Pagini

Expat in Canada

Expat in Canada

vineri, 27 iulie 2012

Vorbeam cu mama la telefon si imi livra si ea texte cum ca trebuia mai demult si asa mai departe. Am vrut sa o expediez, ca si pe altii, dar m-am abtinut. Ca oamenii isi fac niste planuri, si nu niste planuri care, in principiu, sa le faca rau, ci sa le fie mai bine. Asa mi-am facut si eu la momentele potrivite. Atunci parea planul cel mai bun, a venit altul apoi, pe care, de asemenea, il vedeam mai bun decat pe cel precedent. S-o iau cu inceputul. Cand am ajuns in Canada, eu aveam probleme cu limba engleza. Probleme de listening si de speaking. Pe de o parte, nu prea reuseam sa prind sensul nativilor. Ii intelegeam, dar ma pierdeam in concentrare si, in general, ma inhibau, cu imigrantii nu aveam nicio problema, ii intelegeam si vorbeam proficiency. Pe de alta parte, din aceeasi inhibare fata de nativi, nici nu ma puteam exprima cum trebuie in fata lor. Ma pierdeam in cuvinte si de cele mai multe ori nu le gaseam pe cele potrivite. Nici macar nu raspundeam la telefon. Dintr-un defect, as zice acum, mi-era ingrozitor de penibil sa fiu ridicola, aveam un simt al ridicolului atat de stupid, incat refuzam sa vorbesc stiind ca nu as vorbi perfect. Acum nu mai am niciun simt. Dar nu sunt toti asa. Bobi, de exemplu, nu avea nicio problema sa vorbeasca in engleza lui de balta si nici nu-i pasa cum suna sau cat ii de gramatical corect ce spune. Intre timp insa, au evoluat intrat lucrurile incat el si-a ridicat-o inginereste, cu cat ii trebuie, eu, in schimb incredibil de mult. Am citit enorm in limba engleza. In fiecare zi. Cu voce tare. Faptul ca lucram intr-un mediu cu romani, in care nu se vorbea prea multa engleza, si cat se vorbea era fara nicio stima vizavi de Shakespeare, m-a determinat sa-mi iau ca masura de precautie niste cursuri la colegiu. Astfel incat sa pot castiga si niste bani, de care aveam nevoie, dar sa am si grija sa-mi acopar golurile. In general, lucrand astfel de job-uri, engleza nu se prea ridica, la locul de munca, pentru ca se utilizeaza un limbaj absolut minimalist. "Conversatiile" devin uzuale si aceleasi zi de zi. Ca sa fac o gluma neagra, la fabrica e suficient sa stii ce inseamna "fast, fast" :)). Dupa ce m-am angajat, eu nu mi-am mai cautat de lucru. Nimic. Aveam in plan sa merg la scoala si interesul meu era sa-mi pot pastra job-ul respectiv pentru ca il puteam trasforma intr-un part-time, la indemana, atat cat voiam eu si cat aveam nevoie ca sa le imbin pe amandoua. M-am inscris la colegiu, am facut toate demersurile pana in punctul in care am primit invoice-ul de plata. Eram si intr-o peroada destul de neagra si, in momentul respectiv, m-am gandit foarte serios daca unde intentionez sa ma duc e cu adevarat ceea ce vreau sa fac si nu, din nou, un compromis cat casa, doar ca sa fie ceva si sa nu ma mai simt datoare fata de timpul care trecea sau, mai grav, fata de cei care ma pistonau la cap cu diverse chestiuni absolut neinteresante. Pe mine nu ma interesau, doar ca erau atat de insitenti incat am zis fuck off, vedeti-va de viata voastra, ca de a mea imi port singura de grija. Nu, nu era ceea ce voiam sa fac. Bobi m-a sustinut in absolut orice decizie. Asa cum ziceam, asa era si pentru el. Eram suficient de confuza si la limita rabdarilor ca sa-mi mai pese de sfaturile cuiva. Pentru ca, in general, chiar si cu bune intentii, sfaturile poate nu se pupa cu intentiile tale. Si e cu atat mai frustrant. Acum, pregatirea mea e una umanista, nu ma nicio intentie s-o schimb si nici nu o regret. Iar cei care imi sugerau sa merg sa fac contabilitate sau dental erau, pentru mine, cel putin nebuni. Dupa ce am luat decizia sa aman intrarea in an, ca un preludiu la renuntarea definitiva, am hotarat ca trebuie sa imi caut altceva de munca. Nu mai avea niciun sens sa mai raman acolo, ca nu mai aveam niciun interes, ca pana la urma, din acest punt de vedere, interesul poarta fesul. Ceea ce am si facut. Asta asa ca sa se inteleaga de ce acum si nu mai demult. Fiecare si le stie pe ale lui, iar repulsia mea fata de oameni care dau sfaturi din putul gandirii, fara niciun interes in a sti despre ce la baza e vorba, e mare. Oricum, multumesc. Cand am ajuns sa lucrez cu romanii a fost un moment in care disperarea mea atinsese culmile rabdarii. Nu gaseam nimic de lucru, nu ma suna nimeni la CV-urile pe care mi le facusem atunci, pentru ca nu aveam experienta canadiana, nu cunosteam pe nimeni, nu aveam nici incredere foarte mare in engleza pe care o aveam, iar eu cand spun ca nu o stapaneam cum as fi vrut insemna ca asa era, nu c-o faceam pe-a mironosita, pe-a falsa modesta sau pe-a omul care n-are incredere in el. E aberant. Multi poate schiopateaza la capitolul incredere, dar vorbim totusi de un context absolut nou pentru mine si de o nevoie mare de a-mi testa increderea in conditii noi si total straine. Cu atat mai mult cu cat sunt absolut capabila sa ma autoevaluez. Nu-mi exagerez "abilitatile" daca nu e cazul. Si nu am, de asemenea, nicio problema sa spun ca "aici am mari probleme, sa vad ce dracu fac". De aceea, le-am luat pas cu pas si am inteles ce inseamna rabdarea in situatia unui imigrant, dar nu rabdarea cu mainile in san. Nu regret nimic din ce mi s-a intamplat. Am vazut si am invatat de toate. Pentru ca la capatul unui drum sa fiu chiar multumita. De-acum vin alte drumuri. Vorbeam la un moment dat ca scarile se si urca, se si coboara. De cand am venit in Canada, n-am coborat o treapta, chiar daca, aparent, ai putea zice ca da. Acum, nici nu stiu daca anul trecut as fi facut atat de bine fata interviurilor de angajare, asa cum s-a intamplat acum. Agitatia mai mare era inainte de a intra pe usa, in timpul interviului nu aveam nici cea mai mica jena. Si schimbam engleza si franceza ca pe sosete de pe un picior pe altul. Interviurile au fost bilingve. A fost un moment cand, de vorba cu un recruiter, vorbitor nativ de limba franceza, a schimbat imediat limbile, iar eu n-am depistat, eram prea pierduta in decor. Am avut impresia ca tot in engleza a vorbit, dar ca n-am inteles ce mi-a zis. Cand l-am rugat sa repete, mi-a zis: "tocmai am vorbit in franceza". A, ok, atunci in franceza. Vorbeam in franceza si in momentul in care a revenit pe engleza, am avut un feeling de revenire acasa. Ceea ce mi s-a parut ciudat. Eu care zbarnaiam franceza, am ajuns sa indragesc engleza ca pe un prieten mai apropiat. Acum, unora din Romania poate li se pare ciudat si se gandesc ca e normal ca traind in Canada sa vorbesti perfect engleza. Nu-i total adevarat si nu e ceea ce se intampla automat. Sunt oameni care nici dupa 8 ani de zile nu o vorbesc. Si ma refer la absolut toate comunitatile. La interviurile face-to-face m-am imbracat la patru ace, ireprosabil, la cele telefonice, eram in chiloti acasa si tratam la telefon chestiunile cu toata atentia cuvenita. Si da, vorba cuiva, un sut in cur e un pas inainte! :)

8 comentarii:

  1. Ma gandeam eu ca de-aia nu raspunzi la telefon ca mai scrii ceva pe blog. :) Lavinia

    RăspundețiȘtergere
  2. chiar ma gandeam cum tratezi tu interviurile telefonice... acuma chiar am la ce sa ma gandesc :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. la ce calduri am tras zilele astea...mai mult decat cu toata cuviinta :))).

      Ștergere
  3. Felicitari!
    Ar fi interesant sa faci un post cu detalii despre cautarea job-ului.. Cum ai aplicat, pe la ce firme de recrutare, etc.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da, o sa ma gandesc la asta, dar, in principiu am luat la rand toate site-urile de job-uri (workopolis, monster, eluta, simplyhired, jobrapido etc.) si am cautat toate job-urile ca cel de care vb in post si, pe langa, am apelat pur si simplu la agentiile care se ocupau cu recrutare pe bilingv, unde dai si teste scris si oral pe franceza. Chiar daca incep sa te sune, interviurile pot fi mai multe si pt o sg pozitie, e destul de solicitanta perioada. Iti dai seama ca m-am bucurat enorm ca a tinut atat de putin ca si doua saptamani ma epuizasera.

      Ștergere
  4. Bravo, Francisca! Felicitari! Ma bucur sincer pentru tine si iti doresc succes.

    RăspundețiȘtergere