Pagini

Expat in Canada

Expat in Canada

sâmbătă, 30 iunie 2012

:)2

PS: Iata ce tarta cu bezele a facut azi Bobi cu ocazia promovarii mele. Tot azi am aflat ca vecinul meu cu mandolina e si poponar. No offense. Si-a atarnat multicolorul in geam si m-a invitat la parada.

:)

In plina sarbatoare canadiana, eu sunt jobless. La zi de sarbatoare simt din nou, cu maxima bucurie, forta eliberatoare a omului fara capatai. Atat am avut de zis despre aceasta situatie. Nu vreau sa fiu provocata la discutie pe aceasta tema. Va multumesc frumos. Sorry for the inconvenience. La cat de multe m-a incercat plecarea in lume pana acum, ce mai conteaza inca una? In viata asta a noastra, nu-i asa, esti nevoit sa treci prin toate, sa le simti gustul, chiar si pe cel de putregai, ca sa stii de alta data ce-i de savurat si ce-i a scarba. Detaliile le tin pentru mine. Nu spal rufe in public, dupa cum lesne s-a putut pana acum observa, doar ma distrez la rau cu albituri. Un lucru doar. Romanii sunt o specie aparte si de la ei mi s-au tras deja suficiente. Ii astept inca pe cei care sa-mi infirme concluzia. Ii voi gasi cu siguranta. Acum, asa, ca fapt divers, v-as sugera un lucru. Cand veti pleca de acasa sa nu va asteptati, asa cum m-am asteptat eu, sa gasiti genii de bun augur in comunitatea romaneasca. Nu va asteptati nici sa nu-i gasiti. Asteptati-va la orice. "Vita vasta est", asa cum scria Liiceanu bine intr-o buna carte a sa. Dar totul si-a pus amprenta pe mine, mi-a patruns prin toti porii, pana a ajuns in sange, digerabil, ca sa fiu ceea ce sunt acum. Si ceea ce continuu sa devin. Ma duc la BBQ. Am nevoie de panaceul calmant al naturii. Si multumesc si naturii mele ca m-a inzestrat bine cu putere de autosugestie si zona calda de refugiu. O zi frumoasa!

vineri, 29 iunie 2012

Ce poate fi mai frustrant si mai revoltator (in sine, ca de altfel n-ai de cine sa te iei) decat sa cobori din autobuz acolo unde nu trebuie, nici macar sa nu stii unde ai coborat, dupa care sa constati, ca o pendula stand in mijlocul soselei de unul singur, lipsit de repere si de oboseala, si batut in cap de soare ca oricum gresisesi si autobuzul? Nimic. Noroc cu canadienii ca-s stimabili si cu toata ingaduinta te indruma cum trebuie. Nu era niciunul. Pe la mijlocul amiezii Toronto e pustiu, nu umbla pe strazi nici cainii cu colacii in coada. Pe harta din statie niciun sens sa ma dumiresc ca exista ca nu-mi statea capul de nervi. Si apoi, nu-mi dadeam seama daca drumul pe care sunt e paralel sau perpendicular cu cel pe care trebuia sa ajung. Minunat. Asa mi s-a incheiat ziua de ieri, zi de ieri care libera fiind, dupa o perioada mai intensa, am haladuit-o pe strazi intreaga, din zori si pana in noapte. Am baut cafele prin vecini si am stat la povesti pescaresti, mi-am luat cardul, partener de nadejede in societate, ca sa-l mai descant putin ca simteam si chiar asa si era ca nu-l mai mangaiasem bine cam de multa vreme. Si cand ai senzatia asta simti si nevoia sa recuperezi. Si atunci nu mai ai retineri. De mult n-am mai stat cu orele prin mall-uri, la vizionat item-uri de recuzita. La cat am alergat dintr-o parte in alta, cred ca a fost prima data in viata cand mi-am cumparat papuci fara sa-i probez. Nu mai eram in stare nici sa-i tarai pe cei de-i aveam deja, daramite sa ma mai si descalt, sa ma asez pe scaunel, sa-l bat la cap pe omul care vindea sa-mi aduca alta pereche. I-am vazut, mi-au placut, niste convershi din aia sfidatori, le-am potrivit talpa pe sandale si astia sunt. Bine, acuma ce sa zic? Tenisii sunt pentru mine singura categorie marcanta de incaltaminte cu personalitate. M-as duce si la cununia civila in tenisi. Mi-as umple dulapul cu toate culorile, i-as sterge si de praf. Fiecare cu nebunia lui de descult. Chiar vorbeam si ieri ca s-au scumpit lucrurile pe aici, chiar si de cand am venit noi. Toate. De la mancare pana la sosete. Cativa centi azi, cativa maine, si ici, si colo, cat sa nu observi cum trendul se duce ascendent, dar sigur. Noroc ca uneori muncesti de nu mai ai timp sa te traga toata ziua de ochi. Bine, la astfel de escapade ma furisez sa ma duc fara Bobi ca el nu gaseste niciun lucru ca fiind suficient de folositor pentru a fi si cumparat. Intotdeauna ai, la ce-ti mai trebuie altul? Femeile functioneza insa ca tastatura de pin si nu te poti pune impotriva tehnicii de la natura. Dar daca ma duc singura e ca si cum nu as fi cumparat nimic. Nu e prea deschis la fandoseli. Ca intr-o dimineata, cand m-am trezit tulburata ingrozitor de un vis si am inceput sa ii povestesc pasaje, ca nu mai tineam nici eu minte totul cursiv, era ceva cu un eveniment familial care urma sa aiba loc sambata, iar eu, vineri, inainte de eveniment aveam bilet de intors in Canada si atunci ma dadeam cu capul de parul unei vii dintr-o curte. Nu era cosmar, dar ma tulburase. Nici n-a vrut sa ma asculte. Cica sa-l las cu prostiile. Imi aduc aminte ca mai citisem pe un blog o istorisire similara si ma gandeam cum ni se intampla tuturor, la baza aceleasi lucruri, si cum un jurnal intim al unui om poate fi despre toti, cum persoana intai la care sunt scrise randurile capata veleitati la persoana universala. Acest lucru l-am inteles destul de tarziu. Multa vreme am judecat oamenii sau, mai degraba, i-am categorisit, dupa tot ce, din exterior, ne pune in conjuncturi diferite si ne face diferiti. In realitate si la baza suntem cu totii o apa si-un pamant.

marți, 26 iunie 2012

la medic

Da, a trecut vremea, da, mai ursule, dar eu am fost si bolnav. Era un banc. Imi aduc aminte ca ni-l zisese o fosta colega de serviciu in timp ce ne ducea soferul, pe atunci aveam si sofer :), acasa. M-am stricat de ras. Nu prea rad la bancuri si nici nu-i gasesc prea interesanti pe ai de gasesc orice imprejurare sa-ti mai spuna un banc, dar asa un talc ce-avea femeia. Era usor in varsta si mai aeriana in felul ei, ploua, statea pe bancheta din fata si se intorsese cu tot corpul spre noi sa ne zica de-un iepuras care isi gasea scuze de slabiciune in fata ursului ca-i si el mic si-a mai fost si bolnav pe deasupra. M-a prins o boala pe care am lasat-o sa dospeasca, asa cum fac de obicei, pana m-a doborat. Numa' sanatos sa fii ca la dureri nici in somn n-ai liniste. Voaim sa va dau o informatie, in caz ca va intereseaza. E a doua oara cand intru intr-un walk-in-clinic, prima data a fost degeaba, dar acum chiar am avut nevoie. Sunt niste clinici, amplasate prin oras, la care apelezi in caz de probleme de sanatate mai usoare. Ca sa nu iti mai faci programari pe la medicul de familie si sa intarzii cu raceli sau alte neplaceri de genul acesta. Clinicile se gasesc pozitionate si in cadrul unor complexe comerciale. Adica nu au neaparat cladire separata, distincta, eventual si cu frontispiciu, ci se gasesc in cadrul unei incinte, vizavi de magazinul de zarzavaturi, la stanga de standul cu bijuterii, in dreapta fata de magazinul indian de sari-uri. Asa ca, in timp ce-ti astepti randul la consultatie, mai dai si o tura la probat inele cu diamant. De obicei, stai putin la coada, te legitimezi cu Health Card-ul, si cand iti vine randul intri la un medic, te consulta, iti face, la nevoie, cum mi s-a intamplat mie, niste analize pe loc, si iti elibereaza reteta, chiar si antibiotice, cum mi s-a intamplat iarasi mie. Doctorii nu poarta halate albe (deci, nici buzunare generoase :)), sunt imbracati ca oamenii de pe strada, au doar stetoscopul agatat dupa gat ca trasatura distincta si se plimba de la o camera la alta, pe la pacienti. Nu au grandoarea pe care si-o aroga doctorul de Romania. Consultatiile sunt gratuite, dar medicamentele sunt, in general, scumpe, si compensate doar daca ai asigurare medicala, proprie, sau de la job, whatever. Nu vorbesc acum de boli care necesita consultatii din partea unui specialist, pe ale caror liste de asteptare trebuie sa rezisti, ci de probleme minore de sanatate, ca doar cu acestea m-am confruntat deocamdata si sper ca doar la nivelul acesta sa raman. Eu ma intrebam cum poate un medic de la walk-in-clinic sa-mi elibereze reteta cu antibiotice daca nu imi face analize al caror rezultat trebuie sa-l astept. Dar mi-a facut analize pe loc, cu rezultat in cateva minute. De exemplu, probele de urina nu se colecteaza ca in Romania, asa era cu ceva vreme in urma in Romania, acum nu mai stiu ce mai e, cu clinicile private, dimineata, la prima ora, ci atunci cand mergi, o rezolvi pe loc. Daca iti vine :). Nu vorbesc de eficienta si acuratetea lor ca eu nu sunt medic, ci spun doar cum se practica pe aici. Interesant oricum. Asta e o informatie, in caz ca aveati nevoie sau va intrebati, cei din Romania, cum se desfasoara procedurile in caz ca te pravalesti in pat de dureri si esti suficient de bou, ca mine in speta, sa nu apelezi la medic la primele simptome. Sunt si un caz patetic pentru ca urasc medicii din principiu, ma rog, nu pe ei, ca persoane sau profesionisti, ci ca idee. Ca ferita fiind de boli si, in general, sanatoasa tun, daca mi se intampla vreodata ceva, cum se mai intampla oricui cateodata, nu ma duceam la medic nici batuta, in orice caz, nu de una singura, ci ma tratam eu, inclusiv cu antibiotice, mintindu-i pe farmacisti ca ma pravalesc de durere si pana ajung la medic sa-mi dea macar 4 pastile. Si uite asa intram din farmacie in farmacie si colectam cate 4 pastile de la fiecare pana faceam de-un tratament complet. Aici nu se mai poate. Antibioticele eliberate au numele bolnavului pe ele, al doctorul care a consultat bolnavul, numele farmaciei de unde au fost achizitionate, periodicitatea tratamentului, indicatii referitoare la modul de administrare si asa mai departe. Si ce am mai observat...doctorul nu are retetar, din hartie, asa cum stiam eu din Romania. Repet, nu stiu cum mai este acum, ca nu prea am fost nici prin Romania la medici, ci umbla cu un laptop in mana cu touch screen si bifeaza niste chestii, dupa care scoate reteta la imprimanta si that's it. Te intreaba la final daca ai intrebari. Nu, multumesc (bine ca am scapat), va multumesc. La revedere! Sau adio! Va las, o zi buna!

miercuri, 20 iunie 2012

canicula

Ce mai faceti voi? Bine. Sper ca bine. Am auzit ca in Romania se intampla lucruri, cu rasturnari de situatii. Am fost si noi conectati la evenimente, am incercat sa vedem online tot ce se intampla, cu o aviditate de parca am fi fost acolo. Cu siguranta, daca de-o amploare similara ceva s-ar fi intamplat aici, am fi trecut peste cu impasibilitatea faptului divers. Nu pentru ca romanul de rand ar fi mai politicianist din fire, iar omologul sau canadian nu, dar desprinderea de ceea ce tara cu toate ale ei semnifica pentru un oarecare plecat nu se produce de la o zi la alta. Ma abordase in autobuz un canadian din scottish parents. El mi-a dat acest detaliu despre propria identitate, eu nu i le-am cerut pentru ca nu sunt mare amatoare de small talk. Ii recunosc capacitatea de a face atmosfera, in cadrul unei multimi intamplatoare, mai agreabila, dar nimic mai mult. Ce voiam sa zic? Asa. Imi spunea ca desi s-a nascut aici, intelege sau macar incearca sa inteleaga, capacitate dobandita de la parintii lui, ca imigrantii sunt o specie usor aparte, spre deosebire de nativi, evident, intr-o tara precum Canada. La modul ca ei au un trecut si un viitor care functioneaza in contrabalans. Cel putin o perioada. Mai lunga sau mai scurta. Sau pentru totdeauna. Ceea ce e grav. Pentru ei, exista tot timpul un aici si un acolo, trecutul si viitorul devenind coordonate spatiale. Cu dintii lui stricati in gura de bagator in seama prin tramvai stia bine ce zice, chiar daca de la a doua mana.
Interesant, ca, de altfel, small talk-ul practicat prin autobuze ma arunca in incapacitate de reactie. Aceeasi care ma apuca cu conversantii de meserie din trenurile din Romania. Cand eram mai mica, mi-o amintesc pe maica-mea sporovaind tot drumul ceferist pana unde mergeam cu ea. Vorbeau despre intamplari si despre ei insisi cu nonsalanta si fara sinchiseala. Ba radeau, ba ziceau "vai de mine", cand povestile erau mai dramatizate...Ma gandesc acum ca se deschideau precum cartile tocmai pentru ca erau niste necunoscuti si niste necunoscuti urmau sa si ramana si dupa ce coborau treptele trenului in gara. Dupa ce, evident, primeau o calda mana de ajutor la coborat bagajele. Pe atunci nu existau telefoane mobile pentru ca ei sa faca schimb de numere. Macar de complezenta. Si totul se termina cu un la revedere. Urmand sa nu se mai revada niciodata. Erau conversatii care nu treceau niciodata dincolo de ele insele, din nou, tocmai pentru ca oamenii nu se cunoasteau. Numai cand oamenii se cunosc prea bine conversatiile se intorc impotriva lor. Drumul ii parea mai scurt trancanind cu altii, si ma punea si pe mine sa vorbesc cu oamenii atunci cand ma trimitea de una singura la plimbare - sa nu ma plictisesc. Dar pe mine tocmai asta ma plictisea. Cel mult, mai trageam cate-o ocheada la vreun tipolog mai asezat, sau, simtindu-i prezenta masculina, imi mai aranjam vreo suvita pribeaga uitandu-ma prin geamul innegrit de noapte al trenului. De altfel, nu deschideam discutii si ma feream de ele, cufundandu-ma cu totul in vreo carte, uneori si simtind presiunea apasatoare a unor ochi asupra mea, sau cuprinzandu-ma fara sa ma priveasca, tot nu-mi  ridicam ochii. Ca si acum de altfel. Doar ca small talk-ul in autobuz incepe cu o intrebare utilitara. Statia nu stiu care trece pe aici?...Si daca totul s-ar opri la raspuns ar fi perfect. Pentru mine, momentele maxime de ragaz sunt cele din timpul calatoriilor, de una singura, cu mijloacele de transport in comun. Iar pe cei care mi le tulbura ii simt chiar invazivi. Penibil si fara sens in speta-mi. Unul intreaba si eu raspund ca ma intreaba. Dar eu nu mai intreb. Ca nu ma intereseaza. Si pana la gasirea urmatoarei intrebari se instaleaza greoi un timp mort, care e si mai enervant. Nici nu te poti linisti, sa revii la starea ta, pentru ca stii sigur ca vine imediat alta intrebare care sa rupa imediat instalata tacere, care cumva devine si apasatoare, ca oamenii deja "se cunosc" putin mai bine, si nu le este la-ndemana sa stea muti unul langa altul. Si daca nu vine cat mai repede statia cu pricina, cea care-si bagase coada in treburile celuilalt, e terifiant. Dar de unde pornisem?... E o caldura pe aici de lesini pe capete. Nu cred ca de aici, dar ce mai conteaza? Inaduseala. Dureri de cap. Si Toronto e un oras verde. Ma intreb ce-ar fi fost daca n-ar fi fost asa? Apropo de asta. Stiti cum se vede Toronto de la etajul 21? M-au invitat niste prieteni sa le invidiez panorama. E o padure. Data viitoare fac si o poza. E ceva incredibil. E un oras frumos. Si pe cat e de verde, in sine, are acces total si la indemana si la toata verdeata canadiana din jur care, tot in sine, e ceva spectaculos. As putea chiar spune ca-i primordiala pe alocuri. Pentru ca unele peisaje si mirosuri rascolesc in mine ce adormise latent de foarte multa vreme. Si la care in anii recenti, putin trecuti, n-am mai avut starea, absorbita de betoanele bucureste, sa ma reintorc. Sunt multe si interesante de vorbit, small talk cfr-ist, dar de la caldura asta, uitati-va si voi ce-a iesit. De unde am plecat si unde am ajuns!

luni, 18 iunie 2012

pe la capsuni

Am adoptat un Money Tree. E imbarligat la trunchiuri si-i sfios, dar dominant. Deja celelalte palesc in fata lui. Poate fac pui impreuna. Am niste pui care nu s-au creat inca deplin, ii mai las putin, si m-a pus Bob sa-i iau si Aloe Vera Primavera, desi il prefera pe Bambus. Seamana cu el. S-a mai dus o saptamana, ce zic eu, a inceput din plin cealalta, si a fost o saptamana buna. Chiar buna. Am fost duminica la cules capsuni si cum am venit acasa cu o caldare doldora, le-am bagat la blender de-am facut si milkshake. Simplu. Lapte, inghetata, capsuni, restul - optional. Noi n-am mai pus. Pe vremea asta, numai bun. Racoritor, acrisor, spumos, si cu pai, evident. Se anunta vreme cu ploaie, in privinta meteo, au ei dreptate, dar de prea multe ori nu, si m-am bazat pe asta cand am sunat oamenii sa vina la ferma ca nu-i duminica, vara, de zacut in casa. O, ce sa spun ca eram in al noualea extaz. Cand am primit apelul de confirmare favorabil, am tras pe mine, repede, o pereche de pantaloni si-un tricou de scandal si-am si tirat-o, parca eram un tzanc de nu-si gasea osul. De nerabdare ce simteam, la benzinarie mult timp imi parea ca-i mai ia lu' Bob toata tarasenia ca am pus mana pe grebla aia de spalat geamuri si hai odata! Mi-am dorit mult sa ajung la o ferma, pick-your-own (sa-ti culegi singur), am fost prima data, nici nu-s foarte departe de oras, dar, ca intotdeauna, cum altfel, am avut mereu cate altceva de facut si n-am ajuns. O sa mai mergem de-acum cand o veni sezonul la cirese, la zmeura...Puzderie de lume intr-o veselie si rasete de copii, le iesea doar nasul din tufe, erau murdari pe chiloti de zeama rosie, si aerul imbibat, inabusit intr-un miros de capsuni de-ti venea sa tragi cu nesat aer in piept si sa nu-i mai dai drumul. Mirosea a capsuna proaspata, stalcita, zemoasa. Numai mireasma din aer, mai era si putin innorat - parca si cerul ne inchidea intr-o gaoace aromata - iti lasa gura apa. Oamenii din staff, cu palarii de pai, fugeau de nebuni dintr-o parte in alta, de la "client" la "client" sa le dea in primire tufele, pe cate doua randuri. Daca nu va ajung, faceti semn, si vin, siiiii...deja se indeparta, se pierdea de lume...Ce vrea, ma, asta de la noi? No, bine, ca mai stie el pe ce tufe ne-a lasat. Ne-am chircit la tufa, am obosit repede dupa cum lesne se poate observa, si m-am asezat stabil, stiti vorba aia cu "din cur faci treaba, din...", deh, oameni rai. Buchete de capsuni se lasau greoaie langa paie si noi piguleam, piguleam, ba-n galeata, ba in gura, eu in galeata n-am prea aruncat, dar...La intrare scria "please not eating" (nu mancati!). Bine, ma, parodie! Toata lumea manca. Fara filtre. Nu una, nu cu discretie, mancau pieile rosii de se mozolisera pana la urechi. Nu era nimeni "de paza". Bezmeticii aia alergau incolo, incoace, sa aloce tufe...de veneau la mine ce-mi ziceau? Nu mai manca, scuipa capsuna! Afisul era doar un apel la "decenta", zic si eu, nu avea nimic politienesc. Si oricum nu tinea nimeni cont de el. Acum, ca tot am lungit vorba, asa de fain ce-a fost, o activitate pur muncitoareasca transformata in entertainment de weekend. Lumea era tare vesela, apoi in mijlocul unui camp rosu de capsuni cum poti sa fii altfel?! Si e si foarte aproape de oras. Prin Markham am fost noi, la cativa kilometri de Toronto. Platesti cat culegi. $2/pound. Rezonabil pentru un pahar cu milkshake home made. Vai ce bun e!

joi, 14 iunie 2012

Mie imi plac diminetile, senzational! Senzationale ca nu prea le prind. Ador starea aia in care se ingana soarele la rasarit cu cautatul de bezmetic a caserolelor de negasit prin casa. Frumos. Diminetile noastre incep cu injuraturi. Iar trebuie sa plecam la munca, bat-o pacatul, in biserica, mortii, dracii...Eu ma culc la loc, phiu, dar Bob se muta si trebuie ajutat. Are vreo 4 bagaje dupa el. Si unul e mai mare decat un geamantan de emigrare. Vorbeam zilele trecute cu el si i-am si zis. Baaa, Canada asta ne-a subrezit notiunea de bucurie. Stii, cand eram acasa si imi cumparam un ciubuc, il lingeam cu placere. Acum, imi permit la o adica daca chiar vreau, si una si alta, dar nu ma mai incant la ele. Daca n-are cine-mi lauda bicicleta si eu n-am cui arata ce bine imi sade sezutul pe ea, parca nu-i tot una. Dar nu-i ca aratatul in ciuda, nu intelegeti asta, ca mie mi se ingana de ciuda altora si de demonstratii, ci de bucuria aia a impartasirii de bucurii care se rezulta in fericire. Ca bucuria de una singura nu-i intreaga daca nu aduce dupa ea si-un dram de radiere, nu de satisfactie. Ma satisfac ca mi-am luat ultimul racnet, dar cand ragi in pustiu, rasuna in tine si te zguduie din temelii. Stiti melodia aia cu Mafia, urletul nostru zguduie pamantul, sau cam asa...Dar i-am si zis. Avem mintea prea odihnita. Si cand e asa trebuie umpluta. Full of shit. Si am observat asta. Cand sunt la munca nu ma gandesc la nimic. Mintea mea, full of shit, se anuleaza complet si-si rasfrange toate tentaculele in maini, brate, picioare si atunci e bine. E ca si cum ai dormi. Cand ies si pana la micuta pauza, vaaaaajjjj, se duce totul la centru si o ia iar razna. E normal, cand nu are focus, cand nu are pe ce te concentra, rataceste. Si cand mai ai si-o fire mai paguboasa, usor speculativa, si de ici, si de colo, da' de ce, atrage toate ganganiile si sufera ca o gadila si face musuroi. Da, da, munca innobileaza. Te scoate din tine. Superb.
M-am saturat. M-am saturat de hartiile astea care-mi inunda casa. Parca am o cutie postala ca o ghena de gunoi ce are iesire in apartamentul meu. Hai v-am pupat ca nu mai am chef. Ma pun sa fac curat si cu banii scosi pe reciclare, mai ceva decat daca as castiga la loto, fug in lume. O sa deschid un blog sa va povestesc unde am ajuns. Asta cu fugitul in lume era laitmotiv in Romania. Va las, yuhu, v-am pupat. Si-am fugit in lume in Canada. Dar oi fi fost in vreo viata anterioara vreun maratonist. Dar acum, serios, nu mai am unde sa fug. Te gandesti sa fugi in lume si ajungi sa fugi din lume. Nu, nu ma pregatesc de duca vesnica, dar...multumesc ca am ajuns sa am experienta asta, multumesc, multumesc. Acum am inteles sa stau dracu in saracia mea si sa-mi ajunga. Terminus point. WTF, ce tot indrug? E dimineata, stiu, si inca imi caut caserolele prin casa.
Am vrut sa ies, dar mi-am adus aminte de ceva. Nu e foarte important, dar trebuie sa mai tin pe cineva de vorba pana deschide chinezul magazinul. Ma duceam ieri la munca si v-am zis ca in ultima vreme am vedenii. Adica, fara nicio legatura cu ce fac, cu ce gandesc, imi apar instant niste flash-uri cu mine pe acasa, in Romania. Cu context, scenariu, tot tacamul. Ca la sinucigasi. Si ieri mi-am adus aminte de bunica-mea. Tare mult am mai iubit fiinta aia. Cred ca e singurul om de pe lumea asta, acum pe ailalta, caruia nu-i pot reprosa nicio rautate. Parca nu stia ce-i aia. Se avea bine si cu vacile si porcii din sat. Cand n-o gaseai pe acasa, era la descantat oratanii pe placinte cu varza. Si pe mine ma descanta de deochi. Ma scuipa, ma ardea cu carbuni, ma plesnea peste cap si indruga acolo verzi si uscate de mie cred ca-mi trecea capul de cat ma concentram sa inteleg ce spune. In fine. Mi-a facut tare bine gandul la ea. Bunica-mea dupa ce murit a fost ingropata intr-un cimitir de sat, din ala fara pretentii. Noi dam pretentii, lor nu prea cred ca le mai pasa, si cum is toti acolo laolalta, toti aia cu care, la un moment dat, a vietuit, cred ca si acolo sa racaie pe papusoiul mai mare, pe postasul care se imbata si nu le mai aducea pensia...Au ramas acolo cu totii. La asta s-o fi referind lumea cand spune ca nu vrea sa moara prin straini? Ca unii asa zic. Nu stiu. Chiar nu stiu. De ce se tot gandesc unii la unde o sa moara? Ce mai conteaza atunci? Cred ca asta nu-i decat o proiectie morbida a unora care se simt rataciti.

marți, 12 iunie 2012

cand se creeaza culcus de la inaltime
Da, minunat. A plouat asta noapte, si cum am cazut ca secerata, o auzeam dimineata, cu noaptea-n cap, si tare bine mai era. E fain cand ploua noaptea si auzi cum ploua. Era nevoie de cativa stropi racorosi ca tare s-a mai inadusit vremea, de la o vreme. Duminica, asa a fost, dar ne-am dus un pic mai departe de oras, la sugestia abslout notabila a unor prieteni. Natura curata, asa cum numai natura poate sa fie. Am zis ca plecam de dimineata, sa evitam traficul de pe autostrada, ca si de-un BBQ aveam sa punem. BBQ e sport de vara pe aici. N-are nimic din "manelismul" romanului la gratar. Nu se auzea muzica zdranganitoare, ci o simfonie de sunete de tantari, pasari pe balta, vant, frunzaris, si daca te mai si culci cu capul in sus, vezi cum ramurile si frunzele se impreuna deasupra ta si creeaza un culcus protector. Ne-am simtit tare bine. Am ratat un pic intrarile in rezervatie. Spencer Gorge, aproape de Hamilton. 10 dolari de masina. Nu aveam voie sa facem foc, asa ca am luat-o la picior, prin padure, spre Dundas Peak, un fel de belvedere, look out, dar n-am avut cine stie ce impresie in varf, placut a fost pana acolo. Ne-am cracanat printre craci de copaci, pe un teren accidentat, sa facem foto, sa pozam. Uneori, cand faci foto, scapi din vedere un amanunt foarte important. Te impregnezi mai mult de fotografie decat de ce-i in jur. De aceea, nici n-am reusit sa fac prea multe, ca ma absorbise de tot starea de natura, tolaneala aia ingenua pe patura, sub copaci, ca-mi era si lene sa ma mai ridic. Si totusi, i-am promis lui C. ca-mi iau cand oi trece in America super performanta de aparat, mai ceva decat al lui. Am luat-o la picior in sus, spre neincatarea lui Bob ca l-am pus sa mearga, iar el, mai nou, isi gaseste placeri doar in stat, ca-i satul de picioare. Drumul in sus a fost, ca intotdeauna, mai lung decat cel de la intors. Si cand ne-am intors, a trebuit sa plecam in alta parte, un soi de conexiune, pentru BBQ, la vreo 5 clics-uri de rezervatie. Ne-au dedus din suma de la intrare biletul din partea cealalta si am iesit mai ieftin. Eu am crezut ca nu trebuie sa mai dam nimic. Da, bine, tu in ce tara traiesti?, ceilalti cu gura pe mine. Ne-am scos paturica, luasem dintr-o benzinarie si niste gheata pentru sucuri, am scos si instrumentul pe care il luasem ieftin de pe la Canadian Tire, dar n-aveam "benzina" de aprins carbunii. Nu-i nimic, ne intoarcem la benzinarie, si-asa am plecat de acasa fara furculite, fara cutite, mancam din mana, mana de la mana, ca oricum mancatul n-a fost nimic, ci rotitul vorbelor pe gratar, cu totii in jur, la nimicuri. Langa, romanashi. Chiar ma dusesem la prins niste foto si ma intrebasera, daca la peste merge. Chiar radeam ca am avut si un nevorbitor de romana cu noi, si sarmanul om s-o fi simtit si mai a nimanui. Ne puneam pe vorba si detalii sentimentale, rost de aprindere, si-atunci stai, taica, nu mai aveai cu cine te intelege. Noroc ca, zicea, cica intelege. Nu, nu intelege romaneste, intelege cum e. Oh, ce mai povestesc aici, stati sa mai rasuflu o leaca. Da, tare frumos la haladuiala, dar tare frumos cand te intorci la nebuneala. Chiar citisem pe undeva, ca e musai sa functionam ritmic. Munca, dar si nemunca. Materie, dar si nematerie si toate celelalte, ce par antagonice, antonimice, dar sunt, complementare. Ca sa ne pastram starea de om si sanatatea mintala. Adevarul e ca as mai fi stat in iarba mult si bine, poate inca o zi, daca peste noapte nu ma mancau tantarii, poate si doua, ca in natura asta canadiana am redescoperit placerile si mirosurile de care ma bucuram cand eram mica, pe dealuri, la padure, lucruri de care la Bucuresti fusesem total privata, dar cand ajungi sa stagnezi doar pe-o parte, te prinde soarele aiurea si incepe sa usture. Chiar vazusem si-un film, prost in esenta lui, cu Jennifer Aniston, dar asa, in prostia lui, avea niste elemente abisale legate de nevoia, necesitatea umana la ritmicitate. Cum ziceam, am fost si neagra in jurul ochilor, dar s-au gasit oameni, care au vrut sa-mi ridice moralul. Multi m-au gasit pe aici si m-am bucurat. Normal ca m-am bucurat, acuma sa zic ca nu, ca am dat ceva, chiar si nimicul de zi cu zi al unei vieti total neinteresante intr-un context total neinteresant, dar universale prin insasi individualitatea lor, ca totul merge de la parte la intreg, si nu invers, si ei au tinut sa-mi dea feedback de sustinere. Aaaa, sa va povestesc ceva, apropo de campionatul european. Masinile de pe strada s-au accesorizat cu steaguri europene. Vezi multitudine de drapeluri fluturand, luate de la bisnitarii de la colt de strada, care vand accesorii auto. Un tip, din Panama era, m-a intrebat daca Romania este ca parca n-o vazuse. Pe moment n-am facut nicio legatura cu campionatul si am zis, normal, mandria europeana, a oricarui european pe aici, Russia, "Balcania", do you know? Close to. Vorbeam de lucruri diferite ca eu n-am treaba cu fotbalul (Bob ce sufera de fus orar) si ma gandeam ca e iar unul de ma intreaba unde-i Romania pe harta. Ohhh, soccer - Romanian soccer. Yes, Romanians suckers. Big suckers. Cica, nu-i nimic, ca avem gimnaste bune. Nadia Comaneci. Montreal. Do you remember? Ma intreba pe mine. Yeah, yeah...Long time ago...And Hagi, of course...And Hagi, Hagi...This is it...Yeah, yeah...
Suckers!

vineri, 8 iunie 2012

Azi mi-a cumparat Bobi cirese. Cunoasteti senzatia scrasnirii in masele a primei cirese pe noul an? O, Doamne, cirese goldane, toata copilaria mea berbunca as putea-o scrie pe boaba rosie a unei cirese coapte. Chiar ma intrebam azi daca s-au copt acasa, acasa la mama, ciresele. Aveam unul, nu mai stiu daca mai e, am stat mult prin Romania, dar n-am mai fost de mult atenta vara la cel de dupa casa, mic cat poarta de ramanea cu fructe numai in varf, ca le mancam pe-atunci de verzi. N-am mai fost atenta sa merg vara pe acasa. Am vorbit si cu mamaia azi. Lacrimogen. Baba. Batranii se senilizeaza. Plangea c-am ajuns sa mananc paine straina. Plangea ca n-apuca sa ma mai vada. Stai mamaie ca n-am murit inaintea matale. Mai oamenilor,...Am primit si-un comentariu, n-apuc sa raspund in seara asta ca-i deja tarziu si-abia daca apuc sa termin ce mi-a venit acum. O sa raspund tuturor maine ca ma si culcasem. Era ceva care suna, nu-ti vei gasi, fato, locul nicaieri, ca nu-l cauti unde trebuie. Eu stiu ce spune si cateodata mi-e ciuda ca scurm ca un orbete. Mi s-au intamplat tare multe in ultima vreme. Si unele foarte bune, care m-au facut sa ma gandesc ca toata povestea poate fi privita, depinde cum privesti, daca esti in stare sa privesti, ca pe drumul initiatic cu cele trei incercari pana la mana fetei de imparat. Ragaz. Acceptare. Canada - o mana intinsa si nu o capcana. Am vorbit cu multi oameni, nu ma feresc, n-am de ce. "Cu totii am trecut prin greu. Iar greul de aici nu-i greul de acasa". Ce nu te omoara te face mai puternic. Mai puternic, nu mai rau, ai grija. "Am ajuns sa ma cunosc mai bine", scria si Cristina. Poate o data in viata ai sansa asta. Multi nu o au niciodata. Sa capeti putere si stapanire. Putere vor toti. Dar sa capeti putere asupra ta. Sa-ti cunosti nu limitele, ci imparatia. Ca acolo unde domnesti TU, totul ingenuncheaza. Gandeste-te putin daca nu-i asa, nu mai da socoteala nimanui.
Nu vreau ca toate acestea sa sune maniaco-schizofrenic :)), ca nici in dilimaneala n-am dat inca, mai am timp, dar, adevarul este ca atunci cand ti-e lumea mai neagra, o dara de lumina tot vine pana la urma de undeva. Nu se poate altfel. Ca asa stau lucrurile. Asa se invarte ceasul. Trebuie sa acceptam, auzi tu, Franco, ce zic eu aici, sa acceptam si bun, si rau. Ca asa vin ele. Dar nu ca ciobanul mioritic, ci sa le acceptam cu toata capacitatea noastra de oameni cu spirit. Ca doar asta-i ce ne-a mai ramas. Si sa invatam din ele. La ce ti-ar folosi? Esti un nerod. Despre ce vorbeam mai sus? Adevarul e ca acasa am fost ferita. N-am avut grele pe cap, de aceea amintirile mele acum sunt fata morgana. Cand am dat de greu, m-am blocat. Am avut senzatia ca mi se inchid toate usile si auzeam in stanga, in dreapta, numai ferecat de lacate prin exterior. Si m-am speriat. Stai lolo, ca inca n-ai vazut nimic. Multumesc de incurajare. Esti foarte draguta. Noapte buna!

PS: cu aceasta ocazie am implinit 500 de postari. cand fac 1.000 fac party si va chem pe toti! :)

miercuri, 6 iunie 2012

poze pe lac

Ok, inainte de toate vreau sa multumesc tuturor celor care au ales sa lase aici cateva cuvinte din experienta lor. Nu cred in oameni si destine perfecte. Chiar citeam la un moment dat, undeva, cum oamenii, la o anumita varsta, nu mai tarziu de 30 de ani, ajung sa se intrebe, despre viata, in general, "pai si cum, asta-i tot?" Ceea ce apreciez foarte mult este faptul ca nu disting urma de rautate in tot ce-mi scrie lumea si asta e pentru mine cel mai important ca de minciuni, fete prefacute si tot tacamul din haita asta suntem satuli cu totii. Normal ca nu suntem feriti de ele, cateodata le si practicam, mai mult sau mai putin voit, ca nici sfinti nu suntem, dar ma regasesc cel mai bine printre oameni sinceri, si acolo unde-i sinceritate, nu-i si rautate. Pe de alta parte, ce nu te omoara te face mai puternic. Nu mai reiau, poate cu alta ocazie, acum vreau sa zic ca exista pe lumea asta si oameni care vazandu-te a dracu prapadit, iti intind o mana, "vino ma, amarule, sa facem o tzara de curat in casa ta". Cu putin ajutor, sunt convinsa ca toate cutiile goale, toate resturile de mancare ramase prin dulapuri de vreme multa, care fac casa sa puta, sa capete imaginea degradanta a unui closet, isi gasesc locul acolo unde merita. Garbage. 

Pana una alta, azi m-am plimbat pe malul lacului, downtown. In plina zi, thanks dear, am baut cafea si am mancat prajituri.

Iata poze albastre, de vreme buna:

Aceasta postare nu intereseaza pe nimeni. Atunci de ce o postezi? Ca sa ma aflu in treaba si pentru ca n-am somn. E luna plina si cine sa hauie in gol? O sa pun maine niste poze uluitoare, interesante, dar pana atunci, ce-mi trecu prin tartacuta? Am tot zis mereu si cred cu tarie, legat chiar de emigrare, dar, si in general, ca oamenii cu doua maini si doua picioare, si-un cap, se raporteaza la experiente, chiar si aceleasi fizice si naturale, in cate bordeie atatea obiceie. De aceea am zis mereu, cititi, reveniti, plecati, faceti ce vreti, dar nu luati nimic de bun si nimic de-a gata. Ca aici scriu eu, iar eu nu seman cu tine, ca doar nu-mi esti frate, si chiar de mi-ai fi...Si am zis sa scriu de mine ca sa gandesti apoi la tine, si sa-ti dai seama de ce esti in halul in care esti. Nu sunt un om pragmatic, spre deosebire de Bob, de exemplu, care e pragmatismul din DEX. El nu face nimic ilogic, nimic necalculat, nimic fara sa socoteasca probabilitati, echilaterale, isoscele sau solstitii. In ultima vreme, mai uita geamul de la masina deschis in plina strada si punga cu piersici pe tejgheaua din NoFrills, dar astea nu se pun, ca cica l-a tampit Canada. Dar ziceam ca zic de mine. Eu nu stiu nimic din toate acestea. In primul rand mie nu-mi plac banii. Adica nu ca nu-mi plac, imi plac, is frumosi, aia verzi cu regina is simpatici, dar constiinta lor nu a reusit pana acum sa interactioneze cu a mea. Nu-i inteleg. Si asta pentru ca traiesc foarte mult in interior, acolo unde bani nu-mi trebuie. Am o viata interioara foarte activa. Imi pun intrebari, ma impotmolesc in raspunsuri, ma cert, ma rastesc la mine, apoi ma iert, merg cu pasii in gand si mai putin pe strada. Dar nu-s aiurita ca am un miros exponential si depistez si prostie, si istetime si tot, in jur. Si traiesc prin aparate conectate la personajele cartilor pe care le citesc sau le-am citit. Asta de cand ma stiu. Cand familia si-a luat mana de pe mine, cartile m-au luat in stapanire. Si prin ele m-am educat. Asa m-am format, cateodata cu riscul de a nu mai fi in stare sa fac distinctia intre realitate si fantasmagorie, ceea ce Bob tine sa ma avertizeze mereu. Termina cu prostiile. Dar muncesc, si-mi place sa muncesc, sa muncesc si bine. Ca sa traiesc. Dar n-am venit in Canada cu scopul de a face bani, cu tinta asta a venit Bob, dar i-a trecut si lui, eu am venit dupa el, si dupa o dorinta nebuna la o viata mai buna, linistita, si mi-a trecut si mie. O viata mai buna neinsemnand un megaconfort intr-o casa luxoasa si-o masina galbena, nu strica oricum, ci o viata in care eu sa ma simt implinita, sa fiu fericita si, crezand ca se poate, sa nu mai fiu nevoita sa ma lovesc de altii pentru a face dorinta realitate. N-a fost sa fie. The same megabullshit everywhere. Nu sunt un om croit pentru capitalism feroce. Sunt un dobitoc, total unfit pentru lumea inconjuratoare si-o sa manance toate animalele padurii, ca stau ca o buruiana in coada lantului trofic. Dar planta uimita, cu capul in forma frunzei de lalea, tocmai pentru ca viata mea interioara este foarte activa reusesc de fiecare data sa supravietuiesc bine. Sper sa reusesc si de data asta. Ciuda (ca sa nu zic m...ca pe stadion) pradatorilor! V-am pupat. De astazi schimb registrul. Fuck maaaan!

marți, 5 iunie 2012

Bob cand doarme o ora in plus zice, cu o gravitate ingrijoratoare, ca-i bolnav. Dorme atat de putin, ca din perspectiva asta as zice ca-i bolnav. Daca ar fi cum spune el, eu as fi pe moarte. Imi place sa dorm, ceea ce si fac bine de cand am ajuns in Canada, acum poate si oboseala fizica ma imobilizeaza la pat, dar cred totusi ca-i ceva mai mult decat atat. Nici cosmarurile cele mai de temut nu mi-ar stirbi soclul. Dar n-am cosmaruri. Cred totusi ca-i mai mult decat atat pentru ca imi aduc bine aminte, atunci cand eram la Bucuresti, nu prea apucam sa dorm, de placere, decat de nevoie, eram mai tot timpul plecata de acasa si cand prindeam o sambata plina asta era singura mea dorinta de neclintit. Imi inchideam telefoanele, pe atunci aveam doua mobile, acum nu mai am niciunul, si nu ma mai sculam din pat decat sporadic, ca sa ma culc la loc. Spun toate acestea ca deja imi fac probleme. Avand un program destul de light in timpul saptamanii, parca nu ma mai pot debarasa de placerea asta, care deja devine vicioasa :). In fine, m-am trezit azi cu noaptea in cap, era lumina la ora 5, ca sa il intretin pe Bob in timp ce-si manca micul dejun inainte de a-si lua catrafusele si sa plece la munca. Si apoi, inainte de a ma duce sa ma culc la loc am stat de vorba cu cineva caruia ii explicam cum am descoperit eu ce inseamna dor. Nu l-am trait pana acum, poate doar in poeziile eminesciene despre iubite indepartate. Nu e nimic din ceea ce poate reiesi din simpla sintagma "mi-e dor de tine", e mai degraba ceva de neexprimat. Pentru ca, atunci cand incerci sa il exprimi, risti sa devii patetic. Vorbeam despre Bucuresti. Si am realizat ca ceea ce simt e mai mult sensul englezescului "homesick" decat a romanescului "dor". Era ca si cum omul cu care vorbeam se plimba pe strazile de acolo, imi transmutase sufletul alaturi de el ca sa ne plimbam impreuna prin niste locuri mirifice, nu mai eram deloc sensibila la gropi sau panouri electorale, dimpotriva, iar sufletul meu incerca sa traga dupa sine, fara reusita, corpul meu, care ramasese ca de piatra, de neclintit, pe scaunul din fata mesei, aici. Iar greutatea sufletului, acel greu de pe suflet pe care il intelegea cel cu care vorbeam, se regasea tocmai in neputinta lui de a-si muta spatial corpul. Da, mi-e dor de casa, mi-e dor de strazi, mi-e dor de copaci, mi-e dor de locurile in care am crescut, mi-e dor de "amintiri vii", vorba celui cu care vorbeam. In prima postare, exact la inceputul acestui blog, ziceam sus si tare ca nu mi se va intampla mie asa ceva. Om prost, ingrat, habar nu aveai ce vorbesti. Dar voi veni acasa, si voi pleca iar, si, poate, in timp, timpul, acest Terminator, le va aseza pe toate. Voi merge acasa cel tarziu in primavara anului viitor. Sa explic putin. Plecat in Europa, totul e la-ndemana. E foarte aproape si nu e nevoie uneori decat de un weekend liber ca sa-ti revezi casa.  Nu poate aparea sindromul homesickului ca nu ar avea spatiu. Peste Ocean e altceva. Evident, totul tine de vointa mai mult decat de timp sau spatiu, dar, concret si prins in valtoarea de zi cu zi, vointa paleste, lasand locul pretextelor de timp, uneori chiar de bani. Dar nu sunt numai pretexte. Aici, mai ales in primii ani de munca, nu ai concedii de durata fabuloasa. Doua saptamani in primul an e chiar minunat, dar uneori nici atat nu se intampla. Cheltuiala unei deplasari de genul acesta e de asemeni foarte mare. Intr-o perioada ca aceasta, doua persoane nu scapa fara aproximativ 3.000 de dolari, doar pe biletele de avion. Evident, in fata sentimentelor si a dorintei nebune de a-ti revedea familia, banii palesc. Dar, asta nu inseamna ca nu lasa greu o gaura indecenta in bugetul de aici, mai ales cand, in primii ani, totul inseamna investitie. Evident ca familia, atat cat mai este, si revederile, poate numarate pe degete, sunt mai importante decat banii, dar in valtoarea vietii de zi cu zi, cu oameni care privesc imediat, cu sentimente poti trai, dar fara bani, nu. La toate aceste lucruri nu te gandesti cand ti se pune de plecare. Sunt chiar ultimele care iti vin in minte, si pe care oricum le dai deoparte, odata ajuns aici insa, realizezi ca le-ai dat, intr-adevar, o importanta prea mica, si daca ai fi cunoscut efectiv ce tulburari pot naste, te-ai mai fi gandit de cateva ori. Si de plecat, tot ai fi plecat. Uneori tocmai neputinta de a jongla cu aceste aspecte ii face pe unii sa ia drumul inapoi. Eu sunt extrem de curioasa cum evolueaza un om in astfel de situatii, ce devine el in timp, si raman pentru mine, niste "drame" umane de o curiozitate crescanda si de scris undeva pentru ca pot spune multe despre conditia umana, despre conditiile sociale dintr-o anumita perioada, despre lupta pentru supravietuire intr-un context istoric al anumitei tari care obliga pe multi la actiuni, uneori disperate, in drumul pentru cautarea fericirii. Sa ne intelegem bine, nu toti vad lucrurile astfel. Sunt unii oameni atat de maleabili si atat de usor adaptabili incat e total departe de ei ceea ce spun eu aici. Ceea ce pot totusi spune e ca acum, in Romania, granitele sunt deschise. Dar, pentru unii, ceea ce ar fi trebuit sa fie porti spre libertate au devenit porti spre disperare. De ce? Pentru ca, personal, mi-ar fi convenit sa-mi pot trai viata acolo unde m-am nascut, alaturi de oamenii pe care ii inteleg si care ma inteleg cel mai bine, iar pe toti ceilalti sa-i cunosc din curiozitate, nu din nevoie. Chiar vorbeam cu cineva care a fost la o aniversare a 10 ani de la terminarea liceului. Oameni tineri, de 28, 29 de ani. Toti voiau sa plece din tara, sa scape.

luni, 4 iunie 2012

foto

Cateva poze realizate de prietenul nostru Remus, caruia, la fel ca si mie, ne place sa facem poze peste tot. Mi-a promis ca ma va invata si pe mine putina tehnica. Abia astept. Eu am facut un curs de foto cand eram in facultate, ca era mandatory pentru un ziarist, erau deja populare aparatele digitale, chiar aveam unul, dar in facultate le developam in laborator, apoi am mai ciupit de ici de colo de prin cartile de specialitate, dar n-am ramas cu mare lucru, am nevoie de cineva care sa-mi deseneze :) mana pe blitz si perspectiva, ca de restul ma ocup eu :). Poate e accidental, dar multi din oamenii pe care am reusit sa mi-i apropii pe aici au mania aparatului foto. Parca ar fi coeficientul lor de picior atunci cand ies la plimbare prin peisajele superbe din imprejurimi. Uneori ies la plimbari doar pentru foto. Mergem sa mai facem niste poze, ca la pescuit, sport de amatori.
>>>>>>>>.
PS: Am observat, si nu prima data, din reactiile celor care intra pe aici, ca postarile "nepopulare" sunt cele pesimiste. Ce-i drept, nici mie nu-mi fac bine, dar uneori ma asez in fata calcultorului si totul curge asa cum vine, asa cum stau. Ma afecteaza intr-un fel sau in celalalt si pe mine pentru ca am pus suflet si m-am investit in tot ce-am scris pana acum. Desi pare o nebunie, n-am crezut nici eu ca ceea ce am inceput la sugestia unor fosti colegi, din curiozitate, se va indeparta atat de mult de curiozitatea lor si ma va tine atata vreme, devenind curiozitatea mea. Si acum, daca cineva ma intreaba, ce-ai facut tu in Canada un an jumatate, ii raspund "am intretinut un blog". A second unpaid job. Am avut momente in care am vrut sa-mi dau demisia, fara somaj, fara nimic, am vrut sa merg sa-mi cumpar o imprimanta laser, sa dau print la ce am scris pana atunci si apoi sa sterg tot ce-i pe online. Dar nu o voi face, ca nu ma lasa inima. Voi ramane aici cel putin pana devin cetatean canadian. Atunci poate o sa ies la pensie. Bine, asta in cazul fericit. Poate ma voi pensiona intre timp pe caz de boala, cine stie? In fine, poate ii dau prea multa importanta. Dar cine poate spune ce-i important si ce nu-i important? Nu am multi cititori (pentru mine e prea pretios spus si prea mult, ma pune pe mine in postura de "scribalau" si sunt prea mica, din toate punctele de vedere, pentru asa ceva, dar imi place al naibii sa insir cuvinte si atunci cand nu am nimic de spus - grav). Am deci o mana de ei, dar ma bucur ca ii am alaturi. Unora poate le place pur si simplu, altii poate vor sa traiasca putin viata de imigrant inainte de a o incerca pe viu, altii poate se regasesc pe aici tocmai dupa ce au incercat-o, altii poate ma injura, cert este ca jur, nu injur :), nu sufar de megalomanie, ca nici nu am de ce, ci pur si simplu scriu de placere pentru ca intotdeauna, dintotdeauna, am simtit ca fiecare moment din viata trebuie sa mi-l imortalizez cumva, nu pot suferi ideea ca totul nu duce decat nicaieri. Nonsens, oricum totul nu duce decat nicaieri. E o forma de exprimare, o forma de singuratate...Si, asa cum unora le place sa sara cu parasuta sau sa se arunce de pe stanci, asa mie imi place sa stau domol si sa-mi pierd vremea buna aruncandu-ma din taste. Nu-l chemati pe Mowgli la zboruri cu liana ca-i e frica. Unii pot spune, tocmai punerea proprie sub lupa e dovada de megalomanie. Nu stiu cat de mult stau lucrurile astfel daca ma gandesc ca prin orice facem in fiecare secunda ne punem oricum doar pe sine sub lupa. Tuturor ne place sa vorbim despre noi insine, fie si in singuratate, cu noi insine, atunci cand ne e neconfortabil biciul public. Suntem ceea ce ne conversam cu noi insine (o dau si-n paroxisme, nu-i rau.) Cred ca Noica, nici nu mai stiu cine spunea, ca lumea e construita din milioane de centre si nicio perferie. 

take the picture of the picture

duminică, 3 iunie 2012

Sa scriu cateva note, de subsol, simple, pentru o mai buna perceptie a atmosferei.

bambusica.
- am fost ieri, din noi la The Home Depot. Tocmai ma aducea Bob de la munca si mi-a zis ca vorbise cu unii din magazin despre niste manusi de munca la oferta, pe care pana la urma oricum nu le-a gasit, l-au pus angajatii pe hold 15 minute, ca-i sunase dinainte, sa caute manusile prin magazin. Asa...cand am auzit, rupta de oboseala cum eram, m-am bucurat ca ma duc iar la florarie. Va spun sincer ca numai in biblioteca lor ma simt mai bine decat in florarii. Mi-as cumpara toate buruienile. Si rosii, si patrunjel. Odata mi-am luat un patrunjel de la Walmart, dar s-a prapadit saracu'. Nu i-a mers. O floricica in casa face cat o mie de cuvinte irosite. Mi-am luat un bambus simpatic, vreo 13 dolari a costat, creste numai in apa si cica aduce noroc. Trebuie pus undeva in partea dreapta ca sa-l si aduca. Intrebarea lui Bob, ingineresti pusa, in dreapta fata de ce? :). Unde o fi, daca nu aduce noroc, macar de ghinion sa ne fereasca, e si asta un noroc :). Aceasta este o pasiune comunca cu soacra-mea. Facem schimb de poze pe Skype :).

- mi-am luat de la biblioteca "Despre frumusetea uitata a vietii" si "Note, stari, zile", de Andrei Plesu si "Dincolo de nisipuri", de Fanus Neagu. Pana acum imprumutam carti in limba engleza, dar m-am plictisit, am zis ca trebuie sa gat tot ce-i in limba romana din ce au, dupa care o sa le cer celor de acasa sa-mi trimita si ei. Acum stiu ce vreau cand ma mai intreaba unii, ce vrei sa-ti aduc/trimit din Romania?

despre frumusetea uitata a vietii :)
- eram ieri rupta de oboseala nu dupa 10 ore de muncit in picioare ca asta se intampla frecvent, ci pentru ca mi-am luat niste ieftinaciuni de adidasi de la Walmart, de munca sa fie. I-am dus azi inapoi, mi-au terminat picioarele, aveau calapodul foarte prost, made in China, facuti pe vapor. Chiar vorbeam cu Bob, cand eram acasa, cumparam numai lucruri de calitate, eram prea saraci ca sa ne luam prea ieftine, acum, mi-am pierdut total interesul pentru lucrurile acestea, nu stiu de ce, si nu-mi pasa cat dau pe lucruri, cat mai ieftine sa fie. Dar cred ca e gresita perspectiva. M-au durut atat de tare picioarele de am dormit 14 ore pana azi :). Aici, lucrurile sunt foarte consumabile. Cat mai ieftine, cat mai proaste, repede de inlocuit cu altele. Dar si pe cat nu face refuz sa-mi mai cheltuiesc banii.

- ma gandeam aseara, apropo de ce tot scriam zilele trecute, cand a fost vorba sa emigram, nu ne era teama sa plecam, desi ne duceam in vid, in necunoscut, in negura. Eram prea scarbiti ca sa ne mai pese, mai rau decat de unde plecam nu avea cum sa fie. Acum, desi am trait pe viu experientele greoaie ale emigrarii, ne este foarte teama sa ne intoarcem tocmai pentru ca stim foarte bine cu ce-i pavat drumul inapoi. Cand spun "experiente greoaie" ma refer strict confuziile perpetue legate de pasii pe care suntem nevoiti sa-i parcurgem si despre care, uneori, ne este foarte greu sa vorbim cu cei de acasa. Pentru ca se lovesc de un zid de perplexitate cand stau de vorba cu cei ramasi acasa, unii din cei plecati prefera sa o lase asa, sa creada fiecare cum doreste.

- ieri, "s-a tras" prin Eaton Centre. Acesta este un mall in downtown. S-au impuscat, se intampla si la case mari. Oricine, orice ar zice de evenimentul urmat de mobilizarea unor intregi trupe de politie, Toronto ramane un oras safe, cu criminalitate scazuta, unde nu-i periculos sa locuiesti, fata de ce stiu ca se intampla prin alte orase din North America. Citeam niste comentarii apropo de eveniment si scria unul ca prima generatie de imigranti, desi nu daduse nimeni verdictul ca ar fi fost vorba de fapta vreunui imigrant, este o generatie foarte incercata psihic. Dincolo de eveniment, ceea ce spune omul poate fi considerat si adevarat. Oameni care vin de acasa asa cum sunt, continua sa fie asa cum sunt, apa Oceanului nu spala pe nimeni de pacate, traind o viata intreaga frustrarea inadaptarii. Voi nu, dar copiii va vor fi bine. Asta auzi, foarte frecvent, spunandu-se.

- il pun pe Bob sa faca gogosi, el e maestrul bucatar, dau 100 de dolari pe cablu ca sa se uite el la emisiuni culinare si de sport, eu nu ma uit la nimic, si pe mine ma pun sa-mi petrec duminica in liniste. Altceva mai bun nu am de facut, ca-i vremea rea si cheful diminuat. Apropo, poti trai uneori, dar nu numai aici, ci peste tot, niste accese de plictiseala ingrozitoare. Cred ca face parte de stilul de viata de azi. Te robotizezi o saptamana, de numai stii cum sa traiesti frumos nici atunci cand poti. Cateodata ii atrag atentia lui Bobi ca e weekend si parcarile magazinelor sunt pline de masini, si noi nu facem altceva decat coada in mall-uri. In felul acesta, dozandu-se cu voie buna, intr-adevar, prin "satisfactii", si nu "bucurii". Fuck, trebuie sa gasesc solutia salvatoare - lumea asta imi da dureri de cap. Macar pentru mine.