Dar, acesti bani am reusit sa ii strangem in conditiile in care nici cheltuielile nu ne sunt mari si dincolo de necesitate. Daca ar fi fost mai mari, gen, rata la casa, copii de intretinut, plimbari diverse, nu am mai fi strans nimic. Am fi trait decent, dar de la o luna la alta. Asa pot sa traiesc si acasa. In fine. O sa intelegeti ca nu de acumulat la ciorap e vorba, ca si cum noi am fi niste avari. Nici pe departe. Nu mi-as pune astfel problema, daca nu as simti ca ceva lipseste. Date fiind detaliile, motivele unei ipotetice intoarceri, pe care nu o mai exclud, si despre care acum nu stiu daca in timp nu se va transforma cumva in "confortul psihic" despre care vorbeam in primele randuri, motivele unei ipotetice intoarceri sunt legate strict de aspectul sentimental al "dezradacinatului". Nu ma simt al locului, e un hau intre mine si lumea in care traiesc acum, care se manifesta printr-un dor profund fata de viata pe care o aveam acasa si fata de familia pe care am lasat-o acolo, ba chiar mai mult si nu stiu cum. Si chiar fata de prieteni. Cei care mi-au fost prieteni, mi-au ramas si acum. Vorbesc cu ei cum vorbeam si acasa. Putini la numar, dar suficient cat sa-mi traga gandul inapoi la viata pe care o aveam pe-atunci. Tocmai am vorbit cu unul si m-a dereglat. Aveam o viata sociala altfel, mai saltareata, mai vioaie, iar picioarele imi erau, la modul fizic, mult mai infipte in pamantul de acasa. Nu ma simt al locului la modul metafizic, inexplicabil. Limba straina - pe care o vorbesc foarte bine - ma face inca sa ma simt altfel decat cum sunt, si nu ma incanta, asta e foarte ciudata, sa-mi impartasesc viata profesionala printre straini, eu nefiind deloc rasista. Asta mi se intampla mie in momentul de fata. Repet, nu stiu daca e doar faza a nu stiu cata la numar a socului cultural sau daca va dainui si peste ani. Iar daca va dainui, nu stiu daca pot sa traiesc astfel. Respirand un aer mai curat, dar cu ce pret? Acest aspect nu l-am luat in calcul nicio secunda inainte de a pleca de acasa. De ce? Pentru ca nu aveam de unde sa-l cunosc. Auzisem de dorul pribegilor, citisem despre el, dar strambam din nas. Mi-era, deci, total necunoscut, dar a inceput sa se manifeste, pic cu pic, aici. Si care face, ca celelalte care-s bune, sa capete umbre. Nu le poti avea pe toate, cunosc si replica asta. Deci, nu vorbesc de lipsa perspectivelor profesionale, pe care, sincer, chiar cred ca oricine le poate avea, daca isi doreste si face eforturi, ci de niste sentimente, deloc patetice, care au suficineta putere sa-mi puna multe probleme si sa dea masura determinarii de a merge sau nu mai departe pe drumul acesta. In aceste conditii, noi inca ne dam timp si mai avem rabdare. Pana la cetatenie. Daca vreodata voi pleca inapoi acasa nu va avea legatura cu sistemul de aici, discutabil, dar acceptabil, ci cu simplul motiv ca, pentru noi, pentru noi, repet, viata nu are sens rupt pe din doua, numai cu gandul departe, dincolo de strazi bune si sistem administrativ total in regula - sau daca nu in regula, cu incomparabile diferente fata de Romania. Stand sa ma gandesc bine, o ipotetica intoarcere nu cred ca, in momentul de fata, m-ar determina sa fug cu 4 picioare inapoi, pe principiul Canada is the home away from home. Ca inca o am in sange. E ca tutunul in cazul celui care s-a lasat. Dar nici decizii pripite nu vrem sa luam. Sa ne reapucam de fumat. Daca o sa ne placa? Glumesc. Timpul va da un raspuns la toate. Am doi ani in Canada, "reusite", suficiente cat sa fim multumiti cu calculele la aceasta varsta canadeza, dar, pur si simplu, ne e dor de acasa. Nu sa o revad doua saptamani, asta ca sa se inteleaga ca indemnul la o vizita scurta nu e solutia, am bani de avion :)), nu punem problema asa ca nu e cazul, ci sa traiesc in spiritul lui "acasa". Asta imi doresc si de asta mi-e dor. 2 ani totusi. O experienta mare. Pe care daca nu as fi avut-o, nu as fi putut sa vorbesc realmente si in profunda cunostinta de cauza despre lucrurile de mai sus. Nici macar sa le banuiesc. Suntem dificili, mofturosi, sentimentali, deci patetici, sau poate doar (a)normali, inca nu-mi dau seama. Daca aveti reactii, nu ezitati sa mi le spuneti si mie.

PS: recitind postarea aceasta dimineata, multumesc celor care au raspuns, intotdeauna ma fac sa ma simt mai bine :), traiesc si pe blog, get a life, dear; no, thanks, mi-am adus aminte de o melodie - ascultati-o - indiferent de preferinte muzicale, cum sa nu-ti placa melodia aceasta?. Nu e zi in care sa nu-i ascult vocea lui Mircea Baniciu, eu un mare ascultator al Pasarii Colibri fiind dintotdeauna. Stiti ca pe acest blog am si o poza cu el cand a venit la Toronto, anul trecut. De o mie de ori sa mai vina, de o mie si una de ori m-as duce din nou. Ia sa o pun din nou! :). Si alt PS: ma plimbam aseara prin parc cu Bobi si, stand apoi pe banca, precum doi mosnegi de aproape 30 de ani, toamna, ii spuneam ca in Romania sa fiu, din nou, nu as mai rata nicio piesa de teatru, niciun concert bun. Si era de acord cu mine. Atunci le aveam la indemana si nu le dadeam importanta cuvenita, acum parca e altfel. Cum te intoarce la tine dorul acesta nebun!!! Pana la urma, e bine ca il avem. Greu cu el, dar mai rau fara el.



miercuri, 3 octombrie 2012

pagina de actualitate...

Am sters postarea anterioara. Era penibila. Mi se intampla de multe ori :). Tocmai am venit de la munca si am zis sa bag putin "post" pana ma duc sa-mi iau o pizza cat zilele de post. De la munca, unde pot sa va spun ca mi-i bine. Colegii, o microplaneta, de peste tot, is tare cumsecade. Ma ajuta, ma plac, ii plac, atmosfera generala de treaba, acum ca au adus si copaci cu mere prin magazin si au umplut rafturile cu papusi din paie si bostani orange cu dantela. Am si eu una agatata de usa, de anul trecut. E prietenul meu de la intrare. Se apropie Thanksgiving - curcani, bostani, lumanari, marketing, propaganda, placinta cu mere...ce dor mi-i de placinta cu bostan de la bunica-mea...Ce-mi convine de minune, ca turnat, e ca nu-mi sufla nimeni in ceafa, nu pe fata. Nu ca n-ar sti nimeni ce lucru eu pe-acolo, dar nu-mi stau cu sabia deasupra capului a intimidare. Asa cum se intampla dincolo. Oricat de bine as fi facut nu era niciodata suficient. Sa ma pun in cur si-n cap imi mai trebuia si tot nu era la nivel. Romani. Dar sa stiti ca n-a fost neaparat rau la momentul respectiv, imi dau seama acum, desi atunci imi venea sa urlu de nervi si sa le sparg capul cu ce aveam la mana. Mi-au imprimat o nota zdranganitoare de perfectionism cu care n-as putea sa spun ca am venit de acasa. Mai treaca-mearga, daca e bine e suficient, daca nu-i perfect nu se cunoaste. Cam asa eram. Dar seful cu care am lucrat anterior era de-o incrancenare crunta. Daca nu era perfect, nu era si punct. Problema era ca niciodata nu era perfect. Si parca nici chiar asa. Sa nu ai o vorba buna pentru nimeni, niciodata, deja nu mai e vorba de perfectionism, ci de dobitoc. Si pe bou cand il mani la jug, il iei si cu usurelul, il mai scarpini si pe frunte, sa mai dea si el din coada. Dincoace, nu-i asa. Nu ma pistoneaza nimeni la melodie. Cu toate ca o ascult pe Madonna zilnic in difuzor, de mi s-a acrit cu Argentina. Dar, revenind, poate ca nici nu au de ce :). Te cam lasa pe tine sa vada pana unde te duci. Si cand vii inapoi. Si se vede ca am venit cu sechele de dincolo. Nu-mi suport "garderoba" cu pete, masa cu stropi de apa, desi eu, la origini, nu-s asa farmacista...dar asta doar de dincolo mi se trage. Cand m-am dus prima data la romani, mi-a luat cateva luni bune pana sa incetez a-mi mai sterge mainile de zahar pudra de "uniforma" mea albastra. Aratam ca un cornulet cu ochi, pudrat, toata ziua. Pana intr-o zi cand eram pe punctul de a fi trimisa acasa sa invat a ma ordona. Eu v-am mai zis ca ma simt bine, chiar daca ma platesc mai prost, in locuri mai homey. In care fac treaba cu ceilalti, ca intr-o familie, ca si cum as fi acasa, cand simt ca pun mana la ceva si munca mea conteaza. Sau cel putin consider eu ca ar conta. In istoria trecuta, cu megajobul abandonat, asta simteam ca lipseste total. Si, intre paranteze, nu-mi plac locurile de munca gen hai sa plimbam hartii si nici cele in care stau toata ziua proptita in spatele unui birou facand nimic, adica tot hartii. Cui ii plac, tot respectul, nu comentez, doar zic ca pe mine ma aduc intr-o stare de plictiseala ingrozitoare. Trebuie sa ma misc, sa dau din picioare, din maini, sa-mi scurg energia, data de cafelele baute toata ziua, si sa am contact cu lumea. Ceea ce mi se si intampla. Deci, e bine. Si nu ma incanta nici cele stresante. Stiu, am multe pretentii si greu de sustinut, dar vorbim doar in termeni de preferinte. Scriind pentru cei din Romania, sa stiti ca multi spun pe aici, cum ca acesti canadieni sunt parsivi la munca. Nu-ti spun, de fapt, nimic in fata, chiar daca au de comentat la adresa muncii tale. Nu urla ca din gura de sarpe ca ai dat-o rau in bara, dar isi smulg parul din cap prin birouri si te borcorodesc fara a fi tu constient de grava situatie. Iar cand ti-o spun, ti-o spun voalat, folosind tehnica sandwich, pe principiul esti cel mai bun, ne place sa lucram cu tine, dar....si incep a-ti turna belelele, dupa care te voaleaza iar, esti foarte bun, keep up de good work. Dar te inveti, daca vrei. Si de comentat, comentezi acasa. Eu as comenta tot timpul, dar...nu se face ca-i democratie. Deocamdata sunt ok, chiar nu am nimic de comentat, ca deocamdata-i bine asa cum e. O vreme cetoasa la Toronto, acum. E ceata jos, nu se vad varfurile de bloc, frunzele rosii de artar deja acopera parcul, iar dupa o zi de munca total nestresanta si un tonus pe val am si ragazul a le admira. E insorit. Inca vara indiana. E de o frumusete incantatoare toamna la Toronto, ca in Canada, in general. Cu atat mai mult cu cat, mi-as dori sa fie toamna tot anul. Si, bonus, o luna primavara.
Am fost ieri si la scoala si am luat 10. Bun scoler, pacat de basca. Dar l-am luat ca am dat-o saptamana trecuta pe sub banca, cand am luat 7 si m-am simtit tare proasta, motiv pentru care am bagat sa-mi revin din depresie. Pe astea le am de mica. Nu era un 7 meritat, era un 7 nemuncit. Adica mi-a fost lene de mai mult. Inca o chestie, apropo de asta, aici nu stii ce nota ia colegul de banca, daca el nu-ti spune, ca proful nu trambiteaza. Esti bun daca te depasesti pe tine, nu numai pe ceilalti. Stiu, e cliseistic, dar, sincer, mi se pare fair. La o adica ce treaba am eu cu capra vecinului (sau cu pagina lui web mai aratoasa, ce ciuda mi-i, decat a mea)? Inainte de toate sa am grija ca a mea sa nu moara si dupa, daca mai e timp, sa ma uit si peste gard. Scriam in postarea anterioara, pe care am sters-o ca era penibila, cum sunt si eu de multe ori, ca primesc scrisori de la colegii sa trec pe full, din ianuarie. Si ma bate gandul sa o fac pentru ca e interesant domeniul acesta al graficii, chiar pasionant, doar ca programele pentru care primesc acum scrisori sunt in campusuri mult prea departe de unde locuiesc. Iar eu am de gand sa-mi pastrez si job-ul si nu stiu daca as face fata si drumului. Un singur program e mai aproape, dar incepe abia din toamna viitoare. Si acum analizez ca pana una, alta, il am pe acesta part si e ok. Mda, mari probleme am si eu si interesant mai pun problema. In postarea anterioara, care nu mai exista, scriam despre integrare, relativ. Ca inca nu ma simt integrata deloc, am inca doruri prea mari si ganduri peste ocean, sper sa mi le domolesc nitel cand m-oi duce acasa, sper prin primavara, daca ne tine planul. Asta nu inseamna ca imi dispace aici, nu reneg o tara prin cealalta, departe de mine gandul acesta, n-am nimic nici cu una, nici cu alta, tocmai asta-i problema, doar ca se bat cap in cap in capul meu si-mi dau dureri de cap. O zi buna va doresc si sorry for the inconvenince, vorba canadianului, ca am sters ce am scris ieri, ca sa zic asa, desi nu e foarte important, ca nici important nu era. Referitor la asta, spatiul acesta nu mai este totalitar, asa cum il sustineam, sus si tare, la inceput. Chiar daca eu sunt boss-ul. Hmmm, macar aici :))). Adica, eu fiind la butoane, eu sa dau ordine, eu sa fac curat, dupa mine potopul. Asta se aplica inca doar in caz de indecenta ca tin la "eticheta". Reusind sa ma tin de el si lumea citindu-l, creand un spatiu care mi-a depasit asteptarile, cum sa nu, ce sa-ti povestesc, asa e...cred si eu, dupa doi ani de zile de butonat incontinuu, ca epilepticul, simt si o datorie fata de cei de dincolo de ecran. Adica e ca un job. Ba bine ca nu. Si nu vreau sa mai bombardez lumea cu toate penibilitatile mele care-mi perinda ziua prin creier, chiar daca tot ce ma taie capul e...:). Adica sa apar toata ziua ca un cornulet cu ochi. De ridicol, ai auzit? :). Care i-o fi limita... Chiar daca suna penibil, din nou, de data aceasta, luati-o ca atare. Deci, o zi buna de toamna va doresc!