Pagini

Expat in Canada

Expat in Canada

duminică, 29 iulie 2012

In Canada, weekend-urile se resimt deplin ca mici prilejuri de sarbatoare. Sunt momentele in care oamenii se deconecteaza, ca scosi dintr-o priza, de stresul unei saptamani de munca si cauta sa se exhibe unde si cum se simt bine. Weekend-urile deci, se simt. Chiar am mers iar o ora la piscina si, stand pe asfalt, cu Bobi facand balta langa mine ii spuneam ca noi am inceput sa traim in Canada, sa traim conectati la realitatile ei, cam dupa un an. In primul an nu prea ieseam din casa, din lipsa de logistica, tradusa prin lipsa de prieteni, de stabilitate, chiar de masina (nu inseamna ca fara nu poti iesi din casa, dar e mai la indemana si totul mult mai accesibil cand exista). Traim foarte aproape, fizic, de casa, iar aiureala in care ne regaseam nu ne facea de multe ori nici prea curiosi. Ne invadasera, pe drept pana la urma, toate problemele pe care le aveam, in mod imediat, de rezolvat. Si cum nu aveam oameni care sa ne ghideze, nici nu va imaginati cat de importanti pot fi cei care sa-ti indrume pasii la inceput, sa-ti spuna unde e magazinul cel mai ieftin, sa afli unde poti face un curs de engleza, nici pe departe ca ar fi prea complicat de aflat - sistemul e suficient de facil pentru orice nivel de IQ - doar ca presupun timp cheltuit pe chestiuni banale. Si timpul trece. Dar tot pentru ca trece, logistica se face. In timp, daca esti suficient de normal la cap, nici nu stiu ce inseamna asta exact, prietenii si toate celelalte se aduna, iti intra in viata de zi cu zi, si incetul cu incetul intri pe fagas. Ba chiar nu mai scapi de ei. Dar nu inseamna ca scapi de griji si de nevoi, ci ca te orientezi mai usor si incepi sa intelegi ca nu ai altceva mai bun de facut decat sa iei totul ca atare. Ca sa poti rezista. Acum, pe drept spun ca nu de putine ori ma simt depasita total de situatii, de oameni, de viata, in general. Am inceput sa simt complicaciunea asta de viata mai abitir de cand sunt aici si nu de putine ori parca ma gasesc aruncata, cu gura cascata, ba, vorba lui Bobi, sa-ti mai si curga din gura, intr-o panza de paianjen din care tarantula ma pandeste la fiecare pas. Dar mi-am zis asa: e prea complicat si inutil sa am grija de tot si de toate. Singurul lucru la indemana ramane sa am grija de mine. Sa ma ghidez simplu, dupa valorile mele. Cum m-o invatat mama acasa si slaba mea judecata. E suficient atata vreme cat nu agasez pe nimeni. Si nu agasez. Ca n-oi fi eu om bun, cu gene ancestrale de sfant sau maica, dar rau nu sunt cu siguranta. Atata vreme cat nu ticluiesc si nu scenarizez sa fac, cu vointa, rau cuiva nici Dumnezeu nu cred ca vrea mai mult. Apropo, ca tot veni vorba de valori, eu cred in prietenie, va jur. Asta e valoare? Sau doar substantiv comun?..Ma simt foarte atasata de idee. Sunt ca ardeleanul ala (sau oltean era?) de si-ar da si camasa de pe el. Bine, banuiesc ca stiti si reversul...cand si-o smulge. E foarte simplu. Ma simt bine printre oameni, printre anumiti oameni (ca sunt si multi printre care nu ma simt in niciun fel) si, desi am puseurile mele de judecare, ca uneori nu te poti abtine, de plictiseala, de sictir cand n-am nevoie sa vad si sa stiu de nimeni - nu-mi pot imagina zilele scurgandu-mi-se in lipsa lor totala. Uneori mi se si ia de ei. Dar nu ma tine. Apropo iar. Mi-a zis C., cand scriu, sa mai pun si eu punct si virgula. Cred ca si sa scriu vreodata ceva mai acatarii, si nu blogareala pierdevara, tot fara sa rasuflu si fara coerenta as face-o, desi la scoala si apoi am invatat s-o fac cu plan. Si am si facut-o. Fuck planuri. Si-asa, ce importanta are? Mi-a zis cineva ca e o forma de exhibitionism. Sunt o exhibitionista. Stiti melodia "Turn the page" - "I've always been an exhibitionist". Ce-mi place cum o zice. In fine, de aceea, am si suferit dupa ei, dupa prieteni, ca de acolo pornisem, de cand am ajuns aici. Mult mi-a luat sa ajung aici. N-aveam multi in Romania, dar aici nu aveam niciunul. Acum am cativa :). Dupa cum ziceam, "logistica" se face. BTW, aseara pot sa spun ca ne-am simtit chiar bine. Lasand la o parte faptul ca mestecand felia de paine cu salata de vinete si cu rosia in varful furcii dezbateam politichie. Ma rog, dezbateau :). Si am plecat acasa cu ultimul metrou.
Da. Ce sa mai zic? Aveam mai multe, dar am uitat. Mi-au mai trecut pe la urechi si niste conversatii cu niste oameni din Romania, cu pareri despre viata in Canada si despre cei emigrati. Eu am ajuns sa am singura reactie. Imi infing mainile in cap si-mi vine sa renunt. De acolo se vad numai varfuri lucitoare de lance. E bine si asa. Fiecare sa creada ce-o vrea. La urma urmei, de ce mi-ar pasa mie?! Ma aprind ca fraiera, cateodata iau foc. Explozie imi vine sa fac. Detunari. Parca nu ma mai invat minte. Si la urma urmei, parca n-am fost si eu la fel. Cum va ziceam, am fost si azi la piscina, dar nu prea mult ca ne-am conectat la evenimentele tarii, pai cum altfel?! Bobi, sincer, ca eu urmaream gimnastele noastre. Cat de frumos vorbeau canadienii despre ele si cum o aduceau mereu in discutie pe Nadia - asta a fost si statusul meu pe fb azi, cred ca singurul status din ultimul an si jumatate. Ne-am dus deci la piscina si stati sa vedeti. Unii spun ca nu stiu canadienii acestia ce-i aia viata si cum sa se distreze, pe principiul "nu pun muzica la strand, nu umbla cu berile in punga, sunt monitorizati de lifeguarzi, ca de politie" si altele la fel. Cumva mi se pare si stupid sa judeci astfel lucrurile. Nu spun ca mie nu-mi place sa aud muzica in jurul meu, ba chiar tot timpul, si de toate felurile si pe stari, dar ma intriga putin ca se face transant distinctie intre stilul lor de viata si stilul nostru de viata, din start al nostru fiind mai bun si mai frumos si mai minunat pentru ca e al nostru. E cel mai bun ca e al nostru? Dar pe ei i-ai intrebat? Nu ma intelegeti gresit. Nu tin nici cu unii, nici cu altii, spun doar asa, ca nu poti judeca obiectiv un sistem daca il treci prin start prin filtrul unui sistem deja inoculat in tine. De fapt, gresesc. Poti. Ca orice se judeca raportat la ceva preexistent. Dar asta nu inseamna ca unul e rau sau bun doar si pentru ca al tau e altfel. Exact. E altfel. Atata tot. Acum, ce s-ar putea face drept test ar fi sa dai drumul la un casetofon acolo si sa le observi reactiile. Cu siguranta ar fi. Ca-s si ei oameni. Si avem sambure de destrabalati in noi. E ipotetic, pentru ca in realitate nu ar fi posibil. Regulamentele nu se incalca. Si ei inteleg asta mai bine decat noi. Is spalati pe creier? Dar ce, noi nu suntem? Mie mi s-a parut un lucru. Poate ma insel, dar eu ma insel in fiecare zi, si daca ma insel, ce? - ca ei pun, teoretic vorbind si ca sistem, inainte de binele propriu, respectul fata de celalalt. Da, e bine sa bagi volum la maxim, voltaj, decibeli, la camping ca doar de aia te-ai dus la camping. Dar poate altii au venit sa doarma. Asa ca danseaza pana te dezbembrezi pana la 10 si dupa aia, mimica, daca nu ai stare. Oooo, pai la noi pana la 7 dimineata tine. Asa, si?!!! Dar v-am zis, teoretic, ca nici cu ei nu mi-e rusine. V-am terminat de cap? Nu-i nimic. Stati ca mai am. Un Advil si trece. Sau direct Ibuprofen ca e mai ieftin. Am fost azi la greci sa ne luam carne. Eram si cu verii. Mosulica de la casa, acelasi care saptamana trecuta se plangea ca-i obosit, ne-a intrebat de unde suntem si daca in Romania folosim pungi din plastic (?), dupa care a zis ca e departe, ca si tara lui, si ca aici toti sunt roboti, nu-i place. E grec, in pana mea, ca sa zic asa, si mi-i aduc aminte si acum, cand la Salonic am fost intr-un concediu, toti erau la balcon de la prima ora a diminetii, pe sezlong-uri, cu frappe-ul in mana si cu muzica pe toata plaja. Ma rog, in Salonic nu-i plaja, dar asta-i alta poveste, poveste cu doi prosti, ah, ce vremuri...dar asta asa, ca idee si in directa legatura de ce vorbeam mai sus. Am uitat sa zic ca vizavi de Kostas e o casa de spiritisti. Pentru cei doritori de-o sedinta...
Va salut si Hai Romania! (asta apropo de gimnastele noastre. ca in legatura cu referendum-ul, nu-i nimic, si Toronto era azi foarte aglomerat. si ei tot la referendum se duceau).

sâmbătă, 28 iulie 2012

Dupa ce am ratat o excursie la African Lion Safari, langa Hamilton, ca am ramas cu franele in drum si nici nu ne-am dat seama, ne-am dus sa ne racorim, si de ciuda, la baia populara. Toronto e impanzit cu piscine gratuite - cel mai bun pret :), unde poti merge linistit intr-o sambata ca asta sau chiar o ora dupa terminarea programului de lucru, in timpul saptamanii. Avem prieteni cu piscina deasupra capului, pe bloc, la terasa, o bere, data viitoare om merge la ei, chiar in seara asta haha, dar am vrut sa le testam si pe astea in aer liber, sa ne obisnuim cu apa. M-am dus cu Bobo la cea mai apropiata, vreo 3 km de casa, 3 km, adica un pas de furnica. Si maine cred ca mergem iar.

vineri, 27 iulie 2012

Vorbeam cu mama la telefon si imi livra si ea texte cum ca trebuia mai demult si asa mai departe. Am vrut sa o expediez, ca si pe altii, dar m-am abtinut. Ca oamenii isi fac niste planuri, si nu niste planuri care, in principiu, sa le faca rau, ci sa le fie mai bine. Asa mi-am facut si eu la momentele potrivite. Atunci parea planul cel mai bun, a venit altul apoi, pe care, de asemenea, il vedeam mai bun decat pe cel precedent. S-o iau cu inceputul. Cand am ajuns in Canada, eu aveam probleme cu limba engleza. Probleme de listening si de speaking. Pe de o parte, nu prea reuseam sa prind sensul nativilor. Ii intelegeam, dar ma pierdeam in concentrare si, in general, ma inhibau, cu imigrantii nu aveam nicio problema, ii intelegeam si vorbeam proficiency. Pe de alta parte, din aceeasi inhibare fata de nativi, nici nu ma puteam exprima cum trebuie in fata lor. Ma pierdeam in cuvinte si de cele mai multe ori nu le gaseam pe cele potrivite. Nici macar nu raspundeam la telefon. Dintr-un defect, as zice acum, mi-era ingrozitor de penibil sa fiu ridicola, aveam un simt al ridicolului atat de stupid, incat refuzam sa vorbesc stiind ca nu as vorbi perfect. Acum nu mai am niciun simt. Dar nu sunt toti asa. Bobi, de exemplu, nu avea nicio problema sa vorbeasca in engleza lui de balta si nici nu-i pasa cum suna sau cat ii de gramatical corect ce spune. Intre timp insa, au evoluat intrat lucrurile incat el si-a ridicat-o inginereste, cu cat ii trebuie, eu, in schimb incredibil de mult. Am citit enorm in limba engleza. In fiecare zi. Cu voce tare. Faptul ca lucram intr-un mediu cu romani, in care nu se vorbea prea multa engleza, si cat se vorbea era fara nicio stima vizavi de Shakespeare, m-a determinat sa-mi iau ca masura de precautie niste cursuri la colegiu. Astfel incat sa pot castiga si niste bani, de care aveam nevoie, dar sa am si grija sa-mi acopar golurile. In general, lucrand astfel de job-uri, engleza nu se prea ridica, la locul de munca, pentru ca se utilizeaza un limbaj absolut minimalist. "Conversatiile" devin uzuale si aceleasi zi de zi. Ca sa fac o gluma neagra, la fabrica e suficient sa stii ce inseamna "fast, fast" :)). Dupa ce m-am angajat, eu nu mi-am mai cautat de lucru. Nimic. Aveam in plan sa merg la scoala si interesul meu era sa-mi pot pastra job-ul respectiv pentru ca il puteam trasforma intr-un part-time, la indemana, atat cat voiam eu si cat aveam nevoie ca sa le imbin pe amandoua. M-am inscris la colegiu, am facut toate demersurile pana in punctul in care am primit invoice-ul de plata. Eram si intr-o peroada destul de neagra si, in momentul respectiv, m-am gandit foarte serios daca unde intentionez sa ma duc e cu adevarat ceea ce vreau sa fac si nu, din nou, un compromis cat casa, doar ca sa fie ceva si sa nu ma mai simt datoare fata de timpul care trecea sau, mai grav, fata de cei care ma pistonau la cap cu diverse chestiuni absolut neinteresante. Pe mine nu ma interesau, doar ca erau atat de insitenti incat am zis fuck off, vedeti-va de viata voastra, ca de a mea imi port singura de grija. Nu, nu era ceea ce voiam sa fac. Bobi m-a sustinut in absolut orice decizie. Asa cum ziceam, asa era si pentru el. Eram suficient de confuza si la limita rabdarilor ca sa-mi mai pese de sfaturile cuiva. Pentru ca, in general, chiar si cu bune intentii, sfaturile poate nu se pupa cu intentiile tale. Si e cu atat mai frustrant. Acum, pregatirea mea e una umanista, nu ma nicio intentie s-o schimb si nici nu o regret. Iar cei care imi sugerau sa merg sa fac contabilitate sau dental erau, pentru mine, cel putin nebuni. Dupa ce am luat decizia sa aman intrarea in an, ca un preludiu la renuntarea definitiva, am hotarat ca trebuie sa imi caut altceva de munca. Nu mai avea niciun sens sa mai raman acolo, ca nu mai aveam niciun interes, ca pana la urma, din acest punt de vedere, interesul poarta fesul. Ceea ce am si facut. Asta asa ca sa se inteleaga de ce acum si nu mai demult. Fiecare si le stie pe ale lui, iar repulsia mea fata de oameni care dau sfaturi din putul gandirii, fara niciun interes in a sti despre ce la baza e vorba, e mare. Oricum, multumesc. Cand am ajuns sa lucrez cu romanii a fost un moment in care disperarea mea atinsese culmile rabdarii. Nu gaseam nimic de lucru, nu ma suna nimeni la CV-urile pe care mi le facusem atunci, pentru ca nu aveam experienta canadiana, nu cunosteam pe nimeni, nu aveam nici incredere foarte mare in engleza pe care o aveam, iar eu cand spun ca nu o stapaneam cum as fi vrut insemna ca asa era, nu c-o faceam pe-a mironosita, pe-a falsa modesta sau pe-a omul care n-are incredere in el. E aberant. Multi poate schiopateaza la capitolul incredere, dar vorbim totusi de un context absolut nou pentru mine si de o nevoie mare de a-mi testa increderea in conditii noi si total straine. Cu atat mai mult cu cat sunt absolut capabila sa ma autoevaluez. Nu-mi exagerez "abilitatile" daca nu e cazul. Si nu am, de asemenea, nicio problema sa spun ca "aici am mari probleme, sa vad ce dracu fac". De aceea, le-am luat pas cu pas si am inteles ce inseamna rabdarea in situatia unui imigrant, dar nu rabdarea cu mainile in san. Nu regret nimic din ce mi s-a intamplat. Am vazut si am invatat de toate. Pentru ca la capatul unui drum sa fiu chiar multumita. De-acum vin alte drumuri. Vorbeam la un moment dat ca scarile se si urca, se si coboara. De cand am venit in Canada, n-am coborat o treapta, chiar daca, aparent, ai putea zice ca da. Acum, nici nu stiu daca anul trecut as fi facut atat de bine fata interviurilor de angajare, asa cum s-a intamplat acum. Agitatia mai mare era inainte de a intra pe usa, in timpul interviului nu aveam nici cea mai mica jena. Si schimbam engleza si franceza ca pe sosete de pe un picior pe altul. Interviurile au fost bilingve. A fost un moment cand, de vorba cu un recruiter, vorbitor nativ de limba franceza, a schimbat imediat limbile, iar eu n-am depistat, eram prea pierduta in decor. Am avut impresia ca tot in engleza a vorbit, dar ca n-am inteles ce mi-a zis. Cand l-am rugat sa repete, mi-a zis: "tocmai am vorbit in franceza". A, ok, atunci in franceza. Vorbeam in franceza si in momentul in care a revenit pe engleza, am avut un feeling de revenire acasa. Ceea ce mi s-a parut ciudat. Eu care zbarnaiam franceza, am ajuns sa indragesc engleza ca pe un prieten mai apropiat. Acum, unora din Romania poate li se pare ciudat si se gandesc ca e normal ca traind in Canada sa vorbesti perfect engleza. Nu-i total adevarat si nu e ceea ce se intampla automat. Sunt oameni care nici dupa 8 ani de zile nu o vorbesc. Si ma refer la absolut toate comunitatile. La interviurile face-to-face m-am imbracat la patru ace, ireprosabil, la cele telefonice, eram in chiloti acasa si tratam la telefon chestiunile cu toata atentia cuvenita. Si da, vorba cuiva, un sut in cur e un pas inainte! :)
Gata, e oficial, sunt din nou om al muncii! Tocmai am fost felicitata cu un "Welcome Aboard!" din partea firmei. Deci, am job. Voi lucra la o companie mare, la departamentul lor de Bilingual CSR :). Sunt mai happy decat ieri cand aveam doar un raspuns neoficial. Sincera sa fiu, nu ma asteptam nici eu ca la fix o luna dupa ce am plecat din partea cealalta sa imi si gasesc de lucru. Acum, ce sa zic, foarte bine pentru mine. Ce a fost a fost, ce va fi va fi, dar va fi mai bine si tot inainte. As vrea sa revin cu un rezumat al experientei mele canadeze de pana acum, ca asa cum a fost, a fost toata cap-coada foarte interesanta, cel putin pentru mine, si am evoluat pas cu pas, exact ca un imigrant care se respecta :)). V-am pupat pe toti!

joi, 26 iulie 2012

yuhuuu!

Azi dimineata cand m-am scuuuuulat, cu greu ca a plouat az' noapte, eram cu capul de nervi. Trebuia sa am si am si avut doua interviuri prin telefon de la doua companii. La ore bine stabilite, atat cat sa stai cu ochii pe telefon ca atunci cand bate gong-ul sa ridici receptorul. Incantare maxima, nu-i asa? De unde, ajunsesem in stadiul in care aveam impresia ca nu se mai termina odata. Cand se terminaaaaaaa? De aproximativ doua saptamani, nu chiar, dar cam asa, am vorbit despre mine la telefon cat n-am vorbit in toata viata mea, in afara de blog, bineinteles :), ca aici am zis si mai multe. Am avut si cate 3 interviuri pe zi, zilnic. Nu exagerez cu nimic, nu mananc ciuperci, chiar asa a fost. Daca nu m-ar fi sunat nimeni in perioada aceasta, as fi spus ca nu m-a sunat nimeni. Dar nu a fost cazul. Sa explic o situatie in care sa se deduca de ce atatea telefoane. Pentru ca, de exemplu, daca am lucrat cu un recruiter pe un job, in primul si in primul rand, am avut interviu cu el. Apoi cu managerul recruiterului in functie de care se decidea daca CV-ul meu merge mai departe la angajator. OK, se decidea, imediat urma un interviu cu angajatorul. Initial, unul la telefon si abia apoi daca era cazul, face-to-face. Si nu era vorba despre doar o pozitie pe care aplicasem, intr-un singur loc, erau mai multe, si, intre timp, si alte noi telefone. Eram, deci, in acelasi timp, in mai multe stadii de interviu. Nebunie. Dar totul e bine cand se termina cu bine, si cu atat mai bine ca se termina atunci cand deja nu mai ai cheful si starea de a mai continua. Am luat un job. Am un raspuns neoficial, saptamana viitoare va fi oficial. Si, intre timp, alte interviuri in derulare. In toata aceasta perioada, important a fost pentru mine sa vad ca lucrurile se misca. Poate totul s-a datorat atitudinii mele absolut "jem'enfiche"-iste din ultima vreme. Aveam buna-dispozitie necesara si un feeling ca rezolvarea "problemei" e o simpla chestiune de scurt timp. Va povestesc eu mai multe, dar acum ma duc sa beau! :)

marți, 24 iulie 2012

in jur de 60% din job-uri nu sunt postate pe internet. Posturile vacante sunt ocupate promovand oameni din interior sau prin referrals provenite din networking. Nu o spun eu, ci cei mai priceputi decat mine. De aceea, ca sa iti gasesti un job nu e deloc usor daca nu ai un sistem de relatii destul de bine pus la punct. Fie ca referintele vin din partea vreunui fost coleg sau chiar a unui prieten care lucreaza deja la compania la care aplici, ele sunt un garant ca jobul cautat va fi mult mai usor de obtinut decat daca faci slalom de unul singur prin matele internetului, trezindu-te intr-un final nebagat de nimeni in seama. Pe de alta parte, faptul ca un punct in sistemul tau de networking iti face intrarea, nu inseamna ca ai obligatoriu si job-ul asigurat. Treci, la fel de frustrant, prin furcile caudine ale interviurilor, trezindu-te, la fel de bine, ca nu ai fost suficient de potrivit pentru ei. Ceea ce mi se pare incredibil e capacitatea acestor oameni de a nu-ti oferi nici cel mai mic indiciu, in timpul interviului, daca vei fi sau nu sunat pentru pasii urmatori. Mi s-a intamplat si mie, i s-a intamplat si lui Bobi. Eu inca astept raspuns, iar daca cineva ma intreaba acum cum m-am descurcat la interviu o sa ii raspund excelent. Daca cineva ma intreaba vei lua job-ul sau nu, voi raspunde habar n-am. Sunt atat de lipsiti de orice grimasa in timpul interviului incat pleci de acolo entuziasmat nevoie mare, cu un super zambet de satisfactie, condus catre usa de iesire de aceleasi zambete satisfacute, si in acelasi timp total pe dos. Habar n-ai ce e in mintea lor. Specific canadian. Dar totul se invata. Cu Bobi a fost la fel. Si el a avut mai multe interviuri ca sa obtina job-ul pe care il are acum. Mai multe interviuri pentru acelasi job. Dupa fiecare era la fel de confuz. Habar nu am cum se desfasoara lucrurile in tara in ceea ce priveste obtinerea unui job printr-un interviu pentru ca eu mi-am obtinut toate job-urile prin "relatii", la modul ca presa era un sistem inchis, functiona ca o casta, iar job-urile erau, practic, o pendulare dintr-o parte in alta. Aici e ciudat, simti, in situatia mea - ca sunt altii cu mai multa experienta si la ei altfel se pune problema - ca trebuie sa te dovedesti, sa te demonstrezi, sa scoti in evidenta tot ce ai si totusi sa lasi si de la tine. E interesanta perioada cautarilor, cu urcusuri si coborasuri pe graficul starilor prin care esti nevoit sa treci. Eu am noroc ca pot cauta in liniste, Bobi fiind deja "stabil". Desi, si in ceea ce priveste stabilitatea din acest punct de vedere, e o iluzie. In Canada, de orice poti fi sigur, dar mai putin de job. Astazi e, maine poate sa nu mai fie. (Dar a capatat experienta in domeniul sau, ceea ce nu e putin lucru. E deja la al treilea proiect in constructii si i s-a transmis ca ceea ce lucreaza acum va fi un punct forte si garantat pe resume mai tarziu. Dar nu va imaginati ca ii e usor. Chiar deloc. E un proiect mare despre futurismul caruia a tinut sa scrie si presa anglo-saxona. Cu atat mai bine pentru el.).
Dar sunt si cazuri mult mai disperate. Asa cum eram noi anul trecut, ca am trecut prin toate. Asta a insemnat pentru noi experienta canadiana, pe care, pe zi ce trece, o pricepem tot mai bine. Si simplul fapt de a cunoaste orasul face parte din sintagma, de restul nici nu mai vorbesc. De aceea, multi imigranti la inceput de drum, mai putin norocosi, dar multi - ca mai exista si din cei norocosi chiar din primele lor zile, nimic nu se desfasoara dupa retetar - sunt nevoiti sa lucreze si sa faca te miri ce ca sa o capete. Veti fi surprinsi cat de multi sunt cei care raman in stadiul acesta. Si singurul lucru pe care poti sa-l faci cand te intalnesti cu astfel de persoane este sa taci din gura. Acum, evident ca nu e numai mana soartei nefavorabile. Conteaza si de tine. Chiar si daca e vorba numai de 1%. Ca nimic nu pica din cer. Nu aici. Revenind putin, faptul ca te-ai prezentat la un interviu, doua, trei, pana nu ai un rapsuns concret, nu te poti opri din cautari. Ai fost ieri la interviu? Ce fain! Azi, iti iei o pauza de respiro, iar maine te apuci iar de cautat. Iar in restul timpului, cauti sa te deconectezi ba la o plimbare cu bicicleta, ba la ascultat valurile marii, la privit norii si asteptatul ploii. Dar numai tu stii ce-i in sufletul tau!

luni, 23 iulie 2012

In fata la LCBO, un cersetor - in Canada nu exista cersetori, nu din cei pe care ii cunoastem acasa, de canta de mama la acordeon, muzicuta si talancuta, sunt homeless, dar nu-i vezi atarnand de-un cent la fiecare colt de strada sau de biserica, nu de alta, dar nici bisericile nu-s la fel - n-a primit din mila unuia un Budweiser, cica numai bere canadiana bea, asa ca thanks, dar nu-mi trebuie. (Apropo, nu i-am uitat, celor din 41, pe traseul Crangasi - Drumul Taberei le cunosteam repertoriu pe de rost. Era unul de canta asa "Nda, nda, ndaaa, ndaaa" si se dadea cu capul de balustrada).
Trecand peste, a fost doar amuzant, talk-show-rile "politice" la care Bobi e prezent activ la ore fixe si intotdeauna cu exclamatii, onomatopee is filmate pe Eat Street. Eu nu ma uit la televizor, decat rar de tot, cand intr-un exces de plictiseala ma trantesc pe canapea si ma pierd nici nu conteaza prin ce. Culinareala - cel mai interesant lucru pe care-l poti vedea la televizor, la canadieni. In afara de stirile de pe CP 24, Bob savureaza emisiuni cu bucatari priceputi, care-s cu duiumul, si face si el. Am fost ieri la greci, la Kostas - ne-a placut, nu mai fuseseram, am luat si cascaval, si ulei de masline aduse din Grecia - sa cumparam muschi sa-si faca chili con carne, mexicana. In acest nobil scop am umblat, sambata, 2 ore prin Toronto, ca nu gaseam de cumparat o masina de tocat. Din aia manuala, 10. Si de carnati. Eu is traditionalista, nu fac si nu prea mananc decat mancare traditionala, si din aia rar, ca un sandvish imi ajunge, fiecare cu apetitul si gusturile lui. Dar a fost bun. De cand cu Canada, suntem priceputi in ale culinariei home-made, nu de alta dar nu ne dam de ceasul mortii cu mancatul prin oras. Am fost ieri pe malul lacului la un pub si tot ma tineam sa zic aici o treaba, dar nu de acum, acum numai mi-am adus aminte. Va imaginati ca tot omul de rand oricand si toata ziulica isi ia mesele la restaurante prin Canada? Probabil ca da, eu zic numai ce am constatat. Nu prea, ca e scump ca dracu. In afara de parcarea in centru care poate costa lejer si 30 de dolari, pentru cei care vor sa-i dea, eu nu ma pretez, doar nu crezi ca-ti parchezi tigaia incalecand bordura si pietonii unde ti se scoala, o masa deloc desucheata, ba chiar ordinara, ordinara rau, nimic deosebit, si cu mancare mda tot cel putin 30 te costa. Pe cap de...Oamenii au gasit mijloace mai la indemana. Ies colea la parc si-si frig singuri papara. Pentru mine nu-i o paguba ca eu nu-s practicanta inraita, pe mine restaurantele ma plictisesc, mai ales cele fara spatiu pentru fumatori, alora chiar nu le gasesc niciun apetit si daca nu-i sa dau curs vreunei intamplari, nu fac astia afaceri cu mine.
Si cu toate acestea, am o conditie fizica de speriat. M-au luat baietii la o plimbare pe seara azi, pe trail, la vreo 10 minute de casa, pe Victoria Park in jos pana la beaches, d'apoi inapoi n-am putut decat pe langa bicicleta, parca impingeam o remorca de tir. Si pe langa, cand am ajuns sus, in varful delutului, ca in Toronto pantele sunt, in general, pareri, mai ca-mi dadeam duhul. Dar cica nu-i numai de la mine. Am saua prea jos si-mi solicit pulpele in contradictoriu. Am ajuns pana la inceputul trail-ului si puteam sa ne tot ducem pana spre Gardiner, asa mi-au zis oamenii, dar nu ne-am dus ca lui M. i s-a pus ca vrea sa faca baie in Ontario. Ontario arata ca Marea Neagra, are plaja, vedeti din poze, dar e rece apa. Si chiar de n-ar fi, eu tot cred ca e asa. Mai mult de o poza nu as face. Baie?! Vezi-ti de drum! Unii se incumeta insa. Si azi nici macar nu era cald. E nebun. Si am impresia ca se mai face. Vai cat de placut mi-e zornaitul ala cand dai pedala pe spate. Viata! Dar ce viata si pe malul lacului, noaptea. Stateam cu Bobi ca doi pescarusi si ascultam sirenele vapoarelor. Frumos oras! Sa te tot indragostesti de el si tot nu-ti trece!
In fine, mai oamenilor, eu o tot balacar pe aici si-o scald prin Ontario, dar sa stiti ca am avut o saptamana fosforescenta. Am fost si la interviu. Mi-au pus o clepsidra in fata si m-au intrebat daca ma intimideaza :). Acum traiesc stand-by-ul, cel pe care cei incercati de interviuri il cunosc. Adica astept raspunsul. Pana atunci ii dam tot inainte ca inainte era mai bine :). O saptamana usoara!

miercuri, 18 iulie 2012

Sunt foarte stresata si cu palpitatii la inima. Hahaha. Am zis ca nu notez nimic zilele astea, dar m-am trezit scriind. Ma manca sub taste. De fapt, tocmai mancasem bine de 10 noaptea si am zis, un pic macar. Pe langa un harbuz de 5 kile. Seedless, of course. E foarte cald, n-am crezut ca asa poate fi vara in Canada, am prins-o si pe cea de anul trecut, dar nu a fost atat de enervanta. Temperaturi deja ridicate si o umezeala care face ca lucrurile sa fie si mai rele. Esti tot timpul lipicios. Atat de lipicios ca azi dimineata am fost la C. sa-mi dea cafea - apropo, stiti cat de fain e sa n-ai job, te doare la basca, te scoli cand vrei, mananci cand vrei, te hlizesti la telefon sau ce-o fi cand vrei si cat vrei - asa, si eram lipicioasa de aveam lipite de mana ambalaje de mar, din alea mici de scrie pe ele Granny Smith. I'm Granny Smith. Mi le-a drezlipitit C. cu gratie. Nici de dormit nu poti, nici daca-ti vine. Te zvarcoli de ti se zvarcole ceasaful sub tine. Totuna e. Aer conditionat are doar vecinul, dar nu da si la altii. Dar ma stropeste-n cap cand imi fac siesta. Aseara, am iesit afara, m-am dus in fata blocului si m-am culcat pe iarba, pana s-a innoptat. M-am umplut de paie, ca si iarba-i dusa. Si Bob ma spiona, topit, de la 5, cum ma praval ca o iala (care-i singularul pluralului "iele"?). Ma tot uitam la un iepure. A plouat local, meteo spus, adica in fata blocului, si scurt, dar in inaduseala care era, era de parca-ti arata degetul din mijloc. Cumplit.
M-au sunat sa merg la interviuri si oricat de stapana pe corasonul meu mi-as dori sa fiu, bate de-mi crapa toracele in mii de bucati de fiecare data. M-au sunat de la cateva companii, dar a dracu' ineptie, erau si de pe Montreal, Ajax, desi eu stiu bine sa selectez orasul unde stau, macar atat. Despre asta o sa vorbesc doar atunci cand e cazul, acum doar ma manca limba ca-s stresata ca un morcov intr-un sezut princiar. Azi a fost chiar funny. Funny bunny. Eram atat de dezinvolta si de cum vor ei, trebuie sa ti se simta bunadispozitie, si entuziasmul, si dincolo de fir, dar sa stiti ca nu ma prefaceam, nu mi-au facut nimic oamenii, dimpotriva, daca nu mi-au facut de ce m-as comporta de parca as fi stricata la burta? No way. "How are you?" "I'm fine...How are you?!!" "Gooood, gooood". "Wow...great.." si tot asa. Asa se desfasoara o conversatie care urmeaza a deveni o invitatie la interviu. Eh, o invitatie la interviu nu inseamna mare lucru, dar totusi inseamna ca mi-am facut cv-ul bine. Vax albina. Minunat. Chiar imi place. Imi era dor de ele. Anul trecut nu eram atat de pregatita. Aveam o crispare lingvistica de ziceai ca-i hodorogeala unui car de bovine. Dar era prea departe. De job vorbesc. Anyway. O sa povestesc cand va fi cazul, dar, vorbeam si cu A., in ultima vreme am o stare de buna-dispozitie vecina cu joint-ul. Nu pare sa ma atinga sub centura nicio paguba. Si de asta imi era dor. I-am zis sa-mi traga o poza office, sa ma consilieze, sa mori de ras, nu alta. V-am zis ca nu stiu cum e cu astea ca eu am fost ziarist din ala de se imbraca cu hainele din debara. Si asa am ramas. Nu prea ma am cu fierul de calcat camasi. Pfuaaa. Senzatie! O sa revin cu detalii cand va fi cazul, daca nu revin cu detalii, o sa revin oricum. Pe curand.

luni, 16 iulie 2012

in prima zi

Ati vazut ce monstru am ridicat pe umeri? Sper ca dihania v-a sarit in ochi (Doamne, fereste!), nu mutra mea de porc de balta. C. mi-a zis ca ei i-a fost frica, mie nu :))). Da-l dracu' ca doar n-are colti. Si mai e si mort. Nu l-am prins eu, daca era asa, acum transmiteam din stufaris, ca ma tragea dupa el, nu ma am cu pescareala si mi se pare incredibil de boring sa stau cu ochii pe o undita, daca misca, daca nu. Eu ziceam ca ar fi rost de vreo socializare, sa mai vorbim, dar cica nu, ca speriem pestii, sa fim silentiosi. Varul e doctor la capitolul acesta, asa ca ii las lui cuvantul. Sau nu, ca speriem pestii...Cica si-a adus si "bombe" din Romania, luate de pe la Obor. Daca esti pescar de pasiune, Canada e locul perfect. Sunt rafturi intregi, la Canadian Tire, de exemplu, dar, mai ales in magazine specializate, cu ustensile pentru practicarea sportului. Iar permisul de pescuit tot la Canadian Tire se face si costa cam 30 de dolari pe an. Iar de restul, s-a ocupat natura. Oamenii la care am fost ieri ne-au sfatuit sa nu pescuim prin zona, ci, departe, in nord, dar poate se refereau la calitatea pestelui pentru mancare, ca, de altfel, sa te prosteti putin merge si pe-aproape. Ne-am vazut ieri cu oamenii care ne-au gazduit cateva zile cand am venit noi in Canada. Am poposit atunci la ei, ne-au pus la dispozitie un pat cald "intr-o lume noua, rece si straina", un ajutor care nu realizezi cat de mare poate sa fie, decat, poate, daca nu ai parte de el. Apoi, am fost aruncati in lume, direct in strada. Nu de ei :)), ci de noi, ca doar noi am plecat de acasa. Ati venit, descurcati-va. Nimeni, dar nimeni nu ti-e cu nimic dator, nici macar cu ajutorul pe care ti l-au dat la inceput. Si, pe care, totusi, ti l-au dat. Nu stiu de ce ma adresez la persoana a doua, din respect, ca doar nu pe voi v-au ajutat; despre mine e vorba, ma rog, despre noi, dar probabil mi-e prea greu sa ma apropii mai mult, asa ca avand posibilitati de eschiva, o si fac. Ok, ca la noi voiam sa ajung. Bobi ieri a fost vedeta, VIP in Vegas. El nu se arata, dar se simte :)). Nu ne mai vazusem de ceva vreme si lumea era incantata de faptul ca omul asta a reusit sa se puna pe un drum care ii place, care ii convine, intr-un timp foarte scurt. Nu se intampla mereu atat de repede. Chiar a avut noroc, dar sa stiti ca si l-a si facut. De multe ori m-am intrebat cat la suta din tot ce ni se intampla are drept cauza pe noi insine, si cat tine de "providenta"? Drumul, ca am tot povestit, n-a fost usor si nici acum nu este, dar macar exista. Acum, sa nu credeti ca a facut totul de unul singur, ca nu-i atata de egoist. Nu, l-am ajutat si eu. Macar ca l-am batut la cap si i-am suflat toata ziua in ceafa si tot a contat. Cine i-a pus intrebari de interviu si l-a ascultat cum raspunde militareste, evident, dandu-i si consiliere? Evident, eu. (Prima data nu voia, i se parea fake si ma privea chioras, dar cand a vazut cat de buna sunt, a tras el de mine). Ok, pentru ca el nu a plecat singur de acasa, asa cum eu nu am plecat singura de acasa, iar ceea ce a reusit Canada sa planteze in noi a fost ideea si sentimentul fata de ceea ce inseamna "familia". Ajutorul neconditionat, tacit si increzator in noi, ca si familie, nu in mine, nu in el. Trecand impreuna prin toate, ne-am suprapus pasii pentru ca orice obstacol sa fie mai usor de depasit. Si sa ai alaturi pe cineva care sa te aprobe si la ineptii, atunci cand ai nevoie, e mare lucru. In momentele mele de vorbit singura pe strada - si cu voce tare, in Canada orice e permis daca nu e interzis -, sau la miezul noptii, cand nu aveam somn - ca acum - de multe ori m-am gandit la asta. Ajungand ieri in Pickering, parcasem masina langa un container de gunoi si am avut un flash. Atunci, in prima zi de la aterizare, dupa ce ne-am trezit, imi aduc aminte ca am dat o perdea la o parte, urmaring niste gunoaieri la lucru. Era totul atat de nou, acel nou pe care acum il vizualizez atat de banal, dar nu era doar noul dat de un peisaj incantator vazut pentru prima data. Casa langa casa, cu peluza si masini mari...Am ajuns in America!!!! Nope. Era o acumulare de necunoscut. Un vid. O suspendare a noastra intr-un punct din care nu stiam ce o sa urmeze, dar fara vreo constientizare foarte clara, manifestata prin teama sau mai stiu eu ce, vizavi de ceea ce o sa urmeze. Si asta s-a intamplat si pentru ca eu, poate spre deosebire de altii, habar n-am, am trait foarte intens si cu o curiozitate infantila tot ce mi s-a intamplat aici, inca de la bun inceput. Ma rog, nu stiu daca a fost bun sau rau, a fost asa cum a fost. Parca ma priveam din exterior. Acum nu mai este asa. M-am mai calmat. Nu-i nimic deosebit, aveam doar impresia. Si ceea ce stiu sigur e ca dupa experienta canadeza, niciodata nu voi mai avea suprinderea aia ingenua fata de un loc nou, daca ar fi sa ajung vreodata in altul, in aceleasi conditii. Asta s-a schimbat radical. Ca nu era ca atunci cand intr-o statiune din Grecia ai fi dat perdeaua la o parte ca sa vezi portocalii in fruct. Nu. Era ceva ce ne implica pe noi altfel. Da, apoi a pus O. de-o shisha, narghileaua cu fum de mere, miros pe care si acum, cand il simt, il asociez instant cu buimaceala primelor zile. M-a durut ieri capul toata noaptea de la cat "aer" am putut sa trag in piept. Uite ca povestesc si stau acum si ma intreb eram oare prea infantila, prea rupta de realitate, la propriu, de simteam lucrurile in felul acela, uitandu-ma in spate chiar mi se pare incredibil, sau au fost si altii in situatia asta?...Destul de tineri fiind a fost poate, pentru noi, botezul maturizarii. O schimbare care se intampla strict acum, deci, traiesc un moment istoric (numai prostii vorbesc), in primii ani. Dupa, se va mai pierde din intensitate si nu se va mai simti. Chiar vorbeam cu o amica si acelasi lucru mi-l spunea. Ca primii doi, trei ani i-a simtit, pe ceilalti parca nici nu i-a trait. Eh, daca atunci cand am ajuns ii priveam pe oamenii acestia la care am fost ieri, ca am revenit, cu oarecare stangacie, acum exista intre noi o familiaritate data nu atat de faptul ca ne cunoastem mai bine, ca ne-am mai vazut, ci de faptul ca acum stiam cu totii despre ce vorbim, stateam cu totii la aceeasi masa (numa' io-n capu' la masa :). Diezel, in schimb, a ramas la fel. Buldogul. Da-te-n "puzda" ma-ti jos...O. nu-i roman, dar iata ce "frumos" vorbeste romaneste :). Am simtit chiar si un soi de caldura in privire vizavi de noi, poate se regaseau putin, prin noi, in trecutul lor...

Patul cald din prima seara, la oamenii de care tocmai va povesteam. Ce fata de "zburator" aveam. Acum e si mai rau. Intalnirea de duminica mi-a prilejuit un moment de aducere aminte a primei nopti, care a continuat o buna perioada apoi, in Canada. Atunci cred ca aveam la activ vreo 70 de ore de veghe. Nu mai stiu cine m-a pozat ca dormeam.

duminică, 15 iulie 2012

VIATA IN CANADA

Eu l-am prins (minciuna pescareasca)
Mirosul fumului de "sheeeeeesha" il asociez si azi cu primele mele zile in Canada.
Ranjind la camera. Nu eram afumata (shisha), doar f bine dispusa, chiar happy :).
3 oameni la invartit, dar a meritat.
  

sâmbătă, 14 iulie 2012

Bobi e genul de personaj care isi pune pe fb poze cu macarale. Mi-a zis sa nu scriu nimic despre el pe aici :). I-am zis ca da, cum sa nu, stie ca nu-i asa, stati linistiti, nu citeste nimic din ce scriu eu ca stie tot. E firesc. Asta ar inseamna sa traiasca de doua ori cu mine si e deja prea mult si-o data. Mi-a si zis odata: "Dumnezaule, parca te si aud!" :). M-a trezit dimineata...sambata vorbeste cu ai lui pe Skype. Weekend-ul e singurul prilej de vizite familiale...fusul orar...7 ore...e ca datoria din mijlocul zilei. Iti termina si dimineata si seara. Cand, sculata din pat de argumente a la Bobescu, cu ochii umflati de curent, am lasat usile si geamurile deschise, e o caldura aici de n-o mai sufar, anul trecut n-a fost asa, mi-au iesit si din orbite. Mi-a scos soacra-mea toate paginile la imprimanta. Cand am vazut cum atarna dosarul, imaginati-va un pachet de xerox, A4, full, gatat, nu mica mi-a fost incantarea. Macar sa le pastreze ea. Cand m-oi hotari sa ies din scena, aplaudati, va rog, m-as bucura totusi sa le am. Am avut mereu mania colectionarii. De aici mi se trage. Nu pot sa arunc nimic. Imi trag dupa mine trecutul, adica cum, sa plece asa? Pur si simplu? Pai de ce a mai venit...In mansarda, acasa, am si acum caietele mele de istorie din clasa a IV-a, caietele mele de matematica si de fracenza din clasele primare, jurnalele mele de adolescenta amorezata, pana si recipientele de la parfumurile pe care le-am folosit...iti aduci aminte, atunci...cand...toate depozitate si de neatins la imperativa mea dorinta. Desi, la o adica, poate caligrafia unui caiet de clasa a patra sau data, notata in dreapta unei pagini a vechiului, foarte vechiului caiet de franceza, sa-ti mai spuna ceva? Atata de nostalgic sa fie incat citind sa cazi de pe scaun in praful din pod? Nu prea. Eu am vazut ca nu mai spun, de obicei, nimic, de fapt, ca nu mai inseamna nimic, cand ceva nu mai e inseamna ca nu mai inseamna nimic, nu?. Bine, caietul poate sa insemne suportul unei amintiri, asa cum amintirile sunt suportul devenirii noastre, dar, amintirile in sine sunt ceva ce nu mai e. Niste timpuri in care ai fost si in care nu vei mai fi niciodata. Cateodata imi aduc aminte secvente inca vii, de exemplu, cum bunica-mea imi aducea cirese pe cand stateam la bloc si cum statea ea pe scaun si maica-mea ii punea sa manance. N-o sa mai fie niciodata. Aia a fost tot. S-au terminat, s-au epuizat, au secat, s-au absorbit, au disparut, si-au dat duhul. Pentru totdeauna, atat. Parca lasam o dara mortuara peste tot. Cu cat trecem cu atat ucidem tot in urma. Mai oamenilor, voi care aveti rabdarea sa ma mai urmariti din cand in cand, in momentele mele de transa, trageti-ma de mana, spuneti-mi, taci dracu', ca deja ne doare capul!. Mda. Acum imi si dau seama. Oare ce traume trag dupa mine? Tot timpul am colectionat momente. Fara a le urmari vreo finalitate, n-am ce sa fac cu ele, poate doar din disperare si revolta la indecenta lor de a disparea asa, pur si simplu. Si ele tot ce vor fac si ce stiu mai bine. Fratii mei nu sunt asa. I-am zis si lu' mama azi, sa-mi traiasca nepoatele, baiat al meu va fi, dar sper sa nu semene cu ma-sa. Eh, stiu eu ce spun. Dar ajunge. Azi am avut o zi de sambata senzationala. Atat de banala si de umila in rutina ei, dar cum citeam undeva, pai da, o parte din viata ne-o ducem, majoritatea, fara necesitatea a mai mult de 4 clase primare. Singurul lucru pe care l-am facut azi foarte important, asta si ca sa va dati seama de maretia zilei a fost ca am reusit, cu chiu cu vai, sa-mi duc hainele la spalatorie sau, vorba romanilor canadizati, am facut laundry, eu v-am mai spus voua, mirosul de la spalatorie e pe aceeasi treapta a placerilor cu sticlele de apa minerala Perrier. Incomparabil. N-am avut chef de nimic. O atmosfera din aia de te muti de pe un picior pe altul ca sa nu zici ca nu faci ceva. Maine cred ca o tai in natura sa ma relaxez dupa atata treaba. V-am pupat!

vineri, 13 iulie 2012

BOMBOANE RUSESTI. AM MANCAT 17 DEODATA. CRED CA PANA MAINE MOR.
Apoi eu nu stiu de ce ma labartez si ma intind pe blogul acesta, dar cum ii spuneam si unei prietene care mi-a facut bucuria de a ma invita la un restaurant italian, in cadrul Summerlicious, imi face bine. Cateva minute cu mine, cateodata mai trec si peste mine si scriu numai ineptii care, sincer, nici pe mine nu ma prea intereseaza, si nici nu tin neaparat sa mi le aduc aminte, dar am citit eu undeva ca oamenii care tin sa-si faca note de subsol pe propria viata fac parte din categoria celor carora nu le este indiferent nimic din tot ce li se intampla. Adevarul este ca de multe ori simteam nevoia sa ma extind dincolo de mine si sa urlu de fericire si parca n-aveam suficient loc in mine. "Dati-mi un trup, voi muntilor", va aduceti aminte...Si apoi, asa, poate neinteles de nimeni, cateodata nici de mine, blogul acesta, pe care scriu incontinuu de cand  am venit in Canada, mai bine sau mai prost, mai interesant sau mai putin, mi-a adus numai lucruri bune. Nu am ce sa-i reprosez. In primul rand, mi-a redat increderea in mine, una pe care nici nu stiu daca am avut-o vreodata, mi-a fost terapie, nu de putine ori ma trezeam dimineata cu un gust de putregai si zaceam pe marginea patului a desertaciune, si venind la calculator, ma invioram, asa, din senin, ca nici prea intreaga la minte n-oi fi, nici n-am pretentia asta. Fiecare si le stie pe ale lui si se descurca cum poate si daca poate simplu, oameni suntem. Si apoi, practic, mi-a facut cunostinta cu oameni. Cu unii in mod virtual, de vreme ce stam aici de vorba, inseamna ca ne regasim unii in altii, cu altii, in mod real. Pe cei mai multi prieteni ai mei de aici astfel i-am cunoscut, si poate, cumva, prin el, ne-am cunoscut inainte de a ne cunoaste si n-a mai fost nevoie de introduceri si sfiiciunile bine stiute in fata unui om nou. Ne cunoasteam, sau mai bine, zis, ma cunosteau ca sunt tot ceea ce scriu si cred in tot ce spun. Pana ma contrazic. Dar si atunci, tot la fel e. Si intre timp, invat, devin. Nu pot simula si atunci cand ceva se intampla, asta se vede. Cred pana in strafunduri in sinceritate, iar cea goala ma dezarmeaza pur si simplu. Cu singuranta, pe oricine. Ca sa nu mai spun ca m-a ajutat sa-mi pun gandurile in ordine, in cap vantura talmes-balmes, pe hartie, desi aceleasi, se aseaza in rand si devin pilduitoare. Incepi sa crezi in ele ca intr-un blazon atasat la intrarea in propria-ti casa. Sa trecem peste, ca probabil nu va intereseaza prea tare.
Am mii de motive sa fiu recunoscatoare. Chiar si unei zile ca cea de azi, pentru ca mi-am permis-o. Si nici macar nu s-a terminat. Am devenit din nou matusa. Sunt pentru a doua oara si inca nu mi-am vazut nepotii, dar o sa mi-i vad in curand. Matusa de fete. Cred ca taica-miu e capiat de cap. Cu atatea fete in prag, mai ca inteleg de ce-i spunea lui tataia, Dumnezeu, sa-l ierte, sa-i cante la acordeon "Fetele lu' tata".
Apoi, am fost de m-am vazut cu prietena de care ziceam mai sus, si asta nu e ca sa dau raportul, sper ca nu ati crezut vreodata ca asta fac, ci pentru ca atunci cand mi-e bine si ma simt bine, nu pot trai totul inauntru. Radiez. Si cand, radiez, se vede. A fost buna pizza, am ciugulit-o toata, iar un espresso italian, de ala de ti se face parul maciuca si ti se ridica in varful capului, chiar nu mai savurasem de multa vreme. Apoi, mi-a imprumutat si o carte si cum drumul cu metroul n-a fost scurt, niciodata nu-i scurt, dar eu mi-l fac sa fie, cateodata nedorit de scurt, am inceput sa o citesc. Am ajuns in fata blocului, m-am asezat pe iarba si-am stat o ora tolanindu-ma ca intr-un pat regesc. Credeti ca mai aveam nevoie de ceva? In acele momente, credeti-ma ca nu. Da, trec printr-o perioada mai dificila, pe care o resimt ca atare, nu ma amagesc ca altfel ar sta treaba, dar am unele momente in care ma extrag atat de subtil si de total din invalmaseala asta lumeasca si datatoare de batai de cap, de ma fac sa simt ca picurata cu stropi de ambra. Ca eu n-am reusit niciodata, desi am pretentia ca am inteles cateva lucruri, sa traiesc o fericire de lunga durata. De aceea, nici n-o caut sa fie vesnica, asta ar insemna sa mor intai, ci macar din cand in cand. Si din cand in cand mi se si intampla. Dar e totala.

joi, 12 iulie 2012

Na ca am ajuns de unde am plecat. Parca m-am invartit in cerc pana acum. Mi-am facut appointment sa ma naseasca cei de la service employment-urile de stat, ca asa e, iti dau un nash si el are grija de tine :). Aveam file la ei de anul trecut. Numai ca eu am chiulit maxim de la workshop-urile lor si am si uitat de ei. Dupa un an m-au sunat sa ma intrebe daca mai am nevoie de "asistenta" din partea lor la job search si asa mi-am adus si eu aminte de ei, ca pana la urma e o pedala. Si apas pe toate. Eu am renuntat atunci si pentru ca aveam impresia ca ofera servicii pentru retardati, cum sa-ti faci un resume, cum sa te prezinti la un interviu, cum sa folosesti casuta postala electronica, mai ales asta, etc., dar nu e chiar asa, ca pana la urma unui om care abia vine in Canada ii pot fi de folos, mai ales unuia care nu a avut de-a face cu interviuri si alte chestiuni de nuanta ce tin de piata muncii canadiene. Cunosc insa cazuri care au fost ajutate de serviciile lor. Acum, nu depinde totul numai de ei, ci si de celalalt. Oricum, stiu ca job-urile bune nu sunt cele postate aiurea, ci vin din alte parti, dar pana una alta deja m-au sunat unii si nici n-am aplicat cine stie ce. Stau de vorba la telefon, ce-am de facut? :). Minte sanatoasa in corp sanatos sa fie ca restul se rezolva. Ma luasera ei ca piata muncii e foarte restransa acum, dar stiu ca o e poezie a lor mai veche, mi-au zis si ca sunt activa, ca abia mi-am pierdut job-ul si ca am si inceput sa ma reorientez, alta poezie, sa ma faca pe mine, canadieneste, sa ma simt mai bine. Si chiar ma simt. Si cu ei, si fara ei. Sunt ca natie foarte "nice", nimic de comentat. Am inceput sa arunc, dupa un an numai, ca Raducioiu, cuvinte in engleza ca sa par mai cool, sau m-am murdarit la gura de engleza, vorba cantecului, dar nu-i nimic ostentativ, asa ca se admite. In fine, o sa ma prezint la toate aburelile lor. Daca n-am altceva mai bun de facut, de ce nu? Chiar ma amuzam la un moment dat ca tipa mea scria tot ce-i ziceam eu pe o foaie, momente in care imi dadeam si eu seama cate vrute si nevrute, cu cap sau fara cap, am facut pe aici in tot acest timp, cu folos sau fara. Cu folos, finally. A scris si ca mi-a dat si un pix si un stick USB din partea lor :). Frumos din partea lor. La un moment dat vorbea verzi si uscate despre locurile de munca si apoi eu nu mai puteam sa fiu atenta si ma gandeam: ce bine ar fi sa am eu job-ul tau :)))). Erau destui oameni care le foloseau calculatorele pentru job search, evident, chiar daca cel de langa mine juca sah. De pauza, v-am zis ca e un job in sine. Daca tot am timp, o sa umblu lela in lung si-n lat, si prin matele internetului, si pe afara, pana dau de ceva ce mi se potriveste. Macar cat de cat. Ca nu mai sunt stresul ambulant de anul trecut, dupa cum am mai specificat, sunt mai qualified in ceea ce priveste Canada, in general, canadian experience, si la propriu, si la figurat, v-am mai povestit, si da. Vedem. M-a abordat, asteptand street car-ul, si unul de prin Bangladesh, cred ca ii placea bluza mea, si imi zicea ca isi cauta job si nu-si gaseste. No, pai si eu ce sa-ti fac? N-am nici eu, nu-mi dai tu? Nu, mersi. Si ca va veni si nevasta-sa in curand in Canada...Welcome to the jungle! :). My name is Mowgli. Eh, ma amuz si eu, ce sa fac? Am si intarziat la intalnire, muuult, sunt punctuala, adica asa am venit de acasa, aici m-am mai prostit, dar, sincer, nici nu prea-mi pasa pentru ca stiam ca si ei au nevoie de mine, nu numai eu de ei. Ca-si iau bani pe spinarea mea. Si eu am de ales. Ca sunt ca ciupercile, peste tot. Oricum, sunt faini, se comporta frumos, si ei cu mine, si eu cu ei, e liniste, ca la biserica. Poate fi un loc de reculegere macar. O zi faina!

miercuri, 11 iulie 2012

Ah, cat de amuzant, traim vremuri tulburi. Stau acasa toata ziua si tot eu ma plang de oboseala. S-a intors sistemul gravitational pe dos. Bob munceste toata ziulica in soare, printre macarale, si tot eu sunt cea coplesita de viata. Glumesc, nu-i chiar asa. De cand am abandonat pentru o perioada campul muncii, am reusit sa ma asez un pic in campul meu si sa-mi sterg o tzara praful din cap. Probabil ca se si simte. O nevoie de a lua lucrurile mai usor si de putin mai multa tandrete din partea iubitei mele vieti m-au facut sa ascult toata ziua aceasta melodie. Ascultati-o si voi, nu treceti peste link cu ignoranta :). Acum nu ma mai bantuie intoarcerea acasa, nu atat de complesitor cum se intampla cu ceva timp in urma, cand simteam ca mi se scufundasera toate barcile, si nu mai aveam de ce sa ma agat. Imi spusese cineva ca-i spusese un psiholog ca e un comportament la ordinea zilei printre imigranti, in primii ani. Nu pentru toti, dar pentru destui. Noi suntem din categoria clasica, nu facem nicio nota discordanta. In momentul in care nu mai vezi capatul, nu-l mai vezi pentru ca impotmolit la firul ierbii, nu mai reusesti sa ai privire de ansamblu asupra campului, imigrantul are, cel care are, ca sunt si care n-au, o optiune valida in spate, de care se agata ori de cate ori nu mai poate, cu disperare si incredere in acelasi timp. Astea, sa spunem, ar fi spasme si s-ar manifesta sporadic, cum se intampla la noi, deocamdata. Exista insa si categoria celor care ajung la concluzia intoarcerii acasa si o si fac, printre altele, din urmatoarele motive: spun ca evolutia lor profesionala nu va putea atinge niciodata apogeul pe care l-ar putea atinge acasa, si, in anumite situatii, este perfect adevarat; altii spun ca mare diferenta de trai, pentru ei, nu prea exista si ca decat sa te chinui cu viata asta la mii de kilometri mai preferabil e sa o faci acasa, au dreptate si ei, cu totii avem dreptate cand e vorba de noi; altii spun ca se simt instrainati si nu fac fata presiunii unui sentiment extrem de profund care este absolut inexplicabil, cel putin pentru mine, si care apasa intr-o zona nedetetectabila, dar apasa greu. Nu stiu altii cum sunt, dar eu simt puternic uneori apasarea respectiva si poate ca multi altii, e ciudata, nu ma puneti sa o explic pentru ca pur si simplu nu am cuvintele acasa, te simti ca o planta careia ii cresc radacini in apa si care cere constant pamant. Ceva de genul acesta, mai metaforic vorbind, dar cand e sa o cataloghezi omeneste e mai dificil. Am citit pe un blog, la un moment dat, povestea unui roman care, desi foarte in regula in Canada, cu toate, s-a intors acasa dupa cinci ani "doar" din acest motiv. Se pare ca pentru unii "doar" e suficient. Scriam mai sus ca unii nu au optiune. Am un vecin, e din Afganistan, si exact lucrul acesta mi-l spunea pe hol. Ca a venit in Canada in urma cu vreo 4 ani si ca el nu are varianta rationala inapoi. Desi era avocat acasa la el, si ca aici a lucrat in benzinarii pentru ca acolo l-au primit cei de-ai lui. Si imi povestea foarte afectat cat s-a confruntat cu "experienta canadiana" pe care i-o cereau toti la inceput ca sa se angajeze in magazine si cum lui totul i se parea "disgusting". Asta e ceea ce-mi spunea omul. Acum, poti sa te intrebi: Dar ce-ar fi vrut? Sa fie avocat aici? Deodata si fara niciun efort? Corect, dar si faza cu efortul e discutabila. Intr-adevar multe se intampla strict din cauza ta si esti singurul vinovat pentru starea in care esti, dar nici eforturile aici nu se fac fara efort. Efort pentru efort, e foarte complicat si sunt foarte multe de spus si n-am timp. Ii povesteam si pataniile mele si omul mi-a zis: in cazul tutror natiilor este exact aceeasi poveste. In momentul in care dai de-ai tai incepi sa te porti ca acasa. In fine, nu stiu ce mi-a venit, dar mi-am adus aminte de el. Voi vedeti in ce hal pot sa va transmit niste lucruri? Incredibil. Incerc sa spun totul si nu am rabdare. Daca v-ati intrebat vreodata de unde am atata stare sa scriu o aberatie pe zi si cat timp imi ia - am cunoscut oameni care m-au intrebat in fata :))). Jumatate de ora. Terapie intensiva. Cateodata nici nu gandesc ce scriu :))). Anyway, caderea pe care am avut-o era cauzata cumva si de job, cred, probabil, nu stiu, desi cand vorbeam cu oamenii excludeam total varianta aceasta. La inceput, cand vin, multi isi zic, fac orice, nu-mi pasa si e foarte bine ca e asa. Nu cad nimanui galoanele ca sa nu zic altceva, dar asta nu inseamna ca esti zen si ca nu te macina deloc rostul pe lume. Te macina. Nu la inceput, dar dupa o perioada, da. Acum, depinde de fiecare si de background-ul fiecaruia, dar...sunt unii care intampina probleme si din punctul acesta de vedere si care pot suferi chiar depresii din cauza aceasta. Ramane in stand-by intrebarea: Ok, si ce faci totusi? Te uiti la ele? Nu e suficient. E complicat, mai fratilor, cu emigrarea asta, acum, va rog sa-mi scuzati limbajul, scuze, ce sa zic, dar trebuie sa ai coaie. Chiar trei. Si unul de arama.

marți, 10 iulie 2012

Sunt cu burta pe carte, am inceput masiv si intens cautatul de job-uri. Va imaginati ca-i usor? Da' de unde... Chiar ca e ca un job in sine. Te trezesti cu schedule in minte si treci prin toate starile posibile si imposibile ale unei zile de munca incarcate cu de toate, la final de luna. Daaar...Un mare dar, care da masura evolutiei in Canada dupa un an si mai bine de zile, chiar daca nepalpabila, ca Dumnezeu, totusi prezenta. Am inceput sa-mi scot acum toate armele din dotare, cele pe care le aveam oarecum si cand am venit aici, dar pe care nu stiam cum sa le folosesc, si cu mult mai multa incredere, cu pasi mult mai hotarati, chiar daca nisipurile au fost, intre timp, incredibil de miscatoare. De exemplu, mi-am scos si franceza de la dosar si o pistonez acum de mama dracului o ia. Si ma ia. Acum, aceste randuri le scriu si sa ma man pe mine, dar sa spun si ceva oarecum utilitar pentru cei care vor sa plece. Trebuie sa fii pregatit. Si nu ma refer atat la pregatirea profesionala, asta tine de fiecare, ci la pregatirea sufleteasca, la un soi de tarie si incredere in ceea ce urmeaza sa urmeze. Adica sa fii constient ca nu vei ajunge decat intr-o alta tara, unde totul e mai greu ca mai esti si singur si toate celelalte aferente, dar totusi intr-o alta tara ca oricare alta, din anumite puncte de vedere ca cea din care ai plecat. Nu ma refer la sistem sau altele ca nu incape comparatie, ci la experienta umana, in sine. Si ca totul depinde de modul de abordare. Ei, toate acestea le scriu dupa un an si mai bine, dupa exact un an si 8 luni, azi. Pentru ca atunci cand am ajuns, eu nu eram pregatita deloc din punctul acesta de vedere. Ba ca sa imi pun cenusa in cap, faceam parte din categoria alora de credeau, oarecum, in paradisul frunzei de artar. Pur si simplu habar n-aveam ce-i cu mine, nu aveam suficiente informatii, pentru ca nici nu le-am cautat, evident ca e total vina mea, si totusi nu de informatii oficiale duceam neaparat lipsa, ci pur si simplu, de informatii neoficiale legate de modul de viata real al unui imigrant care ajunge in Canada. Cu toate ale lui. Cunoasteam pledoaria de ambasada, dar nu si efectiv cum ca viata inseamna altceva in Canada si cum statutul de imigrant il tarai dupa tine ani buni. Am avut nevoie de o perioada ca sa inteleg totul pe propria piele. Mi-este foarte greu sa descriu prin ce treceam in perioada respectiva, cert este ca eram extrem de confuza intr-un context extrem de confuz si mi-a luat destul de mult timp ca sa ma dezmeticesc. Ca s-o spun pe sleau nu stiam ce fac, la ce-mi folosesc, nu stiam de unde sa o iau si unde sa ma duc, desi acasa n-am fost nici pe departe un om atat de aerian. Adica, eram destul de stapana pe situatiile in care ma gaseam. Diferenta o face gradul de pregatire si stapanire de sine a celui care vine si, evident, amalgamul de informatii, oficiale si neoficiale, de care dispune. Cand stii toate acestea, te gandesti in felul urmator "stiu ca mi-a zis cineva, stiu ca am citit undeva ca...prin urmare, cam asa trebuie sa fac sau cam asa n-ar trebui sa fac". Nu ca ar exista vreo reteta, nici pe departe, sau ca ceea ce a facut unul s-ar aplica si altuia, ci doar ca psihic vorbind, e mai confortabil sa stii ca nu esti si nu ai fost singurul. "Psihic vorbind" nu e mai putin important, este cel mai important. Scriu toate acestea, uitandu-ma la mine, sincer va spun, de sus, si-mi zic "vai de capul tau". Este o diferenta colosala intre atitudinea pe care o aveam anul trecut si cea pe care o am acum, chiar daca in maneca nu am niciun as. Adica, nu stiu cat va dura cautarea de job, nu stiu cand il voi gasi, dar gradul meu de pregatire de care vorbeam mai sus este acum exact ceea ce-mi lipsea atunci. Acum stiu. Atunci nu stiam nimic. Ca sa nu mai vorbesc de chestiunile absolut concrete care mi s-au intamplat. Mi-am ridicat engleza, acum limba e ultimul lucru care ma mai preocupa, am inteles sistemul canadian, asa cum e el, si merg pe mana lui ca altceva nu am ce face, am cunoscut oameni, le-am ascultat povestile, mi-am facut prieteni, anul trecut nu ma intalneam cu nimeni ca nu aveam cu cine, aaa, si i-am cumparat si lu' Bob masina :)), glumesc si eu, dar pentru noi a fost o mica realizare, pentru ca, asa cum va spuneam, orice imblod pozitiv e un pas inainte si trait ca atare; deci am inteles in mare despre ce este vorba in propozitie. Si asta imi ofera o incredere, care poate fi oarba, bineinteles, dar suficient de puternica incat sa-mi ridice moralul la cotele de care am nevoie. Si ganditi-va ca spun asta dupa ce mi-am luat destule bobarnace si am fost doborata la pamant de multe ori, si fizic, si psihic, asa cum in tara n-am fost niciodata. Chiar asta vorbeam cu o amica. Acasa, eram oamenii pe metereze, nu prea ni se intamplau grele si de netrecut, de aceea atunci cand aici ni s-au intamplat am fost socati. Pentru ca descopeream golurile de care dipuneam, cele pe care le dau chiar lipsa experientei de viata, pana la urma, si constratarea absolut stupefianta ca nu prea esti cu nimic mai presus. Acum, nu va ganditi ca citind povestea unui tampit ca mine veti fi voi mai luminati in nebuloasa canadiana si veti sti din start ce si cum. Sau ca asta va va ajuta sa evitati bolovanii. Nu. Dar nu e egal cu nimic, believe me.
Facand o turnura acum, ca parca nu mai am nicio coerenta, si oamenii de care te inconjori pe aici pot contribui destul de mult la starea ta de fapt. Te pot dobori sau te pot ridica. Prin simpla lor prezenta. Prin ei, am reusit si eu sa ma autoevaluez si sa stiu cum ar trebui sa fiu in compania lor. Sa fiu eu, evident, dar sa am grija de ei, daca tot suntem o companie. Daca nu, nu mai are rost. Este exact ca in povestea "Alice in tara minunilor", cand ea, inotand in propriile lacrimi, a dat de un soricel si in loc sa si-l tina aproape empatizand, voia sa-i faca cunostinta cu Dinah, pisica ei. Chiar din neatentie si fara rele intentii, ii poti face omului destul de mult rau in felul acesta. Daca n-ai a spune nimic bun, atunci nu mai spune nimic, ca pe celelalte le stie si singur. Teorii goale, stiu, dar suficient de aplicabile. Mai ales cand le mai si traiesti pe viu. Doamne, cate am mai invatat pe aici si cat de mult am crescut!!!! Cateodata chiar cu nuiaua deasupra cefei. Sau poate tocmai de aceea?!