Pagini

Expat in Canada

Expat in Canada

miercuri, 29 august 2012

Semn ca toamna ici imediat, am fost la NoFrills, nici nu mai stiu cand, zilele astea, si am vazut scoase la vanzare cantitati en-gros de legume pentru zacusca: ardei capia (vreo 19 dolari o cutie marisoara), rosii scofalcite pentru suc. Se practica si pe-aici. Coc oamenii totul pe bbq, afara, din cei care locuiesc la casa, si isi umplu camara cu preparate de iarna home-made. Si tot semn ca-i pe vine, pe trail, prin padure, am vazut deja si copaci ingalbeniti. Semnele nu sunt prea imbucuratoare, chiar daca-i vremea recoltei si au aparut deja papusile de paie pentru Thanksgiving. Ca vine iarna si in Canada iarna-i lunga. Cum canadienii, cel putin cei din zona in care locuiesc, au cultul verii, al naturii si al preocuparilor de timp liber aferente, iarna nu-i binevenita. Cica sa mai profit inca de timpul bun, am fost pe trail, pe unul dintre ele, in weekend (asta ca sa explic pozele anterioare). O pedalare continua de peste 20 de kilometri. Daca n-as fi luat aspirina, cum am ajuns acasa, probabil ca stateam lata vreo cateva saptamani. Trailul incepe de la intrarea in parcul din spatele blocului, Taylor-Massey Creek, de-aproape de biblioteca, un traseu pentru biciclete, in mijlocul orasului, traseu care merge in compania Don River si numit dupa doua vechi familii importante in Toronto. Are 16 kilometri, iar o plimbare cu bicicleta e mai mult decat o experienta in salbaticie prin oras. Treci prin padure, uiti total ca in realitate esti in interiorul unui mediu urban, doar zgomotul masinilor de pe autostrada mai intretin conexiunea, traversezi podete, opresti sa vezi mlastini si te duci pana in buza lacului Ontario, unde dupa cateva ore de pedalat, poti prinde si soarele la apus. Nu faci slalom printre masini, nu opresti la intersectii, ai grija doar sa nu te tamponezi cu partenerii de trafic pe doua roti din sensul opus. Mediul e  foarte curat. Daca mai ai si companie buna e o modalitate simpla si ieftina de petrecere a unei zile de weekend aproape de casa. Si o modalitate de a-ti alunga metehnele ce-ti chinuie linistea sufleteasca, adica de a te deconecta de la lumea nebuna si de la tot ce presupune ea, de a te elibera, de a putea, adica de a avea ragazul, sa asculti si ratele alea de pe balta si sa vezi culoarea rosiatica a orasului la apusul soarelui, si iarba, si trantorii de pe iarba, si tot ce-i bun in acesta ordine de idei. Oricum, prognoza inca arata foarte bine pentru saptamana aceasta ca tot vine un long weekend, de Labour Day, si ne asteptam amicul din SUA sa ne intoarca vizita. Iar odata cu el, eu astept weekendul cu nerabdare. Cum suna asta? A lehamite? N-am mai scris nimic pe aici in ultima vreme ca pur si simplu n-aveam starea necesara. Nu simteam nevoia sa ma asez ca alta data la calculator si sa coc pe aici necoapte de-ale mele. Ca bananele. Am avut niste zile stresante - cuvantul acesta incepe sa ma enerveze, desi o sa trebuisca sa il mai folosesc - cu jobul asta nou, care m-au cam depasit. Ajungeam seara acasa, nu-mi mai ardea de nimic. La un moment dat, asa eram de obosita ca vedeam puncte albastre in spuma de la lapte. Dar eu nu vreau asta, nu vreau sa ajung un robotel 9 to 5, care nu mai stie de nimic altceva. Dar ce, e dupa tine? Nu numai. Dar e mai bine, cum altfel? Ca doar timpul trece. Sa va zic. Am avut doua socuri. Pe unul l-am depasit, pe celalalt inca incerc. Primul a fost in prima zi, adica m-a luat deodata, cand pur si simplu n-am inteles nimic. Nu ceea ce mi se transmitea, ci, in sine, ce cautam eu pe acolo si cam cu ce ar trebui sa ma ocup. Informatii total noi, furnizate ca si cum ai fi macar cat de cat familiarizat cu, dar nu eram, asa cum intrau, asa ieseau. Cu detinatori de carduri, tranzactii, din astea. Asta a fost in prima zi, cand nu mai eram in stare sa-mi dau seama cand se vorbeste despre beneficiile mele si cand despre beneficiile altora, daca se vorbeste despre asta sau nu. Asa, doldora, venite toate peste mine, parca eram in Pasarile lui Hitchcock. Evident, atacata de ele din toate partile. Asta in prima zi, in a doua, chiar daca m-am dus cam speriata inapoi, am inceput incetul cu incetul sa realizez rostul, astfel incat la sfarsitul primei saptamani sa-i explic lui Bob teoria, simteam nevoia sa o fac, ca sa inteleg si eu daca am inteles, desi el nu intelegea nimic. A doua saptamana, alte informatii, dar deja era altceva, veneau peste cele deja acumulate, mai simplu. Al doilea soc. Inca sub efectul lui. Cand am vorbit prima data la telefon cu quebecosi :)))))))))))))))))))))). Acest smiley face prelungit spune totul si atat am avut de zis. Am auzit deci francofoni care pronunta litera "h". De exemplu, in cuvantul-cifra huit (8) nu ca "iui", dar ca"hiuit" sau ceva de genul acesta. Si asta e doar un simplu exemplu care imi vine acum in minte. Si prea mult "ţ". Asa ceva...Ideea e, ca sa ma explic un pic, eu stiam, evident, ca cei din QB sau NB, astia din urma si mai grav, vorbesc o franceza "oarecum", am si ascultat pe youtube de mai multe ori, m-am mai uitat si pe la televizor, pe la ei, dar nu m-a preocupat foarte mult aspectul pana acum, recunosc. Imi era suficienta cea de aici. Si nici macar nu prea credeam ca-i chiar asa. Franceza e franceza, nu? Ei bine, nu chiar. E, dar au, intr-adevar, un accent foarte ciudat, mai satesc, scurteaza cuvintele si vorbesc apasat, parca e un fel de franceza vorbita la Moldova. In Toronto nu se vorbeste franceza. Adica degeaba o stii daca o stii doar pe aceasta. In afara de ambalajele bilingve, sanse sa auzi franceza vorbindu-se pe strada...nu prea. Vorbitorii de franceza sunt rara avis prin Toronto. Am acum, prin urmare si cum sa va zic, a pain in the ass, ca engleza e a piece of cake. Bine, temerea mea era ca nu o sa reusesc foarte bine sa fac transferul de la o limba la alta, functionand fiecare in mod individual, credeam ca o sa incep sa le combin intre ele, ca niciuna nu mi-e limba materna. Dar e ok, se pare ca are fiecare fagasul ei. Bine, excluzand acum si momentele sporadice cand, depasita de situatii, am inceput sa vorbesc in romana. Mai scapam din gura si cate un "da" sau "trebuie". Am avut si un moment de panica la un moment dat cand, de oboseala, in mintea mea tulbure a aparut din neant si pentru o fractiune de secunda intrebarea...ce ma fac eu daca o sa am un blocaj si nimeni nu o sa ma mai inteleaga? Nu stiu de unde mi-a venit, dar m-am uitat la mine cam chioras. Parca eram in povestea prostului lui Creanga. Si tot semn de agitatie e ca visez noaptea ce fac ziua. Cand eram dincolo, sa ma fi rugat sa visez ceva si nu mi se intampla nicicum. E o experienta si aceasta, si exact asa o si iau, si pentru mine chiar o sansa buna sa le practic imbinat intr-o tara oricum bilingva. Stres. E fain, dar, intotdeauna un dar, e si cu stresul. Ii ziceam si lui Bobi, la jobul anterior, eram oricum, numai stresata nu. Mergeam, vindeam un biscuite crocant, plecam acasa si asta era tot. Acum, e bine orice, in functie de preferinte. Stres mai putin, bani pe masura, stres mai mult, respectiv...Dar nu e numai despre bani vorba, desi de la o vreme astia verzi nu mai vorbesc, ci incep sa urle. Nu e nici asta cine stie ce job stresant pana la urma, dar la inceput, cu unul abia descarcat pe aici ca mine...Dar cateodata experienta de viata isi spune cuvantul si chiar te ajuta sa te iei, in sine, in deradere, chiar daca, in realitate traiesti totul cu varf si indesat. (Apropo de asta si de cum vezi lucrurile de acasa si cum le gasesti aici. Inainte de a pleca mi-am zis asa: eu nu mai vreau sa am un job care sa ma streseze. Nu mai vreau. Mi-a ajuns. Asa ca voi face ceva confortabil care sa ma ajute sa castig niste bani, credeam ca destui din orice :))), si voi fi vesnic multumita. Mda. E chiar asa, dar invers. Am mai facut de multe ori pe aici socotelile de acasa si pe cele din targ. Iar cele din trag sunt la pretul pietei. Plus taxe. Dar tu n-ai mai iestit de mult din casa, asa-i?). Ca doar, asa cum am zis si in postarea anterioara, cand esti un imigrant de un an si ceva pe aici nu te gandesti atat cum sa o tai inainte (nici nu stiu ce dracu' inseamna asta), cat ce sa faci ca sa nu ramai in urma. In urma a ce? Intrebare multiple choice. Nu stiu sa raspund, aleg la intamplare. Nevoit sa faci eforturi doar ca sa tii pasul cu aia mai nascuti pe aici. Chiar asta vorbeam si cu Bobi si ziceam ca ai uneori senzatia ca nu-ti poti exprima, prin vorbe si prin fapte, adevaratul potential. Nu acum ca as avea vreunul adevarat, dar zic asa, ca idee generala. In plus, ai uneori senzatia ca in limba engleza esti un om si in limba ta esti altul. Foarte ciudat. Emigrarea aceasta iti ofera "oportunitatea" unei duble personalitati :)). Cat de mult iti doresti intr-un final sa traiesti toate acestea, ramane o chestiune de pus pentru fiecare in parte. E antrenant. Vrei adrenalina? Gasesti aici cat sa dai pe-afara. Da, ce sa mai zic? Gata cu asta, ca altfel dau iar in patima tuturor pe aici. Cand se intalnesc la gramada romanii emigrati, care-i subiectul pe ordinea de zi? Ati ghicit. Ai zice ca esti intr-un spital de bolnavi mintal, setati pe-o surubelnita. Bine macar ca nu-i si cu politica. Deci s-o mai lasam si balta. Inainte de a-mi lua la revedere pe azi, pana data viitoare, abia astept sa vina weekendul, stiu, am mai zis-o o data, sa ne plimbam amicul prin imprejurimi. Vrea sa vada Niagara ca inca n-a vazut-o si sa avem un weekend ca-n vremurile noastre bune. Si eu la fel.

sâmbătă, 18 august 2012

PS: Gata, le-am dat. Stocul s-a epuizat. Orice solicitare ulterioara nu va mai fi luata in consideratie :).

povesti

Deci am doua paturi single de care trebuie sa scap ca nu am unde sa le tin in casa. Daca nu le vrea nimeni, o sa le scot in fata blocului sa le ia care o vrea. Desi daca o sa le scot in fata blocului o sa ajunga sigur la gunoi pentru ca la saltele sunt sigura ca nu se ingramadeste nimeni de teama sa nu fi avut bedbugs. Noi nu am avut probleme cu gandaci din astia de pat, foarte populari in zona :), deci paturile nu au nici cea mai mica problema. Eu am cunoscut oameni care s-au luptat cu monstrii si credeti-ma, nu vrea nimeni purici din astia la casa. Trebuie sa ma debarasez de ele din simplul motiv ca am luat altul. Le iei asa, pe rand, pe toate. Chiar inainte de a veni in Canada, nestiind ca ne vor da oamenii de care ziceam in "anunt" tot arsenalul de locuit, ni le-au si dat cu pretentia de a le da mai departe celor care au nevoie de ele, ne spuneam ca le vom cumpara cand ajungem. Ceea ce de nevoie am fi facut, dar in defavoarea micului buzunar pe care il aveam la geaca de toamna tarzie de atunci. Noua ni se spusese ca in Canada lucrurile sunt ieftine, credeam ca avem suficient de multi bani la noi cat sa ne descurcam cel putin pentru jumatate de an, daca nu chiar unul intreg, pana sa ne gasim de munca. Hahahahahaha. Dar pur si simplu sa evaporau. Plateste doua chirii deodata, cumpara-ti farfurii, oale si altele din astea marunte, dar care se aduna, si poti linistit apoi sa iti bati palmele a paguba. Cand mai aparea si vreo cheltuiala neprevazuta, nu cine stie, un cap de dus, de exemplu, ziceam ca iar ne-o batut soarta. Nu ne mai venea sa ne dam banii pe nimic. De atunci, am ramas cu sechele. Serios vorbesc. Nici acum nu-mi mai vine sa dau banii pe nimic. :)). Evident, ca depinde de suma cu care aterizezi. Noi, amarati palmasi de Romania, in frageda pruncie, am venit cu suma pe care ne-au cerut-o la dosar, din care ne-am mai luat si biletele de avion, adica vreo 12.000 de dolari. De unde mai mult? Si-asa am facut rost de-o parte prin cheta parinteasca. Ca sa ne trimita la o viata mai buna, auzindu-ne apoi cum ne bocim in telefon. In timp se aseaza toate, dar uite ca deja au trecut aproape doi ani si noi, m-ar bate Dumnezeu sa zic, ca suntem ca la inceput, ca nu-i asa deloc, dar tot miscatoare sunt nisipurile. Ma uitam si pe fb la unele poze ale unor oameni pe care i-am cunoscut si in unele situatii vad asezarea aia in viata. Ca-i de fatada, ca-i pe bune, asta reiese si ma intreb tot timpul, dar mie ce dracu' imi trebuie oare sa ma vad odata asezata sau ce dracu' mi-a trebuit atata bataie de cap. Inutil sa va spun ca uneori ai impresia ca eforturile sunt inutile, prea mari si cauzele prea mici, dar poate e doar o impresie. Ma interoghez cum ca ce naiba mi-a trebuit ca pana la urma tot mor si viata-i scurta, tot mai scurta de la o vreme incoace, dar nu tine. Tot mor, e scurta, dar pana una alta sunt aici, acum asta am de facut si asta fac si daca nu e asta ce am de facut, altceva mai la indemana nu e. Ca fiecare trebuie sa ma supun celor doua influente, a mea si a lumii in care traiesc, si daca nu pot sa le contopesc, macar sa le balansez.
Am fost la Taste of the Danforth, festivalul grecesc, weekendul trecut, si am trecut pe langa asociatia de negri pe la care mi-am facut eu veacul in primele doua luni. Su mutase, de fapt, un pic mai la vale, eu am crezut ca Guvernul o inchisese de tot, desi functiona de aproape 30 de ani. Era perioada reducerilor de fonduri, iar asociatia etiopiana era pe lista. Cum am ajuns la etiopieni? Si de ce tocmai la ei? Trimisi de serviciul pentru newcomeri de la YMCA, pentru ca era cea mai aproape de casa. Si ma duceam prin nameti, pe jos, ca sa nu cheltuiesc 3 dolari pe tokenul de metrou, pe care oricum ni-l dadea de acolo, dar, care putea fi folosit pentru distante mai lungi, la cersit de munca prin restaurante, unde oricum nu am avut succes. Repet, nu stiu ce cautam pe acolo, dar in bulversarea aia a inceputului, era cel mai la indemana lucru pe care il puteam face. O mentiune. Nu toata lumea odata ajunsa umbla teleleu si bun de fuga pe la toate asociatiile acestea de capatat, dar eu am fost pentru ca atunci cand am ajuns nu cunosteam oameni care sa fi venit recent si sa ne spuna care-i stanga si dreapta, nordul sau sudul. Si faceam si noi ce puteam. Am trecut pe langa ea si m-a lovit un sentiment de indulgenta fata de perioada respectiva. Daca nu ar fi fost duminica as fi intrat sa-l salut pe Salma, parca asa il chema pe profesor, sa ii arat cat de bine vorbesc acum engleza si sa-l bat un pic pe umar asa cum ma batea el pe umar si-mi zicea: "Fransisca (nu-mi putea pronunta numele), you're so funny!" Nu stiu ce i se pare atat de funny, dar ajunsesem sa ma simt bine printre ei acolo, imi intrasem in fire, erau fratii mei negri si de suferinta. Doamne, cum mai era! Imi aduc aminte ca in apropiere era un Value Village (un magazin cu lucrurile folosite si foarte ieftine) si ma mai duceam in pauza de imi mai cumparam o cana sau vreo tigaie. In timp, ajungi sa nu mai intri in Value Village. Nu mai e de nasul tau. Glumesc, nu-i asa. Doar ca nu stiu, evoluezi. Te prinzi, te inchegi, te faci ca un cas, intri in decor si mergi mai departe. Trece timpul. Gasesti un loc de munca. Cu un pic de noroc si mai multa dibacie, unul mai bun, cu mai putin noroc, unul mai putin bun (am cunoscut printre oameni ambele situatii, eu fac parte din a doua categorie), dar tot loc de munca e. Si in timp ce-ti numeri cec-urile si-ti platesti chiria, te gandesti, ok, cum mergem mai departe. Timpul trece, pretentiile cresc si ele. Vrei mai mult, tot mai mult, de la viata, de la tine, fie ca-i vorba de bani, de liniste, de teren pe Luna, si uite asa ajungi sa iti duci cativa ani de zile intr-o bulversare fara seaman, de care acasa n-as fi avut parte niciodata. Evident ca povestile sunt diferite. Unii au mers la scoala, altii si-au gasit un job relativ macar pe meserie si au lasat scoala pe mai traziu (chiar daca eu inca nu m-am dus, am avut dupa cum bine stiti o tentativa, dar am renuntat, nu eram foarte convinsa ca e cel mai bun lucru si atunci cand ai un dubiu e bine, zic, sa tii, macar partial, cont de el sau sa gandesti mai mult, sunt constienta de importanta ei. Importanta in sensul ca iti poate face viata mai usoara pe aici si in loc sa speli podele pe bani putini - am facut-o si pe asta - "speli podele" pe bani mai multi). Inclusiv Bobi se gandeste sa mearga putin mai departe si sa faca niste cursuri de profesionalizare, dar deocamdata, face experienta si de cele mai multe ori asta bate totul. Ai scoli? Diplome? Minunat. Dar ce stii sa faci cu ele? Din pacate sau din asa sta situatia, eu sunt un om mai teoretic si mai putin practic, si pot intampina mai multe probleme. Observ asta si la acest nou loc de munca, unde inteleg repede, pentru ca am o memorie incredibila, asta e, dar e scurta :)). Nu functioneaza pe termen foarte lung. Dar suficient, zic. Sper. Job-ul acesta nou care ma sperie ingrozitor. Am avut o saptamana OMG. Nu ma sperie in sine si nu am stres ca l-as pierde sau ceva de genul acesta, credeti-ma ca mi-e egal, ma sperie doar pentru ca vreau sa-l fac bine, mi-ar placea foarte mult sa-l fac bine si pentru ca asa cum e aici, asa va fi si in alta parte. Imi place pentru ca mi se potriveste si pentru ca imi place cum stiu canadienii sa faca acest customer service si pentru ca e o sansa pentru mine sa inteleg modalitatea profi de a lucra cu oamenii, evident, la nivel de business. Nu e usor, dar nici imposibil. Nu pot compara nimic cu job-ul anterior ca nu se compara la nivel de dificultate, dar pot compara cu primele luni ale lui Bobi la firma la care lucreaza el acum. In prima zi, noapte fiind inca, atunci cand a plecat de acasa, nici nu si-a dat seama ca a mers 30 de kilometri cu becul aprins in masina. Cu masina cumparata de 2 zile si nicio ora de condus pe cont propriu in Canada. Iar acum e ok. Iar cand imi povestea de inhibarile lui nu-l intelegeam. Ca e foarte greu sa intelegi daca nu treci prin ele. Iar dupa ce treci prin ele, devii mai indulget cu oamenii. Evident ca nu ma pot compara cu un nativ, nu ca ar fi pulbere de inteligenta si mie mi-ar lipsi, nu-s geniala, dar macar mediocra sunt, la fel ca multi dintre ei, dar limba si fluenta nativa inca ma inhiba. Scriu romane in engleza cand sunt cu mine si recit poeme din Shakespeare cu altii ca mine (eh, nici chiar :)), dar ma invalmasesc atunci cand trebuie sa-i spun unui canadian ce-am facut aseara. Nu pentru ca nu as sti sa i-o spun, ci ca vreau sa o spun ca el, si evident ca nu am cum, si pentru ca un prost si schizofrenic punct din creierasul meu nu ma lasa pur si simplu in pace si imi saboteaza dorinta mea de a fi ridicola. Dar incetul cu incetul o sa redevin omul care-am fost. Volubil si toata ziua macanitor. Daca job-ul acesta ar trebui sa-l fac in Romania as lua scor ideal la fiecare sarcina. Dar nu sunt in Romania si scapa dracului odata de comparatia aceasta sabotoare pentru ca nu are nicio legatura una cu alta! Nu mai esti in Romania, esti in Canada, fa ce poti, cat poti, the best, aici, ca ce-ai face acolo nu mai conteaza aici. Nu te poti compara cu un nativ, dar compara-te cu tine si incearca sa te depasesti. Stiu ca suna a fraza imbecila de carti de dezvoltare, dar asta e realitatea. Daca te-au luat inseamna ca esti bun sau ca macar au nevoie de tine. Nu ma luati in seama, imi fac auto-educatie in vazul lumii, nu-mi pasa de vazul lumii, nu fur, nu dau in cap, nu am de ce sa ma ascund. Wow. Ieri, stateam in pauza si ma uitam cum se reflecta cerul si norii in cladirea de sticla si ma gandeam, n-am cunostinte de arhitectura, habar nu am ce zic, dar ma gandeam ca pot face o paralela intre constructia de azi si cea de mai demult a bisericilor crestine. Cat mai inalte, cat mai aproape de cer. Dar s-au schimbat raporturile. Zeul la care ne inchinam toti astazi, cum zicea si Balzac, parca, e banul, nu o entitate depasita, pe care oricum nimeni nu o intelege. Hm! Si ma mai uitam si de la etajul 17 si vedeam un conglomerat agitat, de masini si strazi intortocheate, si ma intrebam, de si mai sus, oare cum se vede totul? Noi ne mai vedem?

vineri, 17 august 2012

mica publicitate

Am doua paturi single pe care nu mai am unde le depozita in apartament. Aceleasi paturi pe care le-am primit de la niste romani cand am venit aici si pe care am dormit binemersi. Sunt bune. Daca dintr-un motiv sau altul le vrea careva sa imi trimita un e-mail. Repede, repede, stoc limitat :).

joi, 16 august 2012

De cateva zile ma tin sa intru pe aici, dar nu ma tine. Sunt prea obosita si prea cu mintea vraiste sa ma pot aduna nitel. Chiar daca nu te salut, sa stii ca ma gandesc la tine. Asa-si zic amicii intre ei, nu? Asa isi zic. Asa e si cu treaba asta, cu blogul, ma refer. Mi-e drag cum ti-e drag un prieten :). Da, a trecut o saptamana la noul job, o saptamana zic, desi mai e si maine o zi. Dar maine e zi casual, asa ca atunci cand dai pantofii pe o pereche de adidasi, cu siguranta si atmosfera scapa de imbacseala zilelor mai putin prietenoase. Sunt in training inca. E greu ca-i totul nou si mult, ma concentrez opt ore ca sa nu pierd randuri, de la sfarsitul zilei simt cum pur si simplu imi explodeaza creierul. E cat un graunte, dar zici ca-i bomba atomica. De mult nu l-am mai simtit atat de incarcat. Si uitasem cum e. E dificil, dar, vorba aia cliseu printre "eroi", iau totul ca pe-o provocare. Chiar e o provocare. E un job bilingv, adica lucrez simultan in doua limbi straine si asta face lucrurile si mai "provocatoare" si oricat ar fi deocamdata de greu, chiar greu, ce dracu' crezi ca faci in lumea asta fara vreun efort? Exact, mai ales in lumea asta. (Lasand acum deoparte faptul ca nu stiu pentru ce il fac si pana la urma ce cred eu ca fac?). Prima saptamana, ca prima zi, ca primul copil, ca primul...nu-mi surade postura "primului", imi da senzatia de instabilitate, de neasezare, de delir, as vrea intotdeuna sa ma trezesc undeva pe la mijlocul situatiei si sa raman acolo pana ma plictisesc. Si daca nu m-as plictisi atat de repede, poate n-as fi nevoita s-o iau din capat iar, prea des. Din primul capat. Training-ul va dura mai mult si probabil ca va fi si cea mai complicata parte a intregului, tocmai pentru ca e la inceput si, ca orice inceput, nu prea stii de unde sa le iei si pe unde s-o apuci. Am inceput de mai multe ori si tot timpul a fost la fel, cu atat mai mult acum cand lucrez si cu date noi, iar sistemul meu de referinta din creieras nu face inca toate legaturile. Eforturile sunt si cel putin duble pentru unul ca mine, dar extinzand, in general pentru un imigrant comparativ cu un nativ. Mie, in momentul acesta mi se pare ca si rocket science daca mi-ar preda cineva in romana as prinde totul la o singura citare. Faptul ca toate chestiunile noi si multe ti se livreaza pe repede inainte intr-o limba straina, iar tu trebuie sa le absorbi, sa le redai, sa le pricepi, nu sa le traduci, nu va amagiti ca e la fel. E un pic altfel. Acum nu ma raportati pe mine la cei care au depasit deja momentul (nu se depaseste la o pocnitura si poate nici nu-l depasesti, doar il batatoresti) ca am si eu dreptul la experienta mea, asa cum au avut-o altii la randul lor. Apropo de asta, vazusem in statia de metrou zilele trecute o femeie insarcinata care isi mangaia burta si zambea de una singura pe peron. Si ma gandeam exact la ce spuneam mai sus. Faptul ca exista milioane de femei insarcinate nu face ca experienta fiecareia in parte sa fie diminuata. Fiecare o traieste individual. Doar nimic nou sub soare nu ni se intampla, totul se desfasoara in acelasi cadru, recicland aceleasi elemente cu fiecare in parte. Da, revenind, sa stiti ca nu v-am uitat :), am fost doar prea obosita sa mai fac si altceva pe langa, dar imi va trece. Pur si simplu obosita, scursa de energie. La cum eram saptamana trecuta, acum zici c-a dat boala in mine si se manifesta la apusul soarelui.
E ok si oricat de greu mi-ar fi deocamdata, ma duc cu drag acolo. Mai ales ca imi iau masa de pranz afara, cat o mai tine vremea buna. Si ma asez pe arteziana, de zici ca-s beata, sa-mi revin, in pauza de la 10. Ne vedem acolo :)). Mediul e fain, colegii de asemenea (sunt legate unele de altele si nici nu-mi trebuie mai mult), puzderie de natii, like a batch, ca sa vorbesc in termeni economici, ca doar ma lansez in meserie :). Cam asta e.
Va las acum, pe sambata ne vedem poate, si intre timp repet, mie mi-e prea drag locul acesta ca s-o rup cu el fara nepasare. Cand nu-s aici, imi lipseste, jur. Dar sunt pe aici, cu ale mele. Un weekend placut va doresc!

miercuri, 8 august 2012

O sunasem pe C. ca trec pe la ea. Ma luase o plictiseala, dupa ce am mai vorbit pe la telefon cu una, cu alta, nu ma plang, eu ripostez in receptor, fac scandal, am zis sa-i fac capul doaga si vecinei. Noroc pe ea ca era plecata. Am si zis. Dumnezeu n-a vrut sa ma lase fara job mai mult ca ajungeam de ma gasea Bobi scursa pe sub canapea. Cand esti la program, te organizezi, cand esti de capul tau, ce sa faci? Sa torni apa in filtru toata ziua? O saptamana iti ia pana faci o ciorba. Alta saptamana sa cauti o cusatorie sa scurtezi o pereche de nadragi. Nu mai stiam cum reactionez la timpi morti. Ca la unda electromagnetica. Mortal. Vai, am ras aseara de m-am prapadit. Tot de plictiseala. S-a pus Bob la somn, cu gainile, iar eu, hodinita maxim dupa ce oricum cu o seara inainte avusesem un cosmar si-mi era frica sa ma mai culc sa nu se repete, am visat ca ma uitam in oglinda si ca mi se transforma figura si m-a trezit Bobi ca cica racneam putin, m-am pus deci sa citesc niste stiri romanesti ca nu mai intrasem de multa vreme pe ziare. Nu din alea cu po(a)nta si astia, din alea mai soft si ajung la o stire despre extraterestri. Cum ca la Roswell ar fi fost, de fapt, doua farfurii zburatoare, in fine. Care, probabil, dupa ce au calatorit ani lumina prin Univers ca sa ne viziteze si sa ne fure boii de la bicicleta fusesera doborate la pamant de armele omenetilor, evident dupa ce omenetii comunicasera cu fapturile din farfurii in engleza cred. Stirea ca stirea. Nu era chiar asa, se lua mult mai in serios. Dar comentariile, peste o suta, ca eu citesc comentarii la orice, si la eficienta Zewa, le-am citit pe toate si radeam de era sa cad de pe scaun, de una singura. Comentariile sunt senzationale, cea mai buna portie de ras, garantat iau fata oricarui site imbecil de bancuri la fel de imbecile. Eu de aia nu prea postez comentarii pe nicaieri, ca ar rade toti curcanii internauti de mine, ca breji suntem pe internet. Si apoi, mai citisem ca ar veni Lady Gaga la Bucuresti si ca ar vrea sa dea drumul in publicul aplaudac la 200 de maidanezi ca apoi sa plece aia cu cainii acasa, adoptati. Nici nu stiu daca e adevarat, doar nu va imaginati ca-m scormonit mai mult. Ca am mai citit si ca ar avea origine romana si ca ar fi ruda cu dna udrea. Ma bufneste rasul iar, eu cred ca eram beata, de la harbuz, nu mai tin minte ce-am citit si-am inceput sa dublez datele.
Da, ce sa fac si eu, frec manganu', element chimic din grupa metalelor, stralucitor, dur si sfaramicios. Vecina e chimista, ma invata cum sa-l frec mai bine. Am avut o perioada tare buna, daca n-ar trebui omul sa munceasca ar fi ca mine acum. Fericit, hodinit, ca se termina am avut si cosmar. Nu, serios, eu dorm ca mielul, dar aseara tot am visat-o si pe sora-mea care il vedea pe dracu, care cica avea si fes in cap.
Voi stiti de ce-mi pare mie rau acuma? Ca se termina vara. Vine iar amara aia de iarna, dar m-am bucurat de ea, de vara zic, bine ca nu mi-am gasit job mai devreme, ca anul trecut, imi aduc aminte, de parca as putea sa uit, am muncit aproape toate weekend-urile. Simtiti tristetea din glasul meu? Sa mor de nu-mi vine sa ma imbrac in doliu ca nu mai sunt copchil. Ma durea la banana, si aia numai la Craciun. M-am facut mare si nu-mi aduc aminte sa-i fi zis lu' bunelu-miu ca emigrant vreau sa ma fac cand mi-o da barba. Voaim sa ma fac judecator s-o judec pe Soltana si s-o bag in puscarie. Avea bunica-mea niste parloage de impartit, dar a murit. Acum ca tot am ajuns altceva, atunci eram copil, nu stiam ce vreau, de parca acum as sti, atunci visam frumos, acum nu vedeti ca am cosmaruri...oricum e o meserie si asta, si-l astept inca pe supervisor sa-mi puna diploma pe birou, daca n-oi ajunge, intre timp, la gazeta de perete. Eh, zic si eu asa, ne zbatem si noi ca si cei de acasa. Pe fronturi diferite. Din pacate pentru unii, lupta e pierduta din start ca au munitie slaba, sau cel putin asa se vede de aici. Si de acolo tot la fel se vede. Inca scriu aici pentru oamenii din Romania, ca celor din Canada ce sa le spun eu? Ca ei stiu daca nu mai bine, cel putin la fel de bine ca si mine. Si cititi asa, tot inante, ca pe mine ma ustura ochii ca de la ceapa cand, rar, citesc inapoi. Si nici nu pot sa mi-i frec. Noapte buna!
Deci eu de luni incep munca. Daca sunt excited? Incerc inca sa-mi savurez lentoarea ca tare bine a mai fost. Am avut timp sa fac de toate, atat de mult timp ca n-am facut nimic. Dar a fost si cald. Si acum ca mi-a trecut vremea nu stiu cum sa fac ca sa mai tina. Am stat la cafele ca femeile fara ocupatie...a, ce voiam sa va zic. Baaa, nu mintiti in CV-uri, nu prea mult, si fiti onesti ca au canadienii un sistem de recrutare bazat pe referinte de te zvarcolesti in asternuturi. Te urmareste aici trecutul ca pe Hitler. Aici nu misti in front ca la usa cortului. Vorbeam si cu Bobi si, cum ne-am facut noi intelepti, am zis: important e sa nu te certi cu nimeni. Poti sa fii prost la munca si inangalat - desi cu romanii e mai greu, ca noi suntem neam de destepti - dar nu neghiob. Cateodata e greu, dar in limita rabdarii tine bine asta minte. Ne educam in spirit canadian. When in Rome, do what the Romans do. Am vorbit azi cu un fan al meu si mi-am umezit ochii machiati de vedeta virtuala cand mi-a zis ca citea "clocotele" mele de cand era in Romania si a continuat si aici. Si nu e prima persoana pe care o cunosc in felul acesta. Mi-a zis ca atunci cand eram "intristata" si doborata de necazuri, voia sa ma scuture ca sa-mi revin :). No, pai ce sa zic. Asa cum a zis si ea, blogul asta i s-a parut destul de realist, poate tocmai si prin prisma faptului ca am notat inclusiv momentele mele de desurubare. Pe care le-am avut cu varf si indesat. Si nici macar nu am zis tot. Acum, nu va imaginati ca sunt singura emigranta care le-a avut. Toti le-am avut, dar sar in ochi mai abitir a celor care le si trambiteaza. Ca eu sunt si din aia de tre sa scuture toata planeta cand i-a intrat un cui in talpa. Acum sunt bine, dar am avut si timpii mei de crescendo. Cum ii ziceam si ei, ca eu am devenit inteleapta, toate trec, si daca nu trec, vin altele, important e sa ramai intreg la minte. Ca emigrarea asta inseamna o schimbare foarte mare in viata cuiva si pot exista si momente in care pur si simplu simti cum iti pierzi mintile. Si asta si pentru ca traiesti o perioada, mai lunga, sau mai scurta, in doua lumi si nu te saturi de comparat mere cu pere. Cand dai de greu, dai o fuga pe dealurile Romaniei si vezi ce verde e iarba de acasa. Crezi ca mai conteaza atunci ca neghiobii aia se bat pe ciolan si nu-i mai satura dracu de panarama, ca oricum suntem de rasul curului! Nu mai conteaza nimic. Vrei tu numai sa te vezi scapat de-aici! De-aici inseamnand de tine, nu de Canada! Zic si eu in mare, ca in realitate, fiecare si le stie pe ale lui si fiecare are motivele lui de a se raporta la conjuncturi si de a lua decizii in consecinta. Asta e cel mai important lucru pe care l-am inteles eu de cand am devenit inteleapta. Ca aici orice se poate intampla, faptul ca asa mi s-a intamplat mie nu inseamna ca asa ti se va intampla si tie, sa nu judec pe nimeni si sa nu-l scormon unde nu-l bate soarele, ca nici mie nu-mi place sa mi-o faca altii. Si spun asta dandu-le peste nas (mda, ca n-am alta treaba) celor care au indraznit, nejenati, eu am recunoscut de multe ori ca am probabil fata de fraier, sa-mi faca income-ul si outcome-ul, calcule si contabilitate pe viata, pe bani, pe fata. Spun asta, intr-o doara, in ideea de a va astepta la orice, ca, de altfel, NU-MI PASA. Sau, invers, merge si reciproca, pana la urma cine sunt eu ca sa-ti pese tie de mine? :))). Imi spunea cineva ca in situatia noastra, de imigranti, oamenii, si cei din Romania, si cei din Canada, sau America, de unde ai ajuns, tind sa te judece si sa se bucure pe principiul "uite si prostul ala" (fara ca prostul ala sa le fi facut ceva), mai ales dintre cei care te cunosc, in mod special dintre cei care te cunosc, cunoscandu-te unii presupun ca ar avea vreun ascendent asupra-ti, si ca bine ar fi sa nu le mai zici nimic. Fuck off. De parca m-ar interesa pe mine ce cacat, ma scuzati, mananca unii si altii frecandu-si spatarul fotoliului, ca banuiesc ca manaca asezati. Si pana una alta, suntem ceea ce mancam. Cainii latra, caravana trece. Cand spun ca am devenit inteleapta :)) inseamna ca nu am fost si ca am facut si eu greselile mele. M-am cait, nu cainit. Cred. Dar, din punctul meu de vedere, si punctul meu de vedere conteaza pentru mine, Canada devine proba de foc pentru fiecare in parte. Pentru ca fiind de unul singur, te construiesti asa cum in realitate esti. Si nu ma refer la job-uri sau alte din astea, ci, in general, omeneste vorbind. Si nu in ultimul rand, noroc sa fie ca de belele si de beliti e usor sa scapi! :)

marți, 7 august 2012


Acum, de dimineata, mi-am umplut casa de aroma, French Vanilla, medium roast, luata de la americani, cu $4.99, ai naibii canadieni, ca-mi vine sa nu mai cumpar nimic de aici. In zona in care am fost, Hermitage, PA si imprejurimi, toate preturile erau la jumatate fata de cele practicate in Toronto. Si in conditiile in care totul era mult mai ieftin, nu aveau nici taxe pe imbracaminte si incaltaminte, iar pe celelalte produse aveau doar 6%, fata de 13 cat este in Canada. Am cumparat haine cat sa avem toata vara, cat a mai ramas din ea, cum s-ar spune adica, am fost la shopping, iar pentru toata iarna tot de acolo vom merge sa facem rost. Benzina ne-a costat $50 dus-intors, asa ca iese din discutie ecuatia daca merita sau nu un drum de cca. 5 ore pana acolo. In centrul comercial de unde am cumparat totul (blugi, tricouri si evident, haine "de munca" pentru mine), jumatate din masinile parcate aveau numere de Ontario. Normal ca nu-mi mai vine sa cumpar nimic din Toronto, ca am impresia ca ma fura pur si simplu. Pe aceeasi pereche de pantaloni pe care cu cateva zile in urma in Canada am dat $40 plus taxe, in SUA am dat $15 fara taxe. Spuneti si voi. Toate ca toate, dar eu mi-am cumparat coarda, iar Bobi agatatoare din aia de usa sa faca muschi :))). Nu va face. (intre paranteze fie spus, minimul pe economie in zona respectiva e in jur de 6, 7 dolari /h, in Ontario e putin peste $10).Tot in Canada e mai bine. Nu stiu cum e, de fapt, dar cand am ajuns ieri acasa, chiar m-am bucurat ca m-am vazut la casa mea. Am simtit pentru prima data de cand sunt aici cum nerodul asta de creier se obisnuieste cu ceea ce, "animalier" vorbind, percepe ca fiind casuta lui. Canada pare surioara mai cumintica a SUA. Asta din urma e mai destrabalata, Canada e mai scolita la "Sorry University". Glumesc, ca, de altfel e absurd sa-mi dau eu cu parerea dupa o scurta escapada. Am stat 3 ore in vama la americani cand ne-am dus. Cred c-am prins o schimbare de "garzi" ceva, pentru ca n-aveau ofiterii americani nicio jena vizavi de faptul ca sala era plina cu de-alde noi. Mancau, stateau de vorba, se plimbau, vreo ora nici gand sa proceseze vreun pasaport. Nu va spun cat i-am injurat. Nu stiu exact care le sunt procedurile, cert e ca nefiind inca cetateni canadieni si intrand pentru prima data pe teritoriul lor ne-au facut niste verificari si ne-au atasat o foaie in pasaport, in ideea de a nu sta pe la ei mai mult de 6 luni. Cand ne-am intors, canadienii nici nu s-au uitat la pasapoarte. Ne-au intrebat intr-o doara cat am cheltuit si cat am stat si "go". Jumatate de minut. Dar mi-a placut si abia astept sa merg din nou, sa vad si altele. Am fost intr-o zona mai salbatica a SUA, prin padure, pe la amish, personaje foarte populare in regiune. Vreo 2 ore, singura forma de civilizatie existenta era drumul. In rest, doar copaci si pustietate. Am ajuns in zona respectiva pentru ca avem un prieten si am mers sa-l vizitam, ca, de altfel, nu stiu cat de "turistica" e locatia. Hermitage (avand cultul fostilor magnati americani, precum in Europa, cultul fostilor oameni de cultura), Sharon, Greenville, Jamestown, Presque Isle, cam la vreo suta de km de orasele mari, Cleveland sau Pittsburgh. E o zona destul de veche, cu istorie, oricum, altceva decat megalomania americana din metropole, pe care, sincer, nu pot spune ca ard de nerabdare s-o vad acum. O voi vedea, dar e timp. Dupa ce am iesit din vama, am oprit sa bem o cafea si sa mancam ceva intr-un restaurant pur sange american, de ne-am simtit ca-n Seinfeld, un bar din ala, corespondent al cafenelelor frantuzesti sau italienesti, unde merg mosnegii sa croseteze si sa citeasca ziarul, printre small talk-ul cu ospatarii pe care ii cunosc de ani de zile. Faza cu ziarul m-a atins rau la inima, am avut senzatia melancolica, din carti, a unor vremuri care nu vor mai tine mult. Eu ma simt inca mult prea atasata de hartie si tipar, desi tanara, destul de departe de revolutia lui Jobs. Cand eram la ziar, imi era recunoscuta reticenta vizavi de conceperea stirilor pentru site. Eu voiam sa-mi vad stirea pe hartie. Si acum am problema asta, desi nu mai conteaza. Asa, am facut si plaja pe malul lacului Erie, la Presque Isle, aproape o insula daca n-ar fi peninsula, desi am prins o vreme cam aiurea. Era innorat, a si plouat, dar suficient cat sa fac niste poze si sa-mi dau seama ca, pe principiul iarna nu-i ca vara, nici lacul nu-i ca marea. Sunt plaje destul de salbatice si lasate in plata Domnului, dar tocmai de aici si farmecul lor. Bob a facut si-o baie, in Ontario nu a indraznit inca. Din tandemul HOMES a bifat pana acum Huron si Erie. Celelalte, raman pe mai tarziu. Am inteles ca zona in care am fost e destul de "nationalista", nu prea sunt imigranti, nu din cei prea noi, iar americanii de acolo nici nu prea au vreo deschidere vizavi de ei. Pe acest considerent, prefer Toronto de o mie de ori, zona eminamente cosmopolita. Cu toate acestea, in Hermitage, de exemplu, exista o biserica ortodoxa romana, la un moment dat a doua ca marime din North America, unde acum se intalnesc americani de origine romana de a treia generatie, desi batrani. Nu stiu romaneste, decat extrem de putin pentru ca limba, daca mai functioneaza la a doua generatie, la a treia e deja istorie. Am si spus ca atat cat vom fi pe aici, vom incerca sa vedem din America si partile mai putin populare, pentru ca celelalte prea pozate fiind isi pierd din farmec. De exemplu, daca am fi plecat din Romania sa vizitam SUA poate am fi fost mai extaziati si mai dornici sa vedem New York. Acum nu era chiar asa, trecerea Oceanului, ne-a mai spalat din curiozitate. Eram mai cuminti si de aceea ma si bucur ca am vazut o zona mai putin tranzitata. Doua tari surori pe acelasi continent, Canada si USA, dar sunt diferite, nu ma intrebati cum, ca inca nu-mi dau seama.

PS: pozele nu au cine stie ce calitate, ca multe sunt facute din drum.

duminică, 5 august 2012

first time in USA

Buffalo
Greenville
Unul dintree cele mai mari magazine de papuci din USA, cu mult timp in urma
Buhl Mansion
Centru comercial. Jumatate din masinile din parcare erau de Ontario
Hermitage, PA

Club de golf in Sharon, PA
Presque Isle, Lake Erie

joi, 2 august 2012

Nu mai ziceti nimic? Da, ca si cum eu as mai fi zis. Ma pregatesc sa plec in State weekend-ul asta, asa ca am o scuza. America, here we come! Trecem si noi prima data dincolo. Ne ducem in vizita la un amic si o sa-mi fac poze cu steagul instelat. In Pennsylvania mergem. Ne deschidem apetitul, aici, mai aproape. Munca o incep mai tarziu, atat cat sa mai am timp de haladuiala. Adevarul e ca atunci cand faci o pauza de genul acesta, te transformi. Parca te aiuresti si nu te mai poti aduna, nici macar sa mergi a-ti face cumparaturile. Ieri a trebuit sa merg sa-mi rezolv cu actele si, cumva, sa-mi cunosc si colegii, dar parca nu mai reuseam sa plec din casa si parca mi se parea si ciudat ca trebuie sa o fac. M-am dus intr-un skyscraper, intr-un etaj deasupra norilor, de se vad prin sticle barcile pe lac ca niste buburuze, printre alte doua cladiri care, de obicei, ma sfideaza. Si ma mai rodeau si papucii. Dar tare mult mi-as fi dorit sa pot face o poza de acolo ca se intindea in fata mea, prin geamul ala de sticla, o imagine fabuloasa, de america, economie, capitalism, din astea. Dar m-am dus sa-mi fac actele, nu sa pozez gugustiucii deasupra baltii. *Chiar vorbeam si cu C. si ii ziceam, a dracu' viata, nu stii niciodata unde te arunca. Eu, care nu ma vedeam altfel decat in adidasi, haladuind in dreapta, in stanga pe coclaurile tarii si scriind ba de unul, ba de altul, asa arata viata mea cand eram studenta, foarte locala, am ajuns unde nici nu-mi trecea vreodata prin cap ca se va intampla, in tot felul de situatii aberante. Nu ca mi-as fi dorit, dar stai sa vezi daca se poate, ci pur si simplu, tot ce mi s-a intamplat aici, pana acum, a fost dincolo de orice proiectie anterioara, pornind inclusiv de la plecare. Nu ca importanta skyscraper-ului ar fi importanta mea, no fucking way, nici pe departe, nici n-o sa lucrez acolo, ci ma gandeam doar la situatie, in sine, si la faptul ca niciodata nu spune niciodata ca niciodata nu stii nimic*. E clar. In rest, o sa plecam noaptea, dupa ce Bobi termina cu lucrul si isi face griji ca o sa am si eu mare grija la drum, evident, dormind bustean. Ca sa il mai atentionez la semne, ca nu are nici el cine stie ce experienta la drum lung si necunoscut pe aici, dar eu nici nu prea le stiu, ca inca ma chinui sa dau de G1, dar n-am terminat nici brosura de citit. Saptamana viitoare chiar am zis ca ma duc, dar asa zic de un an incoace. Cand mai scriu si dude din astea, cei care nu ma cunosc zic inimaginabil, asta e cu capul. Desi tin sa va contrazic, nu foarte mult ca nu conteaza, depinde din ce blind spot mirror privesti, ca sa vorbim ca soferii. Daca as sti ca nu mi-ar trebui niciodata permis si daca as putea sa scap de pistonarile zilnice ale lui Bobi, nu l-as da niciodata. Desi am observat ca in ultima vreme au inceput sa imi cam placa masinile mari si lucioase, le vad pe strada sau in parcare si nu-mi mai iau ochii de la ele, de Bob a inceput sa se uite stramb la mine. Ati simtit vreodata cum creste avid un sentiment de putere in voi cand vedeti sclipirea aia in soare a luciului auto? Mda. Vorba lu' bunica-miu, Dumnezeu sa-l ierte, "vraghia malai visaza si calicu' praznic". Vorba din popor, egala cu capul plecat, scuza-ma tataie, nu stiu daca aveai dreptate, desi daca ma gandesc acum si la ce vorbeam cu amicii nostri - recunosc ce-i drept, ca eram putin si "gradati" - ca suntem egali din nastere, dar nu nu-i egal si cordonul, si de aici toate celelalte...
In alta ordine de idei, ca sa vedeti ca totusi am una, vine din Romania cineva, un om pe care nu-l cunosc personal, dar care mi-a citit minunatele postari si o sa imi aduca un cadou. Abia astept, nici nu va imaginati ce m-am impaunat. Le pastrez pe toate pentru batranete, dac-o mai apuc, ca mai am si niste felicitari mai vechi. Dac-o mai apuc, ca asta tot discutam si cu Bobi, la cat stres am inghitit de cand am ajuns sub artar, ce umbra are...doar cativa ani la fel si ajungem la soco. Pai da, ca vorbeam si cu oamenii acestia veniti mai nou si la fel au zis. Baa, ca noi credeam ca imediat. Imediatul asta e relativ raportat la maretia universului :))). Cativa ani buni din viata raportat la "maretia" noastra. Cativa ani din viataaaaa, acuma urlu. Hai gata, o sa pun poze din America! Imediat.