Pagini

Expat in Canada

Expat in Canada

miercuri, 30 mai 2012

Si dupa un an si jumatate eu ma amuz citind forumuri despre emigrare. Ce loozara, nu-i asa? Cand am timp de net, mai deschid un forum si ma "documentez", mai abitir decat o faceam inainte de a pleca. E o distractie, nu postez comentarii, nu dau sfaturi, nu ma aflu in vorba, citesc sa vad si eu ce-i cu lumea asta ca sa stiu ce-i si cu mine. Totul incepe cu un om de buna credinta care pune o intrebare a carui raspuns il strict intereseaza, incep sa-i raspunda unii, pe langa subiect, se trezeste unul sa-l injure, iar altul sa-l injure pe ast' din urma ce tocmai si-a varsat laturile in fata usii si tot asa. Cateodata nu afli nimic, alteori citesti printre randuri, dar una peste alta, bine ca exista. Nu degeaba citesc experientele mai cu nesat acum decat inainte. Le inteleg mai bine. Nu ma priveste si nu ma intereseaza nicio secunda persoana din spatele cuvintelor. Nici cu ce se ocupa, nici cum ar fi ei in viata lor, dar e un spectacol fascinant jocul lor de idei, din care transpar clar viziunile diferite si experientele unicat. M-a amuzat acum cum a detaliat un forumist drumul imigrantului roman in Canada. Este etalon. 1. inainte de a pleca din Romania, cu viza in buzunar: plec, va las, duca-se dracu tara de rahat, ma duc la civilizatie, v-am pupat, adio, sa va mai vad cand mi-oi vedea ceafa. 2. in primul an: Canada, ce verde, ce frumos, ce oameni omenosi, ce veverite dragute, cum am putut sta atatia ani in cocina aia jegoasa si manelista, cand minunile acestea ma asteptau parca pe mine, iata-ma. 3. dupa primul an: imigrantul sufera o mutatie (se intreba forumistul de ce natura o fi mutatia care apare cam fix dupa primul an): m-am saturat, nu mai suport, am ajuns intr-o tara de rahat, cum am putut pleca de-acasa, ce mi-a trebuit, mi-e dor de sarmale, de Tudor Gheorghe si de iarba verde, si de vecinul de la parter, asa cum era el, betiv si nespalat, dar era de-al meu, nu mai vreau, nu mai pot, ma intorc acasa. 4. se intoarce in Romania: Doamne, Dumnezeule, ce-am facut? Mi-am sabotat viitorul, mai bine ramaneam acolo, ce ma fac, trebuie sa plec inapoi...
La mine a functionat intocmai. Cine ar reciti cap-coada ce am scris pana acum in cele 500 de pagini pe care le am la activ, asta ar intelege cu siguranta. Pentru mine ramane un reportaj de lung-metraj, cu improvizatii, in serial, iubirea mea dintai si singura; restul e compromis. Revenind, punctul 4 insa nu e neaparat sa se intample si nu se intampla in mod frecvent, ci pe alocuri, dar punctul 3 e esential. Abia in punctul 3 devii constient si de locul in care ai ajuns si de cel din care ai plecat. Si doar de acolo, deciziile conteaza. Pentru fiecare in parte asa cum considera.
Iar parcurgerea pasilor nu tine neaparat si numai de cat de minunat ai facut slalom printre "succese". Nu exista povesti de succes, ci povesti de viata cu care te simti confortabil sau nu. Un exemplu concret, Bob al meu are dupa un an si jumatate un job de field inginer la o companie mare, la nici 28 de ani. Poate spune cineva despre el ca nu s-ar fi descurcat in sensul acesta? Nimeni. E pe varf tot inainte din punctul acesta de vedere si nu exagerez deloc. Cu toate acestea viseaza acum, alaturi de mine, la momentul cand ne vom retrage "batrani" inapoi. Asta se intampla in cazul multora, indiferent de cat s-au "descurcat" sau nu. Si as vrea sa mai explic putin, ca sa nu inteleaga lumea gresit, desi pana la urma lumea intelege ce vrea, (nu e vina lumii ca eu nu stiu sa ma exprim), ca scriid si despre chestiuni ca cele din postarea anterioara nu inseamna ca eu nu stiu ce-i in Romania. Ba eu stiu chiar foarte bine, ca am trecut si acolo prin multe, am facut si scoli pe-acolo, am si muncit pe-acolo, m-am si luptat cu sistemul pe-acolo, eu am trait din plin in Romania, nu-s paralela, dar discut de pe pozitii diferite. Vorbesc acum despre experienta mea canadiana, asa cum este ea, cu bunele si relele ei, cu starile si parastraile ei, dupa un an si jumatate vorbesc despre viata mea in Canada, nu despre viata mea in Canada vs. Romania. Le pun si alaturi, ca am un trecut ca toata lumea, si prin vene tot sange de roman imi curge, dar viata mea de zi cu zi e acum aici. Si despre asta vorbesc. Departe de mine sa fiu autosuficienta, nu-s nici macar subsuficienta si am trecut si eu prin multe etape, (si tot planta am ramas), si mai am de trecut inca prin si mai multe, dar veniti cu totii aici si mai stam de vorba. Dar dupa un an :)). O zi faina si bafta in continuare!

PS: apropo de comentariile anterioare, "Arta Conversatiei" de Ileana Vulpescu si altele de aceeasi autoare se gasesc si la biblioteca din Toronto, in limba romana. Eu am facut deja rost de ea de la o prietena, dar asta ca sa stiti :).

marți, 29 mai 2012

A fost ieri o zapuseala, mi se lipea tricoul de mine in autobuz. Prinsesem prin ingramadeala, si cu pungile in mana, loc, undeva prin spate, dar ma uitam, "uite draga Doamne, parca sunt la Bucuresti, cand se incinge asfaltul". Era autobuzul aglomerat, aer conditionat, din parti, de la geamuri, lumea pestrita bulucindu-se in usi, sau in mine, mi se asezase o negresa langa, o ruibista, am zis ca daca ma loveste din greseala ma azvarle pe geam. Dar cum zicea ieri un client "we shouldn't complain"; in Canada, numai de caldura nu.
M-am uitat duminica seara la The Grey. La filmul acesta, luni intregi m-a batut Bob la cap, sa ma uit cu el. M-am fofilat de fiecare data, crezand ca e vreo actiune aventurista, marca Liam Neeson. Nu-mi plac filmele de actiune cum nu-mi plac romanele politiste. Nu ma atrag cum nu ma atrage ciorba de burta. Dar duminica, sa ne uitam la The Grey, Fran. Sa ne uitam la The Grey...Si mi-a placut foarte mult, ca s-a lasat cu discutii in pat pana noaptea tarziu. Nu despre film, dar oricum pe langa el. A fost cumva ceea ce nu-mi trebuia. Filmul e foarte depresiv, iar cand am citit niste review-uri, erau unii de ziceau ca lupii nu au fost creati realist, comportamentul lor in haita era total nestiintific, iar in Alaska nu rezisti mai mult decat cateva ore si mori inghetat. Nu zic ca nu o fi adevarat, dar e clar ca a avut o audienta gresita, chitita pe actiune, pentru ca era vorba despre cu totul altceva. In fine. Am vorbit si cu Georgiana, care s-a intors in Romania. Mi-a zis ca au intrebat-o unii ce au "realizat" in Canada. Ei aveau la activ o viata canadiana cam cat a noastra. Excluzand faptul ca intr-un an jumate unii poate nu-si gasesc nici de lucru, le-as putea raspunde eu ce au realizat in Canada, desi nu m-a intrebat nimeni, dar vorbesc neintrebata, ca aici si-asa nu ma contrzice si nu ma intrerupe nimeni. Pai ce am realizat si noi. Ca e mirific peste tot. Ca traim intr-o lume minunata, doar ca se pisha stramb si in cuburi. Ganduri ca acum si stari ca acum, n-am avut nicicand. Nici eu, nici Bob, poate multi altii. Cand eram in Romania, era greu. Aveam un job solicitant, nu ca acum, acum e frectie, salariile ne erau standard romanesti, mici, ca atata era cota, chiar peste medie, dar tot sub nivelul marii. Voiam ca multi altii s-o intindem cat mai repede, sa ne bucuram in alta parte de ceea ce ne era refuzat in Romania, ceea ce am si facut. Dar imi aduc bine aminte ca pe atunci nu ma gandeam cu atata dezamagire la tot ce ma inconjoara. Acuma da. Pentru ca, revenind la "realizare", realizezi cum si aici o iei cu nevoile grele ca pietrele de moara de la capat intr-un context mult mai aberant decat cel anterior. Sa nu ma inteleaga lumea gresit, ca am vazut ca s-a mai intamplat, ne e "mai bine" acum, cu putin noroc, oricui ii poate fi "mai bine" aici, dar asta nu inseamna ca si-au gasit cu totii pe deplin minunata fericire. Unii mi-ar putea spune, o freci atat cu fericirea, important e sa...nu, nu, nu. Cred ca orice ar face pe lumea asta, oricine, are legatura cu fericirea. Si, ca imigrant, e mai usor sa realizezi asta, decat ca traitor acasa. Poate ca unii s-au plictisit citind pe aici doar introspectii, si nu fapte cursive, de la o zi la alta. Dar totul are legatura cu fericirea. Si asta este ceea ce ma preocupa si pentru ca sunt convinsa ca multi sunt intorsi pe dos de stari contradictorii, doar ca nu vor sa o spuna, nu vor sa recunoasca. La o adica ce-as putea sa scriu faptic despre o viata de zi cu zi absolut normala? Ca ne-a venit return-ul pe taxe de la Guvern? Asa si? Ce sa scriu despre asta? Ca m-am bucurat. Revenind...de parca n-ar fi oameni. Le e rusine sa se expuna cu neajunsurile lor in fata celorlalti. Exista neajunsuri sufletesti cum exista neajunsuri materiale. Dar habar nu am de ce. Ca sa ce? Ca sa simta toti ceilalti, invidiosii, cat sunt ei de "realizati"? Pai nu tot acasa la tine te intorci, nu tot cu tine, pana la urma, te lupti in fiecare zi? Acum nu spun, nici pe departe, sa te victimizezi. Ca si asta imi repugna. Doar sa fii realist. Ba uneori sarcastic, cu putin umor, bataie cu propriile arme. Asta e una dintre realizari. Iar alta, am ajuns o egoista. Nu ca n-as da din ce am, ca o fac cand pot, ci ca nu-mi mai pasa de ceilalti nici cat negru sub unghia degetului mic. Cine esti tu? Ma cunosti de undeva? QED. Dar asta nu inseamna ca vreau sa ma inraiesc. Asta e o discutie pe care cu Bobi am dezbatut-o indelung. Daca "ei" fac asa, daca "ei" sunt asa, asta nu inseamna ca trebuie sa devenim ca "ei". Si au fost destule momente in care ne-am dovedit pe noi, asa cum suntem. Sa te inraiesti e cel mai la-ndemana aici. E foarte usor. Stau acum si ma gandesc, ca adevarata proba in sensul acesta se da tocmai intr-un astfel de context. Cand n-ai nimic care sa-ti tulbure culcusul, cand nici musca nu-ti bazaie hamacul, e foarte usor sa fii "bun la suflet". Alfel nu mai e la fel. Chiar mi-au placut foarte mult randurile Quintei in care vorbea despre el ca un produs finit al unui complex de imprejurari. Doamne, ca iar deraiez, "hartia" asta chiar ca-i rabdatoare, altfel cine m-ar suferi prea mult? E minunat cand nu-i nimeni care sa-ti dea peste nas, cand nu-i nimeni care sa te contrazica, atunci cand nu-i nimeni sa-ti frece un croseu, cand vorbesti de unul singur si ai impresia ca te asculta toti :)))).

vineri, 25 mai 2012

fila de jurnal

Zilele sunt din ce in ce mai senine, chiar si acum, la asfintitul soarelui. Se intuneca traziu, Bobi isi doarme somnul de frumusete, ca tot a observat primele semne ale batranetii. Cica ii cade parul de pe chelie. Ma priveste cu condescendenta, cum ii sade bine unui mosneag, cand ii spun ca cel mai mult pe lumea asta mie imi place sa dorm, dar el sforaie in furca zilei. De cand vine noaptea tarziu, iar eu lucrez pe tura de dimineata, stau cu orele pe balcon si citesc, si ma bronzez. Mi-am pus pe mine un maiou adecvat sa ma prinda soarele adecvat si o pereche de pantaloni scurti, Bob zice ca-s de puscarias, si am un fotoliu din lemn, pe care nu mai stiu de unde-l am. Ori l-am primit de pomana atunci cand am venit, ori ne-au ajutat oamenii care ne-au primit sa-l caram sus, stingher stand in fata blocului, batut de soare si neglijat de nebagare in seama. Dar e tare bun. Asta iarna l-a nins, l-am umplut de crengi de brad, care s-au uscat pana inspre primavara incolo, l-am acoperit in nestire cu o patura plina cu pamant de ghiveci, dar acum, l-am aranjat regeste. I-am pus in cap o perna moale, e mai moale decat el, ca perna e tesita, a fost ieftina, si zac acolo cu orele, il afum pe chinezul de langa, ca m-am lasat de fumat, dar m-am apucat iar, sa nu-i mai simt mirosul de peste prajit, pe care si-l prepara la nasul meu. Am crezut ca o sa-mi faca si "complein" ca am introdus suportul de pom de la Craciun putin peste granita de a ajuns cu bordura in latura lui. Dar e chinez de treaba, treaba lui. Ne mai intersectam pupilele din cand in cand, cand ne pierdem privirile de pe marginea scorojita si ruginita a balconului spre strada. Ca ne uitam amandoi si la oamenii de trec pe drum. Daca n-as avea deschidere la strada as crede ca am aterizat in India. Femeile sunt foarte colorate, au sari-uri ametitoare si ciurde de copii galagiosi. Ma mai duc din cand in cand sa ma spal pe maini ca mi se umezesc degetele de la caldura si nu vreau sa las urme pe carti, chit ca nu-s ale mele, un demers instinctiv. Am avut o diriginta "a naibii" care m-a indopat cu carnati sintactici, de la un moment dat desfaceam frazele crezand ca reinventez coloana infinitului, m-a invatat cum sa scriu literele de tipar ca sa para tiparite, de parca ar mai fi de vreun folos caligrafia, in afara scrisului de mana a cec-urilor de chirie, si treaba asta cu care m-a batut la cap pana mi-a intrat in cap. Imi ridic si cracii goi pe marginea balustradei si zac. Si tare bine-i. Fara griji, parca vegetez, exact ca plantele mele, care vegeteaza ca niste plante ca tocmai le-am scos pe balcon sa se simta si ele bine. Nu-mi mai sta capul la niciun jeg. Nici la ala de langa bloc, acoperit acum de artarii cu frunze mari, nici la cel de prin institutii care cica dau oameni afara si iau studenti voluntari sa faca munca pe degeaba, ca tot aud si eu diverse, pe viu. La alea o sa ma gandesc alta data ca acum ma preocupa altceva. Adica nu ma preocupa nimic si e surprinzator de bine asa. Am descoperit si secretul tineretei fara batranete, mi-e si gena buna, recunosc, dar am dat-o mai nou in ceaiuri medicinale, acrite cu limete, pentru tonus de campion si calm de mort. Dorm ca trantorul pana ii soarele cat sulita pe cer, cand sunt pe tura de dupa-masa, de la tei. Ca-l beau seara de-mi cad toate. M-am apucat si de gradinarit cu cele doua plante ale mele, ma documentez in reviste de specialitate, ca am descoperit cu cea mai mare incantare, lucru care la Bucuresti nu exista, cate flori scot canadienii la marginea strazii ca sa le faca viata mai frumoasa. Trebuie sa le vedeti. Sunt peste tot. Daca m-as uita inapoi, la ce scriam cu un an in urma despre perioada asta, dar nu ma uit, sigur numai despre asta vorbeam si pe atunci. La Bucuresti imi lipseau aceste mici placeri, parca-s alifie pentru rani, nu alta, sau pentru oase reumatice, mama, cum ma mai doare spatele cand se schimba vremea, dar nu-i nicio mirare. Ca la garsoniera intunecoasa din Ghencea, da, da, unde fugeau microbistii dupa jandarmi, si invers, si unde mi-am petrecut "jumatate" din viata nu aveam balcon. Aveam doar un motan negru care sarea geamul peste gratii. Cand eram acasa, la Husi, ma mai chinuia tata cu udatul ardeilor iuti si al gogosarilor, sa nu prinda guta, sau mai stiu eu cum ii zicea bolii aleia de la soare, dar asta nu se pune. Deci, e bine. Am si o pledoarie pentru asta, evident, turbulente din mintea-mi bulversata si prea putin pe treaba ei, dar o las pe alta data ca (va) obosesc. Simt o placere draceasca si degeaba de a-mi plimba mintea, ca pe-o roata de trotineta impisa de-o sarma stramba, pe la nemurirea sufletului. Intotdeauna am emis "pretios" ca un tap moralist, el insusi cu fisuri acute in vorba, gand si in fapt, si cei care ma cunosc isi aduc aminte, daca nu m-au uitat si aia. Si eu va iubesc. Era vorba despre ciclicitate, de a trece ritmic dintr-o stare in alta, de la munca asidua la placeri orgiastice si tot asa.
A, si am mai constatat ceva. Voi stiti ca aici cerul are alta culoare? Poate am uitat eu, dar parca asa nu l-am mai vazut nicaieri. E albastru azur curat, curat, uneori parca nu-i real, si cu norii foarte albi, ca-n reclamele de la Ariel. Prima data l-am observat in poze. Apoi, am vazut ca asa-i si in realitate. Da, hai sariti, si ce folos daca nu tine de ploaie ?..:). Inca ceva si gata. M-am bucurat azi ca am primit vesti de la Georgiana care s-a intors in Romania de tot.

miercuri, 23 mai 2012

stari

In ultima vreme, suntem ca o pastila efervescenta. Sfaraim de voie buna, la mood ma refer. Parca am revenit acasa dupa o perioada tare tensionata, care a inceput pe nesimtite, ca o boala, si s-a sfarsit tot pe nesimtite. A durat cateva luni, in care, din diverse circumstante, eram negri in jurul ochilor si lipsiti de orice ambitie. Ma zgaraia in piept un bad feeling, de am ajuns sa caut pe net detalii pe Wikipedia, ca sa-i gasesc si-o cauza. Acum ma gandesc foarte serios ca o fi fost de la iarna. Aveam exact culoarea iernii de anul trecut, de-acum. Nimic pastelat, totul tern si ganduri negre. Vorbeam numai filosofii ratate, totul se invartea, evident, in jurul emigrarii, ajunsesem la un moment dat sa ne convingem ca ne-am fi dorit sa nu o fi facut niciodata, sa nu stim, sa fi ramas acasa, ca acasa macar mai aveam o speranta intr-o viata viitoare, acum nu mai aveam nimic. Zaceam ca niste viermoloci si ne impiedicam toata ziua de noi insine. Se intamplasera si niste schimbari, erau schimbari in bine la o adica, menite sa ne ridice statusul, dar avusesera, in schimb, efecte parsive, care ne obosisera. Bob era terminat si stresat, eu nu mai aveam chef de blogareala, ca simteam chestiuni mai importante de care sa ma ocup, desi la o adica nu ma ocupam cu nimic. Nasol. In ultima vreme insa, ca sa revin la prima propozitie, n-a mai fost asa. Parca suntem iar cei de anul trecut. Ne-au revenit ambitiile acasa, nu cine stie ce ambitii, ca eu n-am ambitii prea importante, dar ambitia aia talpa, de baza, de-a ne trai in continuare zilele cu noi insine si in voia noastra. In momentele alea credeam ca n-o sa ne mai revenim. N-as mai vrea sa mi se intample inca o data, cui sa ma rog sa nu mi se mai intample, mie insami ar fi cel mai indicat, dar cateodata nu am control la tot ce mi se invarte in jur, ma bag in hora si joc cu patos alaturi de celelalte. Dracu sa le ia si duca-se pe apa sambetei! Ma gandesc foarte serios ca si schimbarea asta de anotimpuri, cum zicea cineva intr-un comentariu, si il/o cred, isi are efectele ei. Dar ce ma fac eu ca aici iarna grea dureaza 8 luni de zile, iar a buna, numai restul? Poate a fost doar de prim an. Acuma nu mai conteaza, sa tin cu mainile stranse ce-i bine acum si atat. Nu, de fapt, nu-i bine sa tin mainile stranse, ca asta denota o inversunare sau o spaima, ceva pe aici, cand, important e sa inteleg, dar eu nu inteleg parca nimic niciodata, ca nimic, in sine nu-i static, totul se schimba permanent, e vital, si ca trebuie sa fiu in stare, sa fim in stare, sa le acceptam asa.
Yeah, iar o dau in diverse, asa fac de fiecare data, mi-a venit invoice-ul de la scoala, adica nota de plata. Pana pe 25 iunie trebuie sa ma pregatesc din nou de golit conturi. E vorba de vreo 3.500 de dolari scolarizarea, dar am doua optiuni. Ori platesc totul de-odata si ma scap, ori esalonat. O parte acum, restul la toamna. Voi alege a doua varianta. Daca ma tine Dumnezeu blanda, voi tine si un part-time intre timp, dupa ce-oi incepe. Dar nu mai fac niciun plan inversunat, las totul sa curga, ca-i mai domol asa. Acuma, pe langa subiect, ca mi-am adus aminte, am gasit zilele trecute la biblioteca Jurnalul Annei Frank, in limba romana, si-l devorez cu patima intre statiile de autobuz. Si v-am zis asta ca, citind-o pe copila aia, mi-am dat seama de-o chestiune, la care m-am mai gandit de cateva ori. Oricate napaste ne-ar paste, oricat de stramta ar fi cusca in care traim in lumea asta mare, omul tot de giumbuslucuri se tine, si-si creeaza singur o lume larga, in mica lui cusca, in care-si varsa frustrarile mediocre sau bucuriile de duzina. Pe omul simplu, cel de-si duce zilele fara pretentii, nu-l va macina zilnic criza mondiala, ci barfa pe vecinul de cusca, fleacurile de furnica, spartul unei farfurii si nervii aferenti, si tot asa. Adica degeaba ne indica unii si altii, din cei mari, priviti lucrurile mai de sus, ca noi tot din jurul nostru ne uitam la ele. Si-ntr-un fel e omeneste asa, ca nu suntem vreun Dumnezeu sau vreunul ca el. Asta referitor la ce ziceam mai sus. Intr-un fel.
Hai o zi faina tuturor ca eu mi-am terminat pledoaria pe ziua de azi :)!

luni, 21 mai 2012

Toronto vara

A fost long weekend. Primul cu vreme minunata pe anul acesta. Victoria Day. Eu am lucrat, dar sa nu vorbim despre asta. Sa ne bucuram de azi. O plimbare la plaja, aici aproape, intr-un oras frematand de lume. Pe biciclete, cu cainii, la gratare, la citit, la cascat gura. La toti nebunii. De parca noi am fi mai breji. Aseara am fost la film, noua ne place la cinema, in Romania asta ne era distractia cea mai la-ndemana, si acum, cum prindem ocazia, nu o ratam. Acum, n-a fost vorba de timp, dar sa vedeti ce ocazie. Nu stiu cum le gaseste si unde, dar m-a adus ieri Bob de la munca incantat ca o fecioara ca si-a luat un "bacs" de suc cu 2 dolari, sucul ca sucul ca si-asa nu-l bea nimeni, dar a capatat promotie si-un bilet la film, pe langa. Cupon pe ambalaj. Data trecuta il decupase de pe pizza. Ce credeti ca-i singurul? Da' de unde? Daca n-au cupoane, au taloane, tichete, fituici, bonuri, coli, gratis sa fie. Ne-am dus la cel de la 10.30, The Avengers, 3 D, in complexul de la Eglinton cu...ceva. Puzderie de lume si-acolo. Ce-i mai prost decat un film prost? O ochelarista la 3 D. Nu, ca filmul de aseara a fost interesant, cu efecte si supereroi din benzile desenate, ziceam doar asa, de comparatie. Doar ca eu inca n-am inteles o treaba. De ce nu dau canadienii bilet cu loc la cinema? Si trebuie sa stai cu sufletul la gura, prinzi sau nu prinzi loc "in fata"? Se aduna buluc, dupa taxator, si fac coada la intrare, primul venit, primul servit. Noi am invatat lectia, de cand am ocupat loc prima data in zona VIP, si plecam de-acasa cu cel putin o ora mai devreme, dar si-asa, imi pare ca-i cu mana dreapta in urechea stanga. Fain oricum, am ajuns inapoi pe la 2 noaptea si-am zis, maine dorm cat vreau, apoi mergem la plaja. Mare greseala. N-am gasit loc de parcare tot orasul ca am plecat pe la 12. Asa era de aglomerat. Ne-am invartit in cerc, poate, poate ne trec nervii, care ne lusera de la stomac, suntem prea noi si ne e peste masura sa parcam de-aiurea, cum am vazut ca au facut multi, multi altii, pe parcare interzisa, un loc nu era pe nicaieri. Mai ales ca si vazuseram agentii "parking" cinic patruland. Si ne-am intors acasa. Am lasat masina in parcare, ne-am luat doi tokenshi, si un pachet de biscuiti, si am taiat-o cu metroul, printre copilele in chiloti si imigrantele imbrobodite, ceea ce-ar fi trebuit sa facem de-odata, dar nu stiu de ce n-am facut. Ne-am plimbat pe plaja, batea vantul prea tare, in sud, ne-am uitat la copiii agatati de zmee, la jucatorii de volei, plimbatorii de caini si cantatorii din chitara, politistii biciclisti si negrii musculari, si noi ne intrebam, ca ai' obisnuiti mai altfel, de ce aici nu canta muzica pe nicaieri? Doar ce trecuse unul pe langa noi taraind dupa el un casetofon in surdina. Nu sunt baruri peste baruri cu muzichii incalecandu-se unele pe altele. Parca era prea liniste. De-o parte plaja, de cealalta, iarba verde, la alegere, dupa pretentii. Pai astia nu stiu sa se distreze. Ba poate ca nu sunt ca noi. Alta lume, alt mod de viata. De aici, toate pacatele, cunosc. Dar mi-am zis, fain decor, cum am zile libere in timpul saptamanii, si mai putin spre sfarsit, e avantajos. Imi iau o carte la subrat si ma asez cateva ore, sub soare. Interesant oras. Complex. Pentru toata lumea. Zgarie-norii, parca pe fundalul abia zarit al unei fotografii facute pe malul marii. Ne plimbam printre casutele frumos decorate de vara, sunt o minune, atatea flori, lacramioare, langa trunchiurile de artari visinii, verde peste tot, si-i ziceam lui Bobi, daca as putea pune laolalta locurile acestea doua care ma macina azi, m-as intregi si eu. Nici nu-l cunosc si abia ma stie, dar deja iubesc orasul asta. Mai ales vara. Vara, ca iarna doar il tolerez. Nu vreau sa ma acuz, nici sa ma acuze careva de emotii ieftine de ilustrate, dar priveam azi cu mare intensitate toate buruienile de pe strada dinspre Beach si-mi venea sa le pozez, ca sa vi le arat si voua, de zbiera Bob, cu doua strazi in fata, sa-mi bag aparatul undeva ca vrea sa ajunga si acasa. Ca acum lasand la o parte, toate "pacatele" vietii de zi cu zi, nu poti sa nu vezi si ce-i frumos in jurul tau. Eu nu pot. Sunt chestiuni oarecum separate, pozitionate pe nivele diferite. (Adevarul e ca iubesc tare mult locurile in care am mai crescut cate putin. Nu mi-as putea imagina o vizita in Romania fara sa ma opresc o vreme si la Bucuresti, desi fizic, nu as mai avea la ce trage acolo. Un soi de atasament nostalgic, poate femeiesc. N-as putea numai sa-l vorbesc de rau ca un pagan. As mai trece prin fata Universitatii, prin fata caminelor de la Drept, apoi prin Cismigiu- plimbarile de mana..., terasele de la Romana...). Gata, am inchis paranteza, nici nu stiu ce m-a apucat iar, ce vreau sa zic e ca nu privesc nimic cu resentiment - ca resentimentul e organic, nu impus, nu indus - deci nu am niciun fel de resentiment fata de acasa, ba dimpotriva, si incerc doar sa privesc cu deschidere la ce va fi, ce-o fi, si atat. Ca ma intreba dimineata un fost coleg de la ziar, ce mai fac, in general, ca om? Si i-am zis ca trec, ca om, de la bucurie la extaz, de la extaz la disperare, de la disperare la resemnare si iar, in cerc. Ca asa trebuie sa fie. Macar faci ceva, mi-a raspuns. Ca-i rusinos cand nu faci nimic.

Toronto, Victoria Day



joi, 17 mai 2012

un sfert de ora

Conform programului, am un sfert de ora pe ceas sa informez asupra starii de blog. Am facut aplicatia pentru viza americana. Pe 1 iunie mergem la interviu. Ma ruga cineva sa detaliez procedura. Pai e relativ simpla. O viza de vizitator de placere. Completezi pe net o aplicatie, in care trebuie sa bifezi si masura de la chiloti, ne-a luat cam vreo ora de caciula, cred ca si mai bine ca eram obositi, uploadezi o poza, care trebuie sa se incadreze in masura, sa fie patrata, nici mai la stanga, nici mai la dreapta, asta a fost cu cantec, a facut Bob vreo doua drumuri sa faca rost de una, ca prima iesise prost, parca era beteag de-un umar, si-o mai si facuse la specialist, s-a si inrosit ala de jena cand s-a dus inapoi cu ea, eu o aveam prin calculator, nu trebuie sa fie mai veche de 6 luni, dar eu nu m-am schimbat prea mult de cativa ani incoace, stagnez, apoi ne-am facut programare la interviu, Bob voia la 8 dimineata ca el e setat pe program de pensionar, si aici a fost cu cantec pentru ca am facut-o eu si, evident, am gresit, susurandu-mi si picurandu-mi in urechi "asa faci de fiecare data". Am gresit-o in masura in care eram pe punctul de a fi convinsi ca ne vor lua americanii banii de doua ori. Dar n-a fost sa fie, slava Domnului. A costat 160 de dolari, tot de caciula si cam atat. Dar nu ne grabim, ca oricum nu mai plecam in America decat in august. Noi mergem la un prieten, un prieten din copilarie, dar el pleaca acum in Romania, ca fusese vorba sa ne-o luam mai devreme, dar am amanat, tot pentru ca asa facem de fiecare data. Asa ca ne vom duce in concediu la el, sa stam la plaja, la soare, vreo cateva zile, ca-n vremurile bune, de alta data, laolalta. Acum sa ne-o si dea. In principiu, e floare la ureche, dar am auzit si cazuri in care au fost refuzati. Au fost si cu banii luati. Daca eram cetateni canadieni acest cumul de "efort" nu era necesar. Dar cum nu suntem decat rezidenti a fost imperios. S-a scurs un sfert de ora, la revedere.

luni, 14 mai 2012

outdoor

Tocmai ati vazut cateva poze din cele pe care le-am facut ieri pe Lacul Simcoe, acolo unde am mai fost chiar anul trecut in mai, am impresia ca in cam aceeasi perioada, cand venise Georgiana pe la mine. In copac stateam pentru efect, in cazul in care va intrebati ce cautam pe acolo. Am plecat cu niste prieteni, pe la ora 2, pe la 3 ne-am intalnit, de fapt, cu totii, la un Tim Hortons, dupa Newmarket, ca lacul Simcoe e cat Brasovul, vorba lui Bob, unde sa te intalnesti pe lac? Vremea faina, lacul linistit, doar cateva barci cu motor mai zgomotoase, mirosea a peste de balta si a lemn ars - de la gratare. Ne parea rau ca noi am venit cu mainile in buzunarele de la spate, dar am lasat-o pe alta data. Initial, fusese vorba de o plimbare scurta, care s-a prelungit insa pana inspre seara incolo, dupa ce ne-am luat si portia de gratar la St. Louis-ul de pe marginea drumului, ca americanii, in pustietate. Dar m-am indestulat cu niste energie buna, si de la loc, si de la oamenii cu care am fost, ca sa fie de stors in celelalte zile. (Cu unul din oamenii cu care am plecat ieri m-am cunoscut pe aici, cu totii de fapt, dar unul din ei mi-a sugerat sa continui macar ca sa ma recitesc peste vreo 2 ani ca sa observ cat de mult ma voi fi schimbat intre timp :). De schimbat te schimbi oricum, chiar te sucesti, te contorsionezi, doar nu esti liniar, cum ai putea fi? si daca nu stai sa te vezi, dar probabil ca atunci cand ajungi sa te recitesti, sa te revezi, te minunezi mai tare. Deja de schimbat, m-am schimbat oricum, mi-a mai crescut parul. Experimental.).
Asa deci, pe aici, distractiile outdoor sunt la ordinea zilei, mai ales a zilelor insorite de weekend. Sunt peste tot locuri faine unde te poti aseza linistit la un gratar, sau doar pe paturica, la admirat cerul sau ascultat sticletii, la o adica e si ieftin ca natura se ofera bonus, macar atat. Locurile de genul acesta sunt si la indemana ca si-au dezvoltat circuit in mijlocul orasului. Iesi la padure in centru. Sunt foarte bine amenajate, doar ca cele din oras fiind mai aglomerate, unii o iau pe highway si se tot duc, cu sutele de kilometri poate, ca Ontario e mare.
Ieri inainte de a pleca ne-am dus pana la Canadian Tire sa ne luam si niste "sticle" din inox ca simteam nevoia si sa-mi iau si coarda, ca eram buna la sarituri mai demult, dar acuma simt nevoia, daca tot ies la aer sa ma si misc, ca la vreo sala de sport, slabe sanse sa ajungem noi prea curand. De cand am venit ne propunem si desi sunt puzderie la o aruncatura de bat, ne si gandeam ca ne facem abonament si ne plictisim si de ala, ca de multe altele in ultima vreme. Si oricum, ne zicem, ca la cat pedalam pe la munca, ne mentinem fit oricum. Am vrut ieri sa-mi iau si "rachete" de badminton, ca le-am vazut, dar nu mi-am mai luat ca tot asa, m-am gandit, ma tot gandesc atata, ca la cum bate vantul pe aici, as fugi mai mult dupa fluturi decat as da din palete. Si chiar asa si este, ne plictisim rapid de jucarii. Si se pare ca nu numai noi. Imi vine sa cumpar de toate din magazin, ca le vad, ca apoi, daca le luam,  sa zaca prin casa, maldar de inutilitati. Ca si Bobi cu jocurile lui. Chiar imi povestea si un prieten ca ajunsese sa-si ia, de placere si de plictiseala, si elicopter cu telecomanda, ca intotdeauna si-a dorit, ca apoi sa-l zboare prin casa.
Oricum, ca sa facem niste "sport", ne-am dus sambata seara la bowling, prin Mississauga, dar nu-s prea buna. Cu capul daca dadeam in bila, poate loveam ceva, asa am facut slalom, numai stanga, dreapta, pe langa pista de m-am si enervat. M-am si luat tot drumul de Bob ca m-a carat pana acolo, obosita deja. Sa pun niste poze mai bine. O poza din Mississauga, cu niste blocuri despre care Bob mi-a zis ca au fost foarte greu de construit, ca are colegi care au lucrat la ele. Cica se mutau placile. Tectonic, nu alta. Apropo de Mississauga si alte orase din GTA, nu stiu de ce mie nu-mi par a fi orase, desi sunt orase in toata firea lor. Imi par niste prelungiri de Toronto. O saptamana faina sa aveti!

Absolute Towers, Mississauga

joi, 10 mai 2012

10 mai, un an jumate.

Zellers se inchide. Il cumpara Target. E deci un closing store si am intrat si eu zilele trecute sa vad cu ce ma pot alege din reducerile lor. Reducerile nu mi s-au parut prea incantatoare, 30% la oale, 10% la sosete, dar pe mine tot ma manca mana sa iau te miri ce prostii, carti de bucatarie, pauni de ornament, cum ziceam, ca Zellers nu-i un magazin extraordinar. Era o negresa la casa, foarte agitata, mie imi lipseau codurile de bare de pe majoritatea produselor, femeia n-a mai avut rabdare sa vina careva sa rezolve problema si mi-a dat totul la pretul unui ghiveci, ca mi-am luat cactusi de la Home Depot si n-aveam in ce sa-i replantez, adica la $ 2.79. Asta da, afacere. Da, da, mi-am luat cactusi ca-mi plac. Si terapeutic. Eram intr-o seara pulbere de draci. Draci din aia de esti nervos pe orice-ti iese in decor si cum in al meu decor nu apare regulat decat Bob, l-am terminat de capatana. Mergeam sa-si ia manusi de munca, dar hai sa luam cactusi intai, ca nu te mai sufar. Am intrat in floraria de la HD. Am innebunit. Am mirosit muscatele si mi-am adus aminte de acasa, regina noptii, pfuaaaa, puieti de cires, mar...Era o atmosfera incinsa, calda si foarte umeda, de sera, nu-mi mai venea sa plec de-acolo. Mi-au trecut si nervi, si rabdari, si suparari, cate buruieni!!!!
Deci cam asta am facut eu in ultima vreme, maruntisuri, firimituri, am fost duminica, din nou, la Niagara, cu niste prieteni, ne-am plimbat cu vaporul, a fost interesant, sa ne gasim in fata unui munte de apa, m-a udat de-am zis ca-mi crapa fata bucatica cu bucatica de la vant, ca eram la prora, sef pe vasle, pelerina de pe mine, punga de un leu, subtire si incurca lume...
Deci, azi facem si noi un an jumate de cand poposim la umbra artarului. Daca ar fi sa trimit o telegrama acasa, le-as scrie scurt alor mei: .........Dar, slava Domnului, nu e nevoie sa le trimit nicio telegrama, ca stam in weekend-uri la taclale pe Skype, imi vad nepoata cum creste tot pe Skype, imediat o sa mai am inca una, Nicoleta, tot pe Skype ii simt si cand sunt suparati, probabil in martie vom merge sa-i si vizitam, ne-am propus ca in curand sa mergem in Romania, daca nu in fiecare an, macar o data la doi ani, ca in afara de distanta asta foarte mare, distanta din toate puntele de vedere, nu ne supara nimic. Acum va marturisesc sincer, eu nu ma simt o fire foarte adaptabila, dar nici macar nu cred ca-i vorba despre asta, mai degraba as spune ca nu am capacitatea de a-mi baga capul in nisip. Atata tot. Traim asa cu sufletul in doua lumi. Nu ne intoarcem in Romania acum, ca nu avem de ce, nu ca nu ne-am fi pus problema, dar mai avem aici de trait multe, traim senzatia unei lumi in expansiune in fiecare zi, ne-ar strange in piept sa ne-o micsoram tocmai acum, cu atat mai mult cu cat in ultima vreme am adoptat salvatoarele "practici buddhiste", ca sa zic asa, ce functioneaza pe principiul let everything go si mai vedem dupa.
Eu multumesc acum celor care citesc pe aici, poate fac si eu ceva util, dar luati totul ca atare si nu va luati dupa mine, ca intr-adevar, istoriile individuale, mai ales pe aici, nu se repeta. Eu am nici 30 de ani, nu am copii, nici obligatii de nici un fel, sunt variabile absolut demne de luat in seama cand iei hotararea de-a fugi in lume, o fire mai aiurista, traiesc cu putin, material vorbind, ma incant la papadii si copaci in floare, altceva mai bun oricum nu as fi avut de facut. Poate doar sa raman in Romania, imobilizata intr-un scaun intr-o redactie de ziar muribund si sa-mi simt in fiecare zi talpile cum ma mananca a nestare. Daca e sa o luam pe partea aceasta si aici e greu, e foarte greu, iar cei din Romania care nu cred asta, si judeca iluzoriu, e doar pentru ca nu au ajuns inca sa o faca. Si nu mi-o luati in nume de rau ca si eu am fost in exact aceeasi situatie. Acasa te scoli dimineata, te speli pe ochi cu apa si sapun, iti fierbi un ou, te oparesti cu apa de la cafea si te pornesti a-ti injura ziua care deja incepe a pute. Si aici se intampla acelasi lucru. Adica, odata plecat nu scapa nimeni de putoare zilelor. Acasa, obosit de munca si praf cu nervii, te agaseaza idiotii din tramvai si-ti vine uneori sa le zbori creierii. Incepand cu ai tai. Si aici se intampla acelasi lucru. Cu diferenta ca aici nu canta acordeoanele si macar te lasa colegul pasager sa dormi in linistea sforaiturilor lui. Si atunci de ce sa o mai faci? Macar ca sa realizezi ca oricum nu ai scapare :). Glumesc. Hahaha. Sau nu glumesc. Poate exagerez putin. Sunt multe altfel si mult mai bune, foarte bune, dar mi-e lene sa le insir pe toate. Nici n-as sti. Oricum, stabilitate, caci tuturor ne e frica de nesiguranta, desi mai nesigura decat acum parca nu m-am simtit niciodata, trafic scump, dar bun, parcari, scumpe, dar existente, birocratie, dar care functioneaza si multe altele dupa care tanjeam...Dar nu e cazul. Cum e sa compari Romania cu un mamut? Comparatiile tin de cu totul alte sfere. Adica am descoperit cand buturuga mica rastoarna carul mare. Dar, in momentul acesta, ne e mai bine aici decat acolo. Vita de mercenari ce suntem. Macar nu mai aud in fiecare zi politicieni latratori, ca pe aici cunosc si eu vreo 2 nume de "conducatori" si unul e al reginei, si nici macar nu-mi pasa ca am fost prea preocupata cu viata mea, ca sa ma mai agaseze si altii. Mai bine citesc o carte si ma uit la un film bun. Ca pot si mi-e mai bine asa. Aaaa, ca mi-am adus aminte, trebuie sa va povestesc intr-o zi cum mi-am cautat laolalta cu ratonii cardul prin tomberonul de gunoi din fata blocului, la 11 noaptea. Il aruncasem la gramada cu niste sticle din plastic, intr-o punga, si m-am dus sa cotrobai prin container, cocotata la 2 metri, cu o coada de matura. Mi-era o frica de holbatii aia de-mi si venea sa pun matura pe ei.
Deci, intr-un an si jumatate, nici nu realizati cat de putin inseamna si cum trece, ne-a intrat bine in cap cu ce se mananca pita, aici intr-adevar pot fi doua in loc de una, mare branza un kil de cas. Concret. Muncim. Facem bani. Ca sa traim, nu ca sa ne imbogatim, ca sa ne imbogatim ar trebui sa nu muncim. Si cum ii facem asa ii desfacem. Intr-o societate zambitoare, sugatoare de pennyshi. Si, cum aici toata lumea vorbeste despre job-uri, sa vorbesc deci si eu despre ele, ma bucur pentru Bobi ca a reusit bine cum nu ne asteptam atat de repede sa fie. E si norocul o portiune importanta in viata fiecaruia. A fost un pic mai constrangator la inceput, dar e pe calea cea buna. Macar aici are ce bate. In Romania, domeniul constructiilor e jalnic si daca am fi ramas acolo ar fi fost un inginer pe listele somerilor cu diploma, care poate facea cu mana a pustiu de la geamul unui bloc lasat in paragina. Ma bucur si pentru mine. Ca muncesc la magazin cu drag si spor. Mama, mama. O sa merg acus si la scoala ca sa ma reprofesionalizez, ce dracu sa fac? Vorba unui inginer care se pregatea sa-si ia P.eng-iul. Il iau si pe asta si "nastirea mami lor". Ca sa trasez o linie, pentru bilant, Canada era aici inainte de a ajunge noi. La fel ca lumea, in general. Deci, as simple as that.
Numai bine va doresc si bafta cu dosarele!

vineri, 4 mai 2012

24

Vremea-i din ce in ce mai faina, dimineata imi canta vrabiile pe la geam, ceas desteptator, ieri am terminat pe la 4, tonusul numai bun de schimbat autobuze, pe transfer. Am coborat din 24 la St. Clair Av. E, sa iau 23 spre biblioteca, dar am intrat intai pe la NoFrills sa-mi cornuri cu unt a la francais pentru dimineata, noua strategie anti-fumat. Am coborat la biblioteca de pe Dawes, v-am spus, nu stiu ce au bun, ce n-au, dar bibliotecile lor sunt obiective turistice. Pentru cei nostalgici dupa randuri romanesti, si carti in limba romana au pe rafturi. Am gasit Memoriile lui Mircea Eliade si Jurnalul sau de vacanta, Orbitor, Jurnalul fericirii...Pe-o vreme ca cea de ieri, un pic umeda de la ploaia care tocmai aerisise ambientul, iti vin si gandurile bune acasa. Un gen de buna dispozitie cuviincioasa, luminoasa, momente care ma lasa sa vad si mai departe. Ca ma gandeam intr-o zi, si nu numai intr-una, unii m-ar putea numi Cheap Nostalgia, ca eu acum, in momentul acesta, apoi nu stiu ce va mai fi peste-o vreme, nu reusesc sa-mi vad copiii crescand pe aici, diferiti de mine, si nici eu imbatranind prin vreo casa cu peluza, pe 2054 X Avenue East, sunt patetica, stiu, intotdeauna am fost asa. Nu mai e nimic de salvat. Dar nu e ca nu as vrea, eu as vrea, sau ca nu mi-ar placea, chiar mi-ar placea, ci ca nu se intampla pur si simplu sa ma pot vedea asa. E un soi de proiectie care se opreste brusc undeva. Vi s-a intamplat? O prostie, pentru mine nu, dar cate prostii nu zic eu in fiecare zi? Si e foarte ciudat, si de neexplicat, si de neinteles. Si nici nu m-as fi gandit. Parca as fi un gandac poliped, intors cu cracii in sus, care da intruna din picioare. Si nu mai cititi daca va enervez :))). Dar incerc sa fac o buna descriere a functionarii motorului. Nu stiu daca imi iese ca nu ma prea pricep la tehnica. Si cred ca trebuie sa schimb si uleiul...Dar eu cobor din 24, un om incantat de zile, chiar fericit cu dara lui de gandac, si ma bucur si de una si de alta, adica pot trai linistita pana la adanci batraneti si asa. Bine, nu tot timpul, odata am coborat din 24 plina de nervi, pentru ca mi-am prapadit prin autobuz lucrurile pe care tocmai mi le cumparasem de la Shoppers Drug Mart. Mi-am pus punga la picioare si cand sa cobor mi se imprastiasera toate pe sub scaun, de am ajuns acasa cu punga mai goala decat sirul de pe bon, pentru ca unele s-or fi pitit, de nu le-am vazut. Imaginati-va ciuda atunci. Ma si gandeam ce bine ar fi fost sa iau, inainte de a urca in masina, numarul de pe placuta de inmatriculare. Dar, nu poti sa te gandesti intotdeauna in perspectiva, pe principiul just in case. Ca nici n-ai avea timp. Cand vine autobuzul si se bulucesc toti in usa, cum ar fi ca eu sa merg sa scriu numarul de pe spate? N-as mai prinde loc pe scaun.
Stay tuned ca o sa pun niste poze imediat.

marți, 1 mai 2012

ca de obicei

Ieri a fost ultima zi, fara penalitati, de platire a taxelor. Iar Bobi nu se dadea dus. In ultima zi le-am platit si noi. Chiar ma sunase intr-o zi la munca sa ma intrebe ce fac. Ai platit taxele? Nu inca. Cica nu se mai duce pana la banca, e obosit, le plateste luni. Si l-am trimis fortat. N-a putut sa le plateasca atunci insa ca nu-i venise un format de cec de la guvern, iar noi nu stiam ca-i prima data si pentru noi. A sunat la CRA, a aflat ca se poate si online si in cateva secunde s-a usurat, odata cu contul. Taxe mari, cheltuieli pe masura locatiei - am calculat cam la 2.000 de dolari lunar, chiar mai bine, cheltuieli de la care nu ne putem eschiva, dar mereu apare si neprevazut, asa ca intotdeauna e vorba de mai multi, in cazul nostru, care n-avem prea mari obligatii, mai niciuna, nici datorii pe la banci, nici copii de intretinut, "renumeratie" dupa buget, un salariu mediu in Canada, per familie, e in jur de 80 K pe an (before tax - mentiune importanta), acum, relativ, ca poate sa fie, si peste, poate sa nu fie. Acum, nu intrebati pe nimeni in Canada cat castiga, ca nu se face, fiti fara grija, se vor gasi ceilalti, tupeisti, care sa va intrebe pe voi. Iar daca nu intreaba, sigur ii roade intrebarea. :). Ni s-a intamplat si noua sa capatam pe aici constiinta banului "muncit", a galbenului aruncat in foc, acum ca tot e 1 Mai, ca sa v-o explic, seamana cu sosetele sparte ale lui Mos Costache. Acum nu-ti place sa crezi despre tine sau, si mai grav, altii sa creada despre tine, cum ca ai fi un zgarcit si ca nu te da mana sa arunci banii pe te miri ce cand esti la o plimbare la bulevard, dar iti zici ca esti mai rational, capeti veleitati de contabil, intelegi mai bine masura, adica valoarea, lucrurilor - mai ales cand le si poti negocia - si-ti verifici contul cam des. In Canada trebuie sa fii cat mai self-reliant, adica sa stii sa ti le faci pe toate, ca orice serviciu extern costa cat nu face. Esti si contabil, si frizer, eu cand il tundeam pe Bobi, cu masina cumparata cu 20 de bacshi la inceput, amortizata de la prima utilizare, mereu incercam sa-mi perfectionez mana la vartejul de la spate, si bucatar - vreau sa-mi pun conopida la murat -, si tamplar, si constructor, chiar ii spunea Bob unui amic, ca daca are nevoie de lucru pe la casa face el rost de drujba de la munca. Apropo de lucru, venea odata acasa, incarcat, ca de obicei, cu trusoul de serviciu. S-a intalnit cu un chinez in lift. Si chinezul l-a intrebat daca se muta in bloc. Da, in fiecare zi, pe la ora asta.
Da, ne-am mai linistit si noi in sfarsit, acum ca ne-am si eliberat de cont, ne si simtim mai usori, mai imponderabili, mai spirituali. Am zis ca saptamana viitoare mergem sa bagam de viza americana, sa trecem granita sa ne luam adidasi. Amicul la care o sa poposim, fiind posesor de Green Card, n-a avut nevoie de viza cand a venit sa ne vada. Noi suntem mai speciali. Si trebuie s-o mai si platim. In fine. Atitudine cu nonsalanta, acesta e secretul. L-am depistat eu. Si-atunci cand ti-e ciuda, si cand te frustreaza cum ar fi denumirile englezesti ale durerilor medicale fara nume si cand toate celelalte aferente statutului de imigrant se aduna, trebuie sa te uiti asa, prin ele. Stii cum, straveziu. Sau, una dintre modalitatile de alungare a gandurilor chinuitoare, destul de probabil prezente in primele luni de viata :), care oricum sunt schimbatoare ca vremea, deci inselatoare, este munca (atunci cand exista haha) sau orice alta activitate care obliga la "focus" si, prin urmare, nu permite sa fii aruncat exact ca pe-o minge de ping-pong, dintr-o parte in alta, aiurea. Asta nu inseamna ca vrei cu tot dinadinsul sa fii prost, batut cu usa, si sa te ascunzi dupa deget, nu, vrei doar sa te refugiezi intr-o stare mai domoala, din care poti gandi mai cumpatat. Pentru ca, daca te incrancenezi, si te enervezi, si plangi ca la ingropaciune, iese prost, stiu eu ce spun. Nu-i niciun bai ca te ia lumea de nebun. Pe aici se poarta. Si le mai sta si bine.