Pagini

Expat in Canada

Expat in Canada

vineri, 28 septembrie 2012

baloane de sapun

Ati bine observat bubble-ul stupid agatat de noua mea usa de la intrare...E o moda canadeza copiata de la vecinii de pe palier. Vorbe de duh de la Dollarama. Mai ales acum sunt necesare, cand am fost anuntati ca vom primi si o marire de chirie cu 100 de dolari, marire de care vom intra in posesie incepand cu prima zi a anului viitor. Motiv pentru care am luat in calcul si mutarea, nu in mod serios si imperios, dar am aruncat un ochi pe piata. In mod deosebit nu m-as muta ca imi place indreptarea ferestrelor mele catre soare si deschiderea larga la parcul cu ratoni nocturni pe care nu le-as da parca pe pretentii mai luxoase. In ceea ce priveste vecinatatea mai "defavorizata", mi-am cultivat un soi de innascuta nepasare, astfel incat nu ma deranjeaza nici lipsa unui lobby cu flori exotice, nici lipsa de oglinzi infipte in peretii holurilor din blocurile mai dichisite, cu chirii exorbitante. Am prieteni care locuiesc in astfel building-uri, si sunt chiar faine, dar asta nu ma face sa-mi doresc in mod deosebit plecarea de aici, unde eu, personal, ma simt chiar foarte bine si interesant. Dar marirea de chirie m-a deprimat. (Oscilam intre a ne pastra cablul sau nu si ala vreo suta pe luna, dar acum ca tot se scumpesc toate, nici nu cred ca mai conteaza. Multi nu au cablu ca-i prea scump, si implicit, inutil, ceea ce l-a determinat pe un amic sa considere ca bunica-sa de la tara, din Romania, e mai smekera decat multi de pe aici).
...Aici se spune ca blocurile de chiriasi arata toate ca niste hoteluri, de la cele mai ieftine, gen motel, pana la cele de 5 stele, cu gardian la intrare si masinarii cu acces limitat. Ideea de constructie in stil hotelier m-a facut sa ma gandesc, desi e doar o abureala habarnista, ca nu e intamplator. Denota subliminal ideea de instabilitate si neasezare, de chirias, gata oricand de mutare, de viata care nu are timp sa prinda radacini. Si mai conspirationist, un indemn la asumarea unui mortgage. Poate nu-i asa, ce stiu eu, dar atata vreme cat pot, ma pot gandi la orice. In ceea ce priveste infingerea personala in marele proiect numit mortgage, eu stau inca departe de idee. Nu stiu la anul, peste doi ani, peste trei sau 500, ca am renuntat de mult sa mai fac planuri, altele decat 100 de metri in fata vizualizare, dar vorbesc de ziua de azi. Si asta pentru ca inca nu am depasit stadiul de pendula si nu mi-as dori ca oprirea din balansare sa se intample fortat si determinata de o astfel de conjunctura, ci as dori sa vina in mod natural, daca vine. Sa se opreasca de la sine. Si cum nu am vise erotice cu case pe pamant strain inca, nu ma intereseaza foarte tare subiectul, desi in jurul meu numai asta aud, iar cand ma intalnesc cu diversi tribali din colonia romaneasca numai despre asta se bat apropo-uri. Stati, fratilor, sa ni se usuce intai cerneala de pe pasaport. Asta pe de o parte, pe de alta, s-au scumpit casele cat nu fac. Si asta este marea diferenta intre emigrantul nou si cel mai vechi. Cand cel mai vechi a venit aici, sa zicem 10 ani in urma, pretul caselor era cel putin la jumatate fata de cat este acum. Valorea casei "lui" a crescut si el e pe plus, valoarea casei "mele" nu vad pana unde s-ar mai putea duce, ba dimpotriva. Si eu ce fac? Ma bag la o afacere care da din start cu minus? Asta ca fapt divers, ca in cazul meu, nu numai de afaceri e vorba, ci si de o instabilitate mentala, stiti, ca la nebuni, care nu-mi permite sa ma hotarasc deocamdata in nicio parte. Si nici nu vreau, si nici griji nu-mi fac. Le iau asa cum vin ca deocamdata imi vin bine. De trait, traiesc minunat in "saracia" mea. Presiunea este mare si veti constata cum altii iti doresc tie sa intri "in randul lumii" mai mult decat ti-o doresti tu. Iar daca ai pareri vizavi de randul lumii, poti sa fii "catalogat" din start un loser, un proiect pierdut al emigrarii. Fuck off. Intotdeauna am zis ca nu-i treaba magarilor de unde se adapa oile. Din acest punct de vedere constanta legatura cu colonia romaneasca poate fi intriganta si inutila asa ca nu-i de mofturi sa te tii deoparte daca vrei sa nu te doara capul. Sa nu ma intelegeti eronat, nu induc ca ar fi rau sa te bagi pe ipoteca. Poti sa-ti iei si herghelie, e fix problema fiecaruia. Doar ca pe mine, iar eu oricum nu contez ca sa ma bage cineva in seama, nu ma pasioneaza deocamdata subiectul. Apropo de asta am ras intr-o zi de Bobi de m-am prapadit. O, ba bine ca nu. Nici nu mai stiu de unde veneam si eram si cu niste vecini prin masina. Cred ca veneam de la pescuit. Si trecusem pe langa un azil si erau mosnegii pe afara taraindu-si carjele, probabil povestindu-si unii altora cine a mai murit aseara, cum iti povestesc eu tie ce-am mai mancat de pranz. Cica uite, astia tocmai si-au vandut casele, la care au "marcat" o viata intreaga, ca sa treaca maine, poimaine, peste strada, la "burial" (citise, in romaneste, cum e scris). E macabru si de prost gust. Si e negru, dar tot am ras. In fine, la aproape doi ani de la aterizare ma simt chiar foarte bine ca sa-mi doresc sa mai dureze astfel. Cat s-o mai putea. Liberi de orice obligatie, ramane inca o aventura libera de orice indignare, cu final inca deschis.
Si nu in ultimul rand, la noi se da deja caldura! Cica se anunta o iarna "ca-n povesti". :)

marți, 25 septembrie 2012

limba

A lasat Adrian doua comentarii la o postare de mai jos. Cine doreste sa-i raspunda sau sa detalieze pe marginea subiectului pe care el l-a deschis, pro sau contra, go for it. Vreau doar sa spun ca avand optiune de moderare a comentariilor, ele pot aparea publicate si cu o oarecare intarziere din cauza fusului orar (pentru cei din Romania care scriu dimineata, de exemplu, va dura mai mult pentru ca eu atunci inca dorm :)) sau pentru ca nu sunt acasa tot timpul si nici in fata calculatorului mereu. Asta ca fapt divers.

...Apropo de postarea anterioara, nu degeaba am publicat-o, oameni buni, si doar ca sa dau citate din Cioran, vorba cantecului. Pentru ca desi celor din Romania, obisnuiti sa traiasca in fiecare zi cu tara, le-ar putea parea imbecil patriotarda, pentru cei care traiesc aici, nu chiar. Acum nu vorbesc de casele tuturor ca nu-mi dau eu cu parerea despre toti, dar in cazul meu, si a multor altora cu care am mai vorbit si am trait pe aici, comunitatea e mare si pe alese, am constatat o apropiere fata de valorile culturale romanesti, de Romania, si fata de limba, in mod special, abia dupa ce am ajuns in Canada. Sau abia atunci am inceput sa imi pun problema. Am observat ca ceea ce spuneam ca urasc sau detestam in Romania a inceput sa paleasca incetul cu incetul, sa ma detasez, iar in mintea mea Romania sa ruleze cu tot ce-i ea bun si tot ce inseamna ea pentru mine ca parte a identitatii mele. Va marturisesc ca de multe ori intru pe Google Images si ma uit ca boul la poze din Bucuresti doar pentru senzatiile de moment pe care mi le pot produce. E indescriptibil. Si nu are nimic de-a face cu mizeria bucuresteana, ci cu mine retraindu-ma in locurile respective. Orice loc in care ai trait, in care ai crescut, de care te-ai atasat lasa o amprenta pe care o retraiesti ori de cate ori ai ocazia sa revii acolo, mai ales dupa ce a trecut ceva vreme de la ultima intalnire. Pentru imigrantii la prima generatie, ruptura totala nu se va intampla niciodata. Nici dupa 3 ani, cum ma amageau unii, nici dupa 5 ani, cum ma pacaleau altii, nici dupa 10. Repet, niciodata. Si nu numai pentru noi, ci pentru toate natiile. Vorbeam azi cu o colega venita din Italia in Canada in 1974. Am intrebat-o ce limba vorbeste acasa si mi-a zis: cu sotul meu, italiana, cu copiii, amandoua, pentru ca nu-i pot obliga sa aiba sentimente fata de un loc carora lor nu le spune absolut nimic, in afara de faptul ca parintii lor s-au nascut acolo. La fel, am vorbit cu o unguroaica, din '56 prin Canada. Acelasi lucru mi-l spunea. Oricat de multi ani ar trece peste viata in Canada, pentru imigrantii la prima generatie, limba materna ramane cea in care ei se simt intregi si in care se pot exprima total, indiferent de cat de bine o vorbesc pe cealalta sau pe celelalte. E absolut incredibil cum revii, "ca acasa", dupa o zi de munca in "straineza". E adevarat ca nici nu am 100 de ani pe aici, dar de multe ori am observat cum, mai ales la inceput, efectiv oboseam sa vorbesc in engleza, ba chiar imi producea stari de nervozitate comunicarea continua intr-o limba straina. De aceea, acasa imigrantii isi vorbesc limba materna, sunt si altii, din cei noi, care o dau in diverse, dar nu-s de bagat in seama. Limbi...ca sa pastrez, dar figurativ, ritmul titlului. Imi aduc aminte cum, in primele luni, ni se sugera din multe parti ca eu cu Bobi sa vorbesc in casa in engleza, cica sa ne obisnuim cu ea. Eu nu zic ca e un lucru rau, ci ca pur si simplu noua ne e imposibil. Pentru ca nu am fi noi si nici nu ne vine. Mi s-ar parea pur si simplu o parada de prost gust si fara sens. Din acest motiv, nu pot sa-i sufar pe romanii care intalnindu-se la o bere, de exemplu, vorbesc intre ei in engleza. Si nu ma refer acum la situatiile in care in contextul unui cadru profesional esti nevoit sa o faci sau in situatiile in care e de fata si un reprezentant al altei natii, nevorbitor de limba romana. Inca nu pot sa inteleg cum te poti intalni cu romani si doar cu romani si sa te scalambai. Sfideaza efectiv firea lucrurilor. Romengleza nu intra in discutie ca aia e mai treaca mearga. Si e si amuzanta. De aceea, prin limba, indiferent de negare, pastrezi mereu contactul cu locurile din care vii. Copiii romanilor vorbesc si nu vorbesc romaneste pentru ca uneori e foarte dificil, ca parinte, si vorbesc, evident din auzite, sa tii pasul. Ei merg mereu la gradinita, scoala, parintii petrec putin timp cu ei, din cauza job-urilor, si, intr-adevar, poate fi greu. (Intre parinti si copii existand o legatura foarte frageda din punctul acesta de vedere, pe care, nu stiu cat de multi dintre cei din Romania, doritori de emigrare, o inteleleg efectiv si ca atare). Dar eu zic ca nu e imposibil, iar daca voi avea copii ii bat, dincolo de toate legile canadiene anti-violenta, daca nu vor sa se inteleaga cu mine. Putin respect. Deci chiar am pretentii. Nu ma intrebati de ce? Pur si simplu. Si pana una, alta ce-i asa de rau sa stii o limba straina - pentru ei straina - in plus? Eu, de exemplu si ca sa ma bag in seama, sunt chiar mandra ca pot vorbi 3 limbi si nu doar una, cum stiu nativii de prin zona. Asa "accentuate" cum sunt ele. Aveau Parazitii o melodie cu vorbim 3 limbi si va putem conducem avioanele, pe care o savuram din plin :). In fine, revenind la ce pornisem, ca roman, mai ales cand ti-ai petrecut in tara cel putin un sfert din viata, si nici nu ai facut purici prin Canada foarte, foarte multi ani, e jenant sa spui ca nu mai ai nicio legatura cu locurile respective. Pur si simplu negi evidenta. Si te renegi.

duminică, 23 septembrie 2012

fragmente

C.H.R. - Vorbeaţi de unicitatea contradictorie a culturii române...(...). La urma urmei, ce înseamnă să fii român? (...)

M. E.- Mă simţeam descendentul şi moştenitorul unei culturi interesante, deoarece e situată între două lumi: lumea occidentală, pur europeană, şi lumea orientală. Eu mă trăgeam deopotrivă din aceste două universuri. Cel occidental, prin limbă, latina, şi prin moştenirea romană, în obiceiuri. Dar mă trăgeam şi dintr-o cultură influenţată de Orient şi înrădăcinată în neolitic. Toate acestea sunt adevărate pentru un român, dar cred că sunt la fel de adevărate şi pentru un bulgar, un sârbo-croat, în ultimă instanţă pentru Balcani, pentru sud-estul Europei şi o parte a Rusiei. Această tensiune Orient - Occident; tradiţionalism - modernism; mistică, religie, contemplaţie - spirit critic, raţionalism, dorinţă de creaţie concretă; această polaritate se regăseşte in toate culturile. (...) Dar această tensiune creatoare este poate puţin mai complexă la noi (...). A fi român pentru mine înseamnă să trăiesc, să exprim şi să valorific acest mod de a fi în lume. Trebuie să profit de această moştenire!...Pentru noi, să învăţăm limba italiană e un fleac. Când am început să învăţ rusa, latura slavă a vocabularului român m-a ajutat mult. Profitam de toate aceste lucruri, date mie, prin simplul fapt ca m-am născut acolo. (...)

C.H.R - (...)Aş dori să vă întreb cum dialoghează, în dumneavoastră, patria şi lumea?

M.E. - Pentru orice exilat, patria este limba maternă pe care continuă să o vorbească. Din fericire, soţia mea este româncă şi ea joacă rolul patriei, dacă vreţi, fiindcă ne vorbim în româneşte. Pentru mine patria este limba pe care o vorbesc cu ea şi cu prietenii mei (...); e limba în care visez.

fragmente din interviul luat de Claude-Henri Rocquet lui Mircea Eliade, despre perioada in care Eliade traia la Paris (1945), in cartea Incercarea Labirintului, de Mircea Eliade.


sâmbătă, 22 septembrie 2012

vinovatii fara vina

Tocmai vorbeam cu Bobescu la telefon. Se plimba pe Fifth Avenue sa-si cumpere o pereche de nadragi "de gala", ca de acasa a plecat cu mana-n..goala, vorba cantecului Cleopatrei. Cica e "interesant", ce-o fi intelgand el prin asta, dar ca e prea aglomerat pentru gusturile de "taran" torontonez. Am apucat sa vorbesc cu el pe sarite ca am avut o zi doldora de treaba. Mi-am pus orologiul sa-mi cante trezirea la 6.30, m-am sculat la 7.30, iar la 8 trageam deja cardul prin masinarie. (Ca mi-am adus aminte, in prima zi de lucru am pornit alarma in tot magazinul, de evacuare, ca in loc sa intru in vestiar, am iesit!?! pe usa de urgenta). Asa. Am muncit apoi cateva ore, vreo 6, suficiente pentru o zi de sambata, am plecat apoi la banca sa rezolv treburi de businessman ce sunt, am dat tura repede si pana la biblioteca sa ridic niste carti, de nu alta, dar ma binecuvantasera deja cu niste amenzi, iar acum ma (pre)gatesc sa plec in vizita. O zi deplina. De ce tocmai mi-am facut raportul activitatii ziliere? Ca ma gandeam la ceva, asta si dupa ce aseara, vorbind cu o conationala la telefon, care e "between jobs" - cica asa se zice cand esti somer - imi marturisea ca are sentimente de vinovatie pentru nu se ocupa cu nimic toata ziua, ca se muta de pe un picior pe altul, mai pe scurt pierde vremea, pierde-vara. Noi, cei din ziua de azi avem o problema grava. Ne-am lepadat ca de Dumnezeu de minunatul indemn italian "Il dolce far niente". Nu ne mai simtim confortabil sa ne lungim in pat, pe spate, sa ne proptim ochii de pereti  sau in gol si sa zacem asa cu orele. Nu se poate dara asa ceva. E un mare pacat. Ne inteapa in spate remuscarile mai ceva ca furcile iadului. Nu e bine ca ne trece vremea aiurea. Vremea trece oricum, si daca-ti proptesti cu orele ochii in tavan si daca sapi in mina. Tot atata timp ai. Importanta, in esenta, e calitatea lui, si nu "eficienta". Ceea ce mi se pare si mai interesant este momentul in care muncind ca un descreierat si alergand ca o gaina fara cap nu-ti mai doresti altceva decat un moment de pauza spunandu-ti ca daca ai avea timp (de altfel, exprimare aberanta pentru ca timp ai ca oricine altcineva, pentru toata lumea ziua, de exemplu, are fix 24 de ore, nici mai mult nici mai putin), ce-ai mai sta..., cata bere ai mai bea, ca moşii italienii pe Danforth, iar cand il ai, te simti vinovat ca il ai. Cine ne-a lucrat, ne-a lucrat bine :). Acum, ce sa zic, nici extremele nu-s bune, nici prea multa zacere nu-i sanatoasa la fel ca nici prea multa opintire. Si nici sa se incalece unele peste altele rozandu-ne constiinta ca unor pacatosi. Decenta intelepciunii mater est. Si acum ca am virat doza de "filosofie", lume, lume...vorba regretatului Pittis, ca de aici pornisem, ma duc la plimbare. E o zi de sambata superba!



vineri, 21 septembrie 2012

cum stam? bine. si va multumesc!

Constat cu incantare ca blogul acesta se apropie incet, dar sigur, de minunata cifra de 100.000 de vizualizari de cand l-am deschis si pana acum. Daca ar fi fost sa am un dolar pentru fiecare click, acum as fi fost bogata. Dar nu a avut nicio secunda pretentii de blogosfera si nici de vreun venit, care nici n-ar fi venit oricum, de aceea nici nu l-am "promovat" pe nicaieri. Pentru ca nu ma intereseaza statisticile de niciun fel. Oamenii au venit, au ramas, au plecat, au revenit sau dusi au fost, au gasit aici ceea ce le trebuia sau nici pe departe, eu am ramas si, interesant si pentru mine, ma autominunez dand paginile inapoi, a ramas nevoia de a asterne "viral" milioane si milioane de semne. Facand-mi o psihanaliza, cred ca am probleme. Dar am muncit mult pentru el, trebuie sa recunoasteti, va spun, insa, sincer ca nu am transpirat sub limba de efort, nici degetele nu ma dor, nici infarct n-am facut, dar mi-a luat timp, pe care, (nu) l-as fi putut petrece altfel. Il dispretuiesc pe Franklin cu inventia lui capitalista Time is Money si vreau sa-l asigur ca nu am sentimente de vinovatie. Iar dincolo de el, de blog, imi vad de viata mea, de altfel, debordant de interesanta pe toate planurile. A avut, cred, si un oaresce impact pentru ca stiu oameni, unii dintre ei mi-au devenit si prieteni, care au emigrat recent in Canada, spunand-mi ca citeau minuni pe aici inca de cand erau in tara. Si acum cica ar face-o. Va salut! Treaba lor, eu am zis de fiecare data sa nu se ia dupa mine. :). Mi-a depasit asteptarile, ca sa vedeti. Initial nu aveam fumuri in cap de "vedeta" virtuala, fara capatai, ca acum. Il deschisesem pentru ca niste fosti colegi de-ai mei, ziaristi, curiosi ca matzele, mureau de indiscretie sa vada cum e lumea in aceasta parte de lume. Cred ca erau si invidiosi, fie vorba intre noi, dar i-am iertat, ca intre timp, de multe ori, am ajuns sa-i invidiez eu pe ei. Acum, care sunt planurile mele pentru urmatorii 5 ani, ca sa raspund si la intrebarea HR-ista, vreau sa imi fac propriul site, acum ca ma ocup si de astfel de minumi, va fi ca si cum as emigra, pe o alta platforma de refulare, ca sunt un om frustrat si singur care lupta din rasputeri cu plictiseala, dupa cum bine v-ati putut da seama. Evident ca nu poti fi "genial" in fiecare zi, am avut si postari mai bune care au transformat lumea, dar si mult mai multe proaste, care sa sustina maretia celorlalte. E un jurnal de calatorie sau, ca subtitlu, cum sa te dezbraci mai mult in public ca sa fii sexy si mai usor de tras la judecata de apoi. In care eu nu cred asa ca poate sa ma mance iadul. Si un alt plan pe urmatorii 5 ani, ca sunt multitasking si joc la mai multe capete, e sa-l scot si pe print dupa o masiva editare la casa mea de editura ca sa le arat nepotilor mei ce bunica au avut, nu de alta, dar sa nu se astepte la mai mult, nici de la ei.
Acum ca v-am facut turul recuzitei, pot sa va spun ca am dormit bine asta noapte. Ca despre asta a fost vorba pe tot parcursul blogului. Despre ce visez eu noaptea, de un mare interes mondial si de angajament. Am dormit singura mai bine decat acasa, unde imi era frica sa sting becurile. Serios va spun. Inainte de a pleca in Canada, motanul meu negru, caruia ii pregateam actele de emigrare, a fugit de acasa. Stia el ce stia. Initial, am banuit-o pe maica-mea de fapte necurate ca eu voiam sa-l iau cu mine, ii faceam pasaport - ca am avut o relatie amoroasa transcedentala cu el - iar ea incerca sa ma convinga ca nu ar fi bine. Nici acum nu sunt convinsa ca nu a fost asa, dar ea se jura ca gresesc si c-o acuz pe nedrept. Prin urmare, l-am asteptat o saptamana la Husi, sa se intoarca, trebuind sa dorm noaptea, de una singura, in pustietate, deoarece casa parintilor mei e situata, central, in camp. Si ei erau plecati. Trebuia sa dorm cu geamul deschis ca in cazul in care se intoarce Mitea, Mitică il chema, sa nu aiba dificultati in a patrunde in casa. A fost horror. Muream de frica si cand bazaia o musca. Si erau multe in luna aia. Aseara n-am avut nicio problema. Morala: Canada te scapa de traume.
Va doresc o zi minunata!

joi, 20 septembrie 2012

Am ramas si singura pe acasa pentru cateva zile. Bob a plecat in excursie. La NY, in team building. Era foarte impresionat de cum arata dimineata de acasa, in timpul saptamanii :))). Ca el incepe programul de lucru cu noaptea in cap, iar dimineata o prinde pe platforma. Nu are un loc de munca usor. Toata ziua pe afara, pe ploaie, pe vant, numai in picioare, carand dupa el tot felul de masinarii. El a lucrat ca inginer constructor la Bucuresti, dar se ocupa doar de civile, aici lucreaza pe platforme grele si industriale. Primul job aici a fost pe civile, undeva in centru, pe malul lacului. Apropo de asta, dupa ce i-a aratat blocurile la care lucra pe atunci, un roman l-a intrebat, ce face acolo? Paza? Nu, nu era rau intentionat, iar intrebarea nu avea urma de condescendenta, nu era roman din ala greu de cap si increzut, ca sunt si din astia, cu duiuma, care, pe mine, personal, ma lasa rece - genul de personaje carora le pute sa stea cu tine la masa inainte de a sti ce salariu ai - atata inteleg ei, l-a intrebat pur si simplu, stiind foarte bine ca drumul in Canada poate incepe de oriunde si poate tine oricat. Gasise job-ul respectiv cam la 4 luni dupa ce am aterizat, iar oferta a primit-o chiar de ziua mea, anul trecut, acela fiind punctul din care a plecat mai departe, incepand sa faca experienta in domeniul pe care il stie cel mai bine. Pana sa fi primit oferta respectiva a lucrat o luna, ca jenitor, la un bloc de locuinte. La inceputul anului acestuia s-a angajat ca field engineer la firma la care lucreaza acum, in tot timpul acesta muncind la statie de Go train, pe care a terminat-o, iar acum construieste cu drag si spor la o centrala de gaz. Iata ca i-am facut si CV-ul :))). Nu, doar ca ma bucur foarte mult pentru el si sper ca si el sa se bucure de excursie si sa-mi aduca si mie macar poze, ca la NY om merge si noi impreuna, candva. Nu e departe, dar tocmai pentru ca nu e departe e si greu cu sincronizarea.
Acum am ramas singura, e prima data cand se intampla, ca noi am mers cam cu 4 pasi peste tot. La inceput, in primele doua, trei luni, nu ieseam din casa unul fara altul, nici macar pana la magazinul de peste drum. De frica :))). Nu, dar ne purtam ca niste motani neobisnuiti cu noua casa. Si acum are mania magazinelor cu mine la brat. Cand ma trezeste sambata dimineata cu "hai la magazin" mi se ridica parul in varful capului. Dar ma duc ca altfel am ramane flamanzi ca singur nu face traseu pana acolo. Si mai umbla si la sentiment cand ii zic "du-te singur". Cica sa ne bucuram impreuna de timpul liber. La magazin. Achhh!!! Noi suntem doi si viata de inceput in Canada e mult mai usoara astfel. Daca as fi fost singura, sau daca ar fi fost singur, de mult am fi fost inapoi. Suporturile de toate felurile sunt absolut reciproc necesare. Cand te doare capul, are cine sa-ti dea o pastila. Strict utilitar vorbind. Dar dincolo de asta, sunt mai multe. Ca prieteni, iti faci, nu zic, nu. Dar, in afara de atmosfera generala nu prea e cazul sa te poti baza pe cineva ca aici e fiecare cu ale lui. Oricat de multe cunostinte ai avea de multe ori, de cele mai multe ori, la nevoie te cam trezesti de unul singur, constatand cu stupoare ca nu are, de exemplu, cine te duce pana la aeroport. Ca fiecare isi stie "programul", am ajuns cu totii sa avem vieti programate, iar, din pacate, geometric, ne distribuim cu totii paralel. Ritmul ciudat al vietii de aici te ingroapa total doar in ale tale. Si incerci sa te descurci cum poti in ritmul acesta. Noua ne-au zis cativa ca asa cum am plecat noi de acasa, de unii singuri si neavand pe nimeni aici, nu ar fi plecat nici batuti de soarta. Dar voi credeti ca noi stiam unde ne ducem? Sau ca ne-am gandit vreodata cat de singur poate insemna sa fii singur? Ne aveam unul pe altul. Deci nu eram singuri. A fost probabil o tzarica de scranteala, combinata cu naivitate, momentul in care am decis sa o tiulim din tara. Pe usa din fata. Ca doar ne-am luat ramas bun, si de trantit, n-am trantit-o niciodata. Cred ca in multe privinte deciziile importante trebuie sa fie determinate de cate-o mica doza din ce scriam mai sus. Ca daca stai toata ziua sa te scarpini in cap, nu mai faci nimic niciodata. Nu irational, dar nici prea rational. Ca oricum, in privinta a ceea ce se dezbate si nu mai razbate pe aici, nu stii niciodata, realmente, in ce te bagi. Chiar vorbeam zilele trecute cu un amic si imi spunea ca oricat de multe informatii ai avea de acasa si oricat de multe ai crede ca stii despre locul in care urmeaza sa ajungi, prea putini realizeaza efectiv ca urmatorii 3 ani vor fi poate cei mai grei ani din viata lor. Stare data de un cumul de factori. De aceea acum, mie mi se rupe de orice vorba in vant venita din partea unora, oricine ar fi ei. Increderea in viata, pe care mi-a dat-o aceasta "aventura" m-a rupt total de gurile nesabuite si m-au facut si pe mine sa realizez ca nu e treaba magarului de unde beau oile apa. Acum, revenind, situatiile sunt, din nou, ca de la caz la caz. Sunt oameni ajunsi aici pentru care toate incercarile, prin care au fost nevoiti sa treaca au contribuit la intarirea relatiei familiale si la constientizarea faptului ca familia e singurul pilon de rezistenta, singurul motiv pentru care eforturile au un efect si o cauza, dar si altii, destui cica, pentru care aceleasi incercari au contribuit la dispute si despartiri. Pe tot traseul de inceput pot exista momente grele, confuze, in care, pur si simplu, sa nu mai fii capabil sa distingi albul de negru. Dar, atata timp cat in cap e inradacinat bine ce-i important pentru tine in viata, ca familia, de exemplu, restul prea putin are vreo relevanta. Daca acolo e bine, restul vine. Parca as fi consilier pe probleme matrimoniale, ales cu majoritate in plen si cu aplauze. Trebuie pur si simplu sa faci distinctia intre treburi, ma gandesc. Sa nu cauti tapi ispasitori ai diferitelor esecuri acolo unde, de fapt, nu-i cazul, chiar daca e mai la indemana. Infingeti mai bine un cap in perete, la propriu, e o modalitate de descarcare a energiei negative foarte eficienta, decat sa dai cu ciomagul in capul omului de langa tine care face doar pacatul sa-ti fie cel mai aproape. O zi faina sa aveti!

miercuri, 19 septembrie 2012

de prin fata blocului. cea mai faina poza facuta in ultima vreme.

buni afaceristi

De cand sunt aici mi s-a zis in toate felurile. Oameni veniti de prin toate partile lumii, "canadienii" gasesc, de multe ori, dificil sa iti pronunte corect numele. How do you spell it? Poate daca reusesc sa-l zica pana la capat, pun accentul gresit, astfel incat multi isi gasesc nickname-uri mai usor de strigat. De exemplu, am o colega de prin Asia care-mi zice Frans sau ceva de genul ca altfel mi-a zis ca se chinuie, dar nu poate, dar si o colega din Italia, pentru care numele meu e cel mai usor de pronuntat, desi nu asa ca la el acasa, care imi zice Francischina pentru ca in Italia toate fetele care poarta numele Francesca, cand sunt mici sunt alintate astfel. Asta mi-a zis ea. Si mi-a mai zis ca frate-su e casatorit cu o romanca, Dorina, si traiesc fericiti in Italia. Multi romani in Italia, stii?...Nooo. Zau asa!. Legat de asta, in Canada romanii nu sunt romani, ci europeni, deci mai cu motz, daca intelegeti ce vreau sa zic, dar nu mai zic nimic. (Apropo de nume, am cautat o data sa aflu ce provenienta are numele acesta si am inteles ca ar veni de la un instrument de lupta de prin nu mai stiu ce zone din vechime. E foarte comun in calendarul catolic, pe care a pus degetul si bunica-mea, la intamplare). Mda. Ce ziceam?...Am colegi, deci, foarte faini, iar Metro e unul din locurile recunoscute din acest punct de vedere. Iar cand oamenii sunt faini si munca e mai usoara. Ca si oamenii contribuie foarte mult la calitatea mediului de lucru. Imi aduc aminte in Romania, in contextul unor divergente, ne spusese un sef ca nu venim la munca sa ne facem prieteni. Dar ce legatura are? Despre altceva e vorba. Ca nu trebuie sa-ti fie nimeni prieten ca sa te porti omeneste cu oricine. Ca atunci cand te strang in spate cei din spatele tau numai de munca nu-ti mai arde. Apoi, cand esti la inceput intr-o firma nu prea stii de unde sa le iei si unde sa le pui, dar oamenii te ajuta, iti explica, trebuie s-o faca; doar si ei au fost la fel la un moment dat. Si daca esti mai incuiat la minte, iti explica de cate ori e nevoie ca sa iti intre in cap. Au o politica, si nu numai aici, cum ca daca ucenicul nu reuseste sa invete totul in timp util nu-i atat el de vina cat al de l-a luat sub aripa. Si la scoli e tot la fel. Ieri, dupa ce ne-a anuntat profesorul ca daca viitoare vom fi testati a tinut sa mentioneze ca daca nu facem treaba buna ori nu mai suntem de salvat, ori ii el prea prost. Iar un rezultat prost, dar real, e vazut ca motiv de improvement si nu de damnare. In fine, de-ale canadienilor. Revenind la ce incepusem, chiar ma simt tare bine printre ei si asta o spun dupa ce am acumulat destula experienta ca sa imi dau rapid seama ca e un mediu de lucru foarte placut. Dar cea mai buna treaba - e la o aruncatura de bat si trebuie sa trec doar parcul din fata blocului ca sa ajung acolo. N-am lucrat niciodata, pana acum, atat de aproape de casa, nici aici, nici la Bucuresti. In Toronto, nu se intampla frecvent acest lucru, ba dimpotriva. Daca faci o ora pe drum dus e foarte bine. Bobi, de exemplu, conduce peste 130 de kilometri zilnic pana la munca si inapoi. Si e un caz fericit. Are colegi care fac si peste 200. Bine, pentru un astfel de traseu trebuie sa iti faci si calculele pe masura. Ca doar nu te-ai duce pe coasta de vest pe-un minim de firimituri. Nu de alta, dar smekeria e sa iesi mereu pe plus, doar nu in paguba...In orice. Buni afaceristi. In alta ordine de idei, nu e prima data cand aplic la Metro ca sa cer si eu un mic loc de munca. Anul trecut am depus aplicatie de 3 ori si tot de atatea ori nu m-a sunat nimeni. Lipsa asa-racnitei experientei canadiene. Anul acesta, am depus aplicatia si m-au sunat a doua zi, ca, imediat dupa o saptamana sa si incep lucrul. Si nu e doar o coincidenta pe principiul acum aveau nevoie cand aveai si tu.
...La colegiu, totul e din ce in ce mai interesant. Iata si cateva poze din interiorul campusul unde fac cursurile. Deci, aceasta postare este despre cat de minunat e totul in viata mea "interesanta", in ultima vreme. Imi trece.

luni, 17 septembrie 2012

Abundenta/Abstinenta - AA (Alcoolicii Anonimi)

Una dintre criticile aduse de carcotasi acestei tari e ca nu prea stiu locuitorii de prin partea aceasta de lume ce-i aia distractie. Evident inteleasa in sensul autohton al cuvantului. Ca o inteleg doar ca doua saptamani pe an a ceea ce se numeste concediu. Si ala dat cu tzaraita. Nu-i asa. Sunt atatea magazine in Toronto!!! Nu vreau sa fiu ironica, dar in weekend nu gasesti loc de parcare in fata niciunui centru comercial. Imi aduc aminte ca in perioada in care am ajuns noi in Toronto, in Romania era in voga o melodie a celor de la Casa Loco, cu romanii care se duc la mall sa vada filme si sa manance popcorn, dupa ce si-au cumparat tricouri Nike. Idiot obicei, pe care il practicam, ca doar nu eram rupta de lume, dar despre care povesteam doar la persoana a 3-a plural a unor desculti. Si le povesteam despre aceste proaste cutume unor romani crescuti pe aici, neintelegandu-le atunci lipsa totala de reactie. Mda...in mintea lor. Pai aici e si mai si. Ne-am dus la Ikea wk trecut sa cumparam o masa ieftina de calculator. Din mii de locuri de parcare, a trebuit sa stam in coada unora 15 minute ca tocmai ii spionasem bagandu-si cutiile in rulota, sa ne varam repede peste ei, ca nu cumva una din zecile de masini invartindu-se in cerc prin zona sa ne ocupe locul. Cat a fost vara a mai fost cum a mai fost. Iarba verde, parcuri, acu' ca vine iarna, cu ce sa-ti mai umpli timpul, oricum plictisitor si anxios? Cu sacose, evident. Is un om consumerist. Sau am fost ca m-am schimbat. Sau as vrea. Daca acasa radeam tot, dar tot, aici am cazut in extrema cealalta. Ca asa se defineste societatea de consum, nu-i asa, daca nu-i din abundenta, atunci e abstinenta. Ca la AA. Asupra mea, societatea profund consumerista canadeza a avut efectul invers scontat, desi, la drept vorbind, acum as avea mai multe resurse decat dincolo. Nu mai consum nimic. Sau n-as mai vrea. Nu mai umblu prin magazine aproape deloc fara nevoie. Asa as vrea. Decat sa ies la ingramadeala mai bine stau in acasa. Ar fi indicat. Si nu-mi cheltuiesc nici banii. Corect. Ca daca iesi din casa banii nu-i cheltuiesti de nevoie, ci de pe cartea de credit ca sunt. Ca da si bine la istoric. Iar in timp, limita de credit se face tot mai mare. Ca nu banii fac ca lumea sa ruleze, ci creditul. Daca stau acasa, scriu pe blog, gratuit, daca ies la mall imi cumpar hanorac cu fermor vernil, doar pentru ca fermoarul e colorat si-mi zgandara dorinta - e un hanorac banal, dar fermoarul mi-a facut ziua (sau, m-a facut la buzunar) - ca de hamorace, nu-i vorba, mi-e plin dulapul si nici nu prea am unde sa le port ca la munca am uniforma. Si mai lucrez si la 2 minute de casa, prin urmare nici n-am drum de etalare. Ma imbrac de drum ca de munca si invers. In plus, ma mai si plictisesc de boarfe de la prima purtare. Si asta nu de azi, de ieri. Si nici prea fistichiu nu ma mai imbrac de mult ca mi s-ar parea un efort prea mare fara cauze. Si nici o viata exhaustiva n-am ca hainele sa-mi fie pe masura. Exact. Din fix acest motiv refuz sa mai consum en-gros. Pentru ca am observat un lucru. Ceea ce pare a fi o terapie a plictiselii, consumul, nu face altceva decat sa ceara a doua terapie, lucrurile materiale achizitionate avand un caracter intrinsec diabolesc. Nu se satura niciodata si nici de tratat nu ma trateaza. Ca nici bolnava nu sunt. In plus, mi se pare si masochist sa-mi dau duhul pe altarul muncii doar ca sa-mi satisfac niste dorinte materiale, oricum de nesatisfacut. Parca ar fi niste curve de lux. Nu stii ce sa le mai faci ca sa le saturi. Asa ca, stiti cum era vorba aia a dinamovistilor, m*** Steaua, se aplica si mall-urilor din partea mea. Nu va bazati pe mine. Nu, vorbesc in dodii, ca sunt foarte usor de ispitit. Un filon anarhist, dar sighinas si nu pana la capat. Prin urmare, lucreaza ca sarpele. Te baga numai in pacate. Si cum te agata ele de mana si incepi a te lupta cu tine...dar la ce-mi trebuie asta? Si pe loc ii gasesti o intrebuintare. Sunt ca tigarile sau ca orice alt viciu. Dau dependenta. Iar un om dependent e deplorabil...Si oricum nu mai e cale de intoarcere. Poate vreun asteroid. (...Cica o metoda foarte buna de a scapa de dracu' este sa-ti radiezi contractul la cablu sa nu te mai bombardeze televizorul cu minciuni si sa circuli cu bicicleta ca sa treci pe langa reclame, in viteza, ca in ciuda...). Dar e ca si cum as fi un caz patologic in devenire. Nu va fi cazul ca in realitatea inconjuratoare, lucrurile stau exact pe dos de cum le-am descris. Si nu numai aici. Ca doar societatea e globala, iar creditul functioneaza international.
Deci, am fost sambata la mall. Si nu de nevoie. Pozele sunt facute la Dundas, in fata Eaton Center, unul din mall-urile centrale torontoneze. Iata in ce hal te poate aduce societatea profund consumerista. O iei razna cu capul. Vorba lui Bobi, hai mai repede ca-s numai nebuni pe aici.


vineri, 14 septembrie 2012

grijile, bata-le...pe umar! :)

Sunt zile, perioade, cand te simti mai amarat, nu-i asa? Ca-s hormonii, ca-i soarta de vina, ba diverse intamplari descurajante sau cateva vorbe in raspar adresate - cum imi zicea un amic, cateodata la munca ma simt tare bine, cateodata tare prost, ca intr-un fel de marti 13 - care afecteaza, cica pe unii nu-i ating, indoi-m-as, pe altii insa, da. Cateodata sunt vremuri mai lungi de amarala, cand ai impresia ca ti s-a naruit tot sistemul gravitational si nu mai ai reper, si te trezesti in fiecare dimineata cu corabiile inecate, cu tine, undeva la fundul universului, de care, oricum, incepe sa nu-ti mai pese. Am trecut si noi, cu emigrarea asta, de cand a inceput ea si pe tot drumul, prin tot felul de coincidente nefaste si oricat ar fi parut viata de la locul ei, se simtea ceva contradictoriu in ea si ne deruta. Saptamana trecuta vorbeam cu fratele lui Bob, si el plecat din tara si ne zicea ca i-au dat unii o carte How to Stop Worrying and Start Living si ca a fost o gura de aer proaspat in toata sufocarea acesta toxica de zi cu zi. Cartea e veche, dar foarte actuala in esenta si inspirationala, de la cel mai mic pana la cel mai mare. Am dat un search la library si am gasit-o, mi-a venit un audiobook, pe care ieri, inainte de culcare, am bagat-o in calculator sa ruleze. M-am bagat frumos in pat, CD-ul in CD player si am inceput sa ascult povesti la gura sobei. Ador audiobook-urile. Sunt o alternativa eficienta la uitatul in gol la televizor sau la click-uitul degeaba pe fb. Cartea nu spunea nimic nou, ceva la care sa nu te fi gandit niciodata in viata, ba dimpotriva, cu siguranta le si aplicasem, dar nu ma gandisem ca in spatele teoriei se ascundea, de fapt si oarecum, o formula. Ce mi-a ramas in cap bine a fost capitolul al doilea. Cum sa scapi de griji, griji si stres, care pot da, in timp, grave probleme de sanatate. Sa zicem ca ai o problema de viata. Careia nu stii cum sa-i faci fata, te simti depasit si coplesit total, cu dureri de cap si de stomac. Sa luam intai un exemplu. Esti implicat intr-o situatie dificila la serviciu. Nu stiu, nu iti place serviciul sau ai o sarcina careia nu-i faci fata. Iti zici asa. Care-i cel mai rau lucru care mi se poate intampla daca, cu adevarat, nu voi face fata si ma vor da afara sau ce s-ar intampla daca avand in vedere ca nu-mi place job-ul vreau sa-i zic good bye fix azi. Cel mai rau lucru care s-ar putea intampla ar fi sa ma dea afara sau in situatia cealalta sa raman, evident, jobless. In amandoua, de fapt. Asa si???? Mor? Si chiar daca as muri, n-au mai murit si altii inaintea mea?! Nici macar nu doare. Cica in momentul acela, cand ii imprimi mintii un astfel de template, incepi sa te relaxezi, concentarea ta nu se va mai axa pe grija, ci pe solutie. Ma rog, cititi si voi cartea daca va intereseaza, ca eu sunt sighinasa in exprimare si insuficienta sa induc starea pozitiva de care ar putea fi nevoie. Sau mai vorbea de grijile de ieri si de maine care fura concentarea pe cele de azi, de acum, facand astfel viata de zi cu zi un calvar derutant, in toate partile, numai aici si acum, nu prea. Cica ziua de maine isi va purta singura de grija daca o traiesti pe cea de acum, cu toate ale ei, pana sa te bagi in pat si sa-ti asterni cornul in perna. Sau sub. Tot timpul te gandesti, copil fiind, cand voi fi mare, apoi cand esti mare, cand ma voi insura, apoi cand te vei insura, cand vei avea copii, cand vei avea copii, cand vei iesi la pensie, ajungand la pensie sa incepi a te uita inapoi si a nu vedea nimic. Un mosneag cu frustrari de fata mare. Si doar nu vrei sa-ti scrie pe piatra funerara : "a dus robul o viata tare din greu". Ca viata isi da curs doar traind-o, nu sufocand-o cu griji niciodata indestulate si hapsane. Asa. De ce mi-a ramas in cap capitolul al doilea? Pentru ca a fost exact modul in care - intamplator si de disperare, nu din prea multa inteligenta, ca nu-i cazul - mi-am orientat mintea cu vreo doua saptamani in urma, la locul de munca la care am renuntat. Inainte de a citi teorii, stateam la masa din fata firmei, cu mancarea-n gat, si ma gandeam astfel. Ma, nu-mi place. Dar nu-mi place deloc. Ce fac? Continui? No way. Atunci ce fac? Plec. Pai cum sa pleci? Ce-o sa faci? Ce-o sa fac...o sa vad eu ce-o sa fac, ce-o sa se intample atat de grav? De parca n-a fost grav si pana acum. Sa ma pupe-n...ma rog, m-am calit. Moment in care m-am decis ca de marti sa nu ma mai duc si moment in care, solutia venind, m-am si pus pe treaba, lasand deoparte frustrarile aferente. Am inceput in chiar ziua respectiva sa aplic CV-uri pe internet si sa ma duc cu CV-ul in mana in alte parti, tot asa. Si viata a continuat de parca nimic nu s-ar fi intamplat. Ca stai si te gandesti, inclusiv daca imi va fi greu apoi, nici acum nu mi-e usor, ba dimpotriva. Deci esti pus in situatia de a alege intre doua rele. Totusi, se zice, nu da vrabia din mana cu cea de pe gard. Daca vrabia din mana e buna de-o supa, inteleg, dar daca-i moarta si cu viermi, la ce s-o mai mangai? Chiar asa. Va las sa va ganditi. Eu plec la munci, la revedere.

joi, 13 septembrie 2012

despre politete si statistica

Mi-a aratat zilele trecute Bob o stire conform careia Toronto e in top 3 cele mai politicoase orase din lume. New York se situeaza pe primul loc, iar pe doi, Zurich. Bucurestiul era departe in lista, in coada. Mitocan. Acum, citisem pe undeva ca exista 4 tipuri de minciuni in lume, dintre care una e statistica.
Dar, Toronto e, intr-adevar, un oras politicos, in personificari vorbind, daca e sa fac o comparatie cu orasul din care am plecat acu' ceva deja destul de mult timp in urma. Acum, sa fac o specificare. Sa spunem ca politetea se manifesta impersonal, adica intre oameni care se intalnesc intamplator si nu au tangente de apropiere de niciun fel unii cu altii, in afara de manifestarea unei atitudini oarecare intr-un anumit context. Asta e o incercare de definitie, o parere, ma ajuta sa detaliez. Da, o sa vedeti aici cum oamenii, inclusi in parerea definitiei de mai sus, iti tin usa cand intri sau iesi din scara unui bloc sau din cladirea unei firme - tot timpul -, care tin liftul aluia de vine din urma, nu trag imediat usa liftului pe principiul, da-l dracului de pakistanez, cu boarfele lui cu tot - se mai intampla, ca la orice casa, dar vorbesc de atmosefra generala - apoi, cum se saluta pe scara blocului chit ca nu se cunosc, cum era la noi la tara, pe ulita, ( aici vecinii, mai ales cei in rent, nu ajung sa se cunoasca prea bine poate niciodata, e turn over-ul prea mare si daca n-ai in sange un filon sri-st rar le tii minte fetele). Bine, unul, mai negru de suparare sau prea piercing-uit si abtiguit uita sa mai si raspunda, dar, ma rog, tu ti-ai facut datoria. Eu zic un "Hi" mai soptit, Bobi zice "Hello" cu toata gura. Se da mai mult in stamba. Dar nu-i nimic fatarnic, de ce ar fi, e pur si simplu o atitudine vizavi de cel cu care schimbi o privire rapida si in loc sa lasi capul in jos de emotie, schimbi si o vorba scurta. Apoi, exista acel asa-numit small-talk ca in limita incaperii din lift, cat dureaza pana urca sau coboara - la noi dureaza de faci purici - evident, despre vreme, sau despre cat de simpatic e catelul pe care tocmai il scoate respectivul la plimbare, ca noi n-avem catel. Si se intampla mereu, nu ocazional. De aici, poate si statistica. Sa nu mai vorbesc de atitudinea oamenilor in cadrul unui loc de munca, tot asa sunt, dar deja aici intra si alte implicatii si mai bine ma tin deoparte, ca dincolo de politete te poti trezi de multe ori si cu adevarate suturi in dos. Pe la spate. La munca, de exemplu, atunci cand iti reproseaza seful ceva nu-ti se spune: nu esti in stare de nimic, esti prea prost pentru cat iti permite locul, chiar daca e asa. Te invaluie, te invelesc si daca iti spun, apreciem munca ta, esti omul de care avem nevoie, dar..."Dar"-ul acesta e grav. Imi povestea si Bob de la munca de la el. El e santierist pana in maduva oaselor. A lucrat pe santierele din Romania cu toti moldovenii, no offense, ca si eu tot de acolo ma trag, dar a lucrat si aici. Si diferentele sunt mari. Nimeni nu urla ca s-a mutat placa, nu pe fata, toti vorbesc frumos unii cu altii, pe fata - adica imi povestea despre un profesionalism si o atitudine intr-un astfel context, greu de comparat cu Romania. Acum, depinde de la loc de munca la loc de munca, dar, in general, au politici impotriva harassment sau a atitudinii nepotrivite fata de celalalt foarte drastice. Si credeti-ma ca stiu ce vorbesc.
Apoi, pe strada, in trafic. Banuiesc ca ati citit peste tot despre cat de frumos conduc oamenii prin Toronto. Iti fac loc, nu se inghesuie unii in altii, ca pieton, te respecta. Pana una alta n-am vazut, pana acum, soferi coborati pe drumul rutier plesnindu-i vreunuia un pumn in masina ca i-a luat fata, asa cum am vazut de multe ori la Bucuresti. Asta nu inseamna ca nu injuri de-ti ies ochii la volan, cand mai dai nas in nas cu cate o chinezoiaca, cica astora le-ar lipsi ceva, nu sunt intregi. Mi se pare si amuzant sa vorbesc eu despre asta in conditiile in care eu sunt cel mai prost sofer din cati a dat planeta. Bine, acest trafic are un pret. Un pret foarte mare, care te poate ustura rau la buzunar daca faci prostii. Si daca le fac altii, dar te implica si pe tine, te poate ustura, de asemenea. Acum, stau si ma gandesc daca nu cumva politetea acesta excesiva (de care cateodata ti se face si rau), de care dau torontonezii dovada, pe unde merg si pe unde se duc, nu se datoreaza sau e cauzata de frica de politie, de legi etc. Intre paranteze fie spus, politetea nu cred ca tine total de legile scrise. In fine. Am fost acum cateva saptamani la film. Incepusera reclamele. Doua minute a durat pana s-a albit ecranul total, o defectiune, sala era plina...defectiunea dura deja de 15 minute, nimeni nu venea sa ne anunte nimic in legatura, probabil ca nici macar nu stiau, si pe cuvantul meu, daca nu eram fara cuvinte, la propriu. Niciun om din toata sala nu a zis in tot timpul acesta nici carc. Stateau acolo linistiti si cuminiti in banca lor si asteptau. Si noi la fel. Isi butonau telefoanele, se intorsesera unii catre altii si schimbau in soapta cateva vorbe. Nici zbierate, nici riposte, nici macar intrebari ca de ce nu merge, de ce nu merge, nimic. De ne-am si zis, bai, frate, parca nici chiar asa. Din ce mi-am dat eu seama, canadienii, din nou, la general vorbind, sunt oameni destul de pasnici, ba chiar obedienti, as putea spune. Si cu toate acestea n-au nicio jena sa sune la politie atunci cand li se pare suspect un om in cartier, cand galagia e prea mare deasupra capului, cand vad un pui de caine maltratat sau un copil fara stapan pe strada. Sau sa ceara toate detaliile posibile despre un produs sau un serviciu de proasta calitate. Si sa-l si returneze cand vor sau sa renunte la el, respectiv, dupa caz. Ce-i al lor e al lor. Au un comportament de oameni educati in acest spirit. Dar eu am vorbit acum la general si s-ar putea spune ca si generalizarea la fel ca si statistica sunt minciuni :).

miercuri, 12 septembrie 2012

Acum, cred ca sunt ok. Toata intamplarea de vizavi, cea despre care tot vorbii si nu voi mai vorbi ca deja ma plictiseste, cred ca a fost pusa la cale de spiritele universului. Bob are un loc de munca bun, eu un part-time, bun si ala, si sunt, mai nou, inscrisa si intr-un program, la centrul pentru Creative Communication merg, de la Centennial, sa-mi iau o certificare graphic - web design. Nu-mi sunt necunoscute datele, am studiat si in Romania la facultate toate sistemele acestea, iar paginatia pentru print si contentul pentru web stiu, de asemenea, cum functioneaza. Deci si cu content stiu, ceea ce-i deja un plus. Zici ca ma laud ca o curca, nu-i asa, numai la interviuri mai faci chestii din astea, de altfel si singurele momente in care te baga cineva, cu adevarat, in seama pe cum te descrii, sau, evident, daca esti descult cu blog ca mine. Deci eu zic ca m-am orientat destul de bine, zic si eu acum, ca deja ma plictisisem sa ma uit ca boul in calendarul nou pe tot carnatul de programe ale colegiilor si universitatilor si sa nu ma pot hotari eu de care sa ma agat ca parca nu-mi spunea niciunul nimic. Pana cand, zilele trecute, mi-a zis un om ceva concret. Tu, ametito, de ce nu te duci tu sa faci ce-ti place tie, ce-ai facut acasa, cat timp ti-o lua, ca inca poti si te vad franta de toate incercarile tale aiurite. Si mi-a zis asa, pe hartiuta, du-te si fa asta ca stii cu ce se mananca si se si cauta. Ma rog, nu mi-a zis chiar asa, am parafrazat, si nici hartiuta n-a fost ca totul s-a intamplat intr-o conversatie dracita la telefon. Discutii de genul acesta am mai tot avut de-a lungul timpului, si cu mine, si cu altii, dar nu m-au atins cu nimic, nu stiu, asta a fost ceva concret, venit si in fix momentul oportun, cand eu, de disperare - experienta cu job-ul trecut m-a socat pur si simplu - nu stiam in ce parte s-o mai apuc ca sa ma linistesc...Acum n-as vrea sa se inteleaga ca viata mea era vraiste si alergam prin lume cu parul valvoi ca nu era asa. Zilele erau si sunt normale, cu dimineti si seri obisnuite, doar ca ameteala aceasta imi dadea si niste ocazionale stari de deprimare, pe care nu le mai puteam suporta. Acum, si blogul acesta e unul updatat aproape zilnic, e chiar un jurnal, live, se intampla, si notarea zi de zi a lucrurilor dau impresia de nebunie, dar macro, nimic nu-i atat de grav. E normal, ca intr-o viata normala, cu de toate si ca la fiecare. Dar, acum imi pare ca sunt ok. Un part-time, cu care sa contribui la venitul familiei, ca orice ban e bine-venit - nu sunt multi, dar conteaza, si nici fara s-o fac nu am stare - si un program la scoala, care chiar ma entuziasmeaza, demult nu mi s-a mai intamplat asta. Deci, asa cum voaim. In fine, am fost ieri la centru si, din nou, de mult timp nu m-am mai simtit atat de elementar bine-dispusa datorita unui ambient. Au studio de film, de media, de new media, departamente de design pentru toti: web, print, paintings, drawings, chiar sculptura am vazut pentru cei interesati, o sa fac data viitoare niste poze, ca multe din lucrarile studentilor sunt expuse, ma simteam mult mai in elementul meu, si chiar am avut franturi de aduceri aminte din timpurile cand ma plimbam pe holurile facultatii de Jurnalism a Universitatii din Bucuresti, care, partial, cam tot asa arata, dar mai putin dotata. Cursurile le fac tot in regim part-time si o sa le lungesc exact atat cat e necesar. De data aceasta am luat un singur curs, ca a fost pe fuga, cand se termina o sa iau doua si tot asa. Ca pentru obtinerea certificarii e nevoie de parcurgerea unor cursuri mandatory, iar restul sunt la alegere. Cursurile o sa mi le platesc din banii mei, dar daca chiar va fi nevoie, o sa fac si un imprumut, mare lucru. Dar nu prea mare ca asta nu-mi surade. Deci, doua part-time-uri care fac cat un full, atat cat sa ma tina ocupata. Ca eu acasa innebunesc. A observat si Bobi ca o iau pe aratura, araturi de catifea, vorba poeziei, cand nu am contact cu lumea inconjuratoare mai mult timp. Imi trec prin cap numai prostii si nici foarte prietenoasa nu sunt in astfel de momente. Si nu-i placut pentru nimeni. Deci ieri, am facut html si xhtml, dar eu stiu html, e bine, il imbunatatesc, si partea frumoasa a lucrurilor e ca, dincolo de suporturile de curs, am la dispozitie biblioteca din Toronto, care e un urias, cu zeci de capete in tot orasul, care imi ofera posibilitatea de studiu si acces la carti, de toate felurile, si mai ales, gratuit. Cand o sa creez eu primul meu site minunat, o sa va rog sa va abonati cu totii :). Am mai facut unul cand eram in facultate, apoi n-am mai avut treaba decat atunci cand la ziar eram obligata, ca ma obligau, sa upgradez site-ul de stiri. Acum, va fi primul, pentru cursul acesta, pe care il voi prezenta in fata clasei si a minunatilor mei colegi. Ca asa se practica pe aici. Prezentari, multe prezentari in public, ceea ce acasa nu se intampla. Cel putin nu atunci cand imi rodeam eu coatele prin banci. Sunt tare incantata de alegerea facuta si de data aceasta cred ca mi-am gasit un pic calea sau ce-o fi, oricat de lunga ar fi ea. Ca nici pana acum nu a fost scurta. Si a avut si hopuri. Nu conteaza cat va dura si nici cand imi voi gasi job pe domeniul acesta - ceea ce mi-as dori foarte mult - important e sa am totul la mana, ca de bani fac eu rost si altfel. Muncesc ce-o fi si cum o fi pana atunci, fara prea multa bataie de cap ca nu merita; numai o tzara fericita cu mine sa fiu. Ma bucur ca Bobi e linistit, si nelinistit (doar din cazua mea), la munca e mai mult decat in regula, munca multa, extrem de multa - ca asa e pe aici, iar cu imigrantii, mai abitir - dar altfel nu se poate. Saptamana viitoare va pleca cu firma in trip la New York. I-am si zis sa ia el aparatul sa faca poze, daca pe mine nu ma poate agata de el :) - nevasta disperata. Gata, m-am upgradat si pe blog, azi sunt libera, maine muncesc, asa ca ma duc sa-mi ridic marfa de la library, ca am o carca, simt asa o luminita, m-a lovit in cap zana cea buna, era si timpul, sper sa nu fie iar doar de parere, dar nu cred, ma intelegeti, chiar sunt incantata, dar si putin mai retinuta "in declaratii", din cauza tututor nebuniilor din ultima vreme. Incercarea labirintului, Istoria credintelor si ideilor religioase, Viata in vremea lui Carol I si multe altele, interesante, de entertainment, toate in limba romana, mi-am facut comanda si au si venit. Ca asa-mi plece mie-n lume, nu altfel, ca altfel n-are ce sa-mi placa. Sa am timp si de altele, din astea, ca de bani m-am saturat sa tot aud, iar de stres chiar nu mai am chef, ca ucide. De fumat inca nu m-am lasat. Ma rog ca macar 10% din linistea pe care o aveam anul trecut sa revina si pe meleagurile mele. O zi frumoasa va doresc!

luni, 10 septembrie 2012

M-am intalnit cu niste prietene la o vorba, romani de-ai nostri. Am stat la un ecler, dupa ce eu mi-am incheiat procedurile de new hire la noul loc de munca. Simt nevoia sa fac o specificare, apropo de un comentariu pe care l-am primit, potrivit caruia as zburda. Nu e rau sa zburzi, asta e dovada de tinerete, libertate, buna-dispozitie, vreme buna.
...Deci, noi am ajuns in Canada, teleleu, cum s-ar zice. Am venit sa incercam, sa vedem ce iese. Facem ce putem, cat putem, cum ne permitem. Si nu calcam pe cadavre, ca nu ne sta in fire. Nu avem copii si nici alte indatoriri, altele decat cele fata de noi. Suntem si destul de tineri, stiu, timpul trece si vom fi mai tarziu si altfel. Iar atunci, cu siguranta, imi voi aduce cu jind aminte de vremurile de acum, de care e si pacat sa nu profit exact asa, cum vrea muschii mei. Chiar daca o sa se lase si voi avea nevoie si de suplimente. Cand am plecat, nu am lasat nimic acasa. Iar acum suntem pe plus. Prin urmare, Canada nu ne-a pagubit cu nimic. Dimpotriva. Am facut si bani, am invatat si lucruri. Multe. Experienta de viata cat sa duc cu vaporul acasa. Acesta este, deocamdata, cel mai mare profit al celor doua valize goale cu care am aterizat. Acum nu va imaginati ca zburd ca o capriora cu ochii umezi, pe pajisti in floare. Pe dracu, numai eu stiu cat de umezi pot fi uneori.
Acesta este unul dintre profilurile imigrantilor, in care ma incadrez eu cu Bob. Pe langa acesta, exista alte si alte profiluri, diferite, iar viata in Canada depinde mult de profilul imigrantului in care te incadrezi. Daca as fi fost un om la 45 de ani, cu 3 copii, blogul acesta ar fi aratat altfel sau nu ar fi existat deloc. Asa ca, inainte de a judeca, pune-te in locul meu. E aplicabil in orice alta situatie. Faptul ca "am indraznit" sa renunt la un job nu spune nimic grav. Nici ca-s lenesa, nici ca-s dusa cu pluta, nici altele din categorie. Eu ma muncit de la 21 de ani, inca de cand eram studenta. Singurele momente in care am fost jobless au fost acestea pe care tocmai vi le-am descris si putin la inceput. Am rezistat in locuri poate pentru altii imposibile. Am lucrat si cu sapa si cu mapa. Am spalat si pe jos, am fost si-n cabinete de ministri. Asa cum am mai scris de o mie de ori, atata timp cat sunt limpede la cap si nu trag canii de mine dimineata, n-am nici cea mai mica problema sa fac absolut orice. Atunci insa cand trag, pentru mine e cel mai mare semnal de alarma ca nu am ce cauta acolo. Evident, responsabilitati mai mari m-ar imobiliza pentru o perioada si in astfel de locuri, ca pot fi si un om responsabil :), dar nu a fost cazul de data aceasta. In responsabilitati as include si o eventuala oportunitate pentru mine de a evolua. Nici macar despre acesta nu era vorba. Pentru ca nu ma regaseam lucrand intr-un astfel de mediu mai tarziu. Asa cum am mai spus-o si cum o stiam, nu sunt corporate si nici nu voi fi. Si daca stiai de ce te-ai bagat? Din acelasi motiv pentru care ratonul s-a bagat in gunoaie. Asa cum altii nu se vad lucrand pe afara, prin inghet-dezghet, asa nu am eu ce cauta incorsetata intr-un mediu high business. Gata, am inteles. Am altele pe cap. Acum, daca mi se permite sa visez putin, mi se potrivesc locurile mai mici, acolo unde fizic sau cu capul simt ca munca mea conteaza. Cand e prea mare, ma pierd in multime si sunt mult prea de inlocuit. Numai la cimitir sunt oameni de neinlocuit, stiu asta, dar, macar iluzoriu, un loc mai mic imi da senzatia ca ma pot implica mai mult. Am citit o carte foarte interesanta, era mai distopica, si am vazut ce ajung oamenii care se simt inutili. Niste epave. Cand lucram dincolo, ca sa vorbesc doar de experienta canadiana, simteam uneori ca pun osul la ceva, si ma bucuram, chiar daca din punctul multora de vedere era un job de cacat, in partea astlalta ma simteam ca un sobolan. Imi cer scuze, dar, din nou, fiecare cu dementa lui. De ce nu mai vreau sa stau in locuri in care nu ma simt confortabil? Pentru ca am mai facut-o. Cu ce m-am ales? Cu nimic. Poate doar cu sechele, sau, ma rog, invataturi de minte. Responsabilitate inseamna si sa rezisti ca-i criza afara. Asta am facut-o anul trecut. Pentru ca aici primul job e ca primul milion. E greu pana il faci, dar al doilea vine mai simplu. Cu conditia, sa rezisti macar un an pe acolo. Dovada, faptul ca acum, numai sa nu vreau, nu muncesc. Mi-am gasit job in 3 zile. Evident, ca acum depinde si ce job iti gasesti. Ideal e sa fie unul bun si sa pleci pe altul si mai bun. Nu a fost cazul inca la mine, din lipsa de pregatire specifica, dar din momentul acesta eu nu am cum sa mor de foame aici, din munca mea. Iar restul nu mai conteaza. Scoli, departamente, nebunii, vin de la sine. Va fi iar greu sa-mi gasesc un job pentru sufletul meu. Va fi iarasi ca primul milion. V-am zis ca m-am inscris la scoala? (Asta nu inseamna nimic, m-am mai inscris eu odata...). Ii multumesc unui om ca m-a luminat, din intamplare, intr-o fractiune de secunda. Nici nu stie cat bine mi-a facut. O sa ii dau o bere mai tarziu si nici n-o sa stie pentru ce. O  sa merg sa fac ceva oarecum tangential cu ce am facut acasa, cand lucram pe la ziare. Ma ocupam de content, dar imi petreceam cel putin 3 ore pe zi in paginatie. Si m-am inscris la graphic design. Asta chiar mi-ar placea si ma bata sfrantzu' daca nu regret ca nu m-am dus mai devreme ca si acasa imi era pe plac. M-am ocupat de toate alea si alea, mai putin de ce trebuia. Dar unora ca mine, mai zburdalnici, poate le ia mai mult timp sa priceapa ce cauta in viata lor. Altii or fi mai pe ele. Brava lor, vorba bunica-mii, fiecare cum ii el. Maine o sa va povestesc ce minunat a fost la scoala sau, ma rog, cum a fost. Din nou, daca plictisesc si dau dureri de cap, nu-i nimic, blogul acesta e la fel de deschis pentru un singur om cat si pentru o suta. Il fac pentru placerea mea si, poate, pentru utilitatea altora. Daca macar unul il gaseste si util, eu sunt un pic fericita.

vineri, 7 septembrie 2012

Haideti sa va mai scriu povesti de adormit copiii, din minunatele aventuri ale lui Gulliver in tara minunilor. Nu mi-a placut la job-ul anterior, si ce daca? Asa cum ei, ca si companie, isi iau trei luni ca sa iti spuna daca le place sau nu de tine, astfel se aplica si invers. Si e normal sa fie astfel. Niciun job nu e rau, greu sau de capatat daca te simti bine facandu-l. Iar eu nu m-am simtit bine si nu are legatura cu nimeni si nimic, doar cu mine. Asa ca mi-am gasit altceva. Ca sa vedeti cum se misca lumea in Canada si eu odata cu ea. Am fost la doua interviuri de cand am fugit din partea cealalta, adica de trei zile. Si de luni ma duc din nou la lucru. La Metro, la 5 minute de casa, pe jos, adica doar trec strada pana la munca, ce-ti poti dori mai mult, va fi un part-time pentru ca m-am inscris si la niste cursuri tot intre timp. Si uite asa o iau iar de la capat, invartindu-ma in cerc. Ar putea zice unii uite, si la asta, Pacala, a dat doi boi de monta pe o punga de Metro. Da, exact asa am facut. Daca targul a fost pe capul meu, business fair, implicantii fericiti. Prefer sa lucrez linistita si sa ma intorc acasa tot asa decat sa-mi imbarlig mintile in te miri ce job-uri si sa ajung acasa neom. Alegerea mea. Are legatura strict cu persoana mea si cu modul de a ma raporta la propria viata. Prefer sa am starea de spirit si spiritul inca treaz, chiar cu riscul de a nu-mi permite o casa la gura putzului, desi nu e cazul. Si dintr-o masa de job-uri de doi lei il prefer pe cel mai putin batator la cap, logic si categoric. Normal ca sansele mele de "reusita" veneau clar din partea cealalta, dar e perfect si "nereusit", dar cu toate tiglele pe casa si fericit. Iar fericirea mea nu vine din interiorul unor pereti gri, nici din fata unui birou, ci din cu totul si cu totul alte sfere si emisfere. 3D. Si alta dimensiune. Iar eforturile doar in acea directie se justifica. Decat sa ma laud cu un blazon, in spatele lui ascunzandu-se profunda mea nemultumire si lipsa poftei de viata, uite ca vreau sa-mi tarai peticele si sa fiu cel mai fericit cersetor. Nu pot sa traiesc in neconcordanta cu mine. Una sa arat, sa para, si alta sa fie. Neh. Asa stand lucrurile in ceea ce priveste lugubra mea persoana, care oricum nu conteaza, nu mai lungesc vorba. Vorba buna din batrani, fiecare cu a ma-sii. Dar deja mi se pare ca "expandez" o banalitate, chiar o intamplare banala, prea pusa inutil sub lupa.
Eram prea stresata acolo, cu beep-urile alea in cap toata ziua, non-stop, cu oameni pe hold, am simtit si o lipsa totala de contact uman, ca de la om la om, intelegeti, era un soi de robotizare din aia absoluta careia eu nu-i pot face fata. In plus, genul de mediu intangibil, fara suflet, care m-a ingrozit. La un moment dat nici sa mananc nu mai puteam, iar acasa ajungeam mai ceva decat daca ma batea unul cu maciuca in cap. Nu mai aveam chef de nimic, numai nervoasa, si ce era si mai grav, in ultimele zile, cand ajungeam aproape de firma, dimineata, mai ca-mi venea sa iau metroul inapoi, atunci. Ii apreciez din tot sufletul pe cei care pot sa faca un job de genul acesta. Eu nu pot. Pur si simplu mi se ridica parul pe mana cand ma gandesc ce-ar fi daca ar fi sa fiu nevoita sa o fac din nou. Am simtit lucrurile acestea din primele zile, dar mi-am zis ca nu e chiar asa, ca, de fapt, e o parere, sa mai am rabdare, dar mi-am dat seama ca nu de rabdare era vorba, ci de o totala nepotrivire, iar sederea mea prelungita nu ar fi facut altceva decat sa prelungeasca si agonia. M-am chinuit zilele acestea sa ma intreb o fi bine, nu o fi bine, dau cu piciorul la ditamai sansa, n-am dat cu piciorul la nimic, pur si simplu, i-am impins un sut in cur. Cand in tot timpul acesta incercam vorbesc cu unii si cu altii, au fost oameni care s-au uitat socati la mine, zicandu-mi, du-te ba si te plimba ca esti dusa. Si dusa am fost.
Deci, iata-ma! :). (Pentru cei cititori pe aici, din Romania - din cei mai noi, ca cei mai vechi stiu ca-s redundanta, ca sa nu zic plictisitoare si ca trancan in gol - deci dintre cei interesati de viata la artar, nu va luati dupa mine, e loc aici pentru toata lumea. Acestea sunt experiente personale, cu o profunda amprenta personala, deci luati-le ca atare, si mai ales, tineti cont ca suntem cu totii foarte diferiti si de aceea povestile difera atat de mult...Si jurati pe rosu ca nu vi se pare fain?! :))

joi, 6 septembrie 2012

Am descoperit un blog nou, al unor emigranti romani ajunsi de foarte putin timp in NB. Il citeam si incercam sa imi aduc aminte de cum eram eu la inceput, pai normal, eu sunt veteran, imi permit sa ma uit din spate, si constat ca diferit. Eram diferita. Apropo de asta, ma dusesem o data la NoFrills sa-mi iau piersici, ca fructele si legumele mi le iau doar de acolo, ca, la mine, aici, pe Danforth au preturi de Metro; de la cel de pe Victoria Park cu St. Clair, si era o casiera vopsita in toate tipeniile in cap. Se luase unul de ea la casa, ca ce dracu' si-a facut in cap si ea, ca WTF, e diferita. Mda. Da, eram diferita. Eram mai vopsita in cap. Nu sunt atotstiutoare, ba uneori am impresia ca mi s-a ofilit si bruma de inteligenta galina de care dispuneam, dar un lucru am constatat si pot sa-l spun referitor la super-mega-pledoaria numita Canada. Dincolo de realitate, sistem, care sunt asa cum sunt, leaga-te de garduri si schimba-l daca poti, ca eu n-am niciun gand, ca si-asa ma doare capul, unora ajunsi pe aici le place, altora, nu. Cam asta este traducerea asa numitei adaptari sau neadaptari. Cum zicea si Stoe, saracu', ma, daca mie nu-mi place, ce vrei sa-ti dau sa ma lasi in pace? Ce nu-i place sau invers? El stie. Fiecare stie. Ca-i vorba de mancare - care da, e de cacao sau de carton, - dar, eu, personal, am un meniu foarte restrans, cateva ingrediente pentru bors si alte cateva de tocana - asta cand nu dau iama in M&M si-mi iau aripi congelate cu blue cheese. Unde-i blue cheese-ul?, a intrebat-o Bob pe aia de se tinea sa-mi faca si carduri la ei, sa ma prinda in sistem. In sos. Of course, in sos. Cele mai odioase aripi cu blue cheese. Sa nu va luati. Ca nu sunt ca branza cu mucegai, dupa o gura de vin rosu. Put ca sosetele cand te duci la camping. Dar au dusuri, nu-i problema. Si sa continui, fie, pe de alta parte, ca-i vorba de case, da, sunt minunate, uite ce frumos, pe lac, se vad porumbeii, gugustiucii, costa milioane, mortgage pe viata, sclavie, nesomn, eu chiar ma intrebam cum dorm oamenii cu sute de mii, milioane datorii. Eu dorm bine. Si numai ce mi-am dat si demisia. Prea mult stres. Asa, ca veni vorba, fie ca-i vorba de job-uri, job-uri din alea de nu le vrea nimeni, alea ajung la tine, vrei mai mult, marca banul, sistem. Nu-i chiar asa, stiu. Eu fac bani din piatra seaca. Pe sistem. Leaga-te de garduri. N-are nicio legatura. Unii se simt bine, altii nu, ce tot atata tura-vura. Eu ma simt bine. Cat ma simt. Si cat ma tine. Caruta-i buna, calu-i prost. Beteag. Batut si mort de foame. Si stapanul mort de beat. De stres, azi mi-am pus perna pe fata sa-si faca Bobi impresia ca m-am asfixiat. Da, pai, am ramas iar cu curu' in drum. Mi-am dat demisia ca n-am facut fata. Sunt un prost. Am vrut sa arunc o hartie la cos si mi-au zis ca sunt pe hold de doua minute. Era linia aia inrosita, the queue, eu, in curul gol puteam sa fiu in cubul meu, macaneam in casca 8 ore cu pauze cat ai zice "beep". La baie cu termometru, la pauza cu timer. Hai pas. Sunt un prost, v-am zis. Pai cum asa? Sa ma uit cu doua postari in urma si ai fi zis ca m-a mangaiat Dumnezeu pe ceafa. Era dracu'. Dar nu mi-am dat seama. Nu-i nimic, ca mi-am cumparat tokeni, am avut bani, si m-am dus iar la un magazin. Un part-time vreau, ca am alte planuri. Ma si speriase pustiul ala de chinez de sub rafturile de haine. Ca am vrut sa-i dau si una. Bine, am trecut intai pe la scoala, de m-am inrolat ca se ingroasa gluma. Exact, sistem. Si ziceti mersi ca nu v-am scris zilele trecute. Am postari in draft. Intr-una eram furioasa. Nu vi se pare funny? De parca ar fi cineva de vina ca eu sunt prost. In alta eram filosofica. Si cu asta am incheiat guralnita, nu sunt, frate, un corporate business woman fuckin' shit, eu o sa mor in laturi. Am simtit ceva inhuman in atmosfera si simteam ca ma sufoc. Daca nu mi-a placut, nu l-am luat, cat o fi fost de bogat. Era melodia aia populara, de nunta. Sa ma ierte sora-mea ca nici la nunta ei n-am ajuns. Ca-i si ziceam. Tu, voi va distrati acolo, imi simte cineva lipsa?! Daaaaaa...Partir, c'est mourir un peu. Eram ca si bunelu', Dumnezeu sa-l ierte, dar el mort de-a binelea. Imi statea si mancarea in gat. Pastele mamii ei de mancare. Aveam niste salata boeuf, se lipise de borcan, de caserola, cum ii zice, mi-a picat si apetitul. Vedeam albastru in fata ochilor. Da, stiu...dar nu era cazul. Am nevoie de locuri homey, calde, umane, ca sa evoluez, adica sa respir, altfel ma degradez, pe cuvant. "Hai sictir!". Cica e vorba de karma negativa a anului 2012. Mi s-a nimerit deasupra capului. Stiu ca uneori isi mai bate si joc de mine. Rade harb de oala sparta. Am in dulap, ca scrisorile amoroase de pe front ale iubitului decedat, puse peste gramada, marturie a luptei de gherila a unui suflet incercat, intai, tricoul de voluntar de la YMCA, apoi, deasupra, pe cel de intern de la Greeni, apoi, peste, tricourile albastre de la branza, si peste, camasile albe. Ce va fi peste? Crucea. Crucea ma-sii. V-am pupat.